Pagini de istorie EP nr. 55

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

şi

STATISTICA BISERICEASCĂ

de

Eusebiu Popovici

 

Capitolul II

Protestantismul de la 1517-1789

§. 177. Biserici separate sau secte înfiinţate la protestanţi fără controverse precedente

Luteranismul şi calvinismul, cele două forme principale, în care s-a despărţit reformaţia, au format chiar de la început 4 Biserici: luterană, reformată, anglicană şi presbiteriană; pe lângă acestea s-au mai înfiinţat în protestantism partizi sau biserici separate, aşa numitele secte protestante, ce se despărţeau sau de luteranism sau de celelalte 3 Biserici, sau se înscriau de la început în ele fără să voiască a li se supune. Trecem peste multe secte protestante mici, care s-au format din luteranism sau calvinism, ori în paralel, fără ca cele mai multe din ele să fi durat mult timp. Am amintit mai sus sectele, ce s-au înfiinţat din controversele interne ale calvinismului, adică secta arminiană, ce de la 1619 fu din ce în ce mai raţionalistă, secta independenţilor sau a congregaţionaliştilor (de la 1616), ce diferă de Biserica originară a ei numai în chestia despre organizaţie şi secesiunile presbiterienilor din Scoţia, ce nu diferă esenţial de Biserica lor originară nici în chestia despre organizaţie, precum sunt bisericile separate ale presbiterienilor reformaţi (de la 1712), ale celor asociaţi (de la 1732) şi ale presbiterienilor emancipaţi (Relief de la 1752). Dar după aceste secte sunt demne de amintit şi de tratat încă următoarele secte, ce nu s-au înfiinţat din vreo controversă doctrinară sau de organizaţie din luteranism şi calvinism, ci din alte împrejurări şi motive. Aceste secte sunt:

 

1. Valdensii. Aceştia, deşi persecutaţi cu înverşunare ca sectă separată de Biserica Romană încă de la sfârşitul secolului XII, se răspândiră în sudul Franciei, mai cu seamă în Provence şi în Dauphine, curând apoi şi în Lombardia, dar mai ales în văile Alpilor Cottieni, adică în văile Savoiei şi ale Piemontului şi la urmă s-au menţinut numai în aceste localităţi, nu şi în Francia. După ce se înfiinţă protestantismul, valdensii se declarară antemergătorii lui, ba chiar protestanţi vechi, iară de la 1532 se alipiră de protestanţii noi şi anume de cei de confesiunea elvetică, a căror sistem dogmatic şi constituţional ajunse acum dominant la ei. În consecinţă valdensii în timpul modern se numără între sectele protestante şi anume între cele cu direcţie bisericească, adică cu o direcţie ce stă în acord cu direcţia uneia din cele 4 Biserici principale ale protestanţilor sau a unei Biserici simplu.

De când se aliară cu protestanţii, în secolele XVI, XVII şi XVIII, chiar în jumătatea întâi a secolului XIX valdensii avură a suferi continuu şi persecuţii, între care mai multe fură chiar sângeroase, tinzând a-i stârpi; în aceste persecuţii se trimiseră contra lor la 1655 şi 1685 întregi armate piemonteze, care au măcelărit şi au dus în închisori multe mii de valdensi, iară la 1698/9 mai multe mii au emigrat în Germania. De la 1848 însă valdensii dobândiră libertatea cultului în regatul Sardiniei şi de la 1861 după ce se înfiinţă regatul Italiei, în tot cuprinsul său; azi ei sunt în număr de vreo 15.000, la care s-au alipit încă vreo 10.000 alţi protestanţi italieni, aşa Biserica zisă ,,liberă” şi Biserica zisă ,,creştină” a Italiei, ca stând mai mult sau mai puţin în afinitate de credinţă cu valdensii[1].

 

2. Anabaptiştii, mennoniţii, tunkerii şi baptiştii.

Încă de la 1521 pe când Luther era în Wartburg s-a ivit în Germania alăturea cu luteranismul o sectă de anabaptişti. Aşa diferiţi reformatori fantastici ai Bisericii comiteau mari dezordini mai întâi la Zwickau în principatul elector al Saxoniei (sub conducerea preotului Toma Munzer şi a altora); ei învăţau între altele că deoarece este scris: ,,Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui”, trebuie mai întâi a crede şi apoi a se boteza; în consecinţă respingeau botezul copiilor şi se botezau din nou pe sine şi pe aderenţii lor; de aceea li s-a dat numele de anabaptişti, pe când ei singuri se numeau botezători sau baptişti. Goniţi din Zwickau unii dintre ei s-au dus la Wittenberg făcând şi aici dezordini.

Când auzi Luther despre aceasta plecă din Wartburg la 1521 şi prin autoritatea lui i-a gonit din Wittenberg. Atunci ei se împrăştiară în toate părţile, luară parte anume Toma Munzer şi la răscoalele ţăranilor din 1524-1525 şi se înmulţiră mai cu seamă în Ţările de Jos şi pe Rin. În anii 1533 şi 1534 ei erau aşa de tari în Munster, centrul unui principat ecleziastic, că alungară pe episcopul domnitor şi luară ei frânile guvernului, în fruntea căruia fu Ioan Bockelson sau Bockhold din Leyda, care se proclama rege al noului regat al lui Dumnezeu, declarând că va cuceri toată lumea. El pedepsi cu moarte pe toţi cei ce i se împotriveau şi introduse comunismul şi poligamia. Dar în 1535 episcopii şi principii vecini reuşiră a lua oraşul şi a sfărâma acest regat anabaptist. Căpeteniile lui fură executate cu cruzime iară secta stârpită din Munster.

Însă chiar în 1536 Mennon Simon sau Simonis († 1559), un preot romano-catolic din Frisa, trecut la anabaptişti, a întreprins a reorganiza anabaptismul; el pe lângă botezul copiilor lepăda jurământul, serviciul militar, ocuparea de funcţii civile, înfăţişarea la tribunale şi nu admitea divorţul afară de caz de adulter. Mennon reuşi a face din anabaptişti oameni liniştiţi austeri, harnici, supuşi autorităţilor, de aici vine şi numele lor de mennoniţi, dar ei înşişi se numesc botezători. Mennoniţii s-au răspândit mai cu seamă în nordul Germaniei şi în Ţările de Jos, iară de acolo în America şi sunt până azi în număr cam de 450.000 suflete nu numai în aceste ţări, ci şi în Anglia, Rusia şi Galiţia. În total ei numără cam 350.000 în America şi cam 100.000 în Europa.

O ramificare numeroasă a mennoniţilor sau anabaptiştilor este cea numită tunkeri sau baptişti din America (Tunkers, Dunkards, Dippers); ei se numesc aşa de la vorba tunken adică cufundarea completă la botez, pe care-l primesc în râuri; se mai numesc şi ,,fraţi”. Aceştia sunt mennoniţi de o deosebită specie; ei se iviră la începutul secolului XVIII (1708) mai întâi în Germania, apoi la 1719 emigrară în America, unde se alipiră de anabaptiştii sau botezătorii britannici, despre care vom trata îndată. În afinitate cu ei sunt fraţii de la râu (The River Brethren) din America de Nord, acum în număr de 12.000 suflete, nişte mennoniţi emigraţi din Elveţia în Pennsylvania şi stabiliţi acolo lângă râul Susquehanna; la început ei se vor fi şi botezat în acest râu.

Venim acum la baptişti. În jumătatea întâi a secolului XVII s-a format şi între independenţii din Anglia o partidă anabaptistă dar cu totul independentă de anabaptiştii din Germania; membrii săi se numiră baptişti adică botezători. Persecutaţi în Anglia, ei s-au dus de la 1633 în America de Nord, unde se înmulţiră aşa, că azi sunt în număr de 13-18.000.000. Dar după Actul de toleranţă din 1689 ei sunt azi şi în Anglia, Scoţia şi Irlanda şi în alte părţi negreşit în număr mai mic decât în America de Nord, cam 1 1/2 milion. Baptiştii s-au dezbinat în mai multe partide (13), dintre care cele mai însemnate sunt de la 1691 două: baptişti particulari şi baptişti generali; cei dintâi, care formează majoritatea se numesc aşa, fiindcă ei ca calvini riguroşi învaţă, că Dumnezeu acordă harul său numai în particular, adică numai unor oameni; iară cei din urmă cred în această privinţă ca arminienii şi sunt în minoritate; ei se numesc baptişti generali, fiindcă învaţă că Dumnezeu acordă harul său în general, adică tuturor oamenilor şi voieşte ca toţi să se mântuiască.

O a treia partidă, demnă de a fi menţionată, este cea existentă de la 1665 a sabatarilor; aceştia în locul duminicii serbează sâmbăta; ei trebuie bine distinşi de sabatarii mai vechi din Transilvania, care existau de la începutul secolului XVII şi s-au menţinut până la 1868, iară apoi au trecut complet la iudaism, dar ei trebuie distinşi şi de sabatarii noi sau neo-israiliţi din Anglia (1801-1814). Aceste din urmă secte nu se numără între baptişti, ci între antitrinitarienii sau unitarii din timpul modern, respectiv între sectarii fantastici; despre ele vom trata mai jos (§. 174.4). Diferiţi de sabatari sunt şi adventiştii sabatari ai secolului XIX din America (§. 197.4). Toţi  baptiştii au organizaţie congregaţionalistă ca şi independenţii din al căror sân au ieşit. Spre a da hotărâri cu putere de lege comunitatea întreagă se adună în congregaţii. Dar din timp în timp şi comunităţi mai multe sau toate se întrunesc în congregaţii, la care fiecare comunitate trimite delegaţi; dar aceste congregaţii nu sunt legislative ci consultative.

Mennoniţii şi baptiştii, precum şi alte secte în afinitate de credinţă cu ei, se numără între sectele spiritualistice sau mistice, adică între sectele ce nu pun preţ pe mijloacele externe ale harului dumnezeiesc; în schimb însă cred în deosebite mijloace interne ale harului şi anume în o iluminare peste fire şi în vocaţia profetică a tuturor.

 

3. Schwenkfeldienii sunt o sectă spirituală sau mistică, înfiinţată tot în timpul lui Luther. Gaspar Schwenkfeld din Ossigg (Silezia), aderent zelos al lui Luther, curând după 1525 odată cu doctrina acestuia despre îndreptare şi despre prezenţa reală a lui Hristos în euharistie a respins şi autoritatea cuvântului extern ca autoritate a literei, a negat eficacitatea tainelor şi importanţa esenţială a cultului şi a organismului extern al Bisericii, iar în teoria lui despre cele două firi ale lui Hristos căzu în eutiheanism. Luteranii ca şi romano-catolicii persecutară pe Schwenkfeld ca eretic şi de la 1528 el rătăci din loc în loc mai mult timp, iar în 1561 muri la Ulm. Partizanii lui s-au menţinut până azi în Silezia şi în Lausacia, în Şvabia şi în Pennsylvania cu câteva comunităţi mici şi în număr total de vreo 5.000 suflete[2].

 

4. Antitrinitarienii sau unitarii, numiţi în parte şi sociniani. Venind mai ales din ţări romanice ei s-au arătat foarte de timpuriu printre amicii reformaţiei mai ales în Elveţia; dar catolicii, calvinii şi luteranii pretutindenea i-au persecutat. Antitrinitar fu Servede (Servetus), medic spaniol, pe care Calvin a poruncit în 1563 a-l arde la Geneva. Deci din Italia, Elveţia şi Germania unde nu erau toleraţi, antitrinitarienii trecură mai ales în Transilvania şi Polonia, unde pe la jumătatea secolului XVI domnea cea mai mare toleranţă pentru doctrine nouă, în Transilvania sub principele Ioan Sigismund Zapolja (1540-1571), iar în Polonia sub regele Sigismund II August (1548-1573).

Antitrinitarienii avură de căpetenie în Transilvania de la 1563 mai ales pe Blandrata sau Biandrata († 1590), italian, care era tot medic, iar în Polonia (1580) pe Faust Socin († 1604), italian, care le-a dat organizaţie şi a construit sistemul doctrinei lor. Socin conlucrase mai înainte (1578) cu Biandrata şi în Transilvania, dar în Polonia la 1598 suferi grave maltratări în încăierările, ce izbucneau contra eresului său. Încă unchiul său Laeliu Socin, jurisconsult din Siena, susţinu teoria că este numai o persoană dumnezeiască, iară nu trei şi nega păcatul originar şi opera de răscumpărare a lui Hristos prin jertfa lui. Laeliu Socin muri în 1562 la Zurich, după ce fusese şi el în Polonia la 1555 şi lăsă lui Faust Socin, nepotul său, doctrina pe care acesta o dezvoltă. Toată această doctrină fu condensată mai târziu (1605) În Catehismul zis racovean sau racauan, ce fu tipărit în Racov sau Racau, oraş din Polonia şi sediul principal al sectei.

Unitarienii din Transilvania, deşi avusese învăţător mai întâi pe Biandrata, totuşi în urmă şi ei au fost numiţi socinieni; ei se menţin şi azi, şi sunt în număr de vreo 70.000 suflete. Dar cei din Polonia, unde nişte tineri unitarieni profanase o cruce, au avut a suferi mai întâi (1638) o restrângere considerabilă a libertăţii lor şi mai târziu (1658) au fost expulzaţi toţi; deci s-au dus mai ales în Olanda, unde o parte din ei trecu la arminieni, care se apropiau din ce în ce de ei, pe când în Anglia li s-a refuzat toleranţa chiar şi în 1689 prin Actul de toleranţă a regelui Guillom III de Orange (1689-1702). Abia în 1774 s-au format şi în Anglia o sectă britannică de unitarieni independenţi, prin silinţele lui Iosif Priestley. chimist celebru († 1804), dar ea nefiind tolerată în Anglia, a trebuit de la 1791 să se refugieze provizor în America, unde se răspândi în libertate, iară de acolo a pătruns în secolul XIX (de la 1813) iarăşi în Britannia Mare. În timpul cel mai recent numărul unitarienilor se crede a fi cam de 200.000-500.000 suflete.

Doctrina principală a unitarienilor, care se numără între sectele raţionaliste, iară mai precis doctrina principală a socinienilor, care profesează un antitrinitarism ebionitic, este următoarea: Dumnezeu după natura lui este numai în o persoană, anume Tatăl. Sfântul Duh este numai o putere a lui Dumnezeu. Fiul este om simplu, născut mai presus de fire, căruia s-a comunicat putere dumnezeiască şi care apoi prin această putere ne-a luminat şi ne-a dat exemplu, cum să vieţuim după bună plăcerea lui Dumnezeu; de aceea şi Dumnezeu l-a proslăvit, după moarte l-a chemat iarăşi la viaţă şi l-a primit în cer, unde şade de-a dreapta Tatălui. Tainele şi alte rânduieli creştine nu sunt necesare, dar sunt uzuri frumoase ale creştinilor şi pot fi păstrate.

Dintre unitarienii extremi din Transilvania, aşa numiţii davidişti adică partizanii lui Francisc Davidis († 1579) din Cluj, au ieşit la începutul secolului XVII sabatarii transilvăneni. Aceştia adoptară teorii şi practici cu totul iudaice, între care este şi serbarea sâmbetei în locul duminicii; în 1868 ultimul rest al lor, cam 30 familii, trecu complet la iudaism.

 

5. Quakerii (Quakers, pron. Cuecheri) şi ramificările lor. Pe la jumătatea secolului XVII, mai precis în 1649 s-a format în Anglia din sânul protestantismului local o nouă sectă extrem de mistică; ea fu numită Quakers sau tremurători, fiindcă pe membrii ei îi apuca tremur, când ajungeau la inspiraţie religioasă, dar ei însuşi se numesc societatea ,,Amicilor”.

Întemeietorul acestei secte fu George Fox, cizmar, care din naştere era presbiterian, el muri în 1691.

În timpul de agitaţie de la 1649-1660, când Englitera făcea să moară pe eşafod regele ei Carol I (1625-1649), Biserica anglicană fu răsturnată de cea puritană, independenţii erau dominanţi şi nivelatorii (Levellers) apărură: în acel timp lesne putu şi George Fox să afle partizani. Principiul său era că Dumnezeu Se descoperă în Sfânta Scriptură, dar şi mai mult încă prin iluminarea internă, pe care o comunică omului revărsând în interiorul lui darul Sfântului Duh, sau prin lumina internă, cu care omul nu numai înţelege Sfânta Scriptură, ci află chiar fără Sfânta Scriptură calea cea dreaptă pentru credinţa şi viaţa lui. Toate celelalte, cult, ierarhie, organizaţie externă a Bisericii, predicatori şi taine, sunt de prisos.

Conform acestui principiu quakerii se adunau în casele lor de rugăciune sau şi în case particulare şi aşteptau în linişte până ce unul dintre ei credea că este luminat de Sfântul Duh; atunci el făcea cunoscut iluminarea lui prin o predică sau prin o rugăciune. Când însă nu se nimerea nimeni iluminat, ei se împrăştiau fără să zică o vorbă. Quakerii afirmă că iluminarea se comunică atât bărbaţilor cât şi femeilor şi chiar copiilor. Ce priveşte viaţa lor, ei credeau că jurământul este interzis, tot aşa serviciile civile şi armata, precum şi toate distracţiile ca teatru, vânat, danţ, jocuri de petrecere, romanuri, mai departe, orice lux şi forme convenţionale de politeţe; ei puneau mare preţ pe pietate internă, bunăcuviinţă, hărnicie şi onestitate. Cei mai riguroşi dintre ei cădeau în extremul de a nu-şi descoperi capul înaintea nimănui, ziceau tuturora numai ,,tu” şi nu le da alt epitet decât ,,frate” şi ,,soră”. De asemenea ei toţi purtau îmbrăcăminte tot atât de simplă, fără podoabe şi de culori închise.

După ce se restabili monarhia Stuart (1660), ei, la început persecutaţi, s-au dus în America de Nord şi William Penn († 1718), membru important al sectei, dobândi acolo un teritor, ce se numeşte de la el Pennsylvania; în 1682 îl coloniză pe jumătate cu quakeri. Mai târziu (de la 1689) ei obţinând libertatea conştiinţei s-au înmulţit şi în Anglia, Scoţia şi Irlanda, dar majoritatea lor se află şi azi în America de Nord. O parte dintre quakeri cu timpul au îndulcit disciplina lor severă; ei fură numiţi ,,Amici umezi” în opoziţie cu riguriştii, numiţi ,,uscaţi”, iară cei ce nu respingeau armata fură numiţi ,,combatanţi” sau ,,amici liberi”. În general numărul lor de asemenea au scăzut; ei sunt evaluaţi azi numai ca la 100.000 suflete, afară de sectele secundare.

Dar după jumătatea secolului XVIII (1758-1774) dintre quakeri s-au format în Anglia shakerii (şecherii) sau quakerii săltători, aşa numiţi pentru că la cultul divin ei saltă sau dănţuiesc. Întemeietoarea acestei secte separate de quakeri fu proorociţa Ana Lee (Lie, † 1784) soţia unui potcovar. Secta există şi azi în America şi numără 2.000-3.000 suflete; ea este celibatară şi trăieşte ca o obşte de monahi. În afinitate cu ea (relativ la cult) sunt jumpers (giamperii) adică săritorii, sau barkers (berkerii) adică lătrători, aşa numiţi pentru că o particularitate principală a lor este că la cultul divin ei se mişcă sărind şi scot exclamaţii de bucurie lătrând, când ajung iluminaţi, după cum cred ei. Această sectă o parte s-a ivit pe la 1760 în Anglia şi anume în Walles, dar o parte a emigrat şi în America. De altfel giamperii pot fi priviţi şi ca o sectă aparte a metodiştilor, din sânul cărora s-au format şi despre care vom trata mai jos.

 

6. Herrnhutienii sau comunitatea fraţilor evangheliei (unitatea fraţilor). Această comunitate religioasă fu înfiinţată de contele Ludovic Zinzendorf, protestant plin de talent, cu educaţie pietistă, născut la 1700 în Lausacia (Lausitz) superioară. De la 1722 el avu pe moşia lui la Hutberg lângă Bethelsdorf o colonie de fraţi moravi, de luterani şi de calvini; el uni aceste trei comunităţi religioase în o singură comunitate de fraţi (unitate de fraţi), mai ales că fraţii moravi, sau după numele lor complet, fraţii boemi şi moravi, încă de mult timp se numeau comunitatea fraţilor; şi cum colonia se numea Herrnhut, ,,fraţii” primiră numele herrnhuţieni, de altfel ei se numesc şi simplu comunitatea fraţilor, unitatea fraţilor sau de tot special ,,fraţii moravi” de la soţii lor, care au o origine mai veche şi deci sunt cei mai consideraţi.

Zinzendorf se declară el însuşi căpetenia acestei comunităţi de fraţi şi în 1737 primi hirotonie de episcop al lor de la un episcop titular al moravilor, adică al husiţilor, nepot de soră al ultimului episcop efectiv al husiţilor, al celebrului pedagog Ioan Amos Comeniu († 1670).

Confesiunea în comun a unităţii fraţilor se mărginea la aşa zisa teologie a crucii şi sângelui, adică la credinţa în răscumpărare prin sângele lui Hristos vărsat pe cruce. Despre rest, atât fraţii moravi, cât şi luteranii şi calvinii îşi păstrau confesiunea lor, aşa că unitatea fraţilor se împărţea în 3 tropuri sau forme: tropul morav, luteran şi reformat (calvin). Din acest punct de vedere Zinzendorf crezu că unitatea de fraţi a lui se poate uni şi cu Biserica Ortodoxă de Orient; însă negocierile ce el îndrumă în acest scop la 1737 cu Neofit VI patriarhul Constantinopolei (1734-1740) l-au scos din acea credinţă. O particularitate proprie a comunităţii fraţilor fu organizaţia bisericească a comunităţii, în virtutea căreia se stabili o relaţie patriarhală a tuturor membrilor cu bătrânii comunităţii sau cu autoritatea comunităţii. Membrii comunităţii se supun în totul bătrânilor comunităţii şi cineva nu-şi poate alege nici mireasă fără decizia bătrânilor. Spre a fi conduşi de bătrâni membrii comunităţii se împart în diferite grupe după vârstă, sex, căsătoriţi sau necăsătoriţi.

Comunitatea fraţilor se consideră ca o bisericuţă aleasă în Biserica lui Hristos (ecclesiola in ecclesia) cum era şi ideea lui Spener († 1705) întemeietorul pietismului şi se credea că în 1741 a făcut cu Mântuitorul o legătură mai strânsă decât ceilalţi creştini. Această credinţă precum şi alte oarecare învăţături ale lui Zinzendorf au produs la început multe expresii bizare ale pietăţii herrnhutienilor. Aşa se făcu la ei uz a numi pe Dumnezeu Tatăl ,,Papa”, pe Sfântul Duh ,,Mama”, pe Hristos ,,Miel”, ,,Frăţior” şi a considera pe Hristos ca propriul soţ al fiecărei femei creştine, iară pe bărbatul cu care s-a cununat ea, ca procurist sau locţiitor al lui Hristos. Aceste idei bizare se exprimă mai cu seamă în cântece religioase, dar mai târziu şi cu deosebire după moartea lui Zinzendorf (1760) le-a înlăturat succesorul său, episcopul Spangenberg († 1792), care a condus apoi secta.

Comunitatea fraţilor s-a răspândit din Lausacia în multe părţi ale Germaniei, precum şi în Anglia, Olanda, Rusia, Curlandia, Estonia, Livonia şi chiar în America; după statistica cea mai recentă secta numără şi azi cam 150.000 suflete. Herrnhutienii au contribuit mult a păstra între creştini credinţa şi moralitatea mai cu seamă după jumătatea secolului XVIII, când era dominant raţionalismul; ei au luat parte cu zel şi la propagarea creştinismului; au trimis misionari în toate părţile lumii, între păgâni, mai ales între indienii şi negrii din America de Nord; misionarii lor au avut bun succes; ei au predicat şi între iudei. La 1749 ei declarară în Germania că sunt partizanii confesiunii din Augsburg; însă chiar de la înfiinţarea lor herrnhutienii sunt o sectă cu direcţie bisericească.

 

7. Metodiştii. Această sectă se formă în jumătatea întâi a secolului XVIII din sânul Bisericii anglicane; ea s-a dezvoltat din o societate de studenţi pioşi din Oxford. În 1729 Carol Wesley, student la Oxford, înfiinţă o societate de studenţi cu scop ca fiecare să deştepte în sine şi în alţii o adevărată viaţă religioasă şi morală prin cunoaşterea înclinării sale la păcat şi a necesităţii pocăinţei. Dar căpetenia şi sufletul societăţii fu fratele mai mare al întemeietorului ei John Wesley, repetitor (fellow) la universitate. Mai târziu John Wesley făcu cunoştinţă şi cu herrnhuţienii, de la care adoptă câteva particularităţi, dar în 1740 a rupt alianţa cu ei şi după aceea vorbea în general nefavorabil despre Zinzendorf. În schimb încă din 1732 câştigă coleg pe predicatorul Georg Whitefield, pe care-l recunoscu ca de o seamă cu sine.

În scopul ce-l urmăreau ei dezvoltară amândoi o elocvenţă extraordinară, pătrunzătoare; predicile lor, ţinute la început în Biserica anglicană, apoi de la 1739 când aceasta le-a închis uşile, mai mult în câmp liber şi la urmă în capele proprii, aveau totdeauna foarte mulţi ascultători, adeseori 20.000-30.000. Tot în acest scop ei cutreierară nu numai Anglia, ci s-au dus chiar în America, unde predicară mai mult timp şi înfiinţară societăţi spre a deştepta în fiecare om cunoştinţa despre înclinaţia lui la păcat, precum şi spre a-l aduce la pocăinţă şi purtare mai bună. Ei nu aveau intenţia de a intra în opoziţie cu Biserica anglicană. Dar silinţele lor au deşteptat neîncredere şi ierarhia anglicană văzu un pericol în influenţa acestor tineri, din care cauză le-au interzis a predica în biserici. Ei fură numiţi în derâdere metodişti, fiindcă se sileau a întări pietatea şi moralul între ei şi în alţii după o anumită metodă. Dar ei fără să ţină seamă de neîncrederea ierarhiei aduceau efectiv la îndreptare pe mulţi oameni corupţi. Succesul lor se vedea adeseori în mod foarte bătător la ochi, subit şi impetuos; ei numeau acest simptom erupţia harului dumnezeiesc.

Metodiştii se deosebiră de herrnhuţieni mai ales prin tendinţa de a avea succes cu sila şi degrab, pe când herrnhutienii în această privinţă procedau mai lin şi mai treptat. De când Biserica înaltă anglicană a închis metodiştilor porţile sale (1739) i-a constrâns a forma o Biserică separată, sau o sectă, ce totuşi nu diferea esenţial de credinţa şi ritualul Bisericii mume a ei. Wesley († 1791) n-a dat secţiei lui din Anglia o organizaţie episcopală, ci mai mult congregaţionalistă, iară celei din America de la 1784, o organizaţie episcopală.

Ce priveşte disciplina Bisericii, el adopta multe puncte de la herrnhutieni; precum la aceştia în interes pastoral membrii comunităţii erau grupaţi după vârstă, sex, căsătoriţi sau necăsătoriţi, tot astfel şi aderenţii metodiştilor au fost împărţiţi în grupe şi clase şi predicatorii îi instruiau după grupe şi clase. Însă Whitefield († 1770) încă din 1741 se separă de Wesley, fiindcă acesta, secondat de cei mai mulţi metodişti, în doctrina despre har avea idei arminiene, pe când Whitefield avea idei strict calvine şi află o mare, pioasă şi avută protectoare în contesa engleză Huntingdon ,,regina metodiştilor”. El a dat aderenţilor lui, care erau numai minoritatea metodiştilor din Anglia, o învăţătură strict calvină şi o organizaţie congregaţionalistă, cum a dat şi Wesley aderenţilor săi din Anglia. Astfel metodiştii încă de pe timpul căpeteniilor lor s-au împărţit în metodişti antipredestinaţiani sau arminieni (wesleyeni), între care se număra metodiştii americani (aşa zişii metodişti episcopali) şi majoritatea metodiştilor englezi (aşa zişi wesleyeni) şi în metodişti calvini sau whitefieldieni, dintre care o parte se numesc şi Comunitatea Lady Huntingdon (Lady Huntingdon’s Connection), anume o minoritate a metodiştilor din Anglia.

De la moartea lui Whitefield şi a lui Wesley, din ramificările principale ale whitefieldienilor englezi şi ale wesleyenilor englezi, precum şi ale metodiştilor americani, care toţi se numesc wesleyeni, s-au dezbinat fracţiuni şi au format Biserici separate; de aici vine că astăzi în Britannia Mare şi în coloniile britanice se află 10 Biserici metodiste separate, în Statele Unite ale Americii de Nord 5 Biserici metodiste episcopale cu vreo 50 de episcopi şi 9 alte comunităţi metodiste. Statisticile de azi numără în Britannia Mare 3 1/2 milioane metodişti, iar în toate ţările, între care America de Nord este în frunte cu 16-20 milioane, numără 20-28 milioane metodişti. În America metodiştii şi-au câştigat mari merite prin convertirea negrilor şi civilizarea lor. Ei şi azi au ca scop principal a provoca aşa zisa erupţie a harului dumnezeiesc, adică a lucra ca mişcând pe ascultători, aceştia să mărturisească că sunt păcătoşi şi să se hotărască imediat a se pocăi şi a-şi îndrepta viaţa. Spre acest scop ei fac în America adunări colosale de deşteptare, sau Revivals (pronunţă: Rivaivels); nu numai prin oraşe, ci şi la ţară ţin mari întruniri pe câmp liber (Campmeetings). Dar ei trimit şi misionari mulţi spre a răspândi creştinismul şi metodismul în regiuni creştine şi necreştine, în Africa şi Asia, ba chiar şi în Europa, pe continent.

 

8. Swedenborgianii sau ,,Biserica cea nouă”, ,,Ierusalimul cel nou”. Această sectă raţionalistă, spiritualistico-mistică este mai mult interesantă decât importantă. Ea are ca întemeietor pe suedezul Emanuil Swedenborg († 1772), fiul unui episcop suedez, mecanic excelent şi montanist, şi totodată cu dispoziţie pentru religiune şi filozofie. De la 1743 el începu să spună că a fost în extaz sau în uimire, că a avut vedenii şi descoperiri de la Dumnezeu şi că i s-au arătat îngeri; că în atari uimiri şi vedenii Dumnezeu şi îngerii l-au instruit despre lumea aceasta şi cealaltă şi l-au însărcinat a reînnoi Biserica creştină cea moleşită; că această reînnoire are să înceapă în anul 1770 ca ,,Biserica nouă”, ,,Ierusalimul ceresc”. Talentat, foarte amabil şi cu viaţă curată, dar şi punând în mirare pe cei de pe lângă el prin semne bătătoare la ochi că ar avea un dar neexplicabil de profet sau vizionar de la distanţă, el şi-a făcut mulţi partizani şi amici şi după ce muri (1772), lucru de mirare s-au format nu atât în Suedia, pe cât în Anglia şi Germania de la 1778 comunităţi swedenborgiane negreşit mici, dar numeroase; ele s-au urcat până la sfârşitul secolului XVIII, la 80 şi s-au răspândit din Anglia şi Germania chiar în America.

Doctrina principală a lui Swedenborg este că cuvântul lui Dumnezeu şi tainele sunt mijloace efective pentru mântuire, dar sistemul bisericesc de până acum a deviat cu totul; de asemenea declară că dogma despre satisfacţie adusă de Hristos în locul nostru şi dogma despre îndreptarea noastră înaintea lui Dumnezeu este o blasfemie; el afirmă că răscumpărarea plinită de Hristos consistă în biruinţa asupra demonilor, a doua venire de care a vorbit Hristos, are a fi spirituală şi a urmat acum cu Ierusalimul nou cel ceresc, întemeiat de dânsul. Dumnezeu nu este în Treime, ci numai o unică persoană, acea numită în Sfânta Scriptură ,,Domnul”, şi el ca Tatăl a creat lumea şi pe om şi a pregătit răscumpărarea, el ca Fiul a luat trup de om şi a înfăptuit răscumpărarea, iară ca Spirit Sfânt reînnoieşte biserica; aşa învaţă şi vechii antitrinitari modalişti adică sabelienii; învierea trupurilor nu va fi, dar în schimb sufletele vor avea pe ceea lume o anumită formă preamărită; îngerii sunt numai suflete preamărite, iară demonii, numai suflete pierdute ale celor morţi; numai cel ce are dragoste se mântuieşte iară dragoste are numai cel ce se teme de Dumnezeu şi face binele.

Aşa fantastic cum este swedenborgianismul el s-a putut răspândi mult şi mai târziu, dar nu s-a prea înmulţit; după statistică swedenborgianii sunt în prezent în Anglia, America şi în Germania (mai ales în Wurtenberg) vreo 20.000 suflete.

După aceste secte principale s-au mai ivit în secolele XVI, XVII şi XVIII un mare număr de secte mai mici şi anume în particular unele, în care domina misticismul adică se dispreţuiau aşezămintele exterioare ale Bisericii şi se respecta numai comunitatea interioară cu Dumnezeu, cum erau familiştii englezi sau membrii ,,Familiei iubirii” (pe la 1580) şi labadienii din Ţările de Jos din Germania partizanii lui Labadie, un fost iezuit francez († 1674), iar altele cu accese profetice, aşa zise ,,secte de inspiraţie” cum a fost de la 1714 cea din Welterau (în Hessa), în fine şi unele secte antinomistice, de care în secolul XVIII s-au ivit mai multe şi care sub masca pietăţii se dedau la desfrânări cum fu secta Evei Buttlar din Hessa (1702-1706).

 

[1] N.tr.: Valdensii au o frumoasă biserică chiar în Roma.

[2] Misticismul însă ieşi la iveală sporadic şi între protestanţii ortodocşi din Germania, aşa încă din secolul XVI, în operele lui Valentin Weigel († 1580) predicator la Zschoppau în munţii cu mine de aramă ai Saxoniei, care deveni căpetenia veigelianilor, o mică sectă mistică, precum şi la alţi teozofi, adică filozofi mistici din Germania. Cel mai celebru dintre aceştia fu Iacob Bohme († 1624) cizmar din Gorlitz; asupra direcţiei sale spirituale avu influenţă nu neînsemnată nu numai studiul operelor lui Weigel, ci şi al scrierilor unui mistic şi mai vechi, medicul Teofrast Bombast din Hohenheim, numit şi Paracelsus († 1541). Chiar până azi scrierile lui Iacob Bohme sunt foarte atrăgătoare pentru unii filozofi.