Pagini de istorie EP nr. 60

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

şi

STATISTICA BISERICEASCĂ

de

Eusebiu Popovici

 

Capitolul III

Romano-catolicismul de la 1517-1789

§. 182. Controverse şi lupte interne între romano-catolici

Protestantismul avu asupra romano-catolicismului mai întâi o influenţă salutară şi de regenerare, fiindcă elementele nemulţumite ieşiră din Biserica Romană, restabilindu-se astfel în ea pacea şi fiindcă Biserica Romană, având a duce lupta pe viitor cu protestantismul, ieşi încâtva din stagnaţia de până atunci şi fu constrânsă a emula neîncetat cu dânsul; apoi protestantismul avu asupra romano-catolicismului şi o influenţă încâtva contagioasă, fiindcă şi în Biserica Romano-Catolică au pătruns diverse idei protestante şi au produs în ea mişcări, atât în domeniul doctrinei Bisericii cât şi în al administraţiei şi organizaţiei sale.

 

A. Mişcări în domeniul doctrinei dogmatice şi morale

Cele mai însemnate mişcări, ce protestantismul a produs între romano-catolici, de la secolul XVI până în al XVIII-lea în domeniul doctrinei Bisericii sunt: jansenismul, quietismul şi raţionalismul.

 

1. Jansenismul are numele de la Corneliu Jansen, episcop de Ypern din Ţările de Jos. El fusese mai înainte profesor de teologie (1630-1635) şi în 1638 muri, lăsând o carte cu titlul ,,Augustinus”. În această lucrare el profesa respectiv de harul dumnezeiesc, de libertate şi de predestinaţie un augustinism riguros, aşa că se apropia de calvinism. Acest augustinism riguros, ce în jumătatea a doua a secolului XVII se numi după el jansenism, propriu vorbind nu era ceva nou în Biserica Romano-Catolică, căci teologii Bisericii de Apus încă de pe timpul lui Augustin şi al controverselor lui cu pelaghienii s-au despărţit în augustinieni, unii mai riguroşi, alţii mai moderaţi şi în anti-augustinieni.

Augustinienii atribuiau harului dumnezeiesc şi predestinaţiei dumnezeieşti aşa de mare preponderenţă faţă de libertatea omului, că unii dintre ei au ajuns în privinţa predestinaţiei la părerea, pe care o avu Calvin. Anti-augustinienii însă atribuiau libertăţii omului câmp întins şi însemnătate mare în opera de mântuire, de aceea augustinienii îi acuzară de pelaghianism. Pe timpurile scolasticii mai timpurii din evul mediu scotiştii şi tomiştii sau franciscanii şi dominicanii stăteau faţă în faţă ca anti-augustinieni şi augustinieni. Opoziţia aceasta există şi în secolul XVI, dar ea fu şi mai pronunţată prin faptul, că reformatorii toţi s-au sculat ca augustinieni mai mult sau mai puţin riguroşi. Se înţelege de sine că iezuiţii, care combăteau pe protestanţi, au fost în acest punct de partida opusă şi se sculară ca adversari ai augustinienilor lor; de aceea protestanţii, dominicanii şi alţi augustinieni îi acuzară de semi-pelaghianism. Astfel acum iezuiţii conduceau pe anti-augustinieni în lupta contra augustinienilor, pe care ei îi acuzau că în acest punct sunt de acord cu protestanţii.

De la jumătatea secolului XVI lupta intră în o fază nouă. Chiar Mihail de Bay (Baius), augustinian romano-catolic de consideraţie, de la 1551 profesor la universitatea din Louvain (Lowen) în Belgia († 1559), fu acuzat de idei protestante. Adversarii lui şi mai ales franciscanii răzbiră ca în 1557 Roma sub Piu V (1566-1572) să condamne ca calvine mai multe teze din învăţăturile lui. Dar când nu mult după aceea Leonhard Lessius († 1623), iezuit din Louvain, se găsi în opoziţie cu doctrina lui Baius, partizanii acestuia mai ales dominicanii acuzară şi ei pe iezuiţi de semi-pelaghianism. Atunci Ludovic Molina, iezuit din Spania († 1600), în 1588 apără pe iezuiţi în o carte anume cu titlul ,,Liberi arbitrii cum gratiae donis, divina praescientia, providentia, praedestinatione et reprobatione concordia”, adică: ,,Armonia libertăţii cu darurile harului, cu preştiinţa şi providenţa dumnezeiască şi cu predestinaţia şi reprobarea dumnezeiască”. Dar dominicanii combătură aşa de vehement această carte că Papa Clement VIII (1592-1605), spre a curma controversa, se văzu nevoit a institui o comisiune de cardinali (congregatio de auxiliis gratiae). Comisiunea dezbătu 10 ani fără a curma controversa. Atunci scaunul de la Roma (Paul V 1605-1621) a dat ordin ambelor partide a se tolera reciproc, sub rezerva de a decide mai târziu.

Însă de la 1630 funcţiona mai întâi ca profesor în Louvain, apoi de la 1636 ca episcop în Ypern, Corneliu Jansen († 1638). El îşi petrecuse jumătate din viaţă studiind pe Augustin şi, precum am spus, lăsă la moarte o carte netipărită cu titlul ,,Augustinus”. În această carte el a dat expresie unui augustinism riguros. În 1640 cartea fu tipărită de amicii şi partizanii lui, între care era şi Jean du Vergier de Hauranne († 1643), un abate francez de la Sf. Cyran cu mare autoritate ca teolog şi ecleziastic şi erudit, însă riguros şi inimic al iezuiţilor. El fusese pus la închisoare de la 1638-1643 de cardinalul Richelieu, ministrul omnipotent al Franciei. Iezuiţii înfuriaţi reclamară la Roma şi scaunul de la Roma (Urban VIII 1623-1644) interzise cartea, dar aceasta nu satisfăcu pe iezuiţi. Ei ţinteau să vadă cartea condamnată mai ales că amicii lui Jansen îi acuza că practică cu uşurătate confesiunea, că fac abuz cu deasa cuminecătură, precum şi că propagă o morală neserioasă, ce degeneră şi mai mult prin cazuistică şi probabilism.

În 1653 iezuiţii răzbiră ca scaunul de la Roma (Innocenţiu X 1644-1655) să condamne ca eres 5 teze, ce ei declarară că se afla după sens în cartea lui Jansen. Augustinienii riguroşi, numiţi acum jansenişti cu sediul principal în Ţările de Jos Unite iar acum şi în Francia, se apărară contra condamnării afirmând că acele teze sunt eresuri, dar că ele nu se află în cartea lui Jansen în sensul eretic, în care sunt condamnate. Atunci scaunul de la Roma (Alexandru VII 1655-1667) declară în 1656 mai ales prin instigaţia iezuiţilor că cele 5 teze se află în carte în sensul eretic, în care au fost condamnate şi deci cartea este eretică. Acum janseniştii nevoind a lăsa în picioare această declarare, au opinat că papa este competent să declare o teză ca eres, dar că el nu este competent să decidă definitiv că o teză se află în o carte; deci că el este competent în chestia de drept (quaestio juris) însă nu în chestia de fapt (quaestio facti) şi decizia lui în chestia de fapt nu obligă în conştiinţă pe cineva a crede în ea cu consimţământ interior, ci numai a păzi o tăcere respectuoasă despre ea. Cei de la Roma n-au admis nici această opinie.

Dar opoziţia contra deciziei papei află mulţi aderenţi nu numai în Ţările de Jos Unite cu guvernul lor calvin, ci şi în Francia cu guvern catolic, unde faţă de Roma domnea un spirit mai liber, aşa-zisul gallicanism sau spiritul francez. Între aderenţii din Francia erau sorboniştii, adică membrii Sorbonei sau ai Facultăţii Teologice din Paris (numită aşa din secolul XVI, de la un ospiciu sau seminar înfiinţat la 1250 pentru studenţii săraci ai Universităţii din Paris de Robert de Sorbon, capelan al curţii regelui de atunci Ludovic IX Sfântul 1226-1270 şi profesor de teologie; în încăperile ospiciului ţinea apoi şedinţe Facultatea de Teologie, pe când acum el este numai sediul universităţii laice) şi mulţi alţi bărbaţi erudiţi, aşa mai ales pe lângă Arnauld, doctor al Sorbonei († 1694), Nicole, moralist şi polemist contra calvinilor († 1795) şi Blaise Pascal, talentatul matematic şi apologet creştin († 1662), ba chiar o mânăstire de maici, Port Royal, aproape de Paris (6 mile), a cărei superioară era Angelica Arnauld († 1661), soră mai mare a lui Arnauld şi pe ale cărei maici janseniştii le venerau ca ,,maici ale Bisericii”, precum şi un număr de eremiţi (solitaires), care ca şi Arnauld şi Nicole se stabiliră prin jurul mânăstirii. Cartea lui Blaise Pascal, ce apăru la 1656 intitulată ,,Lettres provinciales” însă scrisă în un stil elegant şi combătând pretinsul pelaghianism al iezuiţilor şi a moralei lor uşuratice, a făcut adâncă impresie.

Climent IX, papă moderat şi paşnic (1667-1669) a stabilit o înţelegere, aşa-numita pace climentină, ce dură până la sfârşitul secolului XVII; dar în 1701 controversa începu din nou; ea nu fu curmată nici în 1705 prin bula lui Climent XI, papă cu totul de altă fire decât Climent IX. Controversa era despre ,,Cazul de conştiinţă” dacă se poate acorda dezlegare unui cleric, care nu admite o decizie a papei în quaestio facti cu consimţământ interior ci numai cu tăcere respectuoasă. Regele Ludovic XIV (1643-1715), care mai înainte dusese lupte cu papii şi de aceea proteja gallicanismul, ca opoziţie contra omnipotenţei papei; mai apoi (de la 1693) se împăcase cu Roma şi deveni riguros în trebi bisericeşti. Chiar până atunci el avea antipatie de jansenism, iar acum declară că mai mult îi place un ateu decât un jansenist, apoi confesorul său iezuit îl înteţea până la pasiune contra jansenismului.

Ca consecinţă janseniştii fură puşi la închisoare şi exilaţi, s-a dat încă ordin ecleziasticilor şi chiar funcţionarilor civili a subscrie că se supun deciziei papei în chestii janseniste. Persecuţia a mers chiar până a arunca afară din morminte cadavre de jansenişti şi în 1709 a suprima mânăstirea Port Royal, iar în 1710 a o dărâma. Din această cauză jansenismul s-ar fi stins în Francia, dacă scaunul de la Roma şi iezuiţii prin o nouă lovitură, ce voiră să dea jansenismului n-ar fi aprins focul din nou şi n-ar fi provocat astfel încă o controversă jansenistă. În 1687 Paschasiu Quesnel († 1719), jansenist erudit, a scris o explicaţie la Noul Testament cu ,,Reflexiuni morale”. Cartea lui fu aşa de bine primită, că mai mulţi episcopi din Francia, între ei şi Noailles, după aceea în 1695 arhiepiscop de Paris şi cardinal, au recomandat-o credincioşilor. Dar iezuiţii nu se liniştiră, până ce n-au scos de la Roma în 1715 constituţia ,,Unigenitus” a lui Climent XI, care condamna 100 teze din cartea lui Quesnel şi pe lângă aceasta cerea de la toţi a primi ,,acceptare” această constituţie cu credinţă absolută.

Însuşi Noailles, arhiepiscop de Paris şi 7 episcopi refuzară a primi constituţia în acest mod şi apelară la un sinod ecumenic. Mulţi clerici şi laici imitară exemplul lor. Însă ei au putut face această opoziţie numai pentru că în 1715 muri regele Ludovic XIV şi Filip, uşuraticul duce de Orleans, regent pentru Ludovic XV, regele minor, la început (1715-1720) nu s-a amestecat în controversă, nici după ce papa în 1718 pronunţase excomunicarea contra ,,apelanţilor”. Dar de la 1720 şi mai ales după ce regele începu a domni singur (1723) începu din nou presiunea, cu scop ca toţi să accepte constituţia papală cu credinţă absolută; s-a făcut tot posibilul ca episcopii să revină asupra protestelor şi s-a obţinut aceasta treptat, arhiepiscopul Noailles s-a supus în 1728 şi în 1729 muri.

Contra celorlalţi apelanţi, care nu erau în treapta de episcop, s-au luat măsurile cele mai aspre aşa că ei deveniră fanatici; ca dovadă despre dreptatea cauzei lor invocau minuni, ce pretindeau că pe la 1731 se fac la mormântul lui Francisc, diacon din Paris, un apelant fervent († 1727) şi se manifestau în convertire de păcătoşi şi vindecări de bolnavi cu convulsiuni etc. Această ştire avu de efect pelerinagii în masse la mormânt. Însă în 1732 guvernul lui Ludovic XV ordonă a închide cimitirul cu zid şi în 1733 a pune la închisoare pe respectivii credincioşi în minuni, pe aşa-numiţii ,,convulsionari”. În continuarea represiunii lor ierarhia, din partea ei, interzise (de la 1746) a se administra sfintele taine chiar pe pat de moarte tuturor celor suspecţi de jansenism. Astfel s-a stins în sfârşit jansenismul din Francia de la jumătatea secolului XVIII, mai ales că mulţi jansenişti fugiră în Olanda, după ce controversa aceasta cauzase multă tulburare şi confuzie în Biserica Romano-Catolică din Francia.

În Ţările de Jos Unite guvernul calvin nu persecută jansenismul, aşa că el s-a menţinut continuu acolo, deşi scaunul de la Roma (Climent XI) încă în 1702 suspendase pe Petru Kodde, vicar apostolic, ca suspect de jansenism şi-l înlocuise. Biserica jansenistă, ce se înfiinţă acolo de la 1723 avu un arhiepiscop de Utrecht, care în 1742 îşi hirotoni încă un episcop de Harlem şi în 1757 încă unul de Deventer. Janseniştii din Ţările de Jos declarară că sunt şi rămân romano-catolici vechi şi stăruiră continuu la Roma a fi recunoscuţi, însă Roma i-a respins şi i-a declarat schismatici. Ei durează şi azi în 26 comune cu vreo 8.000 suflete şi în timpul recent s-au unit cu catolicii vechi din Germania, care de la 1871 de asemenea formează o biserică independentă, fiindcă nu recunosc dogma despre infailibilitatea papei, proclamată în 1870 de sinodul din Vatican şi de aceea Roma îi tratează tot ca schismatici. Janseniştii învaţă despre predestinaţie şi har ca şi calvinii, de aceea ei se numără ca şi aceştia între predestinaţieni.

 

2. Quietismul (liniştea ca principiu al moralei). Acest fenomen nu este decât un misticism, ce tinde chiar de pe pământ la liniştea fericită (quies) în Dumnezeu; deci el în o măsură oarecare stă în afinitate cu isihasmul (ησυχαστης, quietist; ησυχια, linişte), care mai cu seamă în secolul XIV avusese la Răsărit mulţi reprezentanţi între monahii din Muntele Athos. Acest misticism influenţat de misticismul protestant, ce pune preţ numai pe harul dumnezeiesc şi pe credinţa internă, nu însă totodată şi pe faptele şi năzuinţele externe ale omului, s-a afirmat în secolele XVI şi XVII şi în Biserica Romano-Catolică. Ideea lui capitală este următoarea: perfecţiunea creştină în gradul ei cel mai înalt consistă în a se devota sufletul cu totul pasiv lui Dumnezeu şi a avea dragoste către Dumnezeu curată şi neinteresată, o aşa dragoste, în care încetează orice alte aspiraţii şi dorinţe ale noastre, chiar aspiraţia şi dorinţa de a fi fericiţi, o dragoste în care apoi omul întreg este dominat numai de a iubi pe Dumnezeu aşa încât uită chiar de sine însuşi.

Îndată ce izbucni Reformaţia şi până în secolul XVIII acest misticism avu ca reprezentanţi mai întâi o sectă de mistici din Spania, aşa-numiţi Alumbrades (Illuminati, cei iluminaţi), dar pentru aceasta căzură pradă inchiziţiei; de la 1669 el fu profesat apoi de Mihail Molinos, preot spaniol în Roma, care de la 1675 sub Papii Climent X (1670-1676) şi Innocenţiu XI (1676-1689) îl răspândi prin cartea lui ,,Călăuza spirituală”; această carte la început îi câştigă mari simpatii, iară mai târziu îi atrase condamnarea (1687) pe baza acuzării iezuiţilor şi în 1697 muri închis într-o mânăstire.

Tot în acel timp quietismul câştigă în Francia o apărătoare şi scriitoare foarte mult citită în persoana Ioanei de la Mothe Guyon, văduvă talentată şi pioasă; dar de la 1688 şi Guyon împreună cu La Combe, sfătuitorul ei spiritual, un monah barnabit, pe care adversarii, susţinuţi de Curtea Regală îl acuzau şi de relaţii culpabile cu dânsa, au suferit multe persecuţii din cauza doctrinei lor. La Combe a stat în arest până la moartea lui (1699), iară Guyon a fost închisă de 3 ori (1688, 1695-1696 şi 1698-1701), mai întâi în o mânăstire, apoi chiar la Bastillia, redutabila închisoare publică din Paris. În fruntea celor ce considera învăţătura Jeannei Guyon ca un pericol, a fost de la 1694 însuşi Bossuet, episcop de Meaux († 1704), erudit, genial şi cu idei mai libere, galicane; iară în opoziţie cu el de la 1695 a apărat-o Fenelon, arhiepiscop de Cambrai († 1715), tot aşa de erudit şi genial, autor cunoscut de toţi al ,,Aventurilor lui Telemach”, declarând că scrierile ei sunt ortodoxe. Dar în 1699, sub Innocenţiu XI Roma a dat decizia ei atât contra scrierilor d-nei Guyon cât şi contra apărătorului ei. Fenelon s-a supus deciziei. Ba chiar a promulgat singur de pe amvon Brevele papal şi cum Guyon se retractase încă din 1695 controversa încetă, deşi Guyon fu persecutată continuu până în 1701. Ea muri la 1717.

 

3. Înrâuririi protestantismului contemporan are a fi atribuit şi raţionalismul. Acesta se afirmă de asemenea între teologii romano-catolici din Germania după jumătatea secolului XVIII, când el predomina la protestanţii germani. Unul din cei mai bine cunoscuţi reprezentanţi ai lui este Laurenţiu Isenbiehl, profesor la Mainz. El nu voia să recunoască profeţia lui Isaia din cap. 7, 14 ca mesianică; din această cauză fu destituit şi pus în temniţă (1774-1778) până ce a retractat. Între contemporanii lui Isenbiehl († 1818) au mai fost raţionalişti teologii romano-catolici Blau († 1790), Berg († 1790), Eulogiu Schneider, care intră chiar în serviciile Revoluţiei Franceze din 1789 şi ale guvernului teroarei de mai apoi, iară la urmă el însuşi muri pe ghilotină († 1794) şi Hedderich († 1808), apoi şi Feder († 1824), Dereser († 1827) şi Oberthur († 1831) ş.a..

 

B. Mişcări pe terenul administraţiei Bisericii

În cursul secolelor XVI, XVII şi XVIII Biserica Romano-Catolică n-a scăpat neatinsă de ideile protestante nici pe terenul administraţiei şi organizaţiei Bisericii. În consecinţă s-a ivit faţă de papalitate un spirit mai liberal, iară faţă de raportul între Biserică şi stat un spirit mai politic. Făcând abstracţie cu totul de repetite conflicte acute ale papalităţii, ca putere politică, cu alte puteri politice, cum fu mai întâi devastarea Romei (sacco di Roma) şi asediul Papei Climent VII (1523-1534) în castelul îngerului la 1527 de trupele împăratului Carol V, papalitatea, chiar ca putere bisericească, a întâmpinat oarecare opoziţie. Încă la Sinodul din Trident (1545-1563) se ridicară voci şi pentru o reformă a papalităţii, dar acele voci au rămas în minoritate. De altă parte şi declararea despre infaibilitatea papei, susţinută cu zel de iezuiti, n-a putut fi admisă.

Chiar puterile romano-catolice n-au omis a manifesta faţă de scaunul de la Roma oarecare spirit de emancipare şi de contradicţie. Carol V tot s-a supus în 1530 a fi încoronat de Papa Climent VIII la Bologna, dar după el nici un împărat al Germaniei n-a mai primit a fi încoronat de papa; mai mult încă, de la reformaţie suveranii romano-catolici ca şi cei protestanţi au pretins ca ordonanţe papale şi episcopale să nu se publice în statele lor fără autorizaţia lor, ce se numi ,,Placitum regium” sau ,,Placetum regium”, fiindcă ea se da cu vorba ,,Placet”. Când Piu IV (1559-1565) şi succesorii lui voiră de la 1564 a promulga decretele Sinodului din Trident, au făcut opoziţie contra lor şi câteva state catolice, fiindcă ele credeau că acele decrete lovesc în drepturile şi privilegiile lor de suveranitate.

O opoziţie şi mai unanimă întâmpină Piu V (1562-1572), când voi să se citească în 1567 şi pe viitor pretutindenea în Joia cea mare bula euharistică sau bula ,,în coena Domini”, numită astfel fiindcă de la Urban V (1362-1370) mai precis de la 1364 ea se citea la Roma de obicei în ziua cinei Domnului sau a instituirii dumnezeieştii euharistii. Această bulă da anatemei solemn pe toţi ereticii şi pe cei ce combătură scaunul de la Roma şi ierarhia. Piu V crezu că nu poate da mai mare lovitură protestantismului decât punându-l între eresurile din bulă şi ordonând ca ea să se citească anual şi cât mai solemn în toată lumea romano-catolică. Însă toţi principii romano-catolici au interzis ca şi cei protestanţi citirea bulei euharistice în statele lor şi ea rămase a se citi ca şi până atunci numai în Roma, până ce în 1770 Clement XIV (1769-1774), papă liberal, care în 1773 suprimă şi ordinul iezuiţilor, opri citirea bulei şi în Roma.

Aceeaşi opoziţie mare întâmpină şi ordonanţa dată în 1728 de Papa Benedict XIII (1724-1730), ca autorul teoriei despre teocraţia sau ierocraţia papală şi anume Papa Grigoriu VII (1073-1085) să fie venerat ca sfânt în toată Biserica. Chiar interdictul pierdu efectul său de altădată. Când în 1606 Papa Paul V (1605-1621) rosti interdictul asupra Republicii Veneţiene, care cu consimţământul lui Paulo Sarpi († 1653), monah din ordinul serviţilor, erudit şi cu idei antipapale, restrânse câteva privilegii şi drepturi ale Bisericii, numai iezuiţii, capucinii şi teatinii suspendară serviciul divin, însă pentru aceasta au fost alungaţi de pe teritoriul Veneţiei. Şi când în 1715 Papa Climent XI (1700-1721) veni în conflict cu coroana Siciliei pentru aşa zisa Monarhia Sicula (suveranitatea exclusivă siciliană) adică pentru dreptul de jurisdicţie ce-l pretindeau în Biserica Siciliei suveranii, numiţi legaţi papali în perpetuitate încă din 1098 prin o bulă a Papei Urban II (1088-1096) şi pe baza acelei bule declarau că în statul lor au drept şi în toate afacerile bisericeşti iară Papa Climent XI rosti interdict asupra insulei, atunci fură expulzaţi şi aici 3.000 de clerici, pentru că observară interdictul.

Un spirit mai liberal pe terenul organizaţiei Bisericii în general se manifestă cel mai de timpuriu în Francia. Mai cu seamă din secolul XVII domnea aici faţă de papalitate o atitudine mai liberală decât oriunde. Ea se învedera în o direcţie mai liberală a istoriei Bisericii şi a dreptului canonic precum şi în axiomele ce Biserica Franciei stabili stabili faţă de papalitate, fiind susţinută în acest punct mai mult timp de regele Ludovic XIV (1643-1715), care intrase în conflict cu Papa Inocenţiu XI (1676-1689) din diferite cauze şi anume: mai întâi pentru dreptul regalien (drept al suveranităţii regale), adică pentru dreptul, ce regele Franciei avea încă din secolul XII, de a numi la o episcopie vacantă titulari în orice post bisericesc, în care de altfel îi numea episcopul, exceptând postul de paroh; iară mai apoi şi pentru aşa zisa libertate (exteritorialitate) a ambasadei franceze în cartierul ei de la Roma, adică pentru dreptul ei de azil nu numai în palatul său ci şi în cartierul dimprejur. Axiomele sau mai vârtos principiile menţionate mai sus ale Bisericii Franceze faţă de papalitate, au fost formulate la 1682 de o adunare a episcopilor şi preoţilor din Paris cu titlul ,,Declaratio cleri gallicani” în 4 articole. Ca autor al acestei declaraţii este privit Bossuet, episcop de Meaux († 1704). Dar în esenţa lor aceste axiome au fost enunţate încă din 1663 în o părere doctrinală a Facultăţii Teologice din Paris.

Declaraţia zicea:

1. Papa are autoritate numai în afaceri bisericeşti nu şi civile.
2. Autoritatea papei chiar în afaceri bisericeşti este limitată de sinoadele generale, cum a hotărât Sinodul din Constanţa.
3. Autoritatea papei limitată de canoane, mai este limitată în Francia şi de vechile libertăţi ale Bisericii Galicane. În fine
4. Deciziile dogmatice ale papei nu sunt infailibile sau ireformabile şi neatacabile în sine; ele devin astfel numai prin consimţământul Bisericii.

Declaratio cleri gallicani a fost arsă la Roma. Scaunul de la Roma sub Inocenţiu XI (1676-1689), Alexandru VIII (1689-1691) şi Inocenţiu XII (1691-1700) nu s-a liniştit, până ce n-a înduplecat în 1693 pe rege, iară mai târziu şi pe episcopi, de a retrage declaraţia chiar înainte de sfârşitul secolului XVII; dar principiile declaraţiei tot au rămas dominante între laici şi clerici şi au durat până în secolul XIX, aşa că direcţia liberală în Biserică, numită galicană sau gallicanism, a trebuit a fi condamnată şi în 1870 la Sinodul din Vatican.

În secolul XVIII acest spirit liberal a pătruns din Francia în Germania şi chiar în Italia, prin intermediul lui Van Espen († 1728), profesor celebru de drept canonic în Louvain. După jumătatea secolului XVIII el se accentua mai întâi în Germania, în aşa zisul febronianism, apoi în aşa zisul leopoldism şi iată cum: în 1763 începu să apară o carte cu titlul ,,De statu ecclesiae et legitima potestate Romani pontificis liber singularis ad reuniendos in religione christianos compositus”. ,,Despre starea Bisericii şi despre autoritatea legitimă a episcopului Romei, scriere anume compusă spre a concilia pe toţi creştinii cu Biserica”. În fruntea cărţii figura ca autor Justin Febroniu, dar acesta era pseudonimul autorului adevărat Ioan Nicolae Hontheim († 1790), episcop titular de Trier (Treveri). Cartea afirma şi demonstra că primatul papei nu este o instituţie dumnezeiască, ci pur bisericească, de la oameni, şi nici nu este primat de jurisdicţie ci numai de prezidenţie; numai puterea episcopală este instituţie dumnezeiască; papa nu este nimic altă, decât prezidentul episcopilor, aşadar Biserica nu are o organizaţie monarhică.

Astfel în opoziţie cu papalitatea fu pusă puterea episcopală şi aceasta era o apropiere de Biserica Ortodoxă a Răsăritului. Cartea făcu mult zgomot. Mulţi au aprobat-o în Germania şi chiar în 1778 după ce Curia de la Roma constrânse pe autor a se retracta, impresia produsă de carte tot s-a menţinut. Febronianismul a continuat a exercita influenţă; în 1786 el fu exprimat şi la Congresul din Ems, la care erau reprezentaţi cei mai înalţi principi ecleziastici din Germania, prin o manifestaţie a arhiepiscopilor din Germania şi iată cum: arhiepiscopii principi electori de Mainz (Mogunţia), Colonia şi Trier (Treveri) şi arhiepiscopul principe de Salzburg prin cartea lui Febroniu şi-au adus aminte de vechile lor drepturi şi s-au simţit grav atinşi că scaunul de la Roma a centralizat aceste drepturi şi le exercita prin legaţii şi nunţii săi permanenţi (nunţii apostolici) numiţi în Germania nu numai ca reprezentanţi diplomatici ai papei, ci şi ca organe ale jurisdicţiei sale, restrângând astfel autoritatea mitropoliţilor.

Însă în 1785 Curia Romană mai crease un post de nunţiu la Munchen. Acum delegaţii episcopilor se adunară la băile din Ems şi stabiliră un program în 23 puncte (numit Punctuaţie), prin care autoritatea papei în Germania se reducea la competenţa ce o avea în Biserica veche, drepturile vechi ale mitropoliţilor se restabileau, iar nunţiaturile în calitatea lor de autorităţi cu jurisdicţie bisericească se suprimau. Împăratul Iosif II (1765-1790) fu de acord cu acest program, însă voi ca şi episcopii să-şi dea consimţământul lor; totuşi majoritatea acestora găsi că este mai comod a suporta autoritatea papei de departe, decât pe cea a mitropoliţilor de aproape şi fu contra programului, aşa că arhiepiscopii n-au putut reuşi.

Nu tot aşa de lesne a eludat Curia Romană reformele, ce împăratul Iosif II întreprinse în statele lui ereditare, după moartea mamei sale, împărăteasa Maria Tereza (1740-1780), când începu a domni în ele ca suveran independent. În 1784 prin celebrul său edict (patent) de toleranţă Iosif acordă ,,acatolicilor”, adică creştinilor, care nu erau de rit romano-catolic şi prin care se înţelegeau în primul rând atât protestanţii, cât şi ortodocşii răsăriteni, toleranţă şi drepturi politice, ce urma să le dobândească pe cale de dispensă, de asemeni restrânse autoritatea Curiei Romane, accentuând riguros ordonanţa dată chiar de mama lui că orice decret, emanând de la Roma, înainte de a fi promulgat este necesar a obţine aprobarea suveranului statului, aşa zisul ,,Placetum (Placitum) regium”; Iosif aplică acea ordonanţă şi la actele emanate de la episcopi şi luă faţă de Biserică în statele sale poziţia, pe care o aveau principii protestanţi în statele lor.

Aşa el subordina Biserica statului, înlocui seminarele episcopale cu seminarii generale şi filiale ale statului, dădu ordonanţe în detalii relative la afaceri interne ale Bisericii şi fixă numărul de lumânări, ce aveau să ardă pe altar, aşa că Frideric II cel Mare, regele Prusiei (1740-1786), îl numea ironic ,,fratele meu sacristanul”. Iosif a redus numeroasele sărbători şi nu agrea nici mânăstiri multe, de aceea suprimă din statele sale ereditare peste 600 mânăstiri, ce nu erau consfinţite instrucţiunii şi altor scopuri umanitare, iară din avutul lor înfiinţă fonduri religionare spre întreţinerea bisericilor din parohii.

Toate aceste măsuri spăimântară Curia Romană şi în 1782 Papa Piu VI (1775-1799) alergă singur la Viena spre a întoarce pe împărat din calea aceasta. La Viena fu primit cu multă cinste, dar nu făcu nimica. Din contra se formă o şcoală de teologi şi jurisconsulţi ,,Şcoala Iosefină” ce susţinu şi în mod ştiinţific ideile împăratului despre Biserică şi distingea drepturile Bisericii, cum le distingea şi dreptul canonic al protestanţilor în drepturi asupra afacerilor interne ale Bisericii (Iura in sacra) şi în drepturi asupra afacerilor externe ale ei (Iura circa sacra); cele dintâi fiind de atribuţia Bisericii, iară cele din urmă de a statului.

Unele din aceste reforme mergeau negreşit aşa de departe, că însuşi împăratul le recunoscu ca atari înainte de moartea lui († 1790), notabil când după aceste reforme se ridicară multe opoziţii şi la 1788-1790 chiar revolte în Belgia, care de la 1713-1795 făcea parte din Austria. De aceea după moartea împăratului fură revocate în Austria o parte din reformele sale, iar în Belgia toate; dar în general ideile sale de politică bisericească s-au menţinut în Austria atât în teologie, cât şi în ştiinţele politice şi în administraţia civilă până pe la jumătatea secolului XIX (până la revoluţiile din 1848), iară în administraţia civilă faţă de Biserica din Bucovina şi parte şi faţă de cea din Dalmaţia, chiar până azi (1910).

Ideile lui Iosif II au fost adoptate şi de fratele său mai mic Leopold II, care îi succedă (1790-1792) ca suveran al statelor ereditare şi împărat al Germaniei, fiind până atunci mare duce al Toscanei (1765-1790). Ca mare duce de Toscana şi el a voit a întreprinde o reformă a Bisericii din statul său, parte în spirit semigalican-febronian şi parte, cu deosebire prin recomandarea scrierilor lui Quesnel, în spirit semijansenist. Ca partizan avu pe Scipion Ricci, episcop de Pistoja (1780-1790). Acesta la 1786 adună clerul său în sinod, proiectă o reformă a Bisericii în sensul, ca cultul să fie simplificat şi să se introducă în serviciul divin limba naţională, să se facă în disciplina clerului modificările cerute de timp, să se restrângă puterea episcopilor prin votul preoţilor şi să se pună în practică principiile galicane-febroniane şi încâtva cele janseniste. Dar pentru această reformă el nu reuşi a câştiga decât doi episcopi şi nici pe popor, care vedea în ea un eres protestant. Poporul îşi arată nemulţumirea încă, de la 1787 dând asalt casei episcopale a lui Ricci; iară la 1790, când Leopold, după moartea lui Iosif II, plecă din Toscana spre a ocupa tronul de suveran al Austriei şi de împărat al Germaniei, fu nevoit şi Ricci a se depărta de acolo; la 1791 el trebui să lase eparhia († 1810) şi proiectele de reformă ale lui Leopold în Toscana au rămas zadarnice.