Istoria Bisericeasca Universala (XCII)

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

şi

STATISTICA BISERICEASCĂ

 

de

Eusebiu Popovici

Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi

Capitolul II

Protestantismul de la 1517-1789

§. 173. Controversele interne dintre protestanţi

 

§. 174. Controverse între luterani

Controversele cele mai însemnate între luterani au fost în secolele XVI, XVII şi XVIII cele următoare:

 

1. Controversa euharistică sau sacramentară între Luther şi Carlstadt (1524-1530). Luther afirmă că pâinea şi vinul nu se prefac în corpul şi sângele Domnului, dar că cu pâinea şi cu vinul, în ele şi sub ele este prezent în realitate corpul şi sângele Domnului. Carlstadt însă ca şi Zwingli nega prezenţa reală a Domnului în euharistie şi admitea numai prezenţa simbolică a lui. Controversa ambelor părţi devenind foarte pasionată, Carlstadt fu constrâns în sfârşit a căuta azil în Elveţia la reformaţii, care erau de aceeaşi socotinţă cu el şi muri acolo în anul 1541.

2. Controversa antinomistă (1537-1541). Agricola, profesor din Wittenberg († 1566), declară că decalogul este abrogat şi înlocuit cu Evanghelia dragostei către Dumnezeu şi către aproapele. De aici între el şi Luther se născu o controversă acerbă. Luther îl numi ,,antinomist”, combătându-l ca pe un adversar al legii morale celei date de Dumnezeu. Din această cauză la 1540 Agricola fu nevoit a pleca din Wittenberg, însă la 1541 recunoscu eroarea lui.

3. Controversa despre Interim sau adiaforistică, adică despre punctele indiferente (adiafora 1548-1555). La 1548 Melanchton din ordinul lui Mauriciu, principe elector de Saxa, a compus aşa numitul ,,Interim de Lipsca” spre a păstra în vigoare în ţara acestuia protestantismul până ce se va decide cauza lui; în acea scriere Melanchton trebui a face catolicilor concesii şi declară că se poate lăsa catolicilor cultul şi ierarhia lor, ca lucruri neesenţiale, căci acestea ar fi chestii indiferente (αδιαφορα). Atunci luteranii mai riguroşi se ridicară furioşi contra lui Melanchton, declarând că cultul şi ierarhia nu sunt αδιαφορα. Controversa încetă tocmai în 1555 când pacea de la Augsburg înlătură cu totul politica Interimului.

4. Controversa osiandrică sau despre esenţa îndreptării omului (1549-1567). Această controversă a provocat-o în Prusia Andrei Osiandru (Osiander), profesor la Konigsberg; în învăţătura despre îndreptarea omului prin credinţă Osiandru sta în acord mai mult cu catolicismul decât cu luteranismul mai riguros. Luther învăţa că omul îndreptat prin credinţă în Hristos şi în meritele sale, ce au satisfăcut pe Dumnezeu pentru noi, este prin harul lui Dumnezeu numai considerat (declarat) ca îndreptat de Dumnezeu pentru meritele lui Hristos, iară nu drept în interiorul său; în opoziţie cu această doctrină Osiandru reveni la învăţătura veche că omul îndreptat prin harul lui Dumnezeu pentru meritele lui Hristos nu este numai considerat de Dumnezeu ca drept ci este chiar drept în interiorul său.

Contra lui Osiandru se ridicară luteranii riguroşi şi în particular Francisc Stancarus, italian de neam cu o furie că nu mai putu fi potolit, aşa că de atunci orice controversist ireconciliabil a început a se numi la germani ,,Stanker” adică un nou Stancarus. Controversa continuă şi după moartea lui Osiandru († 1552) având ca partizan al doctrinei lui pe Funck predicatorul curţii. Osiandriştii au fost victorioşi cât timp s-au bucurat de favoarea lui Albrecht, ducele Prusiei († 1568), dar în 1566 i-a părăsit norocul. Ioachim Morlin căpetenia luteranilor riguroşi, alungat mai înaintea (1553), fu rechemat acum şi numit episcop luteran de Samland, iară Funck pentru că susţinea ,,eresul lui Osiandru”, precum şi pentru trufia religioasă şi politică, ce a arătat în această dispută, a murit pe eşafod (1566); în 1567 luteranii au serbat victoria lor asupra lui Osiandru publicând cartea simbolică a Bisericii din Prusia cu titlul ,,Corpus doctrinae Prutenicum” (Colecţia doctrinei prusiene).

5. Controversa majoristă sau despre necesitatea faptelor bune (1551-1562). Ea s-a numit astfel de la Gheorghe Major († 1572) teolog luteran şi fost profesor la Wittenberg. Acesta în colaborare cu Melanchton atenuă esenţial doctrina lui Luther despre îndreptarea omului numai prin credinţă, susţinând că şi faptele bune sunt necesare spre mântuire; contra lui se sculă mai cu seamă Amsdorf, luteran serios, care în 1541, fiind numit episcop luteran la Naumburg, afirmă că faptele bune nu numai nu sunt necesare spre mântuire, ci sunt chiar vătămătoare. Dar după ce trecu prima furie a controversei, partida luteranilor riguroşi căzu de acord a profesa că nu faptele bune sunt vătămătoare ci încrederea în meritul faptelor bune, iară aceasta pentru că omul nu se îndreptează prin faptele sale ci prin meritele lui Hristos; în sfârşit în 1562 Major retrase şi din partea lui expresia ,,spre mântuire” şi profesa continuu că faptele bune sunt necesare, fără să afirme că ar fi necesare ,,spre mântuire”.

6. Controversa sinerghistă sau despre conlucrarea voii omului cu harul dumnezeiesc (1555-1567). Această controversă s-a născut între şcolarii lui Melanchton Ioan Pfeffingen, profesor şi supraintendent în Lipsca şi Victorin Strigel, profesor în Iena ca sinerghişti şi Nicolae Amsdorf, Matia Flaciu Iliricul, căpetenia centuriatorilor sau a scriitorilor ,,centuriilor (secolelor) din Magdeburg” şi Simion Musaus, luterani riguroşi ca monerghişti, căci aceştia apărau doctrina că harul lui Dumnezeu lucrează singur. Sinerghiştii afirmau că omul trebuie să conlucre cu harul lui Dumnezeu spre mântuirea lui, pe când luteranii riguroşi negau orice conlucrare a omului cu harul şi profesau monerghia harului sau că harul lui Dumnezeu lucrează singur mântuirea omului.

Adversarul principal al sinerghiştilor era Matia Flaciu Iliricul, care în 1559 scoase de la suveranul ţării Ioan Frideric, ducele de Saxonia, ordinul ca Victorin Strigel, profesorul sinerghist şi Hugel, predicator, să fie puşi la închisoare. Însă curând urmă o reacţie şi în 1560 partida adversă a lui Strigel, adică partida luteranilor riguroşi trebui să fugă şi să rătăcească prin ţări străine, spre a se întoarce în sfârşit victorioasă, după ce situaţia se schimbă din nou. Numai Flaciu nu mai fu rechemat şi muri în exil (1575), pentru că în 1569 el, disputând cu Strigel, înaintase prea mult şi afirmase că păcatul originar nu este accidental în om, ci substanţial, este substanţa, esenţa omului; Flaciu nu voise a retracta această afirmaţie extremă, ce era o consecinţă a maniheismului, de aceea chiar partizanii săi proprii îl acuzară de heterodoxie. Această controversă a lui se cheamă controversa lui Flaciu despre păcatul originar (1560-1575).

7. Controversa criptocalvinistă (calvină pe ascuns) sau controversa filipistă (1552-1601). Filip Melanchton, încă pe când trăia Luther, înclina mai mult la doctrina lui Calvin, mai ales respectiv de prezenţa corpului şi sângelui Domnului în euharistie; dar abia după moartea lui Luther a manifestat această înclinare, căci blând de felul său, nu voi să supere pe Luther. În înclinaţia lui parţială spre calvinism, Melanchton află numeroşi aderenţi între luterani, notabil în Saxonia; aceştia fură numiţi filipişti sau criptocalvinişti (calvini pe ascuns). Căpetenia lor, după moartea lui Melanchton fu ginerele său Gaspar Peucer, medic al principelui elector.

Filipismul se răspândi din ce în ce şi la început se bucura chiar de favoarea lui Frideric August, principele elector (1553-1586), care deşi luteran riguros, totuşi în ideea că filipismul este teorie curat luterană, recunoscu în 1560 ca scriere simbolică ,,Corpus doctrinae Philippicum” (Colecţie de scrierile lui Melanchton) şi după conferinţa religioasă ce avură controversiştii la Altenburg în 1560, ordona tuturor predicatorilor a primi această carte sub ameninţare că altfel îşi vor pierde postul. În 1571 ,,Catechismul din Wittenberg” al filipiştilor tot fu suspect principelui, dar ei ştiură a-l scoate din bănuială cu scrierea ,,Consensus Dresdensis”, publicată în acelaşi an.

Însă în 1574 filipiştii publicară scrierea cu titlul ,,Exegesis perspicua controversiae de coena Domini” (Explicaţie limpede a controversei despre Sfânta Cină). În această scriere se arată lămurit că singura doctrină corectă despre euharistie este a lui Calvin. Atunci principele a deschis ochii şi mânia lui contra criptocalviniştilor fu cu atât mai mare; ei fură alungaţi şi puşi în temniţă, iară Peucer, căpetenia lor, fu osândit chiar la 12 ani de închisoare. Luteranii riguroşi, care fusese mai înainte alungaţi sau destituiţi, veniră din nou la putere. Acum în contra criptocalvinismului luteranii riguroşi, notabil Iacob Andrea, cancelarul Universităţii din Tubingen şi Chemnitz, Selnecker şi alţi teologi din Saxonia, stabiliră în 1577 ca norma recunoscută de toţi pentru doctrina luterană o aşa numită ,,Formula Concordiae” şi în 1580 alăturară această formulă de înţelegere la celelalte cărţi simbolice ale luteranismului, ca o carte de bună înţelegere sau de concordie.

Criptocalviniştii se mai sculară o dată sub domnia lui Cristian I (1585-1591), principe elector, care le era favorabil; însă după moartea patronului lor, sub domnia tutelară a lui Frideric Vilhem, duce de Saxa Altenburg, ei neîntârziat au fost osândiţi din nou, şefii lor aspru pedepsiţi, aşa în particular Nicolae Crell, cancelar după 10 ani de închisoare grea în 1601 fu decapitat ca culpabil de tulburări şi de înaltă trădare.

8. Controversa sincretistă (ce amestecă religia, 1640-1685). Această controversă începu de la George Calixt, luteran moderat, care de la 1619-1656 fu profesor în Helmstadt (Braunschweig) şi ar fi conciliat bucuros catolicismul, luteranismul şi calvinismul între sine şi anume pe baza credinţei Bisericii din primele 5 secole[1]. Dar pentru această tendinţă a lui luteranii riguroşi îl numiră sincretist (amestecător de religii). El apără teoria lui şi la conferinţa religioasă din Thorn (1645), pe care o convocă Vladislav IV, regele Poloniei (1632-1648), doritor de o împăcare între Biserici; dar Calixt indignă pe luteranii riguroşi aşa de tare, că după moartea lui ei continuară vehement controversa cu fiul său Ulrich Calixt, până la 1685.

9. Controversa pietistă (1670-1760). Această controversă începu de la Iacob Spener, care de la 1666 funcţiona ca senior (adică decan, dechant, protopop) în Frankfurt pe Main, de la 1686 ca prim predicator în Dresda şi de la 1691 ca prepozit (superior bisericesc) în Berlin, unde şi muri la 1705. Spener veni la convingerea că luteranismul se ocupă prea mult cu dogma şi dă prea puţină atenţie moralităţii şi pietăţii creştine. El întreba: ce foloseşte doctrina pură, dacă nu se poate arăta în viaţa pioasă ? El cerea ca dogmele să lucreze nu numai asupra raţiunii ci şi asupra inimii şi a sentimentului, precum şi asupra voinţei şi a acţiunii morale. Spener a formulat aceste idei mai cu seamă la 1675 în scrierea lui ,,Dorinţe pioase”. Astfel s-a numit de atunci orice dorinţe cu bune intenţii dar irealizabile, mai ales că chiar Spener considera ,,Dorinţele pioase” ale sale ca irealizabile în toată Biserica. Totuşi el încerca a realiza ideile sale cel puţin la unii din membrii Bisericii şi spre acest scop Spener de la 1670 făcea întruniri deosebite spre a deştepta pietatea, întruniri ce se numeau ,,Collegia pietatis”, ca să întemeieze prin ele o Biserică mică mai perfectă în sânul celei mari ,,Ecclesiola în Ecclesia”.

Dar el scandaliză pe luteranii riguroşi, care vedeau în întreprinderea lui o întoarcere la catolicism, la ,,sfinţenia cea din fapte” a Bisericii Romane; de aceea începură a lua în râs teoria şi practica lui ca pietism (bigotism afectat), pe adepţii săi îi numeau în derâdere pietişti (bigoţi afectaţi). Dar pietismul câştigă curând din ce în ce mai mulţi teologi, ca apărători şi partizani şi se dezlănţui o luptă vehementă între pietişti şi luteranii ortodocşi. De la 1690 universităţile strict luterane din Wittenberg, Lipsca şi Iena excluzând din ele pe pietişti, Frideric III principe elector de Brandenburg (1688-1700), care devenind apoi rege cu titlul ,,al Prusiei” (1701-1713) se numi Frideric I regele Prusiei, favoriză pe pietişti şi în 1694 înfiinţă pentru ei la Halle o universitate nouă, ce deveni acum citadela principală a pietiştilor. Francke († 1727), pietist alungat din Lipsca, şi-a făcut în Halle nume neşters prin înfiinţarea măreţului orfelinat din Halle. Până la 1730 pietismul se afirmă demn, ca iubitor de pietate adevărată; dar apoi degeneră parţial în bigotism şi în fantezii religioase, tocmai cum îl considerase de la început luteranii riguroşi.

10. Controversa raţionalistă după jumătatea secolului XVIII. Nu numai luteranii ortodocşi ci şi cei liberali, dar credincioşi, numiţi acum supranaturalişti, toţi au dus de la jumătatea secolului XVIII luptă grea cu raţionaliştii. În acel timp de aşa numit ,,Iluminism” (Aufklarung), când era dominant deismul naturalist, care nega providenţa divină, apoi scepticismul, ba chiar ateismul, sub înrâurirea spiritului epocii raţionaliştii ajunseră la preponderenţă în teologia şi biserica protestantă. Raţionalismul fu patronat de Frideric II cel Mare regele Prusiei (1740-1786), care voia să lase în statul său ,,ca fiecare să se mântuiască după felul său de a gândi”. Dar apoi ca reacţie, sub regele următor Frideric Vilhem II (1786-1797) guvernul Prusiei şi în particular ministrul Wollner a dat în contra raţionalismului aşa numitul ,,Edict religios Wollneriau”, însă fără nici un rezultat; de aceea în 1797 regele Vilhem III (1790-1840) îl abrogă şi înlătură pe Wollner disgraţiindu-l. Despre această luptă vom trata mai mult în §. 178 şi 187, unde în cel întâi se va prezenta raţionalismul ca o dezvoltare a teologiei în teorie şi practică, iară în al doilea se va prezenta comuniunea lui cu filozofia şi cu spiritul acelui timp, adică cu aşa numitul ,,iluminism” de care am amintit mai sus.

 

În episodul următor

§. 175. Controverse şi dezbinări între calvinişti sau reformaţii de pe continentul Europei

 

[1] N.tr.: Calixt era deci de idee că toate trei partidele, catolici, luterani şi calvini, trebuie să revină la simboalele, mărturisirile de credinţă şi dogmele stabilite în primele patru Sinoade Ecumenice. Cf. F.X. Kraus, Kirchengesch. Zweite Aufl., Trier 1882, p. 678 şi izvoarele citate de el. Cf. şi Horgenrother, Kirchengesch. Dritte Aufl., Freiburg I, Br. 1866, p. 212.

Din aceeasi categorie...