Istoria Bisericeasca Universala (LXI)

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

şi

STATISTICA BISERICEASCĂ

de

Eusebiu Popovici

Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi

Capitolul III

Romano-catolicismul de la 1517-1789

§. 181. Cum se întări din nou romano-catolicismul

D. Ordine nouă [partea întâi]

§. 181. Cum se întări din nou romano-catolicismul

D. Ordine nouă [partea a doua]

24. Iezuiţii. Pentru importanţa acestui ordin ne-am rezervat a trata despre el la urmă şi mai pe larg. El are de întemeietor pe Ignaţiu Loyola, gentilom spaniol născut în 1491. La 1521 când avea 30 ani, într-un război al Franciei cu Spania, fu rănit la asediul cetăţii Pampeluna şi în timpul boalei s-a aplicat a citi vieţile sfinţilor. Această citire îl impresionă aşa de profund, că s-a decis a renunţa la cariera de ostaş lumesc şi a se consfinţi în serviciul de ostaş sufletesc al lui Hristos. Cum s-a însănătoşit alergă la Ierusalim ca misionar spre a predica saracinilor creştinismul. Dar curând văzu că-i lipseşte cultura teologică, ce se cere unui misionar, de aceea s-a întors înapoi şi de la 1524, ca bărbat în vârsta de 33 ani, a stat pe băncile şcoalei cu copiii, spre a se pregăti pentru studiul teologiei. În timp de 10 ani a făcut atâta spor, că la 1534 fu promovat la gradul de magistru în teologie, după ce studiase la universităţile din Alcala, Salamanca şi Paris.

Ca magistru, în 1534 el împreună cu alţi 6 bărbaţi tineri, şi anume 4 spanioli, un portughez şi un savoiard, au decis a înfiinţa un ordin al societăţii lui Iisus. Acest ordin, pe lângă cele 3 juruinţe comune tuturor monahilor şi-a impus încă juruinţa de a merge în serviciul de ostaş sufletesc al lui Hristos în orice parte îl va trimite papa, căpetenia creştinătăţii. Dintre cei 6 colegi ai lui Loyola († 1556) au fost mai de consideraţie următorii: Iacob Lainez, spaniol, care urmă imediat după Loyola în conducerea ordinului (1556-1565), sub el în 1565 s-a dat ordinului şi organizaţia lui (Constitutiones societatis Iesu), apoi Francisc Xaver, navarez, celebrul misionar care 1542-1552 a pus bazele misiunilor ordinului său în India, China şi Japonia.

Ordinul fu întemeiat definitiv în 1539 la Roma şi în 1540 Papa Paul III îl confirmă. Principiul său suprem fu: ,,Omnia ad majorem dei gloriam”, ,,A face totul spre mai mare slavă a lui Dumnezeu”, iară scopul său era ca sub conducerea papei să apere din toate puterile şi să consolideze catolicismul, să combată protestantismul, precum şi tot ce nu sta în acord strâns cu romano-catolicismul, prin grai şi prin scrieri, prin misiune internă şi externă, adică prin predică, prin săvârşirea sfintelor taine, prin păstorie sufletească, instrucţia junimii etc şi anume atât între coreligionarii lui din sânul Bisericii Romano-Catolice, cât şi afară de ea, între heterodocşi, ordinul primi o organizaţie excelentă pentru acest scop. În fruntea lui fu pus un general, care luă reşedinţa în Roma, lângă papa şi avea ca auxiliar un consiliu permanent, ai cărui membri se numeau asistenţii lui. Generalul avea lângă sine un sfătuitor (admonitor), care primi sarcina, ca în calitate de amic părintesc şi de confesor, să-l ajute cu sfaturile sale.

Generalul avea sub privegherea lui totul, lua măsuri despre toate şi era pus în cunoştinţă despre toate. Astfel ordinul întreg era condus din Roma după o unitate de gândire şi cu siguranţă că ea va fi ţinută ferm şi adusă la îndeplinire. În ordin se recrutau numai bărbaţi sănătoşi la trup şi la minte şi se excludeau degrabă cei incapabili, nesiguri şi nedemni. Însă fiecare era utilizat în serviciul pentru care era mai propriu. Membrii ordinului erau instruiţi cu insistenţă a considera ordinul ca patrie şi pe superiorii ordinului ca pe a doua providenţă şi să se conformeze ,,ca un cadavru” scopului ordinului şi măsurilor luate de superiori.

Chiar înainte de sfârşitul secolului XVI ordinul se răspândise foarte departe, îşi croise drum în toate ţările, ocupase posturile cele mai importante şi ajunse o forţă însemnată a romano-catolicismului. În toate ţările avea în mâini instrucţia junimii, catedre la universitate, amvoane, servicii de confesori şi mai toată ştiinţa şi arta catolicismului. Spre a educa clerul în sensul său, ordinul încă din 1551 fundă în Roma un institut superior de instrucţie şi educaţie ,,Collegium Romanum” şi în 1552 spre educaţia clerului german în particular, ,,Collegium Germanicum”. Ordinul profită de situaţia lui spre a influenţa şi asupra politicii pe la curţi şi participa chiar la comerciul general; el nu se sfii, ca mai multe alte ordine, a face chiar comerciu cu sclavi, până ce în 1741 Papa Benedict XIV i-a interzis acest negoţ.

Însă la misiune ordinul se aplică cu un avânt excepţional, atât la misiunea internă, cât şi la cea externă. La misiunea internă instruia tinerimea, predica, făcea serviciu de confesori şi pastori sufleteşti între coreligionari, iară la misiunea externă convertea pe cei de alte credinţe, nu numai dintre păgâni, mai ales în America, India, China şi Japonia, ci şi în ţările protestanţilor şi ale ortodocşilor de răsărit, cum şi în ţările heterodocşilor. În America de Sud şi anume în Paraguay iezuiţii au fundat în 1610 un stat al indienilor creştini sub suzeranitatea Spaniei; în acest stat ei erau atât educatori, păstori şi învăţători ai indienilor, cât şi guvernatori şi judecători ai acestui popor, pe care ei îl convertise şi-l împărţise în circumscripţii bisericeşti sau parohiale, numite reducţii.

Trebuie a recunoaşte că ei erau capabili a aduce la îndeplinire cu zel şi abilitate orice întreprindere. Cu deosebire ei erau abili în a se acomoda cu datinile, dorinţele şi slăbiciunile acelora cu care aveau a face. Negreşit cu drept li s-a şi imputat că ei în acest punct au mers până la libertinaj şi predicau o morală uşuratică, cum şi ei înşişi observau intenţionalismul, un principiu după care intenţia sau scopul justifică mijloacele. Chiar şi alte lucruri se impută sistemului lor de morală, aşa de exemplu predilecţia pentru metoda cazuistică, adică pentru modul de a trata legile morale desfăcând principiul general în cazuri singulare, în aşa numite cazuri de conştiinţă, apoi predilecţia pentru aşa zisul probabilism sau pentru doctrina, după care, când avem îndoieli că o faptă ar fi bună, nu trebuie să o omitem ca păcat, dacă putem cita numai câteva motive sau numai câteva autorităţi ale Bisericii, din care se vede cu probabilitate că ea ar fi permisă; mai departe, li se impută doctrina că ar fi permisă o rezervă, ce n-am făcut-o expres, ci numai în gândul nostru (reservatio mentalis), precum şi o vorbă în două înţelesuri, o amfibolie, tot astfel, afirmarea că ar fi permis a ucide pe tirani, doctrina că este deosebire între păcatul teologic şi filozofic, adică între păcatul comis cu conştiinţă de tot limpede şi cu intenţia de a călca porunca lui Dumnezeu şi între cel săvârşit cu conştiinţa nu de tot limpede şi deci că acest din urmă este rimisibil etc.

Însă toate aceste imputări nu ating întregul ordin, nici nu sunt toate justificate în întregul lor cuprins uşuraticele instrucţii private, în alte ediţii posterioare: secrete, ale societăţii lui Iisus. ,,Monita privata (secreta) societatis Iesu”, ce au apărut în 1612 la Cracovia, sunt poate numai o satiră la adresa ordinului scrisă de adversari ai lui[1]. Pe la jumătatea secolului XVIII ordinul iezuiţilor număra 22.000 membri şi-şi asigurase toată influenţa în Biserică şi stat, şi cu pornirea lor neînfrânată de a face să domine absolut romano-catolicismul, papalitatea, ordinul, şi cu teoriile lor reprimând orice mişcare liberă în Biserică şi stat, iezuiţii deveniră odioşi nu numai la heterodocşi ci chiar la coreligionari, ba chiar în cler şi anume atât în clerul de mir cât şi in cel monastic.

De aceea situaţia lor deveni aşa de imposibilă, că Benedict XIV, papă mare şi prudent (1740-1758), pe patul morţii ceru ca ordinul iezuiţilor să fie reformat. Ludovic XV regele Franciei (1715-1774) şi ministrul său Choiseul de asemenea insistară în acest sens. Dar în 1762 Laurenţiu Ricci, generalul ordinului, răspunse Papei Climent XIII (1758-1769), care i-a comunicat insistenţa regelui şi care era foarte favorabil iezuiţilor astfel: ,,Iesuitae aut sint ut sint, aut non sint”, ,,Iezuiţii să rămână cum sunt, sau să nu fie”. După alte versiuni papa ar fi scris aşa regelui, totuşi o atare expresie a lui Ricci nu se poate atesta. Între acestea lupta pentru represiunea iezuiţilor începu şi era în curs. Încă din 1759 toţi iezuiţii din Portugalia fusese trimişi în corăbii Papei Climent XIII la Roma.

Această măsură s-a luat din îndemnul marchizului de Pombal, ministru, pe care iezuiţii îl contrariau în politica lui. El profită de răscoala indienilor din Paraguay partea portugheză de sub influenţa iezuiţilor, contra dominaţiei portugheze în acea parte, cedată Portugaliei de Spania în 1750, precum şi de un atentat asupra vieţii regelui Iosif I Emanuil (1750-1777) şi decise pe rege a curăţi statul său de iezuiţi. Acest act fu semnalul de a mătura pe iezuiţi şi din alte ţări.

Exemplul Portugaliei îl imită mai întâi Francia. Aici La Valette, un iezuit, care făcea pretutindenea comerciu colosal, în 1755 a dat faliment şi a ruinat astfel multe case de comerciu. Afacerea făcu zgomot; parlamentul se sesiză de ea, aruncă răspunderea pentru ea asupra ordinului, cercetă statutele lui, în 1762 îl declară periculos pentru stat şi în 1763 decretă expulzarea lui din Francia. După multă ezitare, confirmă acest decret în 1764 şi regele Ludovic XV. Pe viitor s-a permis iezuiţilor a rămânea în Francia numai ca preoţi de mir sau ca persoane private.

În 1767 Spania făcu tocmai ca Portugalia. Intrigi de curte, în care se zice că erau implicaţii iezuiţii, punând în îndoială că regele ar fi fost născut legitim, au îndemnat pe Carol III, regele Spaniei (1759-1788), pe care-l sfătui ministrul Aranda, învrăjbit cu iezuiţii, a prinde în o singură noapte pe iezuiţi şi a-i trimite pe litoralul statului ecleziastic. În 1768 au imitat acest exemplu şi curţile Bourbonilor din Italia, adică curtea de Neapole şi cea de Parma. Iară în 1769, după moartea lui Climent XIII, papă amic al iezuiţilor, adversarii lor reuşită a fi ales un papă liberal, cardinalul Ganganelli, din ordinul franciscan, care era de ideile lui Benedict XIV (1740-1758) şi ocupă scaunul sub numele de Climent XIV (1769-1774). Din toate părţile i se făceau insistenţe de a suprima ordinul iezuiţilor; însă abia în anul 4 al păstoriei sale s-a putut decide. Prin un decret propriu, în formă de Breve ,,Dominus ac redemptor noster” el declară că ordinul iezuiţilor este suprimat, ca un institut ce nu mai corespunde scopului său. Papa s-a exprimat că acest Breve are să-i atragă moartea şi efectiv a murit după un an, însă nu este atestat că a murit de înveninare şi că chiar iezuiţii l-ar fi înveninat. În Austria împărăteasa Maria Tereza (1740-1780) mai întâi deferi aducerea la îndeplinire a acelui Breve, dar în sfârşit şi ea s-a decis la executarea lui, când primi de la curtea Spaniei un act, prin care i se dovedi că confesorul ei trimisese la Roma listă de păcatele, ce ea-i mărturisise.

Prin suprimarea ordinului peste 22.000 membri au fost lăsaţi cea mai mare parte fără întreţinere, dar şi romano-catolicismul suferi mare pierdere în ce priveşte misiunile şi şcolile sale şi lupta cu protestantismul şi cu tot ce nu este în sens strict romano-catolic; misiunile au apus, şcoalele, ce erau în floare sub conducerea ordinului, s-au închis şi romano-catolicismul riguros sta acum cam dezarmat în faţa adversarilor, care se sculau din toate părţile. Negreşit ordinul iezuiţilor, sub a cărui înrâurire se dezvoltase romano-catolicismul, a făcut acestuia şi mulţi duşmani, pe care acum ordinul îi lăsa în fiinţă. Lucru remarcabil, Frideric II cel Mare, rege protestant al Prusiei (1740-1786) şi Caterina II, împărăteasa ortodoxă a Rusiei (1762-1796), au fost singurii, care considerară pe iezuiţi ca buni învăţători catolici şi-i protejară în statele lor a nu fi suprimaţi. Astfel iezuiţii au rămas în Silezia Prusiei cel puţin încă 3 ani, iară în Polonia Rusiei au fost în fiinţă excepţional până la 1814, când Papa Piu VII (1800-1823) restabili ordinul pretutindenea şi astfel iezuiţii nu mai avură nevoie de azil în Rusia. Dar în schimb, după ce ordinul fu restabilit pretutindenea la 1814 şi se reînnoiră vechile sale idei, iezuiţii din nou au fost alungaţi mai întâi din Rusia la 1820, apoi din Francia de la 1830 şi din alte ţări, din unele mai curând, din altele mai târziu, iară la 1872 din toată Germania, din iniţiativa Prusiei, cum vom vedea mai pe larg în istoria Bisericii din secolul XIX.

În episodul următor

§. 182. Controverse şi lupte interne între romano-catolici

[1] N.tr.: Una din aceste satire a 21-a ediţie a instrucţiilor secrete ale societăţii lui Iisus s-a publicat în traducere franceză tot în Colonia sub titlul Le cabinet jesuitique, 1678. În traducere germană au apărut ele şi în 1913 la Munchen sub titlul Der Iesuit in seiner Blosse, Iesuitul demascat. O ediţie recentă a lor în traducere franceză paralelă cu textul latin a publicat Ch. Sauvestre, Paris 1862. Sunt de asemenea traduceri franceze paralele cu textul latin conţinând: Examenul general ce trebuia să depună un aspirant, apoi Constituţiile ordinului în 10 părţi, sfârşind cu formula declaraţiei ce trebuia să dea candidatul spre a fi primit în ordin, precum şi Epistola lui Ignatie Loyola despre ascultare.