Istoria Bisericii (IV)
ISTORIA BISERICII (IV) PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE Episodul anterior de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos până în zilele noastre alcătuită după documente originale şi autentice de Vladimir Guettee doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse Volumul IV Cartea a XI-a Anii 431-451 1 Biserica din Egipt – Sfântul Chiril, episcopatul său – Relaţiile sale cu monahii din Egipt – El se pronunţă împotriva origeniştilor şi antropomorfiţilor – Şcoala origenistă sau spiritualistă – Scrierile lui Dionisie zis Areopagitul – Constituţiile apostolice – Relaţiile lui Chiril cu Sfântul Isidor Pelusiotul – Relaţiile sale cu Bisericile Romei şi Africii – Moartea sa – Scrierile sale şi învăţătura sa – Biserica din Constantinopol – Proclu, episcopatul său, scrierile sale – Epistola sa către armeni – Situaţia Armeniei faţă de restul imperiului – Biserica siriacă – Teodoret de Cyr – Relaţiile sale cu episcopii Constantinopolului, Antiohiei şi Alexandriei – Scrierile şi învăţătura lui Teodoret – Alţi scriitori bisericeşti – Socrate şi Sozomen – Filostorg – Paladie – Sfântul Nil – Sfântul Isidor Pelusiotul– Sinesie şi alţii
Anii 431-448
Partea a IV-a
Cyr era pe atunci un oraş mic aflat la două zile de Antiohia. Era, spune Teodoret însuşi, mai curând o pustietate decât un oraş; locuitorii erau săraci şi puţin numeroşi; el era departe de drumurile care-l puteau lega de celelalte oraşe ale imperiului. Deci el şi-a putut continua acolo viaţa solitară care avea atâtea atracţii pentru el. El urma acolo obiceiurile monahale, lăudându-L pe Dumnezeu de 4 ori pe zi, fără a pune la socoteală rugăciunile de la sfânta liturghie. A rămas sărac în timpul episcopatului său; dădea săracilor sau închina Bisericii ceea ce i se oferea lui însuşi. A construit o biserică frumoasă în oraşul episcopal; a adunat acolo multe moaşte ale sfinţilor, şi a îmbogăţit oraşul cu clădiri utile, precum poduri şi băi publice. Nu se temea să întrebuinţeze pentru lucrări utile oraşului fondurile de care Biserica nu avea nevoie absolută.
El a convins mai mulţi medici să se stabilească în Cyr, şi i-a încurajat mai ales pe sfinţii monahi care dădeau exemplul bun şi învăţături edificatoare poporului. Aceştia îi purtau respect pentru dragostea pe care le-o arăta, şi aveau pentru sfântul episcop cea mai mare veneraţie. Dintre sfinţii monahi din eparhia Cyrului este citat mai ales Maris care trăia retras. Teodoret era singurul pe care-l primea în chilia sa. Cerându-i într-o zi episcopului să slujească liturghia în chilia sa, Teodoret a trimis să aducă de la biserică sfintele vase şi tot ceea ce era necesar pentru slujbă, şi el s-a folosit de mâinile diaconilor ca loc de altar.
Dioceza Asiei, ca toată Asia de sus, era populată de mânăstiri care rivalizau cu cele din Egipt. Cea mai mare parte a episcopilor rămâneau monahi în episcopat şi îşi împărţeau toate zilele între rugăciune şi funcţiile sfintei slujbe, dând tuturor exemplul modestiei, înfrânării, sărăciei şi tuturor virtuţilor creştine şi monahale.
Bisericile care aveau asemenea episcopi nu cunoşteau deloc erezia. Teodoret a găsit, sosind la Cyr, câţiva marcioniţi, care se perpetuaseră în acest loc fără îndoială de la apariţia acestei erezii. El s-a dus să-i caute în târguşoarele unde ei erau – ca să spunem aşa – retraşi şi a avut mângâierea de a-i face buni creştini.
Teodoret nu părăsea scumpa sa singurătate din Cyr decât pentru a merge la sinoadele locale pe care episcopii le ţineau atunci foarte des, pentru a se ocupa acolo de nevoile Bisericii. Astfel, el se ducea fie la Vereea, fie la Antiohia. Cu aceste ocazii îl rugau să le ţină predici, şi el vorbea cu atâta elocvenţă încât episcopii, preoţii, clericii şi credincioşii, după ce-l ascultau, îi mărturiseau admiraţia şi respectul lor.
Armenia era atunci supusă parţial perşilor. Aceştia îi persecutau pe creştinii care-i aveau ca episcopi pe Eulalie şi Eusebiu. Teodoret le-a scris scrisori foarte frumoase pentru a-i încuraja să reziste cu curaj la prigoană, şi să-i îndemne să arate compasiune pentru cei care au fost slabi.
Doctul episcop se ocupa astfel nu numai de Biserica sa, ci de toate Bisericile surori care aveau nevoie de ajutor. În plus, el era obligat, ca urmare a încrederii pe care o aveau în inteligenţa sa, să se ocupe de multe lucruri de care el ar fi preferat să fie scutit. El găsea totuşi timpul să lucreze la excelentele scrieri cu care a îmbogăţit literatura ecleziastică.
Fotie[1], foarte bun judecător în această chestiune, spune că Teodoret are un stil clar şi curat, expresii precise şi bine alese, o împodobire suficientă a stilului, o abundenţă de gânduri potrivite cu subiectul.
Teodoret nu a purces la tâlcuirea întregii Scripturi; el a tâlcuit doar textele dificile sub titlul Întrebări despre cele cinci cărţi ale lui Moisi, despre cărţile lui Isus Navi, Judecători, Rut, Împăraţi, Paralipomene.
El a făcut comentarii la psalmi, Cântarea Cântărilor, cei 4 prooroci mari şi cei 12 mici.
Din Noul Testament, el nu a comentat decât epistolele Sfântului Apostol Pavel.
Noi am avut ocazia adeseori să cităm Istoria Bisericească a savantului episcop de Cyr. Este un document preţios, demn de a fi aşezat alături de istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezareea şi de cele ale lui Socrate şi Sozomen.
Ea este împărţită în cinci cărţi şi cuprinde perioada de la naşterea arianismului până la nestorianism. El nu a vorbit deloc în istoria sa despre evenimentele la care a luat parte cu ocazia Sinodului de la Efes.
După Fotie[2], Teodoret a scris istoria sa într-un stil care se potriveşte perfect subiectului. Ea este clară, înaltă, şi nu este supraîncărcată cu cuvinte inutile. În Istoria religioasă, Teodoret face cunoscută foarte bine viaţa monahală prin istorisirile pe care el le dedică cinstiţilor monahi cu care a avut legături. Această scriere şi Convorbirile lui Cassian pe care noi le-am cercetat anterior, oferă cele mai autentice informaţii despre viaţa îngerească pe care o duceau monahii şi chinoviţii din Egipt, Palestina şi Asia de sus.
Instituţia monahală şi chinovitică a avut, pe parcursul unui veac, evoluţii cu adevărat extraordinare. Trebuie să atribuim acest fapt, în mare parte, progreselor pe care creştinismul le făcea atunci în societate. Noi am văzut, în viaţa Sfântului Martin, rezultatele pe care aşezămintele monahale le-au obţinut în Galia împotriva idolatriei care, din vremea împăraţilor creştini, s-a refugiat la ţară ca în nişte fortăreţe inexpugnabile. Acolo au mers pentru a lupta împotriva ei sfinţii monahi care luminau popoarele, mai curând dându-le exemplul celor mai înalte virtuţi decât prin predici care ar fi depăşit cu siguranţă inteligenţa ţăranilor idolatri. Evanghelizarea prin virtute a fost întotdeauna cea mai rodnică în Biserică; a fost cea a monahilor din secolele IV şi V.
Cele câteva abuzuri sau excese pe care le-am putea semnala în instituţia monahală din această epocă nu sunt decât pete fără importanţă şi care nu o împiedică să exercite în societate influenţa legitimă care nu defăimează niciodată virtutea.
Teodoret a pus în evidenţă această virtute în biografiile pe care le-a închinat în a sa Istorie religioasă iluştrilor monahi pe care i-a cunoscut.
Această lucrare, fără a avea importanţa Istoriei bisericeşti, este totuşi o completare importantă şi care merită să fie studiată.
Printre scrierile istorice ale lui Teodoret se mai poate aşeza Rezumat al fabulelor eretice[3], [începând] de la Simon Magul până la Nestorie şi Eutihie care au dogmatisit în timpul său.
Ceea ce învaţă el despre aceşti doi eretici dovedeşte în mod evident că el nu împărtăşea erorile celui dintâi; şi că dacă el critica anatemele lui Chiril, aceasta este pentru că vedea acolo în germen erorile pe care cel de-al doilea trebuia să le înveţe. El se înşală în această interpretare, dar se poate spune că se înşela din dragoste pentru ortodoxie.
Teodoret dedică primele patru cărţi ale scrierii sale expunerii erorilor tuturor ereticilor care s-au răsculat împotriva dogmei tradiţionale a Bisericii. În cea de-a cincea, el expune această dogmă în toate punctele pe care ereticii au contestat-o.
Această lucrare este deci încă o completare a Istoriei bisericeşti.
În epoca în care Teodoret scria lucrări istorice atât de preţioase, trăiau alţi doi istorici demni de el şi de Eusebiu de Cezareea, părintele lor comun. Aceşti doi istorici erau Socrate şi Sozomen. Noi i-am citat atât de des, încât nu este necesar să subliniem meritul operelor lor.
Socrate începe istoria sa de la originea arianismului şi încheie cea de-a şaptea şi ultima sa carte în epoca în care Proclu al Constantinopolului obţine de la împăratul Teodosie cel tânăr permisiunea de a muta în oraşul său episcopal moaştele ilustrului său predecesor şi învăţător Ioan Gură de Aur.
Sozomen începe de asemenea istoria sa cu domnia lui Constantin cel Mare şi împrumută de la Eusebiu de Cezareea detalii despre acest împărat. El o continuă până la domnia lui Teodosie cel tânăr.
Aceşti doi respectaţi istorici s-au bucurat întotdeauna în Biserică de cea mai mare autoritate. Socrate, este adevărat, aparţinea, se pare, sectei novaţienilor; dar se ştie că aceşti sectanţi nu s-au separat deloc de Biserică decât printr-o rigoare excesivă în aplicarea legilor morale şi canonice. Trebuie să spunem totuşi că unii erudiţi[4] au pretins că Socrate era ortodox.
Socrate s-a născut la Constantinopol şi a avut ca profesori pe faimoşii retori Alexandrius, Helladius şi Ammonius, care luaseră parte în mod activ la lupta care avusese loc, sub episcopul Teofil, între creştini şi păgâni. Ei se lăudau că au omorât mai mulţi creştini, ceea ce nu i-a împiedicat să-şi ţină în mod liber lecţiile la Constantinopol, unde s-au refugiat. Socrate a fost la Constantinopol avocat şi profesor de drept.
Sozomen era originar din Palestina. El a practicat acolo, ca la Constantinopol, meseria de avocat. Era un om foarte evlavios; un adevărat monah în mijlocul lumii. El a dedicat istoria sa, împărţită în nouă cărţi, lui Teodosie cel tânăr. El oferă acolo informaţii excelente despre instituţiile monahale pe care le cunoştea perfect şi pentru care mărturisea cea mai mare admiraţie. Fotie preferă stilul său celui al lui Socrate[5].
Filostorg, care a trăit în aceeaşi perioadă cu Socrate, Sozomen şi Teodoret, nu a dobândit prin istoria sa bisericească atâta autoritate ca iluştrii săi contemporani. El era originar din Capadocia[6], şi a scris istoria sa pentru a-i scoate în evidenţă pe arieni şi a-i sfâşia pe ortodocşi. Arie şi partizanii lui până la Eunomie erau în ochii săi adevăraţii reprezentanţi ai dogmei ortodoxe; el l-a atacat chiar pe Marele Vasilie care-l combătuse atât de doct pe Eunomie. Totuşi, aşa cum a remarcat Fotie, el nu a îndrăznit să-l atace pe Grigore Teologul care apăra, ca Vasilie, dogma ortodoxă. Fotie nu-i reproşează lui Filostorg numai părtinirea sa faţă de arieni, ci îl şi acuză în mod categoric de a fi recurs la minciună în favoarea partidului său[7].
Nu este de mirare că un astfel de istoric nu s-a bucurat de o mare autoritate în Biserică, din moment ce el scria, după Fotie, mai curând ca un duşman al ortodoxiei decât ca un istoric.
Opera sa era împărţită în 12 cărţi. Noi nu mai posedăm decât fragmente din aceasta.
Paladie, episcop de Helenopolis, trebuie aşezat printre istoricii pe care i-a avut Biserica răsăriteană în secolul al V-lea. Dialogul său despre Sfântul Ioan Gură de Aur ni l-a prezentat deja [pe autor]. Lui i se atribuie istoria multor monahi renumiţi. Această istorie, dedicată lui Lausos, este cunoscută sub titlul de Istoria lausiacă. Autorul străbătuse principalele mânăstiri din Egipt, Palestina şi Răsărit; el a scris cu evlavie ceea ce a văzut sau a auzit istorisindu-se.
Această scriere completează pe cele pe care noi le-am indicat deja cu acelaşi subiect.
Paladie este probabil autorul unei culegeri de cugetări atribuite principalilor monahi sau chinoviţi din secolul al V-lea[8]. Dacă mulţi dintre ei erau ignoranţi, precum antropomorfiţii, alţii erau adevăraţi filozofi, capabili să emită cugetări foarte profunde. Noi am prezentat mai mulţi, precum marii fraţi. Pustnicul Arsenie se bucura de o mare reputaţie pentru înţelepciunea sa, şi mulţi îi atribuie lui culegerea de cugetări menţionată mai sus.
Monahii din secolul al V-lea care s-au bucurat de cea mai mare reputaţie pentru înţelepciunea şi ştiinţa lor au fost Sfântul Nil şi Sfântul Isidor Pelusiotul.
Avem de la Sfântul Nil un număr mare de epistole împărţite în 4 cărţi[9]; multe cuvântări şi tratate ascetice despre virtuţile pe care monahii trebuie să le practice, şi despre viciile sau neajunsurile pe care trebuie să le evite.
Epistolele sale, în număr considerabil, dovedesc că în toate clasele sociale se întâlneau oameni dornici de a practica sincer virtuţile creştine şi de a lucra desăvârşirea lor. În îndoielile lor, ei se adresau preacinstitului pustnic care răspundea la întrebările lor prin cugetări pe cât de clare, pe atât de profund creştine. Scrisorile sale sunt scurte, nu conţin nimic inutil şi sunt mai degrabă maxime decât scrisori.
La fel sunt cele ale Sfântului Isidor Pelusiotul[10]. Ele sunt mult mai numeroase încă decât cele ale Sfântului Nil, şi nu conţin decât scurte maxime ca răspuns la întrebările care îi erau adresate sfântului monah. Numele corespondenţilor săi dovedesc că, în toate clasele societăţii, fiind cuprinşi aici împăraţii şi cei mai înalţi demnitari ai imperiului, se întâlneau oameni preocupaţi în mod serios de desăvârşirea lor morală şi care, în greutăţile vieţii, se adresau oamenilor care ofereau cel mai desăvârşit model al virtuţilor creştine.
Alţi monahi, fără a avea renumele Sfinţilor Nil şi Isidor, se bucurau de o mare reputaţie de sfinţenie. Istoria a înregistrat îndeosebi numele avvei Arsenie, despre care noi am vorbit deja, şi al avvei Zosima.
De obicei, credincioşii mergeau să caute în aşezămintele monahale episcopii pe care ei vroiau să-i pună în fruntea lor. Cei mai faimoşi episcopi răsăriteni, Teodor de Mopsuestia, Teodot de Ancyra, Paul de Emesa, Acachie de Vereea, Ioan de Antiohia, Memnon de Efes, Acachie de Melitina, Vavula de Edesa, Firm de Cezareea, care au luat parte mai mult sau mai puţin la discuţiile legate de apolinarism şi nestorianism erau toţi ieşiţi din instituţia monahală. Toţi se remarcau prin erudiţia lor.
Nu mai deţinem scrierile care le-au adus un mare renume în Biserică. Cele ale vestitului Sinesie de Ptolemaida ne-au parvenit cel puţin parţial. Avem de la acest mare episcop câteva predici, tratate ascetice şi imnuri. Aceste din urmă poezii aveau mai curând menirea de a fixa în memorie principalele dogme creştine, decât de a fi cântate în biserici. Ele nu se referă la sărbătorile pe care Biserica le prăznuia atunci, şi nu conţin decât o expunere generală a adevărurilor fundamentale ale creştinismului[11].
Lucrările pe care noi le-am indicat stabilesc că, în cursul secolului al V-lea, Biserica din Răsărit se arăta demnă de ea însăşi. Scrierile lui Chiril al Alexandriei şi Teodoret pot fi aşezate cu siguranţă alături de cele ale lui Vasilie, Grigorie şi Ioan Gură de Aur; ortodoxia se prezenta acolo cu aceeaşi curăţie.
Una dintre slavele Răsăritului creştin este aceea de a putea întâlni dogmele sale într-un lanţ neîntrerupt de doctori iluştri care, din veac în veac, au expus-o şi au apărat-o, şi au transmis-o urmaşilor credincioşi.
În timpul primelor cinci secole, Apusul avea o tradiţie asemănătoare, chiar dacă mai puţin strălucită; dar, încă din această epocă primară, noi am remarcat deja germenii unei mari erori care a făcut-o să se abată de la calea dreaptă şi a aruncat-o într-o mulţime de erezii a căror tristă istorie o vom scrie.
Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.
[3] Hærit. fabul. compend., cartea a V-a.
[4] A se vedea Henric. Vales. Observationes. Henri de Valois ne-a lăsat cea mai bună ediţie a istoriilor bisericeşti ale lui Eusebiu, Socrate, Sozomen, Teodoret, Evagrie şi Filostorg.
[6] Erudiţii Cave, Du Pin, Oudin, Ceillier, de Valois etc au dezbătut multă vreme despre Filostorg.
[8] Apophthegmata Patrum; ap Cotel. Monumenta Eccl. Græc.
[9] Toate scrierile Sfântului Nil au fost reunite în tomul 79 din Patrologia Greacă, de Migne.
[10] Scrierile Sfântului Isidor au fost reunite în tomul 78 din Patrologia Greacă, de Migne.
[11] Scrierile lui Sinesie au fost reunite în tomul 66 din Patrologia Greacă, de Migne.
