Istoria Bisericii (II)
ISTORIA BISERICII (II) PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE Episodul anterior de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos până în zilele noastre alcătuită după documente originale şi autentice de Vladimir Guettee doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse Volumul IV Cartea a XI-a Anii 431-451 1 Biserica din Egipt – Sfântul Chiril, episcopatul său – Relaţiile sale cu monahii din Egipt – El se pronunţă împotriva origeniştilor şi antropomorfiţilor – Şcoala origenistă sau spiritualistă – Scrierile lui Dionisie zis Areopagitul – Constituţiile apostolice – Relaţiile lui Chiril cu Sfântul Isidor Pelusiotul – Relaţiile sale cu Bisericile Romei şi Africii – Moartea sa – Scrierile sale şi învăţătura sa – Biserica din Constantinopol – Proclu, episcopatul său, scrierile sale – Epistola sa către armeni – Situaţia Armeniei faţă de restul imperiului – Biserica siriacă – Teodoret de Cyr – Relaţiile sale cu episcopii Constantinopolului, Antiohiei şi Alexandriei – Scrierile şi învăţătura lui Teodoret – Alţi scriitori bisericeşti – Socrate şi Sozomen – Filostorg – Paladie – Sfântul Nil – Sfântul Isidor Pelusiotul– Sinesie şi alţii
Anii 431-448
Partea a II-a
Alături de această mare şi doctă lucrare trebuie să o aşezăm pe cea pe care Chiril a alcătuit-o despre adevărata religie, cu titlul Despre adorarea şi închinarea în duh şi adevăr[1]. Această închinare adevărată se bazează pe întruparea Cuvântului; ea este practicată de omenirea reînnoită în Iisus Hristos. Omenirea reînnoită aduce lui Dumnezeu adevărata închinare prin mijlocirea unei slujbe dumnezeieşti; practicile acestei închinări sunt demne de Dumnezeu care este autorul ei. Lucrarea este împărţită în 17 cărţi şi alcătuită sub formă de dialog.
Ceea ce spune autorul despre preoţie şi constituirea Bisericii creştine este remarcabil. Preoţia, în ochii săi, nu este decât continuarea slujirii lui Hristos Însuşi; el nu o priveşte decât în unitatea ei; preoţia nu poate fi decât una, pentru că ea nu este deţinută decât de slujitorii însărcinaţi să reprezinte un singur Hristos[2]. Hristos este tot în Biserică, şi cei doisprezece apostoli sunt cu acelaşi titlu coloanele edificiului mistic[3]. În Biserică, slujitorii sunt de trei ranguri: episcopii, care sunt primul grad al preoţiei, împart altarul cu preotul; diaconii, asemenea leviţilor din legea veche, au grijă de sfintele vase, ridică vocea în biserică pentru a-i atenţiona pe credincioşi să cânte, să stea cu modestie şi decenţă, să înceteze cântările, să se roage[4].
Aceste obiceiuri au fost păstrate întotdeauna în Biserica Ortodoxă.
În aceeaşi lucrare se găsesc un mare număr de remarci dogmatice şi liturgice de cel mai mare interes şi un studiu aprofundat despre relaţiile care există între cultul figurativ al Vechiului Testament şi cultul real al Noului Testament.
Chiril a făcut un studiu foarte aprofundat al Sfintelor Scripturi; el a scris comentarii la toate cărţile Vechiului Testament, ca şi ale Noului Testament. Ceea ce ne-a rămas din comentariile sale arată o erudiţie foarte vastă, şi dovedeşte că el era vrednic, prin ştiinţa sa exegetică, să conducă Biserica Alexandriei care a dat opere atât de savante asupra Sfintelor Scripturi.
După lucrările publicate de marele episcop al Alexandriei, se poate spune că el a consacrat cea mai mare parte a vieţii sale studiului. Dacă el l-a imitat puţin prea mult, în anumite circumstanţe, pe unchiul său Teofil, trebuie să recunoaştem că, prin râvna sa pentru învăţătura sănătoasă, prin virtuţile sale şi marile sale lucrări, el s-a arătat mult superior violentului duşman al lui Gură de Aur.
Se ştie că el se învrednicea de stima celor mai sfinte personaje ale vremii sale. Sfântul Isidor Pelusiotul era în relaţii de prietenie cu el. Credincioşii care veneau să viziteze mânăstirile din Egipt nu vroiau defel să treacă prin Alexandria fără a-l vizita pe marele episcop şi a-i cere sfaturi.
Melania cea tânără l-a vizitat cu Albina, mama ei, şi cu soţul ei, atunci când a făcut călătoria sa în Răsărit[5].
De aceea, la Sinodul de la Efes, Biserica Africii, aşa cum am văzut, i-a dat lui Chiril o mărturie a înaltei sale stime. Cu câţiva ani înainte, ea i s-a adresat ca unui savant şi l-a rugat să-i trimită canoanele autentice ale Sinodului de la Niceea[6].
Ceea ce noi am relatat despre relaţiile cu cei mai mari episcopi ai Bisericii dovedeşte că el era privit ca vocea ortodoxiei soborniceşti.
El nu a avut nici o dificultate să intre în comuniune cu Proclu, ucenic al lui Gură de Aur, care a ocupat scaunul Constantinopolului după scurtul episcopat al lui Maximian.
Proclu a fost un mare şi elocvent episcop. El a fost cel care s-a împotrivit cu cea mai mare putere lui Nestorie. Cel mai remarcabil eveniment al episcopatului său a fost aducerea moaştelor Sfântului Ioan Gură de Aur, învăţătorul său. Trupul marelui episcop a fost adus în triumf de la Comana la Constantinopol, unde a fost înmormântat cu cinstea pe care o merita.
Proclu, care fusese unul dintre primii adversari ai lui Nestorie, a urmărit erezia cu râvnă până când ea a fost condamnată la Efes; dar, în timp ce respingea eroarea, el se arăta plin de blândeţe faţă de cei care erau acuzaţi de aceasta.
Noi am relatat că răsăritenii urmăreau cu ardoare condamnarea lui Teodor de Mopsuestia, socotit de ei veritabilul autor al ereziei lui Nestorie. Chiril nu era la început foarte departe de a aproba această condamnare; dar se poate crede că el a sfârşit prin a împărtăşi opinia lui Proclu, care vroia să condamne erezia, dar care gândea că ar fi fost inutil să agite rămăşiţele pământeşti ale unui bătrân episcop pe care unii îl venerau, în timp ce alţii aveau aversiune faţă de el. Trebuie să credem că era periculos a aminti un nume în jurul căruia s-au stârnit atâtea controverse pătimaşe, şi că era mai bine să se mulţumească cu a condamna învăţăturile pe care fiecare le dezaproba fără a le atribui celui care a fost în particular[7].
Principalii adversari ai lui Teodor de Mopsuestia erau Vavula, episcopul Edessei şi Acachie al Melitinei. În acelaşi timp în care ei se adresau lui Chiril pentru a cere condamnarea postumă a episcopului de Mopsuestia, ei i-au îndemnat pe episcopii din Armenia Mare, din Persia şi din alte naţiuni, să-l condamne.
Aceştia au socotit că această condamnare ar fi mult mai gravă dacă ea ar fi emisă de primul scaun episcopal al Răsăritului. Prin urmare, ei i-au scris în acest sens lui Proclu al Constantinopolului.
Cu această ocazie, episcopul [Proclu] a publicat epistola sa către armeni, lucrare care s-a bucurat, în antichitatea bisericească, de o reputaţie meritată. Noi trebuie să facem cunoscută epistola care i-a fost adresată şi răspunsul său[8].
Scrisoarea a fost scrisă în numele episcopilor, clericilor, monahilor şi a altora din Armenia şi Persia. Ea începe astfel:
,,Odinioară a existat un om ciumat, sau mai curând un animal feroce, un demon cu faţă umană care purta numele mincinos de Teodor[9], şi care a fost episcop într-un colţ mizerabil din cea de-a doua Cilicie, numit Mopsuestia. El descindea în linie dreaptă din Pavel de Samosata, chiar dacă în cartea sa Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, el împrumutase mult din Fotin şi alţi eretici, şi este mai rău decât alţii. El vroia să-i omoare pe toţi oamenii inoculându-le, ca un şarpe, veninul pe care-l avea sub limbă. Dar el trăia retras în gaura sa, de teama celor cărora Iisus Hristos le-a dat puterea de a călca peste şerpi şi peste scorpii. Însă, într-o zi el s-a târât afară din gaura sa, şi a ajuns până în Antiohia Siriei”.
Acest început dovedeşte la ce grad de agitaţie a spiritelor ajunseseră în privinţa lui Teodor de Mopsuestia. În sprijinul aprecierii lor privind caracterul şi învăţăturile lui Teodor, armenii citează un fragment dintr-o predică pe care el a rostit-o în Antiohia. Teodor se ridicase acolo împotriva unităţii dintre persoana lui Iisus Hristos şi Cuvântul; el nu vroia să vadă în Iisus decât un om, obiectul unei alegeri speciale din partea lui Dumnezeu, dar nu pe Dumnezeu-omul, Cuvântul întrupat consubstanţial cu Tatăl în persoana Sa dumnezeiască. Teodor îşi făcuse în Antiohia partizani, printre care ar fi fost Nestorie care era atunci în Antiohia unul dintre principalii membri ai clerului. Acesta era, după armeni, izvorul de unde ieşise nestorianismul. Eroarea lui Teodor de Mopsuestia a avut partizani nu numai în Antiohia, ci şi în multe alte Biserici din Asia. Nestorie, ridicat pe scaunul Constantinopolului, a vrut să-l îndepărteze pe învăţătorul său Teodor, atribuindu-şi erorile moştenite de la acesta.
Armenii îi spun lui Proclu că s-au adresat prea cuviosului episcop Chiril pentru a-l determina să-l condamne pe Teodor, primul autor al ereziei nestoriene, şi îl roagă pe Proclu să pronunţe aceeaşi condamnare, anume împotriva lui Teodor, şi în general împotriva tuturor celor care, în Siria şi Cilicia, susţin aceleaşi erori.
Proclu răspunde astfel la această scrisoare:
,,Preaiubiţilor de Dumnezeu şi prea cuvioşi episcopi, preoţi şi arhimandriţi ai Sfintei Biserici Ortodoxe răspândită în toată Armenia, Proclu: Salut întru Domnul !
Fraţilor, noi am simţit o profundă mâhnire aflând că duşmanul a semănat în ţara voastră zâzania erorii şi inovaţiilor”.
După ce a făcut un tablou al celor care, lipsiţi de revelaţia creştină, reduc virtutea la fapte pur morale, Proclu vorbeşte despre cei care, luminaţi de luminile dumnezeieşti se înalţă într-o sferă superioară şi dau virtuţii un caracter mai presus de fire, şi o numesc credinţă, nădejde şi dragoste.
Vorbind despre credinţă, el expune învăţătura unităţii în persoana lui Hristos. ,,Noi credem, spune el, că Dumnezeu-Cuvântul S-a întrupat fără durere; aceasta este temelia mântuirii noastre; noi Îl iubim pe Cel care a luat chip de rob, fără a suferi nici o schimbare în firea Sa şi fără a adăuga nimic Sfintei Treimi … Credinţa care este în fruntea virtuţilor trebuie să fie păstrată cu exactitate; nu trebuie s-o facem să sufere înşelăciunea raţionamentelor omeneşti; nici s-o murdărim cu expresii noi; ea trebuie lăsată în hotarele sale evanghelice şi apostolice; nimeni nu trebuie să-şi plece urechea la altă învăţătură decât cea la care a subscris în mod verbal la botez. Într-adevăr, desăvârşirea credinţei sfidează orice întreprindere îndrăzneaţă care ar fi îndreptată împotriva ei, nu numai din partea omului, ci chiar a fiinţelor netrupeşti, din moment ce prea fericitul Pavel a spus: Ci măcar şi noi, sau Înger din cer de vă va binevesti vouă afară de ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie (Galateni 1, 8).
Deci, să păstrăm cu cea mai mare râvnă ceea ce am primit, având întotdeauna ochii aţintiţi asupra comorii credinţei noastre”.
Aceste cuvinte amintesc de avertismentul lui Vichentie de Lerins şi dovedesc că în Răsărit şi în Apus se mărturisea aceeaşi învăţătură despre imuabilitatea credinţei şi despre comoara încredinţată încă de la început Bisericii.
Proclu expune principalele dogme creştine şi se exprimă cu claritate pe tema întrupării: ,,Cuvântul Atotputernic, spune el, S-a întrupat, S-a făcut trup şi S-a născut din Fecioara, vrând să arate că El a fost cu adevărat om. Evanghelistul nu spune că el a intrat într-un om, ci că El S-au făcut trup, recurgând la legile naşterii noastre, nu că Cuvântul S-a schimbat în trupul nostru; deoarece El rămâne în imuabilitatea firii Sale dumnezeieşti”.
Nu se putea spune mai bine că persoana lui Hristos este Cuvântul, adică o persoană dumnezeiască al cărei caracter dumnezeiesc nu fusese supus mutaţiilor firii omeneşti pe care El o luase. Proclu se întinde apoi asupra unităţii lui Hristos care rezultă din învăţătura de credinţă, şi asupra dualităţii care rezultă din întregul sistem eretic.
,,Deci Dumnezeu-Cuvântul S-a făcut om desăvârşit, dar în aşa fel încât El nu a schimbat nimic în firea Sa imuabilă; aceasta este o minune care covârşeşte inteligenţa, dar pe care noi o cunoaştem prin credinţă … Nu există decât un fiu; atunci când noi ne închinăm Sfintei Treimi consubstanţială, noi nu adăugăm un al patrulea; Fiul este unul, născut din Tatăl fără de început, ramură co-veşnică cu rădăcina sa; Cuvântul ieşind din El şi rămânând unit cu El într-un mod inseparabil care, apărând în această lume, nu S-a despărţit de Cel care L-a născut, şi a dovedit că El era cu adevărat om venind în această lume printr-o naştere şi o copilărie minunată.
Dumnezeu-Cuvântul nu este deci alt Hristos, alt Dumnezeu; firea dumnezeiască nu cunoaşte doi fii. Dacă există un Hristos care să nu fie Cuvântul-Dumnezeu, trebuie ca Hristos să fie un simplu om, cum afirmă oamenii proşti; dar dacă Hristos este un simplu om, cum poate fi El venerat de fiinţele cereşti, şi cum de iadul se înclină înaintea Lui ? Cum vom înţelege aceste cuvinte prooroceşti: ’Dumnezeul nostru a fost văzut pe pământ şi a trăit în mijlocul oamenilor’ ?”
Proclu explică apoi că faptele prin care umanitatea s-a manifestat în Hristos dovedesc doar că El avea firea omenească; în acelaşi timp în care faptele Sale mai presus de fire dovedesc că El avea firea dumnezeiască. Or, deoarece era acelaşi Cel care acţiona dumnezeieşte, rezultă că nu exista decât un singur ipostas, adică o singură persoană. Cât despre cei care găsesc în impasibilitatea Sfintei Treimi o obiecţie împotriva personalităţii unice a lui Hristos, ei nu se gândesc că nu firea dumnezeiască a fost cea care a pătimit, ci firea omenească. Proclu discută această obiecţie şi toate celelalte la care au recurs nestorienii; dar el nu-l menţionează mai mult pe Nestorie decât pe Teodor de Mopsuestia. ,,Să fugim, spune el, de râurile nămoloase şi tulburi, adică de ereziile lui Arie, Eunomie, Macedonie, şi de ultima blasfemie născocită recent care depăşeşte însuşi iudaismul, ca blasfemie”.
Este remarcabil că Proclu nu-i desemnează prin numele lor pe autorii acestei blasfemii. Nestorie era condamnat în mod oficial, se ştia; dar se spunea că, stând pe acelaşi scaun ca ereticul, Proclu se temea să-l numească. Cât despre Teodor, el nu se pronunţă în privinţa persoanei lui; el condamnă doar şi respinge învăţăturile care-i erau atribuite. El încheie epistola sa astfel:
,,Iată de ce noi am crezut că trebuie să ne adresăm dragostei voastre, sub impresia neplăcută pe care ne-a pricinuit-o scrisoarea voastră în care ne relataţi că ţara voastră a fost invadată de unii oameni ciumaţi care, prin cuvântările lor rele şi scrierile lor, au încercat să schimbe credinţa curată şi sinceră. Eu vă adresez acest avertisment al prea fericitului Pavel: Păziţi-vă să vă lăsaţi surprinşi de filozofia şi raţionamentele zadarnice care izvorăsc din spiritul uman şi nu din Iisus Hristos; că altă temelie nimeni nu poate să pună afară de ceea ce este pusă, care este Iisus Hristos (I Corinteni 3, 11). Staţi fermi în acelaşi duh, colaborând la credinţa Evangheliei; nu vă fie teamă de adversarii voştri, dar păstraţi tradiţiile pe care le-aţi primit de la sfinţii şi fericiţii Părinţi care au promulgat adevărata credinţă la Niceea, şi de sfinţii şi fericiţii Vasilie şi Grigorie şi ceilalţi care au avut aceeaşi credinţă şi ale căror nume sunt în cartea vieţii.
Eu şi cei care sunt alături de mine vă salutăm pe voi şi toată frăţietatea voastră”.
Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.
[1] Sfântul Chiril al Alexandriei, op. tomul I, Patrologia Græca, tomul 68.
[2] Sfântul Chiril al Alexandriei, De Adorat., cartea XI, XII, XIII.
[5] Tillemont, Mem. Eccl. despre Sfântul Chiril.
[6] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 85.
[7] Socrate, Hist. Eccl., cartea a VII-a, c. 41, 42; Facundus, Pro Defens. 3 capitul., cartea a VIII-a, c. 2.
[8] Sfântul Proclu, op. Patrologia Græca, tomul 65; inter Proclu, Epist. 1.
