Istoria Bisericeasca Universala (LIX)

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

şi

STATISTICA BISERICEASCĂ

 

de

Eusebiu Popovici

Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi

 

Capitolul II

Protestantismul de la 1517-1789

§. 180. Misiunea protestanţilor sau propaganda lor între iudei şi păgâni

 

Capitolul III

Romano-catolicismul de la 1517-1789

§. 181. Cum se întări din nou romano-catolicismul

Biserica de la Roma suferi o mare pierdere de teritor şi de credincioşi prin înfiinţarea protestantismului şi prin dezvoltarea lui; dar înfiinţarea protestantismului fu totodată şi începutul însănătoşirii Bisericii de la Roma, ce era bolnavă şi după convalescenţă ea s-a însănătoşit şi se întări din nou în interior anume astfel: prin protestantism elementele nemulţumite au ieşit dintr-însa şi pacea interioară s-a restabilit în sânul romano-catolicismului; prin protestantism, cu care de acum Biserica de la Roma trebui să lupte pentru existenţă şi influenţă, ea fu silită să iasă din stagnarea în care lâncezea respectiv de reforma ce toţi doreau înăuntrul ei şi să se ia la întrecere necurmată cu adversarul ei pe toate terenurile; de aici urmă că înăuntrul ei se desfăşură o vie activitate bisericească.

Dar protestantismul contribui la această regenerare a Bisericii Romane numai ca factor negativ; iară factorii pozitivi, care au înfăptuit-o au fost mai întâi conciliul sau sinodul din Trident, adunat pe când se înfiinţa protestantismul şi din acest motiv sinodul din Trident este al ,,19-lea Sinod Ecumenic”, după uzul romano-catolicilor de a număra sinoadele; alţi factori au fost apoi papi zeloşi de misiunea lor, precum şi un număr de bărbaţi capabili ai Bisericii, pe care i-au produs acel timp de luptă şi de primejdie; în sfârşit, ordine sau tagme numeroase de monahi şi de maici, precum şi congregaţii similare ordinelor, ce s-au înfiinţat cu convingerea că trebuie a face ceva spre a întări catolicismul şi a combate direct şi indirect protestantismul.

 

A. Sinodul din Trident

În 1518 Luther însuşi apelase la un Sinod Ecumenic şi principii de atunci ai Germaniei în frunte cu împăratul Carol V (1519-1556) chiar sperau a face o împăcare între protestantismul de curând ivit şi Biserica veche spre mulţumirea ambelor părţi la un sinod general, ce trebuia să se adune pe teritor german, iară nu pe teritor italian, cum voiau papii. Dar era foarte greu a decide la aceasta pe papi, care aveau repulziune de o reformă, ce se aştepta de la sinod şi în acel scop Carol V a trebuit a insista mai adeseori energic la Roma. În fine sub Papa Paul III (1534-1549) se convocă un Sinod Ecumenic pe anul 1537 în Mantua, pe 1538 în Vicenza, pe 1542 în o localitate situată pe teritor german, cum erau stăruinţe din partea Germaniei şi anume în Trident, dar sinodul nu s-a întrunit.

Abia în 1545 împăratul reuşi a îndupleca pe Papa Paul III să deschidă sinodul la Trident. Însă în 1547 papa a şi strămutat sinodul din Trident pe teritor italian, la Bologna, sub pretext că în Trident izbucnise o epidemie. Împăratul protestă contra strămutării sinodului şi în 1549 sinodul se împrăştiă; deşi în 1551 împăratul reuşi a face pe Papa Iuliu III (1550-1555) să deschidă sinodul din nou la Trident, totuşi în 1552, după o scurtă sesiune, din cauza expediţiei ce făcu principele protestant Mauriciu, elector de Saxa, contra împăratului Carol V, care era la Innsbruck, sinodul se risipi[1]. El a rămas acum suspendat în timp de 10 ani, sub Papii Marcel II (1555) şi Paul IV (1555-1559), până ce în 1562 sub Papa Piu IV (1559-1565) fu deschis din nou şi sesiunea lui dură până în decembrie 1563, când fu închis.

Astfel sinodul a continuat cu mari întreruperi 18 ani (1545-1563) şi n-a ţinut în total mai mult de 25 şedinţe publice. La acest sinod au asistat în ultimul său timp 255 episcopi şi mai ales episcopii din Germania şi din Spania şi-au dat silinţa, conform dorinţei împăratului, de a înfăptui o reformă solidă a Bisericii Romane; dar episcopii italieni, devotaţi Curiei de la Roma, aveau preponderenţă şi reforma n-a putut fi aşa de eficace, cum era tendinţa episcopilor germani şi spanioli. Cu toate acestea sinodul din Trident întări Biserica de la Roma contra protestantismului din punct de vedere dogmatic prin aşa-numitele ,,Canones de fide” (numele de canon s-a dat aici definiţiilor dogmatice, în opoziţie cu uzul de vorbire din Biserica veche, care da acest nume deciziilor relative la buna rânduială externă a Bisericii). Apoi, tratând succesiv despre reforma Bisericii şi dogma ei, sinodul în acelaşi timp amelioră şi disciplina Bisericii şi administraţia ei prin aşa-zisele decrete de reformă ,,Decreta de reformatione”.

În  ,,Canones de fide” sinodul răsturnă doctrinele protestantismului şi defini şi dovedi cu acuitate dogmele vechi ale romano-catolicismului. Pe lângă aceasta, fiindcă protestanţiii reveniră la textul original al Bibliei şi da puţină importanţă versiunii Vulgata (traducerea latină a Bibliei în uzul de obşte), adică traducerii latine a Bibliei de Ieronim, ce se întrebuinţa în Biserica Romano-Catolică, sinodul în opoziţie cu protestantismul declară că Vulgata are autoritatea Bisericii şi serveşte de normă pentru întrebuinţarea Sfintei Scripturi în Biserică, aşa că citatele biblice, aduse după ea, au deplină putere de dovezi; totodată s-a luat dispoziţii şi pentru a corecta textul Vulgatei. De asemenea, fiindcă protestanţii recunoşteau numai cărţile Vechiului Testament, ce sunt în textul evreiesc şi respingeau cărţile ce nu existau în textul evreiesc, ci proveneau din colecţia grecească alexandrină şi în occident de la Augustin ele de asemenea se numărau în canonul Sfintei Scripturi, sinodul declară că şi aceste sunt cărţi inspirate de Dumnezeu sau canonice şi citatele din ele au aceeaşi putere de dovadă ca şi cele din cărţile existente în colecţia evreiască.

În ,,decretele de reformaţie” s-au făcut mult pentru ameliorarea disciplinei Bisericii şi pentru a introduce în Biserică o administraţie mai regulată. Sinodul a ordonat ca mitropoliţii cu episcopii sufragani ai lor să se adune cel puţin o dată la 3 ani în ,,sinoade provinciale”, iară episcopii diecezani sau eparhioţi să convoace clerul lor în fiecare an în ,,sinoadele diecezane” sau eparhiale spre a discuta în ele despre afaceri bisericeşti; a ordonat apoi ca clerul să se educe în seminare bine organizate şi ca prin aşa-zisele examene la concursuri pentru posturi de parohi să fie bine probaţi clericii cu aptitudine de a fi pastori sufleteşti. S-a stabilit dreptul pentru oficii religioase sau dreptul de beneficiu pentru slujbele bisericeşti şi dreptul de judecată bisericească şi s-a regulat aşezământul mânăstirilor, iară cele mai multe abuzuri s-au desfiinţat. Opera sinodului din Trident este şi dreptul matrimonial, ce există astăzi în Biserica Romano-Catolică.

Dar decretele din Trident nu obţinură învoirea de a se promulga în toate statele romano-catolice şi mai cu seamă în Francia, cu atât mai puţin în cele protestante, fiindcă acele decrete conţineau dispoziţii prin care chiar suverani catolici vedeau că se loveşte în dreptul de suveranitate a statutului lor. De aici vine că chiar şi azi sunt state în care nu s-au promulgat deciziile sinodului din Trident. Totuşi în aceste state decretele despre credinţă şi reformă s-au admis tacit; ele au fost adoptate de sinoadele provinciale şi se respectă pe cât posibil; aşa că sinodul contribui mult spre a regenera catolicismul şi a-l întări contra protestantismului. Conform ordinului sinodului şi pe baza definiţiilor dogmatice date de el, Piu IV formulă în 1564 o nouă mărturisire a credinţei, aşa-numita profesiune a credinţei tridentine (professio fidei Tridentinae), pe care preoţii aveau a o rosti de acum înainte şi Piu V (1566-1572) publică în 1566 aşa-zisul catehism roman (catehismus Romanus), ca normă dogmatică pentru cler; de atunci catehismul acesta se privi ca o carte simbolică a Bisericii Romano-Catolice.

 

B. Papi dispuşi pentru reformă

Scaunul de la Roma, de când s-a ivit reformaţia avu papi de un caracter eminamente bisericesc. Abstracţie făcând de Papa Inocenţiu X (1644-1655), a cărui păstorie fu în o dependenţă detestabilă de cumnata sa văduvă, Donna Olympia Maldachini, o avară sordidă, dintre abuzurile mai mari ale Curţii Romane numai nepotismul se menţinu încă necurmat până la sfârşitul secolului XVII, iară de atunci şi abuzul acesta fu numai sporadic, datorită iniţiativei luată de Papa Inocenţiu XII (1691-1700).

Ca papi demni s-au distins în secolele XVI, XVII şi XVIII mai cu seamă cei următori:

 

1. Adrian VI (1522-1523), fost preceptor al lui Carol V; era din Ţările de Jos, şi partizan sincer al reformei Bisericii în interior (in capite et membris, de sus până jos), dar a păstorit foarte puţin timp ca să o poată înfăptui. Pentru bunele sale intenţii el secera numai ură din partea înalţilor demnitari ecleziastici ai Romei şi totodată fu cel din urmă papă de altă naţionalitate decât cea italiană.

2. Marcel II (1555) un nobil coleg de idei al lui Adrian; acesta, ca cardinal (Marcel Corvini) fu cu totul dispus pentru reformă, însă ca papă trăi numai 21 zile.

3. şi 4. Piu IV (1559-1564) şi Piu V (1566-1572). Amândoi aceşti papi au susţinut prompt şi cu zel reforma Bisericii în sens de romano-catolicism riguros, iară cel din urmă este unicul papă, care de la începutul secolului XIV, sau după Celestin V (papă 1294-1296, pus între sfinţi la 1313), a mai fost pus între sfinţi (la 1712 de Papa Clement XI).

5. Grigoriu XIII (1572-1585) este celebru pentru că în 1582 a introdus ,,calendarul gregorian” aşa-numit de la el şi pentru că a înfiinţat şi dotat institute numeroase de cultură clericală (collegia) în Roma; în această din urmă privinţă el fundă câte un colegiu pentru unguri, englezi, greci, armeni şi maroniţi, consolidă şi lărgi cele două colegii, fundate de iezuiţi (1551-1552), anume Collegium Romanum şi Collegium Germanicum şi pe lângă colegiul roman creă un fel de universitate (Universitas Gregoriana) cu o facultate de filozofie şi una de teologie.

6. Sixt V (1585-1590), în copilărie păscu porci, în vârstă matură fu monah şi preot cu nume bun în toate părţile, ca cardinal (Monalto) avu mare influenţă sub Piu V, care favoriza reforma, iară sub Grigoriu XIII, care nu-l agrea, trăi retras; ca papă fu un suveran cu spirit de elită, energic, nepărtinitor, cu gust pentru construcţii, fără scrupul în a-şi realiza planurile, de o severitate sângeroasă în stârpirea corsarilor romani.

7. Climent IX (1667-1669), persoană plină de talente şi suveran virtuos, se îngriji şi lucră pentru binele Bisericii în interior şi exterior; este cunoscut mai ales prin aşa-zisa pace climentină; prin această pace el în 1669 potoli controversa jansenistă, aşa de dezastruoasă pentru Biserica Franceză, cum vom expune mai jos (§. 182. A.); a păstorit însă puţin timp.

8. şi 9. Inocenţiu XI (1676-1689) şi Inocenţiu XII (1691-1700); aceşti papi au întărit cu ardoare moralitatea şi disciplina, atât în Biserica întreagă cât şi la curtea romană; iară cel din urmă înlătură şi nepotismul papal, cel puţin ca sistem şi termină cu succes lupta energică, pe care a dus-o cel dintâi cu Ludovic XIV regele Franciei pentru diferite drepturi ale Bisericii şi ale papei, precum şi cu clerul francez pentru limitele puterii papale. Despre această luptă vom trata mai jos.

10. şi 11. Benedict XIV (1740-1758) cel mai însemnat şi mai învăţat papă din acest period, franc, prudent şi moderat; iară Climent XIV (1769-1774) se sili cu succes a imita pe cel numit aici mai sus şi nu se ferea de a face concesiile cerute de timpul său. El dovedi aceasta desfiinţând în 1770 uzul existent în Roma, ce provoca scandal în alte ţări, adică uzul de a se citi în fiecare an bula aşa-numită a cinei Domnului, în care se condamnau toţi potrivnicii dogmelor Bisericii şi ai administraţiei bisericeşti, iară mai mult încă prin faptul că în 1773 în interesul păcii Bisericii el suprimă ordinul iezuiţilor, care aproape 2 ½ secole fusese o forţă a romano-catolicismului şi a papalităţii, dar în urmă se făcuse odios în sfere largi (despre ordinul iezuiţilor a se vedea mai jos §. 181. D. 23, iară despre bula euharistică, §. 182. B.).

 

C. Bărbaţi mari ai Bisericii dintre episcopi şi preoţi

Un alt factor pozitiv spre regenerarea Bisericii Romano-Catolice, după catastrofa ce suferi din partea protestantismului, au fost bărbaţii mari ai Bisericii dintre episcopi şi preoţi, care se ridicară cu o energie extraordinară, cu abnegaţie şi jertfire pentru cauza catolicismului, când acesta ducea lupta cu protestantismul, spre a lucra în contra preponderenţei protestantismului şi a apăra cauza catolicismului.

Dintre numeroşii episcopi şi preoţi, pe care Biserica Romano-Catolică i-a produs în timpul când ea ducea lupta cea mai grea cu protestantismul şi pe care-i întâlnim mai ales în istoria monahismului, a misiunilor şi a literaturii, sunt remarcabili mai ales 3, pe care chiar protestanţii îi amintesc cu elogii. Aceşti 3 bărbaţi mari sunt:

 

1. Carol Borromeo (Carolus Borromeus), arhiepiscop de Milan şi cardinal. Când era de 24 ani, în 1562 fu ridicat la aceste demnităţi de unchiul său, Papa Piu IV şi s-a arătat demn de ele în cel mai înalt grad, ca un Vasilie cel Mare al occidentului. El sfârşi cariera lui pământească la 1584, în vârstă de 46 ani.

2. Francisc de Sales, episcop al Genevei, cu reşedinţa la Annecy, în Savoia; după ce lucră ca episcop 20 ani, muri la 1622, în vârstă de 55 ani.

3. Vincenţiu de Paul (Vincentius a Paulo sau de Paulo), preot francez, care fu activ de la 1600 în servicii de păstorie sufletească; el muri la 1660, în vârstă de 84 ani.

 

Aceşti bărbaţi au fost activi mai întâi în cercul strâmt al servirii lor, dar prin exemplul şi influenţa lor ei au lucrat şi indirect în cercuri mai largi cu atâta profusiune de spirit, inimă, virtute şi abnegaţie şi cu atâta succes, că ridicară din nou la putere întregul catolicism.

Carol Borromeo, deşi foarte tânăr, fu membru distins al sinodului din Trident (1562-1563). De o parte ca cardinal, el reformă Curia de la Roma şi ca episcop, clerul său propriu; iară de altă parte ca părinte al diecezei sale el fu gata de orice jertfe, dovedind aceasta în ciuma grozavă din anul 1576, precum şi model de episcop; pentru aceste virtuţi curând după ce muri († 1584) Biserica lui îl şi puse între sfinţi.

Francisc de Sales, ca predicator, învăţător, autor de scrieri religioase şi episcop a fost o personalitate atât de binefăcătoare, că chiar în Geneva calvină el putu să readucă pe unii la catolicism sau cel puţin să fortifice pe cei rămaşi încă în catolicism a persista în el şi pe viitor. Opera lui ,,Filoteea” este una din cele mai celebre cărţi de edificare din Biserica Romană şi este considerată mai egală cu opera lui Toma Kempen ,,Despre urmarea lui Hristos”.

Vincenţiu de Paul a fost un simplu preot francez, din părinţi săraci şi el însuşi sărac, însă prin calităţile spiritului şi ale inimii sale şi prin zelul său în adevăr pastoral avea aşa de mare influenţă în toată Francia din palat până în coliba cea mai săracă şi chiar până între condamnaţii la temniţă pentru prima oară, că reuşi nu numai să aibă pretutindenea succese minunate de păstorie, ci şi să adune milioane, cu care funda grandioase institute religioase de binefacere trupească şi sufletească.

 

În episodul următor

§. 181. Cum se întări din nou romano-catolicismul

D. Ordine nouă

 

[1] N.tr.: Istoria Sinodului din Trident până la această dată (1552) este scrisă de L. Maynier în un mare volum de 800 pag. încă neterminat, intitulat Etude Historique sur le concile de Trente, Paris 1874. Cf. Paul Deslandes, Le Concile de Trente, sur la Reforme du Clerge catholique, Paris, Bloud.