Istoria Bisericeasca Universala (LXII)

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

şi

STATISTICA BISERICEASCĂ

de

Eusebiu Popovici

Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi

Capitolul III

Romano-catolicismul de la 1517-1789

§. 181. Cum se întări din nou romano-catolicismul

D. Ordine nouă [partea a doua]

§. 182. Controverse şi lupte interne între romano-catolici

Protestantismul avu asupra romano-catolicismului mai întâi o influenţă salutară şi de regenerare, fiindcă elementele nemulţumite ieşiră din Biserica Romană, restabilindu-se astfel în ea pacea şi fiindcă Biserica Romană, având a duce lupta pe viitor cu protestantismul, ieşi încâtva din stagnaţia de până atunci şi fu constrânsă a emula neîncetat cu dânsul; apoi protestantismul avu asupra romano-catolicismului şi o influenţă încâtva contagioasă, fiindcă şi în Biserica Romano-Catolică au pătruns diverse idei protestante şi au produs în ea mişcări, atât în domeniul doctrinei Bisericii cât şi în al administraţiei şi organizaţiei sale.

A. Mişcări în domeniul doctrinei dogmatice şi morale

Cele mai însemnate mişcări, ce protestantismul a produs între romano-catolici, de la secolul XVI până în al XVIII-lea în domeniul doctrinei Bisericii sunt: jansenismul, quietismul şi raţionalismul.

1. Jansenismul are numele de la Corneliu Jansen, episcop de Ypern din Ţările de Jos. El fusese mai înainte profesor de teologie (1630-1635) şi în 1638 muri, lăsând o carte cu titlul ,,Augustinus”. În această lucrare el profesa respectiv de harul dumnezeiesc, de libertate şi de predestinaţie un augustinism riguros, aşa că se apropia de calvinism. Acest augustinism riguros, ce în jumătatea a doua a secolului XVII se numi după el jansenism, propriu vorbind nu era ceva nou în Biserica Romano-Catolică, căci teologii Bisericii de Apus încă de pe timpul lui Augustin şi al controverselor lui cu pelaghienii s-au despărţit în augustinieni, unii mai riguroşi, alţii mai moderaţi şi în anti-augustinieni.

Augustinienii atribuiau harului dumnezeiesc şi predestinaţiei dumnezeieşti aşa de mare preponderenţă faţă de libertatea omului, că unii dintre ei au ajuns în privinţa predestinaţiei la părerea, pe care o avu Calvin. Anti-augustinienii însă atribuiau libertăţii omului câmp întins şi însemnătate mare în opera de mântuire, de aceea augustinienii îi acuzară de pelaghianism. Pe timpurile scolasticii mai timpurii din evul mediu scotiştii şi tomiştii sau franciscanii şi dominicanii stăteau faţă în faţă ca anti-augustinieni şi augustinieni. Opoziţia aceasta există şi în secolul XVI, dar ea fu şi mai pronunţată prin faptul, că reformatorii toţi s-au sculat ca augustinieni mai mult sau mai puţin riguroşi. Se înţelege de sine că iezuiţii, care combăteau pe protestanţi, au fost în acest punct de partida opusă şi se sculară ca adversari ai augustinienilor lor; de aceea protestanţii, dominicanii şi alţi augustinieni îi acuzară de semi-pelaghianism. Astfel acum iezuiţii conduceau pe anti-augustinieni în lupta contra augustinienilor, pe care ei îi acuzau că în acest punct sunt de acord cu protestanţii.

De la jumătatea secolului XVI lupta intră în o fază nouă. Chiar Mihail de Bay (Baius), augustinian romano-catolic de consideraţie, de la 1551 profesor la universitatea din Louvain (Lowen) în Belgia († 1559), fu acuzat de idei protestante. Adversarii lui şi mai ales franciscanii răzbiră ca în 1557 Roma sub Piu V (1566-1572) să condamne ca calvine mai multe teze din învăţăturile lui. Dar când nu mult după aceea Leonhard Lessius († 1623), iezuit din Louvain, se găsi în opoziţie cu doctrina lui Baius, partizanii acestuia mai ales dominicanii acuzară şi ei pe iezuiţi de semi-pelaghianism. Atunci Ludovic Molina, iezuit din Spania († 1600), în 1588 apără pe iezuiţi în o carte anume cu titlul ,,Liberi arbitrii cum gratiae donis, divina praescientia, providentia, praedestinatione et reprobatione concordia”, adică: ,,Armonia libertăţii cu darurile harului, cu preştiinţa şi providenţa dumnezeiască şi cu predestinaţia şi reprobarea dumnezeiască”. Dar dominicanii combătură aşa de vehement această carte că Papa Clement VIII (1592-1605), spre a curma controversa, se văzu nevoit a institui o comisiune de cardinali (congregatio de auxiliis gratiae). Comisiunea dezbătu 10 ani fără a curma controversa. Atunci scaunul de la Roma (Paul V 1605-1621) a dat ordin ambelor partide a se tolera reciproc, sub rezerva de a decide mai târziu.

Însă de la 1630 funcţiona mai întâi ca profesor în Louvain, apoi de la 1636 ca episcop în Ypern, Corneliu Jansen († 1638). El îşi petrecuse jumătate din viaţă studiind pe Augustin şi, precum am spus, lăsă la moarte o carte netipărită cu titlul ,,Augustinus”. În această carte el a dat expresie unui augustinism riguros. În 1640 cartea fu tipărită de amicii şi partizanii lui, între care era şi Jean du Vergier de Hauranne († 1643), un abate francez de la Sf. Cyran cu mare autoritate ca teolog şi ecleziastic şi erudit, însă riguros şi inimic al iezuiţilor. El fusese pus la închisoare de la 1638-1643 de cardinalul Richelieu, ministrul omnipotent al Franciei. Iezuiţii înfuriaţi reclamară la Roma şi scaunul de la Roma (Urban VIII 1623-1644) interzise cartea, dar aceasta nu satisfăcu pe iezuiţi. Ei ţinteau să vadă cartea condamnată mai ales că amicii lui Jansen îi acuza că practică cu uşurătate confesiunea, că fac abuz cu deasa cuminecătură, precum şi că propagă o morală neserioasă, ce degeneră şi mai mult prin cazuistică şi probabilism.

În 1653 iezuiţii răzbiră ca scaunul de la Roma (Innocenţiu X 1644-1655) să condamne ca eres 5 teze, ce ei declarară că se afla după sens în cartea lui Jansen. Augustinienii riguroşi, numiţi acum jansenişti cu sediul principal în Ţările de Jos Unite iar acum şi în Francia, se apărară contra condamnării afirmând că acele teze sunt eresuri, dar că ele nu se află în cartea lui Jansen în sensul eretic, în care sunt condamnate. Atunci scaunul de la Roma (Alexandru VII 1655-1667) declară în 1656 mai ales prin instigaţia iezuiţilor că cele 5 teze se află în carte în sensul eretic, în care au fost condamnate şi deci cartea este eretică. Acum janseniştii nevoind a lăsa în picioare această declarare, au opinat că papa este competent să declare o teză ca eres, dar că el nu este competent să decidă definitiv că o teză se află în o carte; deci că el este competent în chestia de drept (quaestio juris) însă nu în chestia de fapt (quaestio facti) şi decizia lui în chestia de fapt nu obligă în conştiinţă pe cineva a crede în ea cu consimţământ interior, ci numai a păzi o tăcere respectuoasă despre ea. Cei de la Roma n-au admis nici această opinie.

Dar opoziţia contra deciziei papei află mulţi aderenţi nu numai în Ţările de Jos Unite cu guvernul lor calvin, ci şi în Francia cu guvern catolic, unde faţă de Roma domnea un spirit mai liber, aşa-zisul gallicanism sau spiritul francez. Între aderenţii din Francia erau sorboniştii, adică membrii Sorbonei sau ai Facultăţii Teologice din Paris (numită aşa din secolul XVI, de la un ospiciu sau seminar înfiinţat la 1250 pentru studenţii săraci ai Universităţii din Paris de Robert de Sorbon, capelan al curţii regelui de atunci Ludovic IX Sfântul 1226-1270 şi profesor de teologie; în încăperile ospiciului ţinea apoi şedinţe Facultatea de Teologie, pe când acum el este numai sediul universităţii laice) şi mulţi alţi bărbaţi erudiţi, aşa mai ales pe lângă Arnauld, doctor al Sorbonei († 1694), Nicole, moralist şi polemist contra calvinilor († 1795) şi Blaise Pascal, talentatul matematic şi apologet creştin († 1662), ba chiar o mânăstire de maici, Port Royal, aproape de Paris (6 mile), a cărei superioară era Angelica Arnauld († 1661), soră mai mare a lui Arnauld şi pe ale cărei maici janseniştii le venerau ca ,,maici ale Bisericii”, precum şi un număr de eremiţi (solitaires), care ca şi Arnauld şi Nicole se stabiliră prin jurul mânăstirii. Cartea lui Blaise Pascal, ce apăru la 1656 intitulată ,,Lettres provinciales” însă scrisă în un stil elegant şi combătând pretinsul pelaghianism al iezuiţilor şi a moralei lor uşuratice, a făcut adâncă impresie.

Climent IX, papă moderat şi paşnic (1667-1669) a stabilit o înţelegere, aşa-numita pace climentină, ce dură până la sfârşitul secolului XVII; dar în 1701 controversa începu din nou; ea nu fu curmată nici în 1705 prin bula lui Climent XI, papă cu totul de altă fire decât Climent IX. Controversa era despre ,,Cazul de conştiinţă” dacă se poate acorda dezlegare unui cleric, care nu admite o decizie a papei în quaestio facti cu consimţământ interior ci numai cu tăcere respectuoasă. Regele Ludovic XIV (1643-1715), care mai înainte dusese lupte cu papii şi de aceea proteja gallicanismul, ca opoziţie contra omnipotenţei papei; mai apoi (de la 1693) se împăcase cu Roma şi deveni riguros în trebi bisericeşti. Chiar până atunci el avea antipatie de jansenism, iar acum declară că mai mult îi place un ateu decât un jansenist, apoi confesorul său iezuit îl înteţea până la pasiune contra jansenismului.

Ca consecinţă janseniştii fură puşi la închisoare şi exilaţi, s-a dat încă ordin ecleziasticilor şi chiar funcţionarilor civili a subscrie că se supun deciziei papei în chestii janseniste. Persecuţia a mers chiar până a arunca afară din morminte cadavre de jansenişti şi în 1709 a suprima mânăstirea Port Royal, iar în 1710 a o dărâma. Din această cauză jansenismul s-ar fi stins în Francia, dacă scaunul de la Roma şi iezuiţii prin o nouă lovitură, ce voiră să dea jansenismului n-ar fi aprins focul din nou şi n-ar fi provocat astfel încă o controversă jansenistă. În 1687 Paschasiu Quesnel († 1719), jansenist erudit, a scris o explicaţie la Noul Testament cu ,,Reflexiuni morale”. Cartea lui fu aşa de bine primită, că mai mulţi episcopi din Francia, între ei şi Noailles, după aceea în 1695 arhiepiscop de Paris şi cardinal, au recomandat-o credincioşilor. Dar iezuiţii nu se liniştiră, până ce n-au scos de la Roma în 1715 constituţia ,,Unigenitus” a lui Climent XI, care condamna 100 teze din cartea lui Quesnel şi pe lângă aceasta cerea de la toţi a primi ,,acceptare” această constituţie cu credinţă absolută.

Însuşi Noailles, arhiepiscop de Paris şi 7 episcopi refuzară a primi constituţia în acest mod şi apelară la un sinod ecumenic. Mulţi clerici şi laici imitară exemplul lor. Însă ei au putut face această opoziţie numai pentru că în 1715 muri regele Ludovic XIV şi Filip, uşuraticul duce de Orleans, regent pentru Ludovic XV, regele minor, la început (1715-1720) nu s-a amestecat în controversă, nici după ce papa în 1718 pronunţase excomunicarea contra ,,apelanţilor”. Dar de la 1720 şi mai ales după ce regele începu a domni singur (1723) începu din nou presiunea, cu scop ca toţi să accepte constituţia papală cu credinţă absolută; s-a făcut tot posibilul ca episcopii să revină asupra protestelor şi s-a obţinut aceasta treptat, arhiepiscopul Noailles s-a supus în 1728 şi în 1729 muri.

Contra celorlalţi apelanţi, care nu erau în treapta de episcop, s-au luat măsurile cele mai aspre aşa că ei deveniră fanatici; ca dovadă despre dreptatea cauzei lor invocau minuni, ce pretindeau că pe la 1731 se fac la mormântul lui Francisc, diacon din Paris, un apelant fervent († 1727) şi se manifestau în convertire de păcătoşi şi vindecări de bolnavi cu convulsiuni etc. Această ştire avu de efect pelerinagii în masse la mormânt. Însă în 1732 guvernul lui Ludovic XV ordonă a închide cimitirul cu zid şi în 1733 a pune la închisoare pe respectivii credincioşi în minuni, pe aşa-numiţii ,,convulsionari”. În continuarea represiunii lor ierarhia, din partea ei, interzise (de la 1746) a se administra sfintele taine chiar pe pat de moarte tuturor celor suspecţi de jansenism. Astfel s-a stins în sfârşit jansenismul din Francia de la jumătatea secolului XVIII, mai ales că mulţi jansenişti fugiră în Olanda, după ce controversa aceasta cauzase multă tulburare şi confuzie în Biserica Romano-Catolică din Francia.

În Ţările de Jos Unite guvernul calvin nu persecută jansenismul, aşa că el s-a menţinut continuu acolo, deşi scaunul de la Roma (Climent XI) încă în 1702 suspendase pe Petru Kodde, vicar apostolic, ca suspect de jansenism şi-l înlocuise. Biserica jansenistă, ce se înfiinţă acolo de la 1723 avu un arhiepiscop de Utrecht, care în 1742 îşi hirotoni încă un episcop de Harlem şi în 1757 încă unul de Deventer. Janseniştii din Ţările de Jos declarară că sunt şi rămân romano-catolici vechi şi stăruiră continuu la Roma a fi recunoscuţi, însă Roma i-a respins şi i-a declarat schismatici. Ei durează şi azi în 26 comune cu vreo 8.000 suflete şi în timpul recent s-au unit cu catolicii vechi din Germania, care de la 1871 de asemenea formează o biserică independentă, fiindcă nu recunosc dogma despre infailibilitatea papei, proclamată în 1870 de sinodul din Vatican şi de aceea Roma îi tratează tot ca schismatici. Janseniştii învaţă despre predestinaţie şi har ca şi calvinii, de aceea ei se numără ca şi aceştia între predestinaţieni.

2. Quietismul (liniştea ca principiu al moralei). Acest fenomen nu este decât un misticism, ce tinde chiar de pe pământ la liniştea fericită (quies) în Dumnezeu; deci el în o măsură oarecare stă în afinitate cu isihasmul (ησυχαστης, quietist; ησυχια, linişte), care mai cu seamă în secolul XIV avusese la Răsărit mulţi reprezentanţi între monahii din Muntele Athos. Acest misticism influenţat de misticismul protestant, ce pune preţ numai pe harul dumnezeiesc şi pe credinţa internă, nu însă totodată şi pe faptele şi năzuinţele externe ale omului, s-a afirmat în secolele XVI şi XVII şi în Biserica Romano-Catolică. Ideea lui capitală este următoarea: perfecţiunea creştină în gradul ei cel mai înalt consistă în a se devota sufletul cu totul pasiv lui Dumnezeu şi a avea dragoste către Dumnezeu curată şi neinteresată, o aşa dragoste, în care încetează orice alte aspiraţii şi dorinţe ale noastre, chiar aspiraţia şi dorinţa de a fi fericiţi, o dragoste în care apoi omul întreg este dominat numai de a iubi pe Dumnezeu aşa încât uită chiar de sine însuşi.

Îndată ce izbucni Reformaţia şi până în secolul XVIII acest misticism avu ca reprezentanţi mai întâi o sectă de mistici din Spania, aşa-numiţi Alumbrades (Illuminati, cei iluminaţi), dar pentru aceasta căzură pradă inchiziţiei; de la 1669 el fu profesat apoi de Mihail Molinos, preot spaniol în Roma, care de la 1675 sub Papii Climent X (1670-1676) şi Innocenţiu XI (1676-1689) îl răspândi prin cartea lui ,,Călăuza spirituală”; această carte la început îi câştigă mari simpatii, iară mai târziu îi atrase condamnarea (1687) pe baza acuzării iezuiţilor şi în 1697 muri închis într-o mânăstire.

Tot în acel timp quietismul câştigă în Francia o apărătoare şi scriitoare foarte mult citită în persoana Ioanei de la Mothe Guyon, văduvă talentată şi pioasă; dar de la 1688 şi Guyon împreună cu La Combe, sfătuitorul ei spiritual, un monah barnabit, pe care adversarii, susţinuţi de Curtea Regală îl acuzau şi de relaţii culpabile cu dânsa, au suferit multe persecuţii din cauza doctrinei lor. La Combe a stat în arest până la moartea lui (1699), iară Guyon a fost închisă de 3 ori (1688, 1695-1696 şi 1698-1701), mai întâi în o mânăstire, apoi chiar la Bastillia, redutabila închisoare publică din Paris. În fruntea celor ce considera învăţătura Jeannei Guyon ca un pericol, a fost de la 1694 însuşi Bossuet, episcop de Meaux († 1704), erudit, genial şi cu idei mai libere, galicane; iară în opoziţie cu el de la 1695 a apărat-o Fenelon, arhiepiscop de Cambrai († 1715), tot aşa de erudit şi genial, autor cunoscut de toţi al ,,Aventurilor lui Telemach”, declarând că scrierile ei sunt ortodoxe. Dar în 1699, sub Innocenţiu XI Roma a dat decizia ei atât contra scrierilor d-nei Guyon cât şi contra apărătorului ei. Fenelon s-a supus deciziei. Ba chiar a promulgat singur de pe amvon Brevele papal şi cum Guyon se retractase încă din 1695 controversa încetă, deşi Guyon fu persecutată continuu până în 1701. Ea muri la 1717.

3. Înrâuririi protestantismului contemporan are a fi atribuit şi raţionalismul. Acesta se afirmă de asemenea între teologii romano-catolici din Germania după jumătatea secolului XVIII, când el predomina la protestanţii germani. Unul din cei mai bine cunoscuţi reprezentanţi ai lui este Laurenţiu Isenbiehl, profesor la Mainz. El nu voia să recunoască profeţia lui Isaia din cap. 7, 14 ca mesianică; din această cauză fu destituit şi pus în temniţă (1774-1778) până ce a retractat. Între contemporanii lui Isenbiehl († 1818) au mai fost raţionalişti teologii romano-catolici Blau († 1790), Berg († 1790), Eulogiu Schneider, care intră chiar în serviciile Revoluţiei Franceze din 1789 şi ale guvernului teroarei de mai apoi, iară la urmă el însuşi muri pe ghilotină († 1794) şi Hedderich († 1808), apoi şi Feder († 1824), Dereser († 1827) şi Oberthur († 1831) ş.a..

În episodul următor

§. 182. Controverse şi lupte interne între romano-catolici

B. Mişcări pe terenul administraţiei Bisericii