Istoria Bisericeasca Universala (XC)

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

şi

STATISTICA BISERICEASCĂ

 

de

Eusebiu Popovici

Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi

 

Capitolul II

Protestantismul de la 1517-1789

§. 171. Încercările zadarnice de a împăca protestantismul cu catolicismul, deşi au fost cazuri de convertiri importante de la protestantism la catolicism

 

§. 172. Încercările zadarnice ale protestanţilor de a câştiga Biserica Ortodoxă

Protestantismul pe cât respingea în general o împăcare cu Biserica Romano-Catolică pe atât au tins a înfăptui o apropiere a lui de Biserica Ortodoxă de Răsărit, însă negreşit mai mult cu intenţia de a atrage la sine Biserica Ortodoxă ca cuceritor şi a dobândi în ea un aliat în lupta lui cu Biserica Romano-Catolică; deocamdată facem abstracţie de silinţele de a atrage la luteranism şi calvinism Biserica românilor din Transilvania, silinţe ce pentru luteranism plecară în secolul XVI de la saşii din Transilvania, iară pentru calvinism în jumătatea a doua a secolului XVI şi în secolul XVII de la principii unguri ai Transilvaniei şi dietele ei, de asemenea facem abstracţie de intenţiile de a luteraniza Moldova, ce putea să le aibă uzurpatorii luterani ai tronului şi anume Iacov Vasilisc numit şi Ioan Despot Eraclid (1561-1563), precum şi Iancu Sasu (1580-1582), în fine facem abstracţie şi de întâia încercare de a luteraniza pe ruşi, pentru care un oarecare Quirin Kuhlmann, german cu idei fantastice şi abnorme şi-a atras în 1689 arderea împreună cu un partizan al lui în Moscova.

Astfel de încercare făcură, precum vom arăta mai jos în detaliu, în jumătatea a doua a secolului XVI luteranii, în jumătatea întâi a secolului XVII calvinii de pe continent şi la jumătatea secolului XVIII Biserica de stat a Angliei, iară după aceea şi contele Zinzendorf care tocmai atunci (de la 1727) înfiinţă în Germania noua sectă protestantă, numită Herrnhutieni; dar fiecare din aceste încercări au dat greş faţă de demnitatea cu care Biserica Ortodoxă nu voi să cedeze o iotă din vechea credinţă; protestantismul avu mai bun succes în unele cercuri particulare de membri ai Bisericii Ortodoxe orientale.

În Transilvania, sub presiunea principilor calvini şi a dietelor ei în jumătatea a doua a secolului XVI şi în secolul XVII au trecut şi români la calvinism; dar şi fără un atare mijloc protestantismul câştigă o mare influenţă asupra unei părţi din secta schismatică, ce s-a ivit în Biserica Rusiei în jumătatea a doua a secolului XVII cu pretenţie că ţine la credinţa veche, adică din secta aşa zişilor rascolnici; influenţa protestanţilor asupra lor avu de rezultat a se forma secte ruseşti cu credinţe protestante; ele există şi azi însă fără a se număra indecomun la protestantismul propriu zis. În sfârşit de la ţarul Petru cel Mare (singur împărat 1689-1725) idei protestante se încuibară şi la curtea Rusiei şi la o parte dintre teologii ruşi chiar în tot cursul secolului XVIII.

Despre toate aceste încercări vom trata, când vom expune istoria Bisericii Ortodoxe de Răsărit, totuşi expunem şi aici încercările ce au făcut protestanţii de la secolul XVI până la al XVIII-lea de a se apropia de întreaga Biserică de Răsărit, pentru că ele au jucat rol chiar în istoria protestantismului însuşi.

 

A. Încercările luteranilor de a se uni cu Biserica Ortodoxă

Melanchton († 1560) fu cel întâi luteran, care s-a adresat la Biserica Ortodoxă: în 1559 el trimise lui Ioasaf II, patriarhul Constantinopolei (1555-1565), confesiunea de Augsburg în traducere grecească prin Dimitrie Misu, monah grec care se dusese la Wittenberg. Însă n-a primit nici un răspuns. În 1574 au reînnoit această încercare luteranii din sudul Germaniei, mai precis teologii luterani din Tubingen, în fruntea cărora sta Martin Crusiu († 1607) şi Iacov Andreae († 1590). Crusiu şi colegul său au trimis din nou lui Ieremia II patriarhul Constantinopolei, care a ocupat scaunul în 3 rânduri: întâi 1572-1579, apoi 1580-1584 şi în fine 1586-1595 confesiunea din Augsburg tradusă greceşte şi l-au rugat să-şi dea părerea asupra ei şi să adere la o legătură între Biserica Ortodoxă de Orient şi Biserica Evanghelică din Occident.

Ieremia a răspuns în 1576 la scrisoarea lor condamnând luteranismul în formă blând iar în fond decisiv. Cei din Tubingen i-au mai scris apoi de 3 ori şi el le-a răspuns de 2 ori, iară la urmă în 1581 i-a rugat a părăsi orice idee despre o uniune şi de voiesc, să-i mai scrie cel mult ca prieteni.

Asemenea încercare de unire făcură protestanţii din Polonia la 1599 cu o epistolă către patriarhul Constantinopolei sau mai precis către locţiitorul său de atunci (1597-1599) Meletie Piga, care apoi la 1600 răspunse din Egipt epistola (,,către Bronievius”) arătându-şi mâhnirea pentru o dezbinare în chestiuni, în care toţi creştinii ar trebui să fie de aceeaşi socotinţă, dar totodată şi nădejdea că va veni un timp, când Dumnezeu va face să înceteze această dezbinare şi că până atunci să vieţuiască în pace unii cu alţii ca nişte prieteni.

 

B. Încercările calvinilor de a câştiga Biserica Ortodoxă

După luterani s-au decis calvinii a face încercarea de a atrage la sine Biserica Ortodoxă. Ocazie bine venită li se păru pentru aceasta suirea lui Chiril Lucaris pe scaunul patriarhal de Alexandria (1602-1621) şi apoi pe cel de Constantinopol în mai multe rânduri (1621-1638 şi anume de 5 ori), căci Chiril fusese mai înainte în occident şi se împrietenise cu calvini din diverse ţări. Chiar ca patriarh de Alexandria Chiril sta în corespondenţă frecventă cu calvini celebri din Anglia şi Olanda. Ca patriarh de Constantinopole el coresponda şi mai mult cu calvinii. În Constantinopole de o parte Francia, de altă parte Anglia şi Olanda, voiau fiecare să prepondereze atât în politica generală cât şi pe terenul religios, iar iezuiţii, care venise în Constantinopole de la 1553 cu intenţia de a câştiga pentru romano-catolicism Biserica Ortodoxă, lucrau în sensul politic al Franciei, care-i patrona.

De aceea ambasadorii Angliei şi Olandei, în particular ambasadorul olandez Corneliu de Haga s-a silit a câştiga în partea lui pe Chiril Lucaris, dându-i ajutor contra adversarilor săi. Iezuiţii credeau că vor putea latiniza Biserica Ortodoxă cu ajutorul Franciei, iară ambasadorii Angliei şi Olandei sperau să atragă la calvinism Biserica Ortodoxă cu concursul lui Chiril care avea nevoie de ajutorul lor. Chiril nutrea ca şi protestanţii ură pe iezuiţi şi contra lor şi a intrigilor ambasadorului francez avea nevoie de ajutorul ambasadorului englez şi olandez. De aceea el a tins a-şi păstra amiciţia acestora, cum se vede şi din faptul că la 1628 el dărui lui Carol I, regele Angliei, preţiosul manuscript, cunoscut sub numele de Codex Alexandrinus, ce cuprinde Vechiul şi Noul Testament şi alte câteva scrieri vechi în limba grecească. Astfel Chiril căzu din ce în ce în mrejele calvinilor.

În sfârşit la 1628 ieşi la lumină sub numele lui în limba latină şi în 1633, şi în limba grecească o mărturisire a credinţei (confessio fidei) Bisericii Ortodoxe, ce era calvină. Întrebat despre ea de coreligionarii săi Chiril negă că ar fi compus sau că ar fi publicat el acea mărturisire, dar nu a îndrăznit a face această declaraţie şi public; cu toate acestea mulţi greci cred nu fără temei că el nu e vinovat[1]. Iezuiţii nu întârziară a-l acuza la coreligionarii săi de calvinism şi la sultan de înaltă trădare; de aceea Chiril fu scos din scaun de repetite ori şi în cea de pe urmă oară (a cincea de la 1621) turcii îl gâtuiră şi-l aruncară în mare.

Deşi cât a fost el în viaţă, Biserica Ortodoxă n-a protestat solemn contra mărturisirii apărute sub numele lui, totuşi după moartea lui Chiril ea a făcut aceasta în mai multe sinoade, aşa în 1638, 1641, 1672 şi 1691, la Constantinopole, în 1640 la Kiev, în 1642 (nu în 1641 cum epinează greşit învăţatul episcop Melhisedec al Romanului) la Iaşi şi în 1671, la Ierusalim; acest din urmă sinod a accentuat cu acuitate dogma despre transsubstanţiaţie şi a respins decisiv doctrina calvină despre predestinaţie, precum şi calvinismul întreg, ca o eroare blasfematoare. De aici se îndemnă şi Petru Movilă, fiu de domn din Moldova şi mitropolit de Kiev (1633-1646, † 22 decembrie 1646) a publica o mărturisire a credinţei în formă de catehism, ce fu cercetată şi aprobată la 1640 în un sinod din Kiev, la 1642 în sinodul din Iaşi şi la 1643 în un sinod din Constantinopol; întreaga Biserică o recunoscu ca mărturisirea credinţei ortodoxe şi ea fu cunoscută şi în Biserica de Apus ca o carte simbolică a Bisericii Ortodoxe de Răsărit cu numele de ,,Confessio orthodoxa”.

Mai direct încă decât catehismul lui Moghilă sau Movilă a  respins dogmele calvine mărturisirea de credinţă prezentată la 1672 sinodului din Ierusalim de Dosoftei, patriarhul Ierusalimului (1669-1707) şi aprobată de sinod iară mai târziu şi de întreaga Biserică Ortodoxă sub numele de ,,Confessio Dosithei”.

 

C. Încercarea Bisericii Anglicane de a încheia o unire cu Biserica Ortodoxă

Cu toate precedentele din secolul XVII între Biserica Ortodoxă şi calvinism, puţin încurajatoare pentru acesta, spre a încerca din nou să se apropie de ortodocşi, la începutul secolului XVIII Biserica Anglicană gândi că va putea încerca iarăşi a se uni cu Biserica Ortodoxă prin intermediul Rusiei, atunci sub domnia progresistă a ţarului Petru cel Mare (1682-1725, singur împărat 1689-1725). Încercarea s-a făcut astfel: în 1716 episcopii anglicani s-au adresat la patriarhii din Orient cu o scrisoare şi în 1722 încă cu una, acum şi la sinodul din Rusia, cu propuneri pentru unirea Bisericii Anglicane cu cea Ortodoxă; dar în 1718 şi 1723 patriarhii de Orient au refuzat unirea, cât timp Biserica Anglicană nu va primi complet credinţa Bisericii Ortodoxe; totodată în 1723 i-au comunicat şi deciziile dogmatice ale Sinodului din Ierusalim din 1672 adică ,,Mărturisirea lui Dosoftei”, pe care scrisoarea patriarhilor o numeşte ,,expunerea credinţei ortodoxe a Bisericii Orientale”, iar în Rusia este numită şi ,,Epistola patriarhilor Bisericii Universale Orientale despre credinţa ortodoxă”, numire ce i s-a dat de la epistola, cu care a fost comunicată.

Anglicanii încercară încă până la 1734, dar şi de astă dată fără alt rezultat. Încercările lor au fost reînnoite de la 1866, cum vom vedea, când vom trata despre istoria Bisericii Anglicane în secolul XIX.

 

D. O încercare similă a lui Zinzendorf, întemeietorul sectei Herrnhuţienilor

După rezultatele negative, ce avură propunerile de unire ale unei Biserici mari ca cea Anglicană, se înţelege de sine, că propunerile de acelaşi fel, pe care în 1737 le făcu contele Zinzendorf, în numele sectei Herrnhuţienilor, către Neofit VI patriarhul Constantinopolei (1734-1740) n-au putut avea rezultat mai bun.

 

În episodul următor

§. 173. Controversele interne dintre protestanţi

 

[1] N.tr.: Istoria tragică a lui Chiril Lucaris, încă de pe când era preot şi ca atare fusese şi prin Ţara Românească, este expusă în mod obiectiv şi în Histoire Critique de la Creance et de Coutumes des Nations de Levant, publicată de dl. De Moni Francfort, 1684. În această publicaţie apologetică-irenică citim între altele la p. 56 că hughenoţii au publicat sub numele lui Chiril, ca patriarh de Constantinopole, o mărturisire de credinţă, având îndrăzneala de a se lăuda, că ei au credinţă comună cu Biserica Ortodoxă de Răsărit. În un capitol următor vom mai pune la contribuţie această carte foarte rară şi interesantă.

Din aceeasi categorie...