Pagini de istorie EP nr. 48

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
de
Eusebiu Popovici
Capitolul II
Protestantismul de la 1517-1789

§. 170. a. Răspândirea reformaţiei degrab şi departe din ţările în care s-a înfiinţat în celelalte ţări ale Bisericii de Apus
A. Introducerea luteranismului în ţările scandinave, în Finlanda şi Prusia, în Curlandia, Livonia şi Estonia, ţările Ordinului Cavalerilor Teutoni şi al Spadei
B. Calvinismul în Germania
C. Reformaţia în Polonia, Ungaria şi Transilvania
D. Calvinismul în Ţările de Jos
E. Calvinismul în Franţa. Hughenoţii (Les Huguenots)
F. Calvinizarea Engliterei (Anglicanismul şi Presbiterianismul)
G. Calvinizarea Scoţiei (Presbiterianismul scoţian sau ,,Biserica Scoţiană”)
H. Insuccesul calvinismului anglican în Irlanda şi despotismul său
I. Protestantismul proscris în Italia, Spania şi Portugalia. Inchiziţia, mai ales cea din Spania

§. 170. b. Din ce cauză protestantismul s-a răspândit aşa degrab şi departe ?

Romano-catolicismul în zadar s-a silit prin tot felul de mijloace a suprima protestantismul sau cel puţin a-i pune stavilă. Această problemă şi-a pus-o cu zelul cel mai înflăcărat şi cu măiestria cea mai mare noul ordin al ,,Preoţilor societăţii lui Iisus” sau al ,,Iezuiţilor” înfiinţat în 1534. Dar tot în zadar.

Reforma revoluţionară a Bisericii apusene din Germania şi Elveţia s-a înfăptuit în detaliile ei diferit în fiecare din aceste două ţări. Atât în Germania, exceptând Austria, cât şi în Elveţia, reforma cuceri 2/3 din populaţie. Din aceste ţări reformaţia s-a întins în restul Europei de Vest şi în coloniile europene din celelalte continente; numai Italia, Spania cu Portugalia şi Mexicul cu partea centrală şi sudică a Americii, colonizată cu spanioli şi portughezi, au rămas neatinse de reformaţie, deşi n-au lipsit încercări de a se introduce ea şi în aceste părţi. Dintre ţările, în care a pătruns, unele deveniră cu totul protestante, iară în altele protestantismul câştigă cel puţin fiinţă alături cu catolicismul.

Luteranismul s-a răspândit din Germania în statele scandinave şi în Finlanda, în ţările ce le stăpânea ordinul cavalerilor teutoni şi al spadei, precum şi în Polonia, Ungaria şi Transilvania, iară calvinismul s-a răspândit din Elveţia de o parte în Germania, Polonia, Ungaria şi Transilvania, de altă parte în Ţările de Jos şi în Englitera, parte ca un calvinism pur, păstrând cu stricteţe organizarea lui presbiterială, deci ca presbiterianism, numit şi puritanism, ce în Englitera stă în opoziţie cu calvinismul mai moderat, recunoscut ca religie de stat, iară parte ca un calvinism cu elemente necalvine şi anume cu o organizare episcopală a Bisericii şi cu un cult, ce conservă forme catolice uzuale; acest calvinism sau anglicanism, recunoscut în Englitera ca Biserică de stat, se numeşte şi Biserica înaltă a Engliterei. Astfel dezvoltat, anglicanismul reprezintă incontestabil a treia formă principală a protestantismului; dar îndecomun şi presbiterianismul este considerat ca Biserică calvină, diferită de cea ,,reformată”.

Scandinavia cu Finlanda şi ţările ordinelor religioase au trecut în întregime la luteranism; în Germania, Polonia, Ungaria şi Transilvania luteranismul şi calvinismul se stabiliră alături cu catolicismul, dar în Germania calvinismul fu negreşit mai puţin numeros; jumătatea despre nord a Ţărilor de Jos adică aşa numitele ,,Ţări de Jos Unite” sau Olanda a trecut în întregul ei la calvinismul dominant în 2/3 a populaţiei din Elveţia; în Francia el cuceri cel puţin o minoritate devotată lui cu entuziasm la început iară mai târziu negreşit foarte redusă. În formă de anglicanism şi presbiterianism calvinismul cuceri Englitera şi Scoţia în întregime, iară în Irlanda el s-a impus numai contra voii populaţiunii de acolo ca un element străin de ea şi a putut oprima catolicismul din ea foarte violent, însă fără a-l răpune. În America precum şi în coloniile europene din celelalte continente odată cu naţiunile europene s-au introdus şi confesiunile lor.

Acum vom expune mai în detaliu cum s-au introdus luteranismul şi calvinismul în Europa.

 

A. Introducerea luteranismului în ţările scandinave, în Finlanda şi Prusia, în Curlandia, Livonia şi Estonia, ţările Ordinului Cavalerilor Teutoni şi al Spadei

Din Germania luteranismul cuceri mai întâi statele scandinave adică Suedia, Norvegia, Danemarca şi Islanda, precum şi Finlanda, unită cu Suedia.

În particular Suedia datoreşte regelui său Gustav Vaza trecerea ei la luteranism. La 1521 Suedia cu Finlanda se separară de Danemarca şi la 1523 Gustav Vaza fu recunoscut rege al Suediei şi Finlandei. Acest nou rege (1523-1560) avea înclinaţie către luteranism şi reuşi a-l introduce în statul său. La 1527 în dieta din Westeras el obţinu a i se încredinţa averile bisericeşti şi conducerea supremă a Bisericii. Episcopii rezistară dar Gustav Vaza sprijinit de popor a învins. El se servi de puterea ce-i încredinţă dieta din Westeras spre a introduce luteranismul în Suedia şi Finlanda; în această întreprindere i-au dau concurs Laurentiu Anderson († 1552) şi fraţii Olaf şi Laurentiu Peterson († 1552 şi 1573), elevi ai lui Luther. Episcopii, care nu voiră a trece la luteranism au fost înlăturaţi şi înlocuiţi cu alţii, care aveau idei luterane; doi dintre acei episcopi chiar au fost pedepsiţi cu moarte la 1527.

Astfel Gustav Vaza mai ales după ce împărţi cu nobilimea toate averile bisericeşti a putut reuşi să luteranizeze până la 1544 întreaga Biserică a Suediei, dar a menţinut demnitatea episcopală, nu chiar în însemnătatea ce ea avea în Biserica veche ci în forma şi poziţia ei exterioară. Azi Suedia are un arhiepiscop şi 11 episcopi şi Finlanda un arhiepiscop şi 2 episcopi; ei obţinură dreptul de a fi căsătoriţi ca şi ceilalţi clerici, de asemenea s-au conservat cele mai multe forme exterioare ale ritualului d.e. veşmintele bisericeşti de până atunci, întocmirea internă a locaşurilor sacre şi mare parte din ceremoniile vechi ale romano-catolicismului. Dar catolicismul fu respins şi proscris.

Regele următor Erih XIV (1560-1568) încercă a introduce calvinismul, iară cei 2 regi succesori ai săi şi anume Ioan III (1568-1592) adversat înfocat al protestantismului şi prieten cu noul ordin al iezuiţilor înfiinţat în 1534 şi confirmat de papa în 1540 precum şi fiul său, regele Sigmund (Sigismund) III (1592-1604), discipol al iezuiţilor, amândoi încercară a restabili catolicismul, însă toate aceste trei încercări n-au reuşit; mai mult încă regele Sigismund, ales de la 1588 şi rege al Poloniei, trebui a lăsa în Suedia mai întâi conducerea statului (1593), iar apoi şi tronul (1604) unchiului său Carol IV (1604-1611), care era luteran, iară el să se mulţumească numai cu Polonia († 1632).

Tot atunci începu a primi luteranismul şi Danemarca, Norvegia şi Islanda din îndemnul regilor danezi.

În Danemarca chiar regele Cristian II (1513-1523), care pierdu Suedia la Gustav Vaza, avea înclinaţie către luterani ca şi acest adversar al său din Suedia şi voi a introduce luteranismul în Danemarca chiar mai curând decât a putut face aceasta Gustav Vaza în Suedia. Dar partidul catolic şi anume episcopii aveau în Danemarca aşa de mare putere, că Cristian II fu detronat în 1523, şi ridicat în tron unchiul său Frideric I (1523-1533), numai cu condiţia de a promite că va menţine catolicismul. Cu toate acestea şi Frideric susţinu luteranismul.

Fiul şi succesorul său Cristian III (1533-1559) făcu şi mai mult decât dânsul; el recurse în sfârşit la măsura de a aresta în una şi aceeaşi zi pe toţi episcopii danezi şi le-a promis libertatea numai cu condiţia de a se retrage şi a nu rezista luteranismului. Episcopii consimţiră toţi afară de unul şi anume Ronnow, episcop de Roskild, care din această cauză a stat în închisoare până la moartea lui (1544).

După ce luteranismul s-a introdus în Danemarca, el începu încă din 1537 a domina şi în Norvegia, ceva mai târziu în Islanda, unde episcopii făcură o răscoală, ce trebui mai întâi reprimată şi un episcop anume Ioan Arasen II din Holar decapitat (1550); luteranismul fu introdus astfel şi în Islanda.

Noua Biserică a Danemarcii, Norvegiei şi Islandei se organiză ca şi a Suediei. Episcopatul, care în Danemarca număra 7 episcopi, în Norvegia 6 şi în Islanda 1, fu menţinut în forma exterioară a demnităţii sale, de asemenea şi mai multe ceremonii din catolicism. Însă catolicismul fu interzis şi în aceste ţări. Spre a organiza noua Biserică a Danemarcii fu chemat din Wittenberg în 1537 Ioan Bugenhagen († 1558), amic şi colaborator al lui Luther.

Prusia, ţara ordinului teuton, trecu la luteranism în 1525 din îndemnul lui Luther însuşi, precum am amintit mai sus. Albrecht de Brandenburg, mare maestru al ordinului († 1568) o transformă în ducat civil pentru sine sub supremaţia Poloniei, introduse în ea luteranismul, iară în 1527 resturile ordinului teuton se strămutară în Germania (cu reşedinţa marelui maestru la Mergentheim în Wurtenberg) şi în secolul XIX (1809) în Austria.

Din Prusia luteranismul trecu degrab şi în Curlandia, Livonia şi Estonia, ţările ordinului spadei, prin favoarea lui Walter de Plettenberg, mare comandor al ordinului (1494-1536). Aceste ţări au fost atrase la luteranism decisiv încă din 1539 de către Vilhem de Brandenburg, arhiepiscop al Rigăi, frate cu Albrecht, fostul mare maestru al ordinului cavalerilor teutoni. În ele luteranismul fu introdus complet de Gotthard Kettler, ales în 1559 mare comandor, cu aceleaşi modalităţi, cu care fusese introdus în Prusia la 1535 de Albrecht de Brandenburg marele maestru, adică Gotthard Kettler († 1587) se proclamă duce ereditar al Curlandei, sub supremaţia Poloniei, iară spre a-şi asigura posesiunea Curlandei cedă Poloniei Livonia şi Suediei Estonia.

 

B. Calvinismul în Germania

Germania a trecut cea mai mare parte la protestantismul luteran, totuşi pe lângă acesta a pătruns în ea în cursul secolelor XVI, XVII şi XVIII şi reformaţia din Elveţia, aşa încă din timpul lui Zwingli († 1531) unele oraşe ale Germaniei de sud mai cu seamă de pe Rin îmbrăţişară reformaţia elvetică. Patru din ele cu Strassburg şi Constanţa în frunte prezentară în 1530 la dieta din Augsburg o confesiune zwingliană cu numele de ,,Confessio tetrapolitană”, ,,Confesia a patru oraşe”, compusă de Martin Bucer (Butzer † 1551), paroh din Strassburg.

Mai târziu, când se ivi calvinismul şi după ivirea lui au îmbrăţişat reformaţia elvetică principatul elector al Palatinatului 1560-1562, oraşul Brema 1562, principatul Anhalt 1597, maregrafatul Baden Durlah în 1599, Comitatul Lippe în 1602, Landgravatul Hessa-Kassel în 1605, acesta s-a înfiinţat după împărţirea Hessei (1567) alături cu landgravatul Hessa Darmstat, care a rămas luteran şi în 1613 cel puţin familia principelui elector de Hohenzollern din principatul elector Brandenburg, care primise luteranismul de la 1539. Numai că în Germania calvinismul a îndulcit punctele prin care diferea de luteranism; în această formă mai moderată calvinismul obţinu în 1593 cartea lui simbolică, adică documentul în care este formulată oficial confesiunea calvinismului din Germania; această carte simbolică este ,,Catehismul din Heidelberg” (oraş în principatul Palatinat), sau ,,Catehismul Palatin” (de la însuşi numele principatului, ce se derivă din cuvântul Palatia Pfalz).

Calvinismul află de timpuriu aderenţi chiar în principatul elector al Saxoniei, leagănul luteranismului; el fu propagat aici de Filip Melanchton († 1560), amic şi colaborator al lui Luther, căci Melanchton în multe puncte înclina mai mult la doctrina lui Calvin decât a lui Luther mai cu seamă după ce muri acesta (1546). Tot aşa făcură şi numeroşii săi partizani. Totuşi calvinismul nu cuteza a se declara făţiş în Saxonia; de aceea fu numit ,,cripto-calvinism” sau calvinism secret, precum şi ,,filipism”, de la Filip Melanchton, întâiul său promotor. Însă de la 1574 când luteranismul strict din Saxonia a aflat despre cripto-calvinism, îl combătu energic chiar cu temniţă şi torturi şi-l reprimă complet în 1586-1591. Cripto-calvinismul s-a ivit din nou câtva timp, dar apoi nu numai fu reprimat iarăşi, ci şi tratat cu mare asprime; căpetenia lui, cancelarul Crell, după 10 ani de temniţă fu pedepsit chiar cu moartea (1601).

La început luteranii nu voiau să admită că zwinglianii şi calvinii de mai târziu ar avea aceeaşi credinţă cu ei sau ar avea o religie în afinitate cu a lor; la 1555 când se făcu pacea religioasă din Augsburg calviniştii n-au fost prevăzuţi în tratatul de pace, dar în cursul timpului ei înmulţindu-se şi câştigând importanţă mai cu seamă de la 1613, când trecu la ei şi Casa principelui elector de Brandenburg, în pacea de la Vestfalia 1648 au trebuit să fie înscris şi calvinismul şi să i se acorde aceleaşi drepturi cu luteranismul. S-au făcut încercări repetite de a uni luteranismul cu calvinismul, dar nu s-au putut uni nici cu binele, nici cu sila şi nici chiar în principatul elector Brandenburg, din care s-a format mai târziu (1701) regatul Prusiei, unde familia domnitoare este calvină, iară populaţia luterană; abia la 1817 Frideric III, regele Prusiei (1797-1840), reuşi a înfăptui această unire în Prusia şi în o parte din restul Germaniei prin înfiinţarea aşa numitei ,,Uniuni evanghelice”.

 

C. Reformaţia în Polonia, Ungaria şi Transilvania

În tot timpul lui Sigismund II August, ultimul rege din casa Iagelonilor (1548-1572), care fu favorabil reformaţiei, a domnit în Polonia libertatea cultului şi episcopul Ioan Laski (1560) a propagat noua doctrină chiar în Ungaria, Germania şi Englitera, pe când episcopul Stanislav Hoşiu († 1579) a combătut-o înverşunat. Luteranii şi calvinii, precum şi alte grupuri reformătoare, întâmpinând persecuţii în Germania şi în alte ţări vecine se refugiară atunci în Polonia şi aflară acolo protectori pe mulţi aristocraţi. Mai târziu li s-a garantat şi libertatea cultului prin pacea religioasă de la Varşovia (numită pax dissidentium din 1573); ei fură recunoscuţi de asemenea prin lege cu numele comun de dissidenţi adică separaţi, sub care se înţelegeau toate partidele religioase de creştini, care nu sta în comunitate cu Biserica de la Roma.

Dar în acelaşi timp veniră în ţară şi iezuiţi, care-şi propusese ca scop principal a combate protestantismul; ei reuşiră a câştiga mare influenţă asupra regilor şi nobililor poloni, iară mai ales asupra lui Sigismund III Svedul (1588-1632); urmarea fu că în curând începu a intra în vigoare din ce în ce mai mult intoleranţa, cu toată ,,pacea dissidenţilor” promulgată în 1573. Chiar unii regi toleranţi şi mai ales Vladislav IV (1632-1648) n-au putut îndrepta răul acesta, dat fiind că fiecare nobil din Polonia avea un drept larg de veto (,,liberum veto”) sau de prohibire. Astfel luteranismul şi calvinismul a ajuns a fi persecutat în Polonia, ca şi Biserica Ortodoxă a rutenilor.

În sfârşit în anul 1733 dissidenţii au fost privaţi de toate drepturile civile. Atunci ei se aruncară în braţele statelor cu care sta în afinitate religioasă; aşa dissidenţii de religie ortodoxă şi de naţionalitate ruteană, în braţele Rusiei, iară cei de confesiune protestantă în braţele Prusiei şi rezultatul final fu distrugerea statului Poloniei prin împărţirea ei de 3 ori (1772, 1790 şi 1795). Însă protestanţii totdeauna au format în Polonia numai o minoritate neînsemnată, care apoi fu din ce în ce mai redusă şi se menţinu numai în coloniile germane din cauza persecuţiilor guvernului polon, iară de la împărţirea Poloniei şi din cauză că naţiunea polonă se identifică din ce în ce mai mult cu confesiunea romano-catolică în opoziţie cu puterile străine ce aveau dominaţia asupra Poloniei. Astăzi această minoritate reprezintă în Polonia rusească cam 6 % din populaţie.

Protestantismul a ajuns la mai mare putere în Ungaria şi Transilvania. Tineri unguri şi germani din Ungaria, studiind în Germania, precum şi comercianţi saşi din Transilvania, vizitând bâlciurile din Lipsca, încă din 1521 au adus în Ungaria şi Transilvania doctrina lui Luther. Ludovic II regele Ungariei (1516-1526) luă măsuri aspre contra luteranismului, ce se lăţea, dar Ludovic muri la 1526 în bătălia de la Mohaci, iară Ungaria şi Transilvania căzură în anarhie. În timpul acesta protestantismul s-a putut propaga şi curând îl îmbrăţişă mai jumătatea populaţiei ce era de religie romano-catolică şi cei mai mulţi aristocraţi. Dar după luteranism veni zwinglianismul şi mai târziu calvinismul; după lupte îndelungate dintre aceste partide calvinismul ieşi victorios între unguri, luteranismul între germani şi slovaci, aşa că ungurii protestanţi cea mai mare parte au îmbrăţişat calvinismul după aşa numita ,,Confessio Hungarica” stabilită în un sinod la Czenger 1557, iară germanii şi slovacii protestanţi, cea mai mare parte au rămas luterani. Luteranii precum şi calvinii din Ungaria şi Transilvania au dat supraintendenţilor lor titlul de ,,episcop”.

După revolte şi lupte ce avură loc, cum a fost cea din 1604-1606 sub Ştefan Bocskai, în urmă principe al Transilvaniei, regenţii Austriei ca regi ai Ungariei au trebuit să acorde protestanţilor din Ungaria de repetite ori libertatea cultului, aşa în pacea de la Viena 1606 şi în alte diplome posterioare, cu tot sentimentul lor de catolici stricţi şi cu tot zelul antiprotestant al episcopilor Ungariei, iară mai ales al primatului ei Petru Pazmany (1616-1637), precum şi cu tot zelul încă şi mai mare, ce de la 1561 îl desfăşurară, spre a combate protestantismul, iezuiţii, chemaţi în Ungaria de primatul de atunci Nicolae Valahul (Niklas Olah 1553-1568), român maghiarizat şi latinizat, un consângen al Casei Huniade, care este cunoscut şi ca scriitor umanist şi amic cu împăratul Ferdinand I. Totuşi acea libertate adesea jignită a fost respectată abia de la Patentul de toleranţă, dat în 1781 de împăratul Iosif II (1780-1790), pe când până atunci curtea şi guvernul de multe ori n-au respectat-o şi astfel au redus treptat protestantismul în Ungaria.

În Transilvania saşii au îmbrăţişat luteranismul mai ales de la 1533 prin activitatea plină de zel a învăţatului predicator Ioan Honter († 1544), iar ungurii, cea mai mare parte, calvinismul. În secolul XVI luteranismul încercă a face propagandă şi printre români, iară în jumătatea a doua a secolului XVI şi în secolul XVII, sub principii unguri ai Transilvaniei, care de repetite ori apucară armele şi pentru protestanţii din Ungaria, aşa sub Ştefan Bocskay (1604-1606), Bethlen Gabor (1619-1626), după ei sub Georg Rakoczy I (1644-1645) calvinismul ajunse la aşa dominaţie, că covârşea atât catolicismul cât şi Biserica Ortodoxă a românilor, oprimând extrem aceste două confesiuni şi ameninţând a le extermina cu forţa. Episcopia romano-catolică a fost desfiinţată de la 1536-1716, iară Biserica Ortodoxă a românilor fu subordinată celei calvine şi parte din ea chiar încorporată direct la aceasta.

Chiar când în Transilvania au domnit mai mult timp (1571-1613) principi romano-catolici din familia Bathory, dintre care primul şi cel mai însemnat fu Ştefan Bathory, mai târziu rege al Poloniei (1576-1586) şi chiar când în 1579 fratele şi succesorul său Christofor Bathory (1576-1581) a adus în Transilvania iezuiţi, precum şi când fiul şi succesorul acestuia Sigismund Bathory (1581-1598) au adus în Transilvania din nou episcop romano-catolic: toate aceste măsuri n-au folosit nimic; nici iezuiţi, nici episcop, nu s-au putut menţine mult timp. Însă când pe la sfârşitul secolului XVII (1686-1690) Transilvania încetă de a fi principat independent şi trecu la habsburgi, supremaţia calvinismului în ea fu distrusă şi prerogativa romano-catolicismului de a avea episcop şi iezuiţi în ea fu asigurată. Calvinismul apuse şi între români. Astfel protestantismul la început foarte răspândit şi puternic pe teritoriul Bisericii occidentale din Transilvania şi Ungaria la sfârşit fu redus de asemenea a nu reprezenta mai mult de ¼ din populaţia creştinilor occidentali.

 

D. Calvinismul în Ţările de Jos

Îndată ce izbucni reformaţia, a pătruns şi în Ţările de Jos mai întâi doctrina lui Luther, iar mai târziu şi reformaţia elvetică a lui Calvin, care în sfârşit înlătură pe cea dintâi şi rămase victorioasă. Protestantismul a trebuit să ducă o luptă grea în Ţările de Jos contra împăratului Carol V şi a fiului său Filip II, regele Spaniei, care în 1556 succedă tatălui său şi în Ţările de Jos; căci chiar Carol V (1519-1556) nu tolera în Ţările de Jos nici protestantismul nici liberalismul politic şi pedepsea aspru chiar cu moarte pe partizanii acestora, contra căror în 1522 el introduse inchiziţia spaniolă. Filip II fu şi mai aspru decât tatăl său şi când aşa zişii ,,Gueux” (cerşetori), adică partizanii reformaţiei şi ai liberalismului politic în 1565-1566 se revoltară contra asprimii sale, iară partizanii reformaţiei cutezară a se deda şi la iconoclasm, Filip a trimis ca guvernator pe tiranul duce de Alba (1567).

Acesta a dispus pedeapsa cu moartea a unui număr de revoltaţi, între care şi a conţilor Egmond şi Hoorn şi guvernă ţara cu braţ de fier. Atunci cele 7 provincii de nord ale Ţărilor de Jos s-au revoltat în 1579 complet şi revendicară cu forţa independenţa lor de Spania sub principele Guillom de Orange, care fugise în străinătate înainte de a veni ducele de Alba şi acum venise înapoi, iară în 1581 se constituiră în republica ,,Ţărilor de Jos Unite” sau ,,republica Olanda” cu religie calvină. Asupra acestei părţi a Ţărilor de Jos Spania a trebuit să renunţe de nevoie la 1609 provizor, iară la 1648 prin pacea vestfalică definitiv şi a rămas numai cu partea de sud, a cărei ţară principală este Belgia.

De atunci în partea de nord a Ţărilor de Jos deveni dominant calvinismul, iară romano-catolicismul fu numai tolerat; abia de la 1648 acesta obţinu din nou libertatea completă şi un număr de peste ¼ din populaţie, pe când în partea de sud a Ţărilor de Jos catolicismul s-a conservat intact.

 

E. Calvinismul în Francia. Hughenoţii (Les Huguenots)

Doctrina lui Luther trecu degrab şi în Francia; la 1533 ea era aşa de răspândită în Paris, că aici Calvin s-a entuziasmat pentru reformaţie. Totuşi chiar în 1534 câţiva partizani ai ei au fost osândiţi la moarte şi în 1535 Calvin a fost nevoit a fugi. Dar deşi Calvin trebui să fugă din Paris şi din Francia, totuşi doctrina lui din Geneva s-a întors degrab (încă din 1536) în Francia cu o forţă şi mai mare. Cu toate că Francisc I regele Franciei (1515-1547) şi fiul său Enric II (1547-1559) se sforţară a combate reformaţia, calvinismul se răspândi în Francia şi afla mulţi partizani mai ales în sudul Franciei. Calvinii sau reformaţii francezi primiră numele particular de ,,huguenots”.

Nu se ştie de unde le vine acest nume. Este foarte probabil că numele ,,huguenots” vine de la numele elveţian corupt ,,Eidgenossen, Eidgenotten” adică confederaţi cu jurământ sau elveţieni, sau că el s-a format de la numele căpeteniei primilor partizani ai reformaţiei din Geneva, care se numea Hugues (Hugo); după altă părere, azi abandonată, calvinii francezi s-au numit huguenots, fiindcă se adunau la Tours într-o casă aproape de poarta Hugo a oraşului, sau la Paris, în un local, în care se zice că apărea umbra lui Hugo Capet († 996), întemeietorul dinastiei franceze a regilor Capetingi (986-1328), succesorii Carolingilor (750-986 sau 840-986) şi predecesorii dinastiei Valois (1328-1589).

Sub regii Francisc I şi Enric II hughenoţii s-au înmulţit aşa, că sub slabii fii ai lui Enric II şi anume sub Francisc II (1559-1560), Carol IX (1560-1574) şi Enric III (1574-1589), când domni mai mult intriganta lor mumă Caterina de Medici († 1589), calvinismul deveni o forţă politică. Chiar Burbonii (Les Bourbons), linie cadetă a Casei regale Valois, care domneau în regatul Navara (Navara de nord sau Navara de Jos) sub supremaţia Franciei, se aliară cu hughenoţii. Sub conducerea Burbonilor hughenoţii se luptară cu catolicii, conduşi de ducii Guise pentru dominaţiune la curte şi în ţară.

De aici urmară în Francia 8 războaie religioase şi civile. În aceste războaie lupta s-a dat cu o mare pasiune, intoleranţă şi cu fanatism. Dovadă, lupta sângeroasă de la Vassi, unde în 1562 catolicii au măcelărit pe hughenoţi şi apoi vărsarea de sânge de la Nimes în ziua de Sfântul Mihail 1567 aşa zisă Michelade, când hughenoţii au ucis 80 de catolici şi i-au aruncat într-un puţ. Dar cea mai oribilă vărsare de sânge fu comisă de catolici contra hughenoţilor, fără ca aceştia să bănuiască, şi cu învoirea şi consimţământul curţii în noaptea de 23 spre 24 august 1572, cu ocazia căsătoriei Margaretei de Valois cu Enric de Burbon, regele Navarei, care mai târziu (1589) deveni rege al Franciei ca Enric IV; acest măcel se cheamă ,,Noaptea Sfântului Vartolomei” sau ,,Nunta sângeroasă” din Paris.

Căsătoria Margaretei cu Enric era să stabilească tocmai pacea între ambele partide, dar s-a profitat de ea pentru a strivi pe hughenoţi. Numărul celor ucişi este dat în mod diferit; catolicii îl socotesc de 2.000-4.000 iar protestanţii îl socotesc 20.000[1]. Deşi însuşi regele Carol IX (1560-1574) şi mai vârtos fratele său mai mic Enric au dat concursul lor la această vărsare de sânge, totuşi Enric, în urmă ca rege Enric III (1574-1589), a trebuit nu numai să acorde hughenoţilor libertatea cultului, ci chiar a face cauză comună cu ei pe terenul politic în contra guisilor. Acest fapt a revoltat aşa de tare partidul catolic sau partidul guisilor, că în 1589 dominicanul Clement asasină pe rege.

Dar regele Enric III neavând fii, cu el s-a stins dinastia Valois (1328-1589) şi astfel îi succedă cumnatul său Enric de Burbon, regele Navarei ca Enric IV al Franciei. Totuşi mai ales Parisul nu voi să deschidă porţile sale acestui rege hughenot şi Enric IV (1589-1610) nu putu intra în Paris până ce nu trecu la religia catolică, decizie ce el luă reflectând că Parisul valorează cât asistenţa la o missă. El şi făcu aceasta în 1593, dar acordă foştilor săi coreligionari prin edictul din Nantes la 1598 libertatea cultului, drept de corporaţie politică şi ca garanţie pentru aceasta mai multe fortăreţe, dintre care cea mai însemnată era La Rochelle. Dar şi Enric IV muri în 1610 de pumnalul lui Ravaillac, un iezuit fanatic.

Fiul său Ludovic XIII (1610-1643) şi nepotul său Ludovic XIV (1648-1715), cel întâi condus în particular de ministrul său, cardinalul Richelieu, despoiară pe hughenoţi de drepturile lor politice, iară cel din urmă de la 1661 treptat şi de libertăţile lor religioase şi în sfârşit la 1685 Ludovic XIV revocă edictul din Nantes şi se sili a readuce pe hughenoţi cu forţa la religia romano-catolică. Unul din cele mai crude mijloace spre acest scop au fost încă de la 1681, înainte de revocarea edictului din Nantes, aşa zisele Dragonade, adică încartirarea de dragoni la hughenoţi, cât timp ei nu se întorceau în sânul Bisericii Romano-Catolice. Chiar prin aceste măsuri calvinismul trebuie să se împuţineze mult. Iară după revocarea edictului din Nantes s-a făcut uz direct de forţă.

Cu toată prohibirea cea mai severă peste un milion de hughenoţi emigrară din Francia; ei au fost primiţi în Elveţia, Olanda, Englitera şi Brandenburg. Două milioane au rămas încă în sudul Franciei şi până la jumătatea secolului XVIII au luptat contra măsurilor statului de a-i converti cu forţa; cea mai mare parte din ei s-a refugiat în Munţii Cevennes de la sud-estul Franciei; pe acolo ei trăiau ca în pustiu şi fură numiţi camisarzi (cei ce poartă cămăşi ţărăneşti); acolo ei s-au apărat adeseori, mai ales de la 1702, cu armele; în fiecare aşa zis război din Cevennes ei fură învinşi şi decimaţi în mare număr, însă tot n-au putut fi exterminaţi.

În sfârşit ultimele decenii ale secolului XVIII au produs o schimbare completă. La aceasta contribui nu puţin succesul ce avu în 1764 Voltaire, poet şi filozof liber-cugetător († 1778) cu scrierea sa ,,Despre toleranţă”. În această scriere el demasca omorul juridic, ce fu comis în 1762 sub domnia fanatismului romano-catolic la Toulouse asupra lui Jean Calas, hughenot din Toulouse. El fu torturat şi ucis pe roată; iară fiii săi siliţi a se lepăda de credinţa lor, pentru că, după zvonuri false şi fără cercetare serioasă, ar fi ucis el însuşi pe un fiu al său, ca să-l împiedice a trece la religia romano-catolică, cum avea de gând, pe când acesta se spânzurase în o criză de ipohondrie.

Acum în sfârşit hughenoţii obţinură din nou toleranţă, mai întâi tacit, apoi în 1787 şi prin lege de la Ludovic XVI (1774-1792), iară de la 1789 adunarea naţională a Revoluţiei Franceze le-a acordat libertate de conştiinţă completă. Astăzi sunt încă în Francia reformaţi (calvini) peste 600.000 suflete.

 

F. Calvinizarea Engliterei (Anglicanismul şi Presbiterianismul)

Calvinismul s-a răspândit şi în Marea Britanie şi deveni acolo Biserică dominantă. Dar cu deosebire în Englitera, calvinismul nu s-a dezvoltat în toată puritatea lui. Acolo pe lângă o Biserică pur calvină şi încă mai înainte de aceasta s-a înfiinţat una, ce păstra multe elemente din Biserica Catolică în cult şi în organizarea ei. Această Biserică calvină moderată se numi Biserică Anglicană, fiindcă este dominantă în Englitera, sau Biserică Episcopală, pentru că are ierarhie episcopală; iară Biserica pur calvină, ce se înfiinţă mai târziu pe lângă cea anglicană, se numi presbiteriană, fiindcă menţine organizaţia presbiteriană, sau şi ,,Biserica puritană”, fiindcă păstrează principiile calvine în toată puritatea lor. Însă ambele Biserici sunt privite ca alte 2 Biserici calvine, diferite de Biserica calvină cea de pe continent, adică de Biserica aşa zisă reformată.

Ce priveşte în special istoria introducerii calvinismului în Englitera, lucrul s-a petrecut astfel: la începutul secolului XVI domnea în Anglia Enric VIII (1509-1547) din dinastia Tudor (1483-1603). La început el era partizan romano-catolicismului aşa de zelos că după ce Luther în 1520 atacase numărul de 7 taine, Enric în 1521 a scris o apărare a celor 7 taine, pentru care papa i-a conferit lui şi succesorilor lui titlul de ,,Defensor fidei”. Şi fiindcă Luther în scrierile sale posterioare luă rău în râs pe ,,Apărătorul credinţei”, Enric VIII nu putea suferi apoi nici atât pe Luther şi pe ceilalţi reformatori.

Dar în 1526 Enric a prins dragoste de Ana Boleyn (Bulin), domnişoară de onoare la curte, deşi era căsătorit de 18 ani cu Caterina de Aragon. Deci, el ceru la papa să anuleze căsătoria lui cu Caterina de Aragon şi să-i permită a se căsători din nou. Papa Clement VII deşi la început nu era indispus de a admite cererea, totuşi în sfârşit de la 1519 o refuza cu dictonul, ce de atunci deveni formula: ,,Non possumus”, mai ales că Caterina era mătuşa împăratului Carol V (1519-1556), cu care papa avusese război mai înainte (1527-1529) iară acum încheiase pace. Dar Enric VIII nu tolera a fi contrariat în dorinţele şi plăcerile sale şi teologi ai curţii, în fruntea cărora era Toma Cranmer (Crenmer), afirmau că se poate anula căsătoria regelui şi a i se permite o nouă căsătorie. Toma Cranmer încă de atunci era protestant în inima lui şi chiar se căsătorise în secret. Ca mulţumire pentru opinia lui favorabilă dorinţei lui Enric, acesta în 1532 ridică pe Cranmer la demnitatea de arhiepiscop de Canterbury (Chenterberi) şi Cranmer sancţionă anularea căsătoriei regelui cu Caterina de Aragon şi căsătoria lui cu Ana Boleyn. Astfel în 1533 regele se cunună cu această din urmă.

Atunci Papa Clement VII excomunică pe rege (1533), precum şi pe arhiepiscopul Toma Cranmer. Însă în 1535 regele declară prin o lege despre căpetenia Bisericii, prin aşa zisul act de supremaţie (Act of Supremacy), că nu voieşte a mai recunoaşte pe papa de căpetenie a Bisericii sale, căci căpetenia Bisericii Anglicane este el şi numai el. Cei ce n-au voit a recunoaşte aceasta fură pedepsiţi cu moarte, ca şi cei ce dezaprobau căsătoria a doua a lui. Apoi Enric suprimă mânăstirile, confiscă multe averi bisericeşti, înlătură şi relicvele şi icoanele şi efectuă în acest chip un fel de reformă, dar voi totodată a păstra catolicismul şi în 1539 a dat în apărarea lui aşa numitele ,,şase articole”. În aceste ,,şase articole” nesuferind el însuşi protestantismul, ordona sub pedeapsă de moarte a admite transsubstanţiaţia, cuminecarea sub un singur chip, celibatul clerului, obligaţia votului de castitate, mărturisirea în taină sau la ureche, şi missa în general, iar în special, cea pentru morţi. Aceste toate nu le primeau protestanţii, de aceea Enric procedă şi efectiv contra calvinismului şi luteranismului cu aceeaşi asprime ca şi contra papalităţii.

Arhiepiscopul Cranmer deci nu putu destăinui regelui credinţele sale protestante. Dar în 1547 când muri Enric şi-i urmă la tron Eduard VI (1547-1553), fiul său minor, sub tutela ducelui de Somerset, Cranmer introduse în Englitera reformaţia completă, formulă o confesiune în 42 articole, calvină în fond dar cu oarecare atenuări, desfiinţă missa, celibatul, precum şi icoanele etc şi stabili un cult în limba engleză, dar cu multe ceremonii şi forme catolice, d.e. cântări în biserică cu orga, facerea semnului crucii, veşminte liturgice, sărbători, naşi la botez etc. Cranmer fixă cultul în cartea lui, aşa numită ,,Carte de rugăciune în comun sau a comunităţii” (Common Prayer Book, pronunţă: Comm’n Prehier Buc). De asemenea conservă şi organizaţia ierarhiei cu episcopi ca succesori ai apostolilor, sau sistemul episcopal; de aceea, precum am zis, Biserica Anglicană se numeşte şi Biserica Episcopală sau Înaltă.

Dar murind Eduard VI îi succedă sora lui mai mare Maria (1553-1558). În 1554 ea se căsători cu fiul lui Carol V, Filip, care curând apoi fu rege al Spaniei (1556-1578). Maria era fiica Caterinei de Aragon şi deci o catolică cu atât mai zeloasă. Ea restabili cu forţa catolicismul şi autoritatea papei, pedepsi cu moarte pe Cranmer (1556) şi 277 căpetenii ale reformaţiei, între care şi 55 femei, dar prin aceasta nu stârpi protestantismul. Sângeroasa Maria, cum a fost ea numită, domni numai 5 ani, căci muri în 1558 şi-i succedă sora ei mai mică Elisaveta (1558-1603) fiica Anei Boleyn. Aceasta fusese educată de Cranmer şi cu toate că sub domnia predecesoarei sale trecuse la catolicism, în 1559 prin aşa zisul Act de uniformitate declară că jurământul de supremaţie şi reformaţia lui Cranmer sunt ordin uniform pentru toţi.

Ca arhiepiscop succesor lui Cranmer fu numit şi consacrat Matei Parker, dar romano-catolicii contestă validitatea consacrării sale de episcop şi totodată contestă ierarhiei anglicane succesiunea episcopală necurmată, şi tuturor consacrărilor anglicane, începând de la Parker, caracterul de hirotonie. Cele 42 articole ale confesiunii lui Cranmer, prescurtate de arhiepiscopul Matei Parker (1559-1575) în 39, au fost declarate la 1562 de regină, iară de la 1571 şi de parlament, ca credinţa Bisericii şi naţiunii engleze şi astfel fu ,,stabilită” Biserica Episcopală sau Biserica Înaltă din Anglia. Dar calvinii riguroşi nu erau împăcaţi cu această Biserică şi sta în opoziţie cu ea; de aceea fură numiţi ,,nonconformists”, ,,cei ce nu se conformă” şi ,,dissenters”, adică ,,cei de osebită socotinţă”.

De la 1567 ei se constituiră în o Biserică separată ,,pur” calvină, cu ierarhie numai presbiterială sau sinodală şi de aici fură numiţi puritani sau presbiterieni; de la 1580 o partidă a lor mai extremă voi a se constitui numai cu presbiteri nu şi cu sinoade şi pretindea că fiecare comunitate forma o Biserică independentă; de aici s-a dat acestei partide numele de independenţi.

Elisaveta nu recunoscu pe presbiterieni, cu atât mai puţin pe independenţi şi-i ura, dar a trebuit a-i lăsa în fiinţă şi a fi satisfăcută numai oprimându-i. Catolicismul de asemenea nu fu recunoscut prin lege, dar la început el cel puţin nu fu persecutat sângeros. Însă catolicii din Englitera se revoltară de repetite ori contra Elisavetei şi în 1570 Papa Piu V (1566-1572) o excomunică, fiindcă în 1568, când Maria Stuart, regina catolică a Scoţiei (1542-1567 nominal, iară efectiv numai 1561-1567), fugi din ţara ei căutând azil în Englitera la vara ei Elisaveta, aceasta în loc de azil a ţinut-o 19 ani în temniţă şi la 1587 i-a tăiat capul. Acum începu şi persecuţia sângeroasă a catolicilor.

Orice preot catolic, care-şi făcea slujba lui, fu ameninţat cu moarte. Aceste măsuri se înăspriră şi mai mult după moartea Elisavetei (1603), cu care se stinse Casa Tudor, căci succesorul ei la tron fu Iacov I, fiul Mariei Stuart; el domnise în Scoţia ca Iacov VI încă de la 1568 nominal, iară efectiv de la 1578. Născut în 1566, când Scoţia era de principii strict presbiteriene, căci ea devenise în întregul ei calvină, fu crescut în acele principii; ca rege al Engliterei Iacov simpatiza cu Biserica Înaltă şi a mers cu totul în urmele predecesoarei sale, ce priveşte catolicismul şi presbiterianismul. Catolicii din Englitera îşi puseră speranţa în el, ca fiu al unei catolice, dar se amăgiră. De aceea în 1605 unii dintre ei organizară conspiraţia aşa zisă a ierbii de puşcă spre a arunca în aer pe rege şi parlament, ca pe nişte inimici ai catolicilor, însă conjuraţia fu descoperită la timp şi catolicismul proscris cu asprime şi mai mare.

Iacov I ca episcopal zelos ce deveni în Englitera, fu nu mai puţin adversar presbiterienilor şi deci aceştia îl urau nu mai puţin. Iară fiului său Carol I (1625-1649) presbiterienii îi făcură imputare nu numai că a cercat a distruge presbiterianismul cu concursul arhiepiscopului Land (1633-1645), ci şi că avea de soţie o prinţesă franceză, care era catolică. Deci îl acuzară că este vrăjmaş presbiterianismului şi că înclină la catolicism, iară lozinca lor era ,,Nu voim papalitate” (No Popery). Chiar pe la 1640 puritanii sau presbiterienii, devenind tari şi formând în sânul lor direcţii şi mai extreme, se revoltară contra regelui, în 1645 au trimis la eşafod pe arhiepiscopul Land, în 1646 arestară pe Carol I, în 1649 l-au executat şi transformară Englitera în republică sub protectoratul lui Cromwell, căpetenia partidei extreme a independenţilor.

Încă din 1643-1646 Biserica puritană respinse pe cea episcopală de a mai fi Biserică de stat. Însă republica n-a durat mai mult de 10 ani şi în 1660 Carol II (1660-1685) restabili regalitatea iară în 1662 prin un nou act de uniformitate a introdus din nou Biserica Episcopală ca singura Biserică de stat legitimă şi ordonată uniform pentru toţi, apoi a destituit şi alungat 200 de ecleziastici presbiterieni. Spre a consolida Biserica Episcopală, ca singura Biserică de stat legitimă şi prevăzută uniform pentru toţi, s-a dat în 1673 o lege de punere la probă, aşa numitul ,,bill of Test”. Prin acest bil toţi funcţionarii erau obligaţi a depune nu numai jurământ de supremaţia, adică a jura că recunosc pe rege de căpetenie a Bisericii, ci şi jurământ de punere la probă, adică a jura că nu recunosc transsubstanţiaţia şi totodată că se vor cumineca în Biserica Înaltă.

Catolicismul a mai făcut o încercare de a reveni în Englitera şi anume pe ascuns sub Carol II, care avea înclinaţie pentru dânsul, însă tocmai pe patul morţii declară că este catolic, iară făţiş sub Iacov II (1685-1689), care era catolic şi prin actul de toleranţă din 1687 voi a introduce din nou în Englitera catolicismul. Însă din această cauză pierdu tronul. Englezii chemară din Ţările de Jos pe ginerele său Guillom de Orange, calvin neşovăitor şi acesta se sui pe tron în 1689 după fuga socrului său (1689-1702). El a promis că va păstra în Anglia Biserica Episcopală ca Biserică de stat, însă în 1689 prin un edict formal de toleranţă asigură toleranţă şi celorlalte confesiuni, numite Dissenters, între care cea dintâi era a presbiterienilor; dintre aceste confesiuni au fost excluşi catolicii şi unitarii protestanţi (antitrinitari noi), numiţi sociniani de la căpeteniile lor Leliu († 1562) şi Faust Socin († 1604); dar atât catolicii cât şi socinianii obţinură toleranţa în 1778 când începu un curent nou de libertate din America de Nord şi din Francia.

În particular catolicismul a fost aşa de proscris în Anglia până pe la 1778, că din această considerare familia principelui protestant, electorul de Hanovra, care de la 1675-1695 dăduse concurs spre a împăca protestantismul cu catolicismul, a renunţat a mai da concursul său cum simţi că încă de departe i se deschide perspectiva la tronul Angliei, la care şi ajunse efectiv în 1714.

 

G. Calvinizarea Scoţiei (Presbiterianismul scoţian sau ,,Biserica Scoţiană”)

În secolul XVI Scoţia avea încă regi din Casa Stuart (1370-1603). Reformaţia pătrunse foarte curând în această ţară. Aşa sub regele Iacov V (1513-1542) a adus-o aici în particular un elev al lui Luther, anume Patriciu Hamilton. Dar pentru aceasta el muri pe rug (1528). Totuşi atari măsuri n-au putut pune stavilă răspândirii doctrinei lui Luther şi apoi celei a lui Calvin. Căci după moartea lui Iacov V sub regenţă (1542-1560) cardinalul David Beaton, arhiepiscopul primat al Scoţiei, ordonând în 1546 a fi ars din nou un reformator, Georg Vishart calvin, s-a format o conjuraţie în urma căreia arhiepiscopul fu asasinat.

Acum reformaţia luă un caracter seditios şi iată cum: în Scoţia era regină de la 1542 Maria Stuart, minoră, care primi educaţia în Francia, unde se şi căsătorise cu Francisc, mai târziu Francisc II rege al Franciei (1559-1560). După o altă regenţă precedentă, ce fu compusă din bărbaţi înclinaţi pe tăcute la reformaţie, cu toate represiunile violente ale ierarhiei romano-catolice, deveni regentă de la 1554 Maria de Guise, regina mumă. Regenţa ei, deşi conservativă în materie de religie, a fost slabă şi nu putu lua măsuri energice contra invaziei calvinismului.

De la 1546 calvinismul avea şi un predicator înflăcărat, pe Ioan Knox († 1576), bărbat cumplit de sever şi nemilos, care cuvânta în tonul profeţilor din Vechiul Testament. Sub conducerea religioasă şi politică a lui, calvinismul în forma pură a lui, adică presbiterianismul sau puritanismul, făcu în Scoţia mai ales de la 1559 aşa progres, că în 1561 când Maria Stuart veni în Scoţia, ca văduvă tânără după moartea mumei sale (1561), puritanii abia au voit a-i întocmi o capelă catolică, iară Knox vorbea cu dânsa cum vorbeau profeţii din Vechiul Testament cu reginele lor idololatre. Calvinii, severi de felul lor, se scandalizau nu numai pentru că regina era catolică, ci şi pentru că prin educaţia ei franceză era uşuratică; urmarea fu că în 1567 ea trebui mai întâi să abdice, iar apoi în 1568 să fugă din Scoţia şi să ceară azil la vara ei Elisaveta, regina Angliei.

La tronul Scoţiei urmă fiul său Iacov VI, atunci încă minor şi tocmai de la 1578 domni singur. Maria află în Anglia în loc de azil un arest de aproape 20 ani şi la 1587 muri pe eşafod, sub pretext că a instigat la conspiraţii contra vieţii Elisavetei. Fiul Mariei Stuart a fost educat în principii calvine şi în 1603 după moartea Elisavetei moşteni şi tronul Angliei, luând numele de Iacov I (1603-1625). Deşi educat în Scoţia ca puritan acum el ca rege al Angliei nu numai trecu la Biserica Episcopală ci şi detestă puritanismul în convingerea că ,,cine nu voieşte episcop, nu voieşte nici rege”.

Dar Scoţia păstră puritanismul şi Biserica puritană a rămas Biserică de stat a Scoţiei sau ,,Biserica Scoţiană”. Încercările lui Iacov şi mai ales ale fiului său Carol I (1625-1649) de a introduce în Scoţia Biserica Înaltă, ca Biserică de stat, au dat greş cu totul şi au provocat în 1638 încheierea marii alianţe presbiteriene (Covenant, Convent, convenţiune), iară în 1640 revoluţia contra lui Carol I. Totuşi de la Carol II (1660-1685) se formă şi în Scoţia o Biserică Episcopală, dar numai ca Biserică numită Dissenters Church; însă catolicismul fu prohibit ca şi în Anglia.

 

H. Insuccesul calvinismului anglican în Irlanda şi despotismul său

Încă din periodul precedent (IV) de la secolul XII Englitera avu războaie cu Irlanda şi o cuceri treptat. În periodul prezent Enric VIII (1509-1547) încă continuă a cuceri Irlanda şi Elisaveta (1558-1603) o cuceri complet puţin timp înainte de a muri (1603). Irlandezii se apărau desperat în contra jugului Engliterei şi în sfârşit Elisaveta dobândi în părţile Irlandei cucerite sub ea mai mult grămezi de ruini şi de cadavre, decât o ţară. Biserica de stat anglicană fu introdusă deodată în Englitera şi în Irlanda; dar irlandezii îşi apărară Biserica lor veche cu îndârjire şi mai mare, decât cum îşi apărase independenţa lor politică. Totuşi englezii introduseră în Irlanda ierarhia anglicană, luară catolicilor averilor bisericeşti şi le dădură preoţilor anglicani, iară episcopii şi preoţii catolici rămaseră săraci; cu toate acestea ei nu părăsiră poporul şi nici poporul nu-i părăsi.

Deşi irlandezii cei ce persistau în catolicism au fost privaţi de toate drepturile civile, catolicismul nu putu fi stârpit în Irlanda, aşa că Biserica Anglicană avea numai pe englezii, care se stabiliră acolo, formând la urmă cam ¼ din populaţie. Pe la sfârşitul secolului XVIII în vederea curentului de libertate, ce sufla pretutindenea, englezii au trebuit în sfârşit a acorda irlandezilor catolici oarecare drepturi civile şi toleranţă ca şi catolicilor din Englitera, însă fără ca să suprime din Irlanda dominaţia Bisericii Anglicane, aşa că aceasta fu continuu singura Biserică legitimă, iară cea catolică numai Biserică tolerată. Această stare de lucruri încetă în Irlanda tocmai în 1869 prin suprimarea caracterului Bisericii Anglicane ca Biserica de stat legitimă, după ce încă de mai înainte (1829) se introdusese atât în Englitera cât şi în Irlanda egalitatea completă a catolicilor cu anglicanii înaintea legii.

 

I. Protestantismul proscris în Italia, Spania şi Portugalia. Inchiziţia, mai ales cea din Spania

Protestantismul (luteran, calvin şi anglican) a cuprins mai toată Europa de Vest, în unele ţări a ajuns chiar a fi singur dominant, iar în altele a avea drepturi egale cu catolicismul, sau cel puţin a fi tolerat. Însă în Italia, Spania şi Portugalia el nu s-a putut înfige, deşi avu câţiva partizani însemnaţi; cauza fu de o parte că în aceste ţări se simţea mai puţin trebuinţă de o reformă religioasă, iară de altă parte că în ele inchiziţia înăbuşea chiar din germene orice gândire la protestantism. Inchiziţia tradiţională a Bisericii, despre care vom trata încă mai jos (§. 183), făcea să se simtă tare braţul ei şi în Italia. Dar mai cu seamă inchiziţia din Spania fu teribilă cu ale ei autodafes (actus de fide), ce consistau în condamnări solemne, adeseori şi în arderea ereticilor în public, pe când alţi indivizi găsiţi culpabili erau executaţi în secret sau pedepsit cu muncă silnică, ori cu închisoare pe viaţă; iară cei graţiaţi şi achitaţi, spre a fi cunoscuţi şi supravegheaţi, erau obligaţi a purta câtva timp o haină, în formă de sac, însemnat cu o cruce în faţă şi în spate şi numit sanbenito (saccus benedictus). Această inchiziţie fu organizată din nou în 1480 de Ferdinand Catolicul (1479-1516) şi soţia lui Isabela Catolica (1474-1504) cu aprobarea papei; ea se numeşte şi inchiziţia de stat, după originea ei şi după caracterul ei politic[2].

Chiar primul mare inchizitor, anume Toma de Torquemada sau de Turrecremata, după forma latină a numelui său (1483-1494) şi inchizitorul subaltern al lui, anume Pedro Arbues, ucis în 1485 de rudele victimelor sale, au dat morţii pe ruguri mai multe mii. Victimele principale ale lor erau mai întâi iudeii şi maurii (marranoss sau maranos şi moriscas) botezaţi cu sila, care nu aveau semne de creştini sinceri; iară sub regele Carol I (1516-1556) şi sub Filip II (1556-1598) au fost urmăriţi mai cu seamă cei ce favorizau ideile de reformă sau aderau la ele; aceştia au fost şi stârpiţi. La 1557 Portugalia dobândi o inchiziţie similă cu cea din Spania. Inchiziţia spaniolă şi portugheză s-au introdus şi în colonii; iară cea dintâi la 1532 şi în Ţările de Jos sub împăratul Carol V.

Astfel dezvoltarea naţională de mai înainte şi inchiziţia au contribuit ca italienii, spaniolii şi portughezii să rămână catolici neamestecaţi cu celelalte confesiuni.

Valdensii, sectă ce s-a ivit pe la sfârşitul secolului XII în sudul Franciei şi de la secolul XIII s-a menţinut mai ales în nordul Italiei, anume în Savoia şi Piemont, de la 1532 s-au declarat ca Biserică soră cu Biserica reformată elveţiană. Şi ei au avut a suferi persecuţii sângeroase până la 1848, iară cele mai crâncene în jumătatea a doua a secolului XVII, cum am expus mai pe larg în §. 130.

 

 

§. 170. b. Din ce cauză protestantismul s-a răspândit aşa degrab şi departe ?

Protestantismul după înfiinţarea lui repurtă în scurt timp victorii mari şi exceptând Italia, Spania şi Portugalia, în curs de un semisecol a scindat Europa occidentală în 2 părţi, din care una a rămas fidelă Bisericii Romano-Catolice iară cealaltă şi anume partida protestantă s-a separat de ea. Negreşit şi protestantismul s-a împărţit în o Biserică luterană şi una calvină, iar aceasta din urmă în o Biserică calvină de pe continentul european sau ,,Biserica reformată” şi în alte două Biserici calvine din Marea Britanie, adică Biserica Anglicană sau Biserica Episcopală a Engliterei şi Biserica presbiteriană sau puritană, pe lângă acestea s-au mai format multe alte Biserici secundare sau secte protestante, despre care vom trata mai jos.

Acum se naşte întrebarea: din ce cauză protestantismul s-a răspândit aşa degrab şi aşa departe ?

Cauza cea dintâi fu contrastul cel mare între starea existentă în Biserică şi dorinţele generale de o reformă, ce nu s-a putut efectua în curs de peste un secol; de aici s-a format convingerea că Biserica Romano-Catolică nu voieşte a face ea însăşi o reformă şi deci trebuie părăsită spre a înfiinţa o Biserică nouă reformată. Iară reformatorii câştigară pentru ideile lor partizani cu atât mai mulţi, cu cât răspundeau nu numai dorinţelor justificate, ci şi dorinţei extreme, pe care o nutrea spiritul timpului şi cu cât au ştiut a ţinea seamă şi de curentul liberal al lumii de atunci şi au fost abili a interesa pe toţi pentru reforma lor. Acest din urmă scop l-au atins ei mai întâi declarând că păstoria Bisericii este de atribuţia totalităţii credincioşilor, proclamând Biblia ca unicul dreptar al credinţei şi dând-o astfel în mâna poporului, totodată învăţând că fiecare este preot şi poate cunoaşte singur credinţa lui din Biblie; apoi reformatorii nu numai au dat mirenilor drept a lua parte la păstoria Bisericii şi la învăţătura credinţei, ci încă au şi atras poporul a participa activ la cultul divin, înlăturând limba latină, până atunci limba cultului divin, cel public şi înlocuind-o cu limba poporului, apoi punând pe tot poporul să ia parte la cântările din biserică.

Nu puţin a contribuit la victoria protestantismului şi proclamaţia reformatorilor că multe porunci ale Bisericii nu sunt absolut obligatoare, mai ales cele ce în definitiv deveniseră grele pentru clerici şi mireni. La principi şi nobili avu înrâurire şi faptul, că prin reformaţie au venit în mâinile lor o mare parte din autoritatea bisericească şi din averile ei, aşa că influenţa ierarhiei, mai înainte foarte mare şi odioasă pentru ei, fu distrusă. Pe lângă aceasta, reformatorii şi colegii lor cei mai mulţi erau bărbaţi morali, talentaţi şi entuziasmaţi pentru cauza lor, pe când între adversarii lor, rari aveau aceleaşi calităţi. Dar nu puţin rol avu în această privinţă şi violenţa, pe care chiar reformatorii n-au neglijat-o, iară massele populare, principi şi autorităţi, adoptând reforma, făcură uz adesea de violenţă spre a răspândi şi consolida reforma religioasă în direcţia ce acum luase şi în acest scop nu se sfiiră de a recurge la măsuri severe şi feroce.

Toate aceste împrejurări şi conexiunea reformaţiei cu oarecare stări politicec, ce-i erau favorabile, au contribuit ca protestantismul să cucerească degrab aşa de mult teritor, deşi el are negreşit în reforma lui şi părţi defectuoase. Aşa el a respins în mod foarte exagerat şi cu mare cutezanţă toată dezvoltarea Bisericii de la apostoli încoace ca anormală, a construit creştinismul original în mod foarte subiectiv şi arbitrar în teorie şi l-a imitat tot astfel în practică; a deschis opiniei şi înclinaţiei subiective câmp întins şi pe viitor, a săpat autoritatea Bisericii şi totuşi a continuat a cultiva unele ierburi rele ce răsăriră foarte de curând: aşa credinţa în vrăjitorie şi tribunalele pentru vrăjitoare n-au putut fi stârpite nici în protestantism mai curând decât în catolicism; abia la începutul secolului XVIII Christan Tomasiu, jurisconsult şi filozof († 1728) le-a putut combate cu succes.

[1] N.tr.: Unii autori afirmă că măcelul din ,,Noaptea Sfântului Vartolomei” a făcut în toată Francia vreo 30.000 victime, alţii ridică numărul acestora până la 100.000. Conf. Histoire des corporations religieuses par A. de Rolland, Paris 1899, p. 266. Ce priveşte cruzimea cu care se executau victimele acestei persecuţiuni conf. Arthur Arnould, Histoire de l’Inquisition, Paris 1869, p. 296-302.

[2] N.tr.: Cf. Ch.V. Langlois: L’Inquisition d’apres des travaux recents, Paris, 1902, un mic volum de vulgarizare, scris în spirit ştiinţific şi dezbrăcat cu totul de orice fel de prejudiţii, ca atare deci bun de consultat în această chestiune foarte controversată, mai ales că citează şi izvoare.