Istoria Bisericeasca Universala (XCVI)

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

şi

STATISTICA BISERICEASCĂ

 

de

Eusebiu Popovici

Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi

 

Capitolul II

Protestantismul de la 1517-1789

§. 177. Biserici separate sau secte înfiinţate la protestanţi fără controverse precedente [partea I]

 

§. 177. Biserici separate sau secte înfiinţate la protestanţi fără controverse precedente [partea a II-a]

5. Quakerii (Quakers, pron. Cuecheri) şi ramificările lor. Pe la jumătatea secolului XVII, mai precis în 1649 s-a format în Anglia din sânul protestantismului local o nouă sectă extrem de mistică; ea fu numită Quakers sau tremurători, fiindcă pe membrii ei îi apuca tremur, când ajungeau la inspiraţie religioasă, dar ei însuşi se numesc societatea ,,Amicilor”.

Întemeietorul acestei secte fu George Fox, cizmar, care din naştere era presbiterian, el muri în 1691.

În timpul de agitaţie de la 1649-1660, când Englitera făcea să moară pe eşafod regele ei Carol I (1625-1649), Biserica anglicană fu răsturnată de cea puritană, independenţii erau dominanţi şi nivelatorii (Levellers) apărură: în acel timp lesne putu şi George Fox să afle partizani. Principiul său era că Dumnezeu Se descoperă în Sfânta Scriptură, dar şi mai mult încă prin iluminarea internă, pe care o comunică omului revărsând în interiorul lui darul Sfântului Duh, sau prin lumina internă, cu care omul nu numai înţelege Sfânta Scriptură, ci află chiar fără Sfânta Scriptură calea cea dreaptă pentru credinţa şi viaţa lui. Toate celelalte, cult, ierarhie, organizaţie externă a Bisericii, predicatori şi taine, sunt de prisos.

Conform acestui principiu quakerii se adunau în casele lor de rugăciune sau şi în case particulare şi aşteptau în linişte până ce unul dintre ei credea că este luminat de Sfântul Duh; atunci el făcea cunoscut iluminarea lui prin o predică sau prin o rugăciune. Când însă nu se nimerea nimeni iluminat, ei se împrăştiau fără să zică o vorbă. Quakerii afirmă că iluminarea se comunică atât bărbaţilor cât şi femeilor şi chiar copiilor. Ce priveşte viaţa lor, ei credeau că jurământul este interzis, tot aşa serviciile civile şi armata, precum şi toate distracţiile ca teatru, vânat, danţ, jocuri de petrecere, romanuri, mai departe, orice lux şi forme convenţionale de politeţe; ei puneau mare preţ pe pietate internă, bunăcuviinţă, hărnicie şi onestitate. Cei mai riguroşi dintre ei cădeau în extremul de a nu-şi descoperi capul înaintea nimănui, ziceau tuturora numai ,,tu” şi nu le da alt epitet decât ,,frate” şi ,,soră”. De asemenea ei toţi purtau îmbrăcăminte tot atât de simplă, fără podoabe şi de culori închise.

După ce se restabili monarhia Stuart (1660), ei, la început persecutaţi, s-au dus în America de Nord şi William Penn († 1718), membru important al sectei, dobândi acolo un teritor, ce se numeşte de la el Pennsylvania; în 1682 îl coloniză pe jumătate cu quakeri. Mai târziu (de la 1689) ei obţinând libertatea conştiinţei s-au înmulţit şi în Anglia, Scoţia şi Irlanda, dar majoritatea lor se află şi azi în America de Nord. O parte dintre quakeri cu timpul au îndulcit disciplina lor severă; ei fură numiţi ,,Amici umezi” în opoziţie cu riguriştii, numiţi ,,uscaţi”, iară cei ce nu respingeau armata fură numiţi ,,combatanţi” sau ,,amici liberi”. În general numărul lor de asemenea au scăzut; ei sunt evaluaţi azi numai ca la 100.000 suflete, afară de sectele secundare.

Dar după jumătatea secolului XVIII (1758-1774) dintre quakeri s-au format în Anglia shakerii (şecherii) sau quakerii săltători, aşa numiţi pentru că la cultul divin ei saltă sau dănţuiesc. Întemeietoarea acestei secte separate de quakeri fu proorociţa Ana Lee (Lie, † 1784) soţia unui potcovar. Secta există şi azi în America şi numără 2.000-3.000 suflete; ea este celibatară şi trăieşte ca o obşte de monahi. În afinitate cu ea (relativ la cult) sunt jumpers (giamperii) adică săritorii, sau barkers (berkerii) adică lătrători, aşa numiţi pentru că o particularitate principală a lor este că la cultul divin ei se mişcă sărind şi scot exclamaţii de bucurie lătrând, când ajung iluminaţi, după cum cred ei. Această sectă o parte s-a ivit pe la 1760 în Anglia şi anume în Walles, dar o parte a emigrat şi în America. De altfel giamperii pot fi priviţi şi ca o sectă aparte a metodiştilor, din sânul cărora s-au format şi despre care vom trata mai jos.

 

6. Herrnhutienii sau comunitatea fraţilor evangheliei (unitatea fraţilor). Această comunitate religioasă fu înfiinţată de contele Ludovic Zinzendorf, protestant plin de talent, cu educaţie pietistă, născut la 1700 în Lausacia (Lausitz) superioară. De la 1722 el avu pe moşia lui la Hutberg lângă Bethelsdorf o colonie de fraţi moravi, de luterani şi de calvini; el uni aceste trei comunităţi religioase în o singură comunitate de fraţi (unitate de fraţi), mai ales că fraţii moravi, sau după numele lor complet, fraţii boemi şi moravi, încă de mult timp se numeau comunitatea fraţilor; şi cum colonia se numea Herrnhut, ,,fraţii” primiră numele herrnhuţieni, de altfel ei se numesc şi simplu comunitatea fraţilor, unitatea fraţilor sau de tot special ,,fraţii moravi” de la soţii lor, care au o origine mai veche şi deci sunt cei mai consideraţi.

Zinzendorf se declară el însuşi căpetenia acestei comunităţi de fraţi şi în 1737 primi hirotonie de episcop al lor de la un episcop titular al moravilor, adică al husiţilor, nepot de soră al ultimului episcop efectiv al husiţilor, al celebrului pedagog Ioan Amos Comeniu († 1670).

Confesiunea în comun a unităţii fraţilor se mărginea la aşa zisa teologie a crucii şi sângelui, adică la credinţa în răscumpărare prin sângele lui Hristos vărsat pe cruce. Despre rest, atât fraţii moravi, cât şi luteranii şi calvinii îşi păstrau confesiunea lor, aşa că unitatea fraţilor se împărţea în 3 tropuri sau forme: tropul morav, luteran şi reformat (calvin). Din acest punct de vedere Zinzendorf crezu că unitatea de fraţi a lui se poate uni şi cu Biserica Ortodoxă de Orient; însă negocierile ce el îndrumă în acest scop la 1737 cu Neofit VI patriarhul Constantinopolei (1734-1740) l-au scos din acea credinţă. O particularitate proprie a comunităţii fraţilor fu organizaţia bisericească a comunităţii, în virtutea căreia se stabili o relaţie patriarhală a tuturor membrilor cu bătrânii comunităţii sau cu autoritatea comunităţii. Membrii comunităţii se supun în totul bătrânilor comunităţii şi cineva nu-şi poate alege nici mireasă fără decizia bătrânilor. Spre a fi conduşi de bătrâni membrii comunităţii se împart în diferite grupe după vârstă, sex, căsătoriţi sau necăsătoriţi.

Comunitatea fraţilor se consideră ca o bisericuţă aleasă în Biserica lui Hristos (ecclesiola in ecclesia) cum era şi ideea lui Spener († 1705) întemeietorul pietismului şi se credea că în 1741 a făcut cu Mântuitorul o legătură mai strânsă decât ceilalţi creştini. Această credinţă precum şi alte oarecare învăţături ale lui Zinzendorf au produs la început multe expresii bizare ale pietăţii herrnhutienilor. Aşa se făcu la ei uz a numi pe Dumnezeu Tatăl ,,Papa”, pe Sfântul Duh ,,Mama”, pe Hristos ,,Miel”, ,,Frăţior” şi a considera pe Hristos ca propriul soţ al fiecărei femei creştine, iară pe bărbatul cu care s-a cununat ea, ca procurist sau locţiitor al lui Hristos. Aceste idei bizare se exprimă mai cu seamă în cântece religioase, dar mai târziu şi cu deosebire după moartea lui Zinzendorf (1760) le-a înlăturat succesorul său, episcopul Spangenberg († 1792), care a condus apoi secta.

Comunitatea fraţilor s-a răspândit din Lausacia în multe părţi ale Germaniei, precum şi în Anglia, Olanda, Rusia, Curlandia, Estonia, Livonia şi chiar în America; după statistica cea mai recentă secta numără şi azi cam 150.000 suflete. Herrnhutienii au contribuit mult a păstra între creştini credinţa şi moralitatea mai cu seamă după jumătatea secolului XVIII, când era dominant raţionalismul; ei au luat parte cu zel şi la propagarea creştinismului; au trimis misionari în toate părţile lumii, între păgâni, mai ales între indienii şi negrii din America de Nord; misionarii lor au avut bun succes; ei au predicat şi între iudei. La 1749 ei declarară în Germania că sunt partizanii confesiunii din Augsburg; însă chiar de la înfiinţarea lor herrnhutienii sunt o sectă cu direcţie bisericească.

 

7. Metodiştii. Această sectă se formă în jumătatea întâi a secolului XVIII din sânul Bisericii anglicane; ea s-a dezvoltat din o societate de studenţi pioşi din Oxford. În 1729 Carol Wesley, student la Oxford, înfiinţă o societate de studenţi cu scop ca fiecare să deştepte în sine şi în alţii o adevărată viaţă religioasă şi morală prin cunoaşterea înclinării sale la păcat şi a necesităţii pocăinţei. Dar căpetenia şi sufletul societăţii fu fratele mai mare al întemeietorului ei John Wesley, repetitor (fellow) la universitate. Mai târziu John Wesley făcu cunoştinţă şi cu herrnhuţienii, de la care adoptă câteva particularităţi, dar în 1740 a rupt alianţa cu ei şi după aceea vorbea în general nefavorabil despre Zinzendorf. În schimb încă din 1732 câştigă coleg pe predicatorul Georg Whitefield, pe care-l recunoscu ca de o seamă cu sine.

În scopul ce-l urmăreau ei dezvoltară amândoi o elocvenţă extraordinară, pătrunzătoare; predicile lor, ţinute la început în Biserica anglicană, apoi de la 1739 când aceasta le-a închis uşile, mai mult în câmp liber şi la urmă în capele proprii, aveau totdeauna foarte mulţi ascultători, adeseori 20.000-30.000. Tot în acest scop ei cutreierară nu numai Anglia, ci s-au dus chiar în America, unde predicară mai mult timp şi înfiinţară societăţi spre a deştepta în fiecare om cunoştinţa despre înclinaţia lui la păcat, precum şi spre a-l aduce la pocăinţă şi purtare mai bună. Ei nu aveau intenţia de a intra în opoziţie cu Biserica anglicană. Dar silinţele lor au deşteptat neîncredere şi ierarhia anglicană văzu un pericol în influenţa acestor tineri, din care cauză le-au interzis a predica în biserici. Ei fură numiţi în derâdere metodişti, fiindcă se sileau a întări pietatea şi moralul între ei şi în alţii după o anumită metodă. Dar ei fără să ţină seamă de neîncrederea ierarhiei aduceau efectiv la îndreptare pe mulţi oameni corupţi. Succesul lor se vedea adeseori în mod foarte bătător la ochi, subit şi impetuos; ei numeau acest simptom erupţia harului dumnezeiesc.

Metodiştii se deosebiră de herrnhuţieni mai ales prin tendinţa de a avea succes cu sila şi degrab, pe când herrnhutienii în această privinţă procedau mai lin şi mai treptat. De când Biserica înaltă anglicană a închis metodiştilor porţile sale (1739) i-a constrâns a forma o Biserică separată, sau o sectă, ce totuşi nu diferea esenţial de credinţa şi ritualul Bisericii mume a ei. Wesley († 1791) n-a dat secţiei lui din Anglia o organizaţie episcopală, ci mai mult congregaţionalistă, iară celei din America de la 1784, o organizaţie episcopală.

Ce priveşte disciplina Bisericii, el adopta multe puncte de la herrnhutieni; precum la aceştia în interes pastoral membrii comunităţii erau grupaţi după vârstă, sex, căsătoriţi sau necăsătoriţi, tot astfel şi aderenţii metodiştilor au fost împărţiţi în grupe şi clase şi predicatorii îi instruiau după grupe şi clase. Însă Whitefield († 1770) încă din 1741 se separă de Wesley, fiindcă acesta, secondat de cei mai mulţi metodişti, în doctrina despre har avea idei arminiene, pe când Whitefield avea idei strict calvine şi află o mare, pioasă şi avută protectoare în contesa engleză Huntingdon ,,regina metodiştilor”. El a dat aderenţilor lui, care erau numai minoritatea metodiştilor din Anglia, o învăţătură strict calvină şi o organizaţie congregaţionalistă, cum a dat şi Wesley aderenţilor săi din Anglia. Astfel metodiştii încă de pe timpul căpeteniilor lor s-au împărţit în metodişti antipredestinaţiani sau arminieni (wesleyeni), între care se număra metodiştii americani (aşa zişii metodişti episcopali) şi majoritatea metodiştilor englezi (aşa zişi wesleyeni) şi în metodişti calvini sau whitefieldieni, dintre care o parte se numesc şi Comunitatea Lady Huntingdon (Lady Huntingdon’s Connection), anume o minoritate a metodiştilor din Anglia.

De la moartea lui Whitefield şi a lui Wesley, din ramificările principale ale whitefieldienilor englezi şi ale wesleyenilor englezi, precum şi ale metodiştilor americani, care toţi se numesc wesleyeni, s-au dezbinat fracţiuni şi au format Biserici separate; de aici vine că astăzi în Britannia Mare şi în coloniile britanice se află 10 Biserici metodiste separate, în Statele Unite ale Americii de Nord 5 Biserici metodiste episcopale cu vreo 50 de episcopi şi 9 alte comunităţi metodiste. Statisticile de azi numără în Britannia Mare 3 1/2 milioane metodişti, iar în toate ţările, între care America de Nord este în frunte cu 16-20 milioane, numără 20-28 milioane metodişti. În America metodiştii şi-au câştigat mari merite prin convertirea negrilor şi civilizarea lor. Ei şi azi au ca scop principal a provoca aşa zisa erupţie a harului dumnezeiesc, adică a lucra ca mişcând pe ascultători, aceştia să mărturisească că sunt păcătoşi şi să se hotărască imediat a se pocăi şi a-şi îndrepta viaţa. Spre acest scop ei fac în America adunări colosale de deşteptare, sau Revivals (pronunţă: Rivaivels); nu numai prin oraşe, ci şi la ţară ţin mari întruniri pe câmp liber (Campmeetings). Dar ei trimit şi misionari mulţi spre a răspândi creştinismul şi metodismul în regiuni creştine şi necreştine, în Africa şi Asia, ba chiar şi în Europa, pe continent.

 

8. Swedenborgianii sau ,,Biserica cea nouă”, ,,Ierusalimul cel nou”. Această sectă raţionalistă, spiritualistico-mistică este mai mult interesantă decât importantă. Ea are ca întemeietor pe suedezul Emanuil Swedenborg († 1772), fiul unui episcop suedez, mecanic excelent şi montanist, şi totodată cu dispoziţie pentru religiune şi filozofie. De la 1743 el începu să spună că a fost în extaz sau în uimire, că a avut vedenii şi descoperiri de la Dumnezeu şi că i s-au arătat îngeri; că în atari uimiri şi vedenii Dumnezeu şi îngerii l-au instruit despre lumea aceasta şi cealaltă şi l-au însărcinat a reînnoi Biserica creştină cea moleşită; că această reînnoire are să înceapă în anul 1770 ca ,,Biserica nouă”, ,,Ierusalimul ceresc”. Talentat, foarte amabil şi cu viaţă curată, dar şi punând în mirare pe cei de pe lângă el prin semne bătătoare la ochi că ar avea un dar neexplicabil de profet sau vizionar de la distanţă, el şi-a făcut mulţi partizani şi amici şi după ce muri (1772), lucru de mirare s-au format nu atât în Suedia, pe cât în Anglia şi Germania de la 1778 comunităţi swedenborgiane negreşit mici, dar numeroase; ele s-au urcat până la sfârşitul secolului XVIII, la 80 şi s-au răspândit din Anglia şi Germania chiar în America.

Doctrina principală a lui Swedenborg este că cuvântul lui Dumnezeu şi tainele sunt mijloace efective pentru mântuire, dar sistemul bisericesc de până acum a deviat cu totul; de asemenea declară că dogma despre satisfacţie adusă de Hristos în locul nostru şi dogma despre îndreptarea noastră înaintea lui Dumnezeu este o blasfemie; el afirmă că răscumpărarea plinită de Hristos consistă în biruinţa asupra demonilor, a doua venire de care a vorbit Hristos, are a fi spirituală şi a urmat acum cu Ierusalimul nou cel ceresc, întemeiat de dânsul. Dumnezeu nu este în Treime, ci numai o unică persoană, acea numită în Sfânta Scriptură ,,Domnul”, şi el ca Tatăl a creat lumea şi pe om şi a pregătit răscumpărarea, el ca Fiul a luat trup de om şi a înfăptuit răscumpărarea, iară ca Spirit Sfânt reînnoieşte biserica; aşa învaţă şi vechii antitrinitari modalişti adică sabelienii; învierea trupurilor nu va fi, dar în schimb sufletele vor avea pe ceea lume o anumită formă preamărită; îngerii sunt numai suflete preamărite, iară demonii, numai suflete pierdute ale celor morţi; numai cel ce are dragoste se mântuieşte iară dragoste are numai cel ce se teme de Dumnezeu şi face binele.

Aşa fantastic cum este swedenborgianismul el s-a putut răspândi mult şi mai târziu, dar nu s-a prea înmulţit; după statistică swedenborgianii sunt în prezent în Anglia, America şi în Germania (mai ales în Wurtenberg) vreo 20.000 suflete.

După aceste secte principale s-au mai ivit în secolele XVI, XVII şi XVIII un mare număr de secte mai mici şi anume în particular unele, în care domina misticismul adică se dispreţuiau aşezămintele exterioare ale Bisericii şi se respecta numai comunitatea interioară cu Dumnezeu, cum erau familiştii englezi sau membrii ,,Familiei iubirii” (pe la 1580) şi labadienii din Ţările de Jos din Germania partizanii lui Labadie, un fost iezuit francez († 1674), iar altele cu accese profetice, aşa zise ,,secte de inspiraţie” cum a fost de la 1714 cea din Welterau (în Hessa), în fine şi unele secte antinomistice, de care în secolul XVIII s-au ivit mai multe şi care sub masca pietăţii se dedau la desfrânări cum fu secta Evei Buttlar din Hessa (1702-1706).

 

În episodul următor

§. 178. Ştiinţa şi literatura teologică la protestanţi

Din aceeasi categorie...