Istoria Bisericii (III)
ISTORIA BISERICII (III) PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE Episodul anterior de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos până în zilele noastre alcătuită după documente originale şi autentice de Vladimir Guettee doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse Volumul IV Cartea a XI-a Anii 431-451 1 Biserica din Egipt – Sfântul Chiril, episcopatul său – Relaţiile sale cu monahii din Egipt – El se pronunţă împotriva origeniştilor şi antropomorfiţilor – Şcoala origenistă sau spiritualistă – Scrierile lui Dionisie zis Areopagitul – Constituţiile apostolice – Relaţiile lui Chiril cu Sfântul Isidor Pelusiotul – Relaţiile sale cu Bisericile Romei şi Africii – Moartea sa – Scrierile sale şi învăţătura sa – Biserica din Constantinopol – Proclu, episcopatul său, scrierile sale – Epistola sa către armeni – Situaţia Armeniei faţă de restul imperiului – Biserica siriacă – Teodoret de Cyr – Relaţiile sale cu episcopii Constantinopolului, Antiohiei şi Alexandriei – Scrierile şi învăţătura lui Teodoret – Alţi scriitori bisericeşti – Socrate şi Sozomen – Filostorg – Paladie – Sfântul Nil – Sfântul Isidor Pelusiotul– Sinesie şi alţii
Anii 431-448
Partea a III-a
Biserica armeană păstrase, aşa cum se vede, relaţii de comuniune cu restul Bisericii răsăritene, şi ea avea o ortodoxie desăvârşită în privinţa unităţii persoanei şi dualităţii firilor în Iisus Hristos. Noi vom constata mai târziu că, dacă au încetat relaţiile de comuniune, trebuie să atribuim acest fapt regretabil mai curând circumstanţelor exterioare decât dogmelor diferite. Antipatiile naţionale au făcut adesea Bisericii mai mult rău decât cele mai puternice erezii. Epistola pe care episcopul Proclu a adresat-o armenilor era de o atât de riguroasă ortodoxie, încât cei cărora le-a fost adresată nu au putut să ridice nici o obiecţie împotriva ei; dar se poate crede că armenii nu au fost pe deplin mulţumiţi. Ei redactaseră scrisoarea lor cu atâta ardoare, încât prudenţa şi cumpătarea lui Proclu trebuie să li se fi părut extraordinare. Ei aveau scopul de a face să fie condamnat în mod personal Teodor, iar Proclu nici măcar nu l-a numit pe acest episcop în epistola sa, condamnând însă energic erorile care i se atribuiau.
Semnatarii scrisorii către Proclu aveau încă un scop: să-l convingă pe episcopul Constantinopolului să se pronunţe împotriva lui Ibas care-i succedase lui Vavula pe scaunul Edessei. Ibas nu urmase aceeaşi cale ca predecesorul său, şi se declarase partizan al lui Teodor de Mopsuestia. Cei care împărtăşiseră opiniile bătrânului episcop atribuiau celui de-al doilea erorile cele mai formale privind întruparea Cuvântului. Proclu a respins erorile semnalate fără a da vreun nume; dar trimiţând lui Ioan al Antiohiei epistola sa către armeni, el l-a amintit pe Ibas şi a menţionat erorile care îi erau reproşate[1]. Ioan al Antiohiei a aprobat dogma expusă în această epistolă, dar nu a considerat util să condamne personal un episcop ca Teodor care, în timpul unui episcopat de 45 ani, revărsase cea mai mare strălucire în Biserică prin învăţătura sa şi publicase zece mii de tratate împotriva ereziilor[2].
Noi am văzut că însuşi Chiril s-a aliniat la opinia lui Ioan al Antiohiei şi Proclu în legătură cu Teodor. Episcopul Constantinopolului i-a poruncit diaconului său Teodot să se întoarcă la Constantinopol, din Antiohia, unde îl trimisese pentru a duce epistola sa lui Ioan şi unde el depăşea misiunea care-i fusese dată, urmărind condamnarea lui Teodor[3]. Proclu a recurs la influenţa sa asupra împăratului pentru a-l face să trimită o scrisoare lui Ioan al Antiohiei în care Teodosie îi poruncea lui Ioan şi sinodului său să domolească toate discuţiile şi să restabilească pacea Bisericii[4].
Ioan al Antiohiei a murit în acel moment şi a fost înlocuit de Domnus.
În ciuda poruncilor împăratului pentru liniştirea Bisericii, aveau loc mereu discuţii vii, şi mai mulţi episcopi s-au implicat în acestea cu prea multă ardoare. Printre ei se distingea faimosul Teodoret, episcop de Cyr, care ţinea la Antiohia conciliabule pentru a apăra dogma sănătoasă pe care el o credea atacată de apolinarişti. El îi vedea pe aceşti eretici pretutindeni, şi nu se putea pronunţa împotriva erorilor atribuite lui Teodor de Mopsuestia fără a nu fi de îndată suspect în ochii săi de apolinarism. Printr-un decret al împăratului, i s-a poruncit să nu iasă din Biserica sa. El trebuia să se resemneze. Avem de la el o epistolă către Proclu prin care îi cere protecţia sa împotriva unui personaj care se preta la nedreptăţi[5]; ceea ce dovedeşte că el nu-l considera pe episcopul Constantinopolului autorul dizgraţiei sale.
Cu toate acestea, după moartea lui Proclu[6], Teodoret s-a grăbit să se adreseze succesorului său, Flavian, despre care credea că-i este mai favorabil. Elogiile pe care le face ortodoxiei sale dau de gândit că Flavian se arăta foarte prudent şi foarte cumpătat în discuţiile care agitau Răsăritul şi că Teodoret îl considera ca fiind de partea lui. El avea aceeaşi părere despre Dioscor care îi succedase Sfântului Chiril pe scaunul Alexandriei. Încă de când a aflat de alegerea sa pe scaunul Alexandriei, el i-a scris[7] o scrisoare linguşitoare în care îl felicita mai ales pentru blândeţea sa. Aceasta era o critică indirectă la adresa lui Chiril pe care-l considera un duşman teribil. Teodoret era totodată în relaţii cu Domnus al Antiohiei[8]. Deci el nu-l considera eretic, în ciuda opoziţiei sale faţă de Chiril şi a relaţiilor lui cu cei care se declarau pentru Teodor de Mopsuestia.
Se vede din scrisorile sale[9] că el era în relaţii de prietenie cu armenii care nu împărtăşeau sentimentele celor care îi scriseseră lui Proclu. Dar el protesta energic împotriva celor care-l socoteau eretic şi le opunea toate scrierile pe care le alcătuise înainte ca şi după Sinodul de la Efes[10]. Câţiva dintre duşmanii săi au mers la Alexandria pentru a-l acuza de nestorianism înaintea lui Dioscor, iar el i-a scris acestui episcop o nouă scrisoare în care face o mărturisire de credinţă strict ortodoxă[11]. Dar deoarece adversarii săi erau puternici şi considerau declaraţiile lui suspecte, el i-a scris lui Flavian al Constantinopolului căruia îi aminteşte că i-a dat toate dovezile de ortodoxie pe care le putea dori[12]. El se apăra cu mai puţin folos împotriva celor care-i reproşau că l-a hirotonit episcop pe faimosul conte Irineu care s-a arătat un partizan atât de fierbinte al lui Nestorie[13].
De fapt, Irineu era bigam, ceea ce făcea ilicită înălţarea sa la treapta episcopiei, după legile disciplinare acceptate de întreaga Biserică.
Teodoret se arată mai cu seamă ortodox atunci când discuţiile lui Eutihie tulbură Biserica. Dar înainte de a relata istoria acestor discuţii, noi trebuie să studiem scrierile marelui doctor care a luat parte atât de activ la ele.
Suntem de acord să-l privim pe Teodoret ca pe un sfânt episcop şi ca unul dintre cei mai savanţi scriitori ai secolului al V-lea. Un istoric serios vorbeşte despre el astfel[14]: ,,Dacă Teodoret nu ar fi avut nefericirea de a se găsi implicat o perioadă de timp cu episcopii din Răsărit[15], în apărarea persoanei lui Nestorie şi în combaterea unei lucrări a Sfântului Chiril al Alexandriei, numele său nu ar fi fost poate mai puţin ilustru astăzi şi mai puţin respectat în Biserică decât cele ale lui Vasilie şi Gură de Aur. Naşterea sa este asemănătoare cu cea a lui Isaac, Samuil, a Sfântului Ioan Botezătorul şi Sfântului Grigorie de Nazianz; şi el a fost cu adevărat un copil dăruit de Dumnezeu, potrivit semnificaţiei numelui său. Educaţia sa şi toată viaţa sa a fost sfântă şi edificatoare. El a onorat episcopatul său prin lucrări cu adevărat apostolice care au avut succesul pe care Dumnezeu îl dă de obicei păstorilor prudenţi şi credincioşi. Nu există nimic mai sfânt, mai smerit şi mai mărinimos decât sentimentele pe care le manifestă în mâhnirile sale”.
În privinţa singurului reproş care i se făcea – acela de a fi contestat învăţătura anatemelor Sfântului Chiril – i se pot găsi circumstanţe atenuante. În Asia apolinarismul a făcut atât de multe ravagii pentru că cel care învăţase această erezie a fost un episcop respectabil şi savant, iar ucenicii săi se distingeau prin aceleaşi calităţi. Apolinarie ataca firea omenească a lui Hristos sub pretextul de a scoate mai bine în evidenţă firea Sa dumnezeiască, şi sistemul său tindea să asimileze în această fire dumnezeiască personalitatea Dumnezeu-Omului.
Nestorie învăţa sistemul opus. Printre cei care luptau împotriva lui Nestorie se găseau în primul rând apolinariştii. Pentru a evita o eroare, trebuia să se păzească ca nu cumva să cadă în cealaltă. Aceasta era preocuparea lui Teodoret. El nu a fost niciodată nestorian, dar vedea în anumite expresii ale lui Chiril veninul apolinarismului; din acest punct de vedere le combătea el. Sinodul de la Efes nu a fost recunoscut foarte repede ca ecumenic, şi o perioadă de timp Teodoret a putut să se îndoiască de el, împlinindu-şi totuşi îndatoririle sale faţă de Biserică.
Teodoret aparţinea unei familii bogate din Antiohia[16]. Mama sa, foarte tânără când s-a căsătorit, trăia în lux atunci când ea s-a îmbolnăvit de o boală la ochi care o făcea să sufere mult. Medicina neputând s-o tămăduiască, ea s-a hotărât să meargă la un sfânt monah, Petru de Galatia, faimos pentru minunile sale, pentru a-i cere s-o vindece. Ea a plecat împodobită cu cercei în urechi, coliere şi alte podoabe de aur, înveşmântată în mătase şi cu faţa acoperită de farduri.
Văzând-o în această stare, monahul Petru i-a spus aceste cuvinte pe care Teodoret însuşi le-a păstrat pentru noi: ,,Spune-mi, fiica mea, te rog, dacă un pictor excelent, făcând un portret după toate regulile artei şi expunându-l vederii celor care ar dori să-l privească, s-a ajuns ca nimeni să nu [re]cunoască nimic din pictură, vrând a face o apreciere a fanteziei asupra acestui portret şi să-l corecteze, alungindu-i genele şi sprâncenele, albindu-i chipul, şi punând roşu pe obraji, crezi că pictorul nu se va supăra văzând stricată de o mână ignorantă opera sa făcută cu atâta artă ? Să nu te îndoieşti defel că Ziditorul tuturor lucrurilor, acest admirabil Lucrător care ne-a făcut, Se supără pe bună dreptate, deoarece acuzi de ignoranţă neasemănata Sa înţelepciune. Nu ai pune negru, alb şi roşu pe chipul tău dacă nu ai crede că ai nevoie; şi nu poţi crede că ai nevoie de aceasta fără a-L acuza de incapacitate pe Cel care ţi-a dat fiinţă.
Să ştii, fiica mea, că puterea Sa este egală cu voinţa Sa; căci, aşa cum a spus David, El face tot ceea ce vrea. Grija pe care o are pentru fiecare dintre noi Îl împiedică să ne dea ceea ce ne poate aduce prejudicii. De aceea păzeşte-te să schimbi în vreun fel chipul tău care este icoana vie a lui Dumnezeu şi să cauţi să-ţi dai ţie însăţi ceea ce înţelepciunea dumnezeiască nu a vrut să-ţi dea, forţându-te să-ţi faci o falsă frumuseţe. Cele mai caste femei se fac vinovate procedând astfel, deoarece ele pun astfel piedici celor care le văd”.
Evlavioasa femeie s-a folosit de această lecţie crudă. Credinţa sa i-a adus vindecarea infirmităţii sale, şi ea a devenit pe atât de smerită şi simplă pe cât fusese mai înainte de vanitoasă. Abia după 13 ani de căsătorie, ea l-a avut pe unicul său fiu Teodoret.
De comun acord cu soţul ei, ea l-a afierosit Domnului; încă din copilărie, Teodoret a fost introdus în rândul clericilor, şi el citea Sfintele Scripturi în biserică, în prezenţa credincioşilor. El a intrat în relaţii cu cei mai sfinţi monahi care vieţuiau în împrejurimile Antiohiei; sfaturile lor îl îndrumau în timp ce el studia ştiinţele şi dogma Bisericii. El studia mai ales scrierile lui Gură de Aur şi căuta întotdeauna să imite virtuţile şi elocvenţa acestui mare episcop.
După ce şi-a pierdut tatăl şi mama, Teodoret s-a retras într-o mânăstire după ce şi-a împărţit toate bunurile săracilor. Atunci când a fost ales episcop de Cyr, el nu avea ca avere decât veşmântul cu care era îmbrăcat.
Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.
[1] Sfântul Proclu, Epist. 3 ad Joann. Antioch.
[2] Epist. Joann. Antioch. ad Procl., 5 şi 6, int. Epist. Procl.
[3] Sfântul Proclu, Epist. 10 şi 11.
[4] Int. Epist. Procl. 12; Facundus, Pro Defens. 3 capitul., cartea a VIII-a, c. 3.
[6] În afară de epistola către armeni, şi câteva alte epistole mai puţin importante pe care noi le-am citat, deţinem de la Proclu mai multe cuvântări despre praznicile Domnului; panegirice dintre care cităm îndeosebi pe cel al Sfintei Fecioare rostit în prezenţa lui Nestorie şi pentru a-l combate, şi pe cel al lui Ioan Gură de Aur. I se atribuie o tâlcuire a liturghiei sau slujbei religioase aşa cum este ea încă în uz în Biserica Sobornicească Răsăriteană.
[14] Tillemont, Mem. Eccl., tomul XV.
[15] Doctul Tillemont ar fi spus cu o parte a episcopilor din Răsărit.
[16] Detaliile pe care noi le dăm despre Teodoret sunt extrase îndeosebi din scrierile sale, şi mai ales din Epistolele sale şi din a sa Istorie religioasă, adică, istoria principalilor anahoreţi cu care el a avut relaţii. Tillemont şi Garnier au adunat aceste documente diverse. Scrierile lui Teodoret au fost publicate de P. Sirmond şi răspândite de Garnier şi de Schulze. Migne a reunit scrierile acestor savanţi în Patrologia Greacă, tomurile 80 până la 84.
