Istoria Bisericii. Perioada celor sapte Sinoade Ecumenice (II)

ISTORIA BISERICII (II)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE

Episoadele anterioare

de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre

alcătuită
după documente originale şi autentice

de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse

Volumul IV
Cartea a X-a

Anii 407–431

2

Starea imperiului în Răsărit şi Apus – Ultimii ani ai lui Onorie – Teodosie al II-lea, succesor al lui Arcadie – Educaţia lui Teodosie al II-lea sub regenţa surorii sale, Pulcheria – Episcopii de Constantinopol: Atic, Sisinie, Nestorie – Erorile acestuia din urmă – Chiril al Alexandriei şi Nestorie – Scrisoarea lui Nestorie către episcopul Romei, Celestin – Chiril scrie împăratului şi surorilor sale – Scrisoarea sa către episcopul Romei – Nestorie şi Ioan al Antiohiei – Cele 12 anateme ale lui Chiril – Convocarea Sinodului de la Efes, al III-lea Ecumenic – Istoria şi actele Sinodului

Anii 408-431

Cei doi fii ai marelui Teodosie nu au fost demni de el. Ei erau evlavioşi şi dădeau cea mai mare atenţie problemelor Bisericii. Ei se ocupau chiar prea mult uneori şi se lăsau înşelaţi de oameni perfizi care abuzau de influenţa pe care ei o exercitau asupra lor pentru a-şi satisface patimile pe care le acopereau cu mantia religiei.

Arcadie a murit la puţin timp după [Sfântul] Ioan Gură de Aur, şi a lăsat tronul unui copil, Teodosie al II-lea.

Onorie a murit la 14 ani după fratele său. El şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului făcând legi contra ereticilor, dintre care mulţi, ca circoncelionii sau donatiştii fanatici, erau mari vinovaţi pe care el avea motive să-i pedepsească. El se lăsa călăuzit adeseori, în aceste legi, de curteni care au exercitat, în tot timpul domniei sale, o influenţă absolută.

În timp ce palatul său era un focar de intrigi de tot felul, barbarii pătrundeau în toate provinciile imperiului său: Galia, Italia, Spania, Africa. El a lăsat acest imperiu fragmentat în mâinile unui copil de 7 ani, Valentinian al III-lea, care nu a putut fi înscăunat decât de o armată trimisă în Italia de curtea de la Constantinopol.

Teodosie al II-lea nu avea de asemenea decât 7 ani la moartea lui Arcadie şi el nu avea ca sprijin decât surori tinere dintre care cea mai mare avea doar 2 ani mai mult ca el. Ea a fost de atunci împărăteasa Pulcheria.

Onorie, împăratul Apusului, a cerut tutela nepotului său, şi a vrut să-l însărcineze pe Stilicon cu administraţia imperiului din Răsărit. Acest fapt a fost dezastruos, deoarece Stilicon a fost principalul instigator al războiului care, din 395 până în 399, a devastat Thesalia, Epirul şi Peloponezul. Motivul acestui război a fost de a alipi Iliria răsăriteană imperiului de Răsărit; principalul său rezultat a fost de a-i arunca pe goţii din provinciile greceşti asupra Italiei. Senatul şi poporul din Constantinopol s-au grăbit să preîntâmpine intenţiile lui Onorie, formând un consiliu de regenţă în fruntea căruia a fost aşezat Antemie, unul dintre cele mai importante personaje ale statului răsăritean. Regenţa sa a fost onestă şi inteligentă. După câţiva ani, el i-a predat puterea Pulcheriei care împlinise 15 ani.

Œlia Pulcheria era născută pe 19 ianuarie 399 din Arcadie şi Eudoxia. Ea avea un caracter hotărât şi înalt şi cu moravuri curate, ceea ce contrasta frapant cu cel al tatălui ei şi al mamei sale. Cel dintâi, de fapt, nu avea mai mult caracter decât soţia sa în ce priveşte moralitatea. La vârsta de 15 ani, Pulcheria se afla la înălţimea misiunii sale dificile. Instruirea sa era pe cât de serioasă, pe atât de vastă; inteligenţa sa precoce, înţelepciunea şi judecata sa i-au mirat adeseori pe membrii consiliului de regenţă ale cărui reuniuni ea le urmărea cu asiduitate. Toată lumea a salutat în ea o moştenitoare demnă a marelui Teodosie atunci când ea a fost recunoscută în mod solemn ca regentă, pe 4 iulie 414, cu titlul de Augusta.

Ea se ocupa cu atâta înţelepciune şi sârguinţă de educaţia fratelui ei, ca şi de guvernarea statului. Ea s-a consacrat fecioriei şi le-a convins pe cele două surori ale sale, Arcadia şi Marina, s-o imite pentru a evita rivalităţile pe care mariajul lor le-ar fi provocat fratelui lor. Palatul a fost astfel împărţit în două părţi, cartierul fecioarelor-regine, cum au fost numite, şi cel al lui Teodosie şi al curţii sale. Primul a fost organizat ca o mânăstire unde domneau pacea, rugăciunea, studiile religioase.

Încă de dimineaţă, Teodosie se alătura surorilor sale; se ruga lui Dumnezeu împreună cu ele; cânta cu ele imnuri şi psalmi din slujbele Bisericii şi citea Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Datorită educaţiei Pulcheriei, Teodosie a devenit curând un prinţ foarte instruit şi artist; el se credea foarte puternic în teologie şi-i plăcea să discute chiar cu episcopii despre cele mai înalte chestiuni ale dogmei creştine. El se ocupa de asemenea mult de drept, şi de aceea noi avem redactarea codului teodosian, destinat a face să domnească unitatea de legislaţie în cele două imperii, de Răsărit şi de Apus.

Atât de mult urma Teodosie direcţia Pulcheriei, încât el se arăta un prinţ împlinit, şi se bucura a crede că el se va număra printre cei mai mari împăraţi care au ocupat tronul roman.

Eunapie, duşman înverşunat şi exaltat al suveranilor creştini, este singurul care a îndrăznit să atace de o manieră generală administraţia imperiului sub regenţa Pulcheriei; dar acuzaţiile sale, despre vânzarea guvernului celui care dă mai mult, sunt prea generale pentru a fi adevărate, şi cea mai mare parte a faptelor le dezmint.

Li s-ar putea reproşa pe bună dreptate Pulcheriei şi lui Teodosie de a fi avut prea multă bunăvoinţă faţă de anumiţi episcopi în discuţiile teologice.

Ca urmare a spiritului lor profund religios, ei au acordat prea uşor încrederea lor celor ale căror titluri îndemnau în mod firesc la cinstirea lor.

Atunci, Chiril, nepotul lui Teofil, ocupa scaunul Alexandriei. Acestuia i se reproşa, ca unchiului său, iubirea de arginţi şi de putere. Unii preoţi îl numeau faraonul Egiptului. Exista pe atunci în Alexandria un prefect pe nume Orest, care nu era mai puţin ataşat de puterea sa decât Chiril de a sa. Se iscau foarte des discuţii între episcop şi prefect; fiecare avea partidul său, şi cele două părţi ajungeau adeseori la lovituri una împotriva celeilalte.

Într-o sâmbătă din martie 415, evreii i-au provocat pe creştini la teatru; ei le-au întins apoi o capcană răspândind zvonul că biserica din Alexandria era în flăcări. Creştinii care au venit în fuga mare pentru a da ajutor au fost ucişi de evreii postaţi în ambuscade. Chiril a profitat de această circumstanţă pentru a termina cu evreii care aveau cartierul lor în Alexandria şi pe care bogăţiile lor îi făcuseră insolenţi.

Evreii îşi manifestau cu orice ocazie ura faţă de creştini. Ei cumpărau sclavi creştini pentru a-i circumcide şi a-i face să se lepede de creştinism; atunci când se simţeau cei mai puternici, ei profanau bisericile şi toate obiectele de cult creştin; ei mergeau până la a jertfi copii creştini în sacrificii abominabile. Sărbătorile lor erau întotdeauna o ocazie pentru manifestări de ură. Astfel, la Immestar, în Siria, vrând să-l înfăţişeze pe Aman duşmanul lor, la eliberarea evreilor de sub asirieni, ei au ridicat o cruce şi au fixat pe ea un copil creştin.

Semnul creştin şi copilul care era fixat pe el au stârnit furia lor, şi bietul copil era mort din cauza relelor tratamente atunci când a fost dat jos de pe cruce.

Chiril adunând în jurul său pe cei mai hotărâţi dintre creştini, a plecat spre cartierul evreiesc, înainte de răsăritul soarelui.

Evreii nu se aşteptau la acest atac. În primul rând, sinagogile lor au fost jefuite; apoi au intrat în casele particulare unde evreii încă dormeau. Totul a fost jefuit şi incendiat; evreii care vroiau să se apere au fost masacraţi; ceilalţi au fugit la ţară. Cartierul evreiesc era distrus atunci când prefectul a trimis trupe pentru a face ordine. El l-a acuzat pe Chiril înaintea curţii; Chiril a făcut să cadă vina asupra evreilor a căror ură şi insolenţă provocaseră mânia creştinilor.

Evreii se bucurau de autonomie în imperiu şi erau ocârmuiţi de un mare preot care descindea din faimosul Gamaliil. După crima din Immestar, pontificatul suveran a fost abolit. În fiecare provincie, comitetele evreieşti şi-au ales şefii; autonomia lor a dispărut astfel puţin câte puţin până în momentul în care ei se aflau împărţiţi în tot atâtea popoare câte naţionalităţi independente existau, în mijlocul cărora ei trăiau.

Sub împăraţii creştini, evreii s-au bucurat de o libertate absolută pentru a-şi exercita cultul lor; dar ei au abuzat adesea de această libertate, şi de fiecare dată când puteau să le facă rău creştinilor fără urmări neplăcute [pentru ei], ei nu pierdeau ocazia.

Sub împăraţii păgâni, ei se găseau întotdeauna amestecaţi cu cei mai feroce persecutori ai creştinismului.

Pulcheria, fără a lua o decizie, i-a determinat pe episcop şi pe prefect să se împace. Chiril a făcut primele demersuri; Orest a refuzat. Lucrurile erau în această fază când s-a răspândit zvonul în pustie că prefectul vroia [să-i ia] viaţa arhiepiscopului. Îndată 500 monahi, conduşi de Ammonie, au coborât din munţi în oraş şi l-au atacat pe Orest cu lovituri de pietre. Ammonie a fost arestat, şi a murit în timpul torturilor la care a fost supus de prefect pentru a-l sili să-şi denunţe complicii. Chiril a dobândit trupul său şi l-a elogiat ca pe un mucenic.

Printre partizanii lui Orest se remarca o tânără fată pe nume Ipatia, renumită pentru frumuseţea, virtutea şi ştiinţa sa.

Lecţiile sale erau vestite în tot Răsăritul. Ea era fiica matematicianului Theos, şi ea îşi întrecuse tatăl în ştiinţa matematicilor la care ea adăugase toate cunoştinţele filozofice care se învăţau atunci în gimnaziu. Plotin, unul dintre profesorii săi, îi lăsase după moartea sa conducerea şcolii neo-platoniciene. Din toate părţile imperiului veneau oameni la lecţiile acestei fete extraordinare. Mantia de filozof pe care ea o purta nu făcea decât să accentueze frumuseţea sa minunată, şi virtutea sa era la adăpost de orice bănuială. Ea rămăsese păgână; dar prefectul Orest nu avea mai puţină admiraţie faţă de ea din această cauză, şi se ştia că ea avea asupra lui o mare influenţă. S-a răspândit zvonul că ea era cea care îl împiedica pe prefect să se împace cu episcopul. Atunci nişte fanatici, în fruntea cărora era un citeţ pe nume Petru, s-au aruncat asupra ei, într-o zi când ea se întorcea la casa sa. Ei au târât-o într-o biserică, au masacrat-o şi i-au ars trupul după ce au tăiat-o în bucăţi.

Această faptă atroce a stârnit indignarea generală; dar nu s-a luat nici o măsură contra vinovaţilor.

Pulcheria nu a vrut să ia partea unei păgâne împotriva creştinilor, chiar fanatici şi cruzi.

Ea intenţiona atunci să-şi însoare fratele care împlinise 20 ani. Ea aduna informaţii despre toate fetele din cele mai bune familii, fie greco-romane, fie barbare aliate imperiului, atunci când s-a înfăţişat la curte o tânără ateniană, cerând dreptate împotriva fraţilor ei care o deposedaseră de averea ei. Aceasta era Athenais, fiica sofistului Leontie. Ea era de o frumuseţe răsunătoare, elocventă şi graţioasă în limbajul ei, atât de instruită în matematici şi filozofie încât ea ar fi putut să ocupe scaunul tatălui ei, şi să dobândească la Atena reputaţia Ipatiei în Alexandria. Pulcheria a fost atât de încântată de ea încât se gândea s-o facă pe tânăra ateniană soţia fratelui ei. Athenais era păgână; Pulcheria a făcut-o să întrezărească câte ceva din intenţiile pe care le avea cu ea, şi a convins-o să se boteze. Atic, patriarhul Constantinopolului, a instruit-o în religia creştină şi a botezat-o cu numele de Eudoxia.

Teodosie al II-lea nu s-a lăsat sedus cu uşurinţă de frumuseţea lui Athenais-Eudoxia. Atunci Pulcheria a apelat la Paulin, un tânăr companion al lui Teodosie şi care avea foarte mare influenţă asupra lui. El a fost cel care a reuşit să-l convingă să se căsătorească cu Eudoxia. Cu această ocazie, Eudoxia şi Pulcheria au legat cu el relaţii care au furnizat pretextul unor zvonuri misterioase şi mai târziu al unor adevărate romane.

Orice ar fi fost, căsătoria a fost săvârşită pe 7 iunie 421. După 2 ani, Eudoxia a adus pe lume o fiică, căreia i-a dat numele ei creştin de Eudoxia; s-a sărbătorit naşterea sa cu pompă în acelaşi timp cu pacea care se încheia cu perşii după 2 ani de război.

Curtea lui Teodosie şi a Pulcheriei se distingea deja prin dragostea sa faţă de literatură şi artă. Eudoxia i-a dat o nouă strălucire. Ea a concurat în lupta literară care a avut loc cu ocazia păcii şi a obţinut toate sufragiile. Ea a pus în versuri mai multe cărţi ale Scripturii, sub titlul Octateuh, şi a compus un poem creştin despre mucenicia lui Chiprian de Antiohia şi Iustina. Ea şi-a consacrat astfel literaturii primii ani ai vieţii sale împărăteşti. Ea şi-a format ca o mică curte de scriitori în fruntea căreia era Paulin, care o numea pe ea Paranimfa sa, fiindcă el decisese căsătoria sa. Pulcheria, foarte instruită ea însăşi, aplauda mariajul pe care l-a negociat; dar cele două femei, fără totuşi să-şi dea seama, erau sub influenţa elegantului şi spiritualului Paulin; ele îl iubeau. Această dragoste încă vagă şi certurile religioase au dus la ruperea bunei armonii care domnea la curte.

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.