Istoria Bisericii. Perioada celor sapte Sinoade Ecumenice (III)

ISTORIA BISERICII (III)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE

Episoadele anterioare

de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre

alcătuită
după documente originale şi autentice

de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse

Volumul IV
Cartea a X-a

Anii 407–431

2

Starea imperiului în Răsărit şi Apus – Ultimii ani ai lui Onorie – Teodosie al II-lea, succesor al lui Arcadie – Educaţia lui Teodosie al II-lea sub regenţa surorii sale, Pulcheria – Episcopii de Constantinopol: Atic, Sisinie, Nestorie – Erorile acestuia din urmă – Chiril al Alexandriei şi Nestorie – Scrisoarea lui Nestorie către episcopul Romei, Celestin – Chiril scrie împăratului şi surorilor sale – Scrisoarea sa către episcopul Romei – Nestorie şi Ioan al Antiohiei – Cele 12 anateme ale lui Chiril – Convocarea Sinodului de la Efes, al III-lea Ecumenic – Istoria şi actele Sinodului

Anii 408-431

Partea a II-a

Dalmat şi clerul din Constantinopol au scris Părinţilor sinodului pentru a le spune ce se petrecuse. În acelaşi timp, contele Ioan aducea la cunoştinţa sinodului porunca împăratului de a-i trimite delegaţi la Constantinopol. Sinodul a ales îndată 8 delegaţi care erau: preotul Filip, delegatul episcopului Romei; episcopul Arcadie, unul dintre delegaţii Apusului; Iuvenalie al Ierusalimului; Flavian al Macedoniei; Firm al Capadociei; Teodot al Ancirei; Acachie al Melitinei; Evoptie al Ptolemaidei.

Sinodul a dat delegaţilor săi următoarele porunci: nu veţi comunica nici cu Ioan al Antiohiei, nici cu membrii conciliabulului său schismatic; dacă împăratul vă dă poruncă, nu vă veţi supune decât dacă cei cu care vi se va cere să comunicaţi semnează condamnarea lui Nestorie, cer iertare pentru procedeele lor faţă de sinod şi preşedinţii săi; anatematisesc erorile lui Nestorie; făgăduiesc să lucreze pentru a dobândi libertatea lui Chiril şi Memnon.

Aceste porunci au fost semnate de toţi episcopii al căror preşedinte era, fără îndoială, datorită vârstei sale, Verinian, episcop al Pergăi.

Sinodul i-a însărcinat pe delegaţii săi cu mai multe memorii şi scrisori pentru împărat, pentru Sfântul Dalmat şi mulţi alţi ortodocşi.

Conciliabulul a ales de asemenea 8 delegaţi: Ioan al Antiohiei; Ioan al Damasului; Imerie al Nicomidiei; Paul al Emesei, pentru Mitropolitul Acachie de Vereea; Macarie al Laodiceei, pentru Mitropolitul Chir de Tyr; Aprincie al Calcidei, pentru Mitropolitul Alexandru de Apameea; Teodoret al Cyrului, pentru Mitropolitul Alexandru de Ierapole; Eladie al Ptolemaidei.

Aceşti delegaţi au primit puteri depline din partea conciliabulului. Această reuniune, în epistola sa către împărat, nu vorbeşte nici despre depunerea lui Nestorie, nici de cele ale lui Chiril şi Memnon, nici de actele sinodului. Ea se întinde mai ales asupra anatemelor lui Chiril, şi îl roagă pe împărat să nu semneze dogma heterodoxă care era conţinută acolo.

Abia plecaseră delegaţii că Nestorie a primit poruncă să părăsească Efesul. I s-a lăsat libertatea de a merge unde vroia. El a cerut să meargă la Mânăstirea Sfântului Eupropie, în apropiere de Antiohia, unde fusese crescut. I s-a acordat această cerere cu bunăvoinţă, şi el a mulţumit într-o scrisoare în care poza ca mucenic al religiei şi-i recomanda împăratului să nu se lase înşelat de erorile lui Chiril.

Nu a trecut mult timp, precum vom vedea în continuare, şi el a fost trimis în pustiul Egiptului, din cauza încăpăţânării în erorile sale.

Delegaţii sinodului şi cei ai conciliabulului au putut rămâne în Calcedon; le-a fost interzis să intre în Constantinopol unde ei ar fi fost cu siguranţă ocazia de a se produce tulburări. Teodosie s-a dus în Calcedon şi i-a ascultat pe toţi delegaţii. Schismaticii ar fi vrut să înceapă discuţiile dogmatice despre anatemele lui Chiril. Delegaţii sinodului au refuzat aceasta motivând că sinodul l-a condamnat în mod just pe Nestorie şi l-a aprobat pe Chiril, şi toată discuţia ar fi fost o injurie la adresa sinodului ecumenic.

În ciuda respectului său faţă de împărat, un sinod ecumenic nu putea să-l ia judecător al dogmei. Teodosie a înţeles aceasta. Drept urmare, el a aprobat depunerea lui Nestorie; a dat poruncă să fie puşi în libertate Chiril şi Memnon; i-a rugat pe delegaţii sinodului să meargă la Constantinopol pentru a-l hirotoni pe succesorul lui Nestorie şi a dat poruncă ca toţi membrii sinodului şi cei ai conciliabulului să se întoarcă la Bisericile lor.

Cu toate acestea, împăratul nu a aprobat condamnarea lui Ioan al Antiohiei mai mult decât pe cea a lui Chiril şi Memnon, şi a declarat că el nu-i condamna nici pe membrii sinodului, nici pe adversarii lor.

Aceasta era cel mai bun lucru de făcut, şi de asemenea ceea ce ar fi trebuit să facă delegaţii săi, în loc să întreţină tulburările şi dezbinările pronunţându-se în favoarea unei minorităţi schismatice.

Este evident că nimic nu împiedica această minoritate să facă parte din sinod şi să-şi apere acolo opiniile sale; dar majoritatea, care reprezenta Biserica universală, nu putea şi nu trebuia să se ralieze unei minorităţi care nu alcătuia decât o partidă fără importanţă.

Delegaţii sinodului şi episcopii din provincia Constantinopol s-au reunit în sinod pentru a prezida alegerea episcopului [Constantinopolului]. A fost ales preotul călugăr Maximian, cunoscut îndeosebi pentru virtuţile sale. El fusese crescut la Roma, ceea ce a plăcut mai ales delegaţilor apuseni. Imediat după hirotonirea sa, el a trimis, de comun acord cu sinodul din Constantinopol, scrisori de comuniune principalilor episcopi ai Bisericii. Se ştie că el a scris lui Celestin al Romei şi lui Chiril al Alexandriei; dar nu se ştie dacă i-a scris lui Ioan al Antiohiei. Nu posedăm decât epistola adresată episcopilor din Epir. A fost anexată acolo scrisoarea sinodului ecumenic, în care erau menţionaţi toţi schismaticii.

Se poate crede că prin intermediul sinodului din Constantinopol au fost trimise către toate Bisericile actele Sinodului de la Efes.

Ele au fost aprobate de cea mai mare parte a Bisericilor, şi mai ales de Roma. Celestin primindu-le[1], a scris patru epistole: prima, membrilor sinodului; cea de-a doua, lui Maximian, noul episcop al Constantinopolului; cea de-a treia, împăratului; cea de-a patra, clerului şi poporului din Constantinopol[2].

Noi vom remarca, mai ales în epistola sa către delegaţii sinodului elogiul lui Maximian pe care-l cunoştea de mult timp; şi o observaţie în legătură cu exilul lui Nestorie. El regretă că s-au mulţumit să-l trimită aproape de un oraş unde putea să facă multe rele, şi-i îndeamnă pe delegaţii sinodului să ceară pentru acesta exilul într-un loc pustiu unde nu ar putea prejudicia pe nimeni. El îi înştiinţează că a primit în comuniunea sa pelaghieni care au renunţat la erorile lor după condamnarea lor de sinod, şi-i îndeamnă să acţioneze la fel faţă de membrii conciliabulului şi să nu se separe definitiv decât de cei care se încăpăţânează în erorile lor.

În această scrisoare, episcopul Romei aduce un elogiu lui Sisinie, episcop al Constantinopolului; în epistola sa către împărat[3], el face elogiul lui Atic, predecesorul lui Sisinie şi duşman personal al lui Ioan Gură de Aur. În ce-l priveşte pe acest mare episcop, el nici nu-l menţionează. Această tăcere era remarcabilă şi dădea de gândit că curtea de la Constantinopol nutrea totuşi sentimente rele faţă de victima lui Arcadie şi a Eudoxiei.

El îl menţionează pe Ioan Gură de Aur doar în scrisoarea sa către Maximian[4], pe care-l îndeamnă să imite ştiinţa acestui mare episcop în predicile sale.

Epistola lui Celestin către clerul şi poporul din Constantinopol[5] nu era decât un elogiu al credinţei şi râvnei lor împotriva erorilor lui Nestorie.

În aceste scrisori, ca în cea mai mare parte a celor pe care le-a scris, Celestin încerca adeseori să se identifice cu Sfântul Petru pe care-l considera întemeietorul scaunului său. În secolul al V-lea s-a început a se da o anumită importanţă şederii Sfântului Petru la Roma, şi să fie însoţit acest fapt de circumstanţe eronate. De îndată episcopii Romei au pus stăpânire pe acest fapt pentru a înălţa scaunul lor şi a se identifica cu Sfântul Petru însuşi.

Nu mai rămânea decât a presupune că Sfântul Petru are privilegii excepţionale şi a i le atribui.

Episcopii Romei nu vor rata aceasta, aşa cum vom avea ocazia prea des a remarca.

În Apus, Sinodul Ecumenic de la Efes a fost primit fără contestaţii. Nu la fel a fost în Răsărit, şi membrii conciliabulului au făcut opoziţie timp de mai mulţi ani.

Mai mulţi membri ai sinodului[6], înainte de a ajunge la Bisericile lor, le avertizaseră să-i socotească schismatici pe membrii conciliabulului lui Ioan al Antiohiei. Teodot al Ancirei şi Firm al Cezareei Capadociei scriseseră în acest sens Bisericilor lor. Iată de ce mai mulţi membri ai conciliabulului, trecând prin Ancira în Galatia pentru a ajunge la Bisericile lor, au fost trataţi, spre marea lor surpriză, ca excomunicaţi. Ioan al Antiohiei s-a plâns de aceasta prefectului, dar plângerea sa nu a avut nici o urmare. Scrisoarea sa către împărat pentru a-l determina să condamne erorile lui Chiril a avut aceeaşi soartă. Sosiţi la Tars în Cilicia, schismaticii au ţinut un conciliabul aşa cum făcuseră la Ancira, şi l-au condamnat din nou pe Chiril. Ei i-au condamnat de asemenea pe delegaţii sinodului care refuzaseră comuniunea cu ei în Calcedon. Ei au jucat aceeaşi comedie în Antiohia, şi s-au dus la Vereea unde bătrânul Acachie a judecat ceea ce i s-a raportat prin relatările lor şi a aprobat conduita lor.

Lucrurile stăteau astfel atunci când Celestin a murit şi a lăsat scaunul Romei lui Xist care a trimis îndată scrisori principalelor Biserici pentru a intra în comuniune cu ele[7]. El spune în acestea că lucrează pentru pace; îl laudă pe Chiril pentru lucrările sale în apărarea credinţei, şi se bucură că erorile lui Nestorie fuseseră condamnate de Sinodul de la Efes. Cât despre Ioan al Antiohiei, el îi îndeamnă să-l primească în comuniune dacă acceptă deciziile sinodului. Chiril răspunde circularei lui Xist făcând elogiul Părinţilor sinodului. Nu deţinem această scrisoare, dar o cunoaştem din răspunsul lui Xist[8], care laudă râvna sa şi repetă ceea ce spusese el, în circulara sa, în legătură cu Ioan al Antiohiei şi adepţii săi.

După întoarcerea în Biserica sa unde a fost primit în triumf, Chiril a urmărit în mod activ scopul său de a face ca întreaga Biserică să confirme condamnarea pronunţată de Sinodul de la Efes. El a intrat în legătură cu Maximian[9], noul episcop al Constantinopolului, şi s-a străduit să-i amintească adevărata dogmă cu privire la întrupare, pentru a răspunde criticilor al căror obiect erau anatemele sale. El a scris delegaţilor sinodului din Constantinopol pentru a-i felicita pentru rezultatele pe care ei le obţinuseră[10]. Ceea ce îl mâhnea mai ales pe Chiril era faptul că bătrânul Acachie se lăsase înşelat de falsele relatări ale conciliabulului. El i-a scris pentru a-l lămuri şi a-i prezenta adevărata relatare a ceea ce se petrecuse[11]. Este probabil ca această scrisoare să fi fost comunicată lui Ioan al Antiohiei şi prietenilor săi, şi că ea a contribuit foarte mult la a-i readuce la adevăr. Într-adevăr, la puţin timp după aceasta, Ioan şi adepţii săi au adresat o epistolă[12] lui Xist al Romei, Chiril al Alexandriei şi Maximian al Constantinopolului, pentru a declara că ei aderă la sentinţa pronunţată împotriva lui Nestorie de sfântul sinod al episcopilor prieteni ai lui Dumnezeu, în acord cu delegaţii lui Celestin, bătrânul episcop al Romei de preafericită amintire; că ei condamnă erorile lui Nestorie, şi că îl recunosc pe Maximian ca episcop legitim al Constantinopolului.

Fără îndoială, conduita lui Nestorie în Antiohia a influenţat această hotărâre. De fapt, el începea să răspândească erorile sale şi să-i condamne pe cei care-l condamnaseră, fără nici o reţinere[13]. Izgonit din Antiohia şi trimis în pustiul Egiptului, el se încăpăţâna în erorile sale şi se pretindea mucenic al credinţei.

El a murit în încăpăţânarea sa.

Ioan al Antiohiei şi principalii săi adepţi nu au vrut să ţină seama de erorile lui Nestorie, în momentul în care ei nu intenţionau decât să-şi satisfacă sentimentele rele faţă de Chiril. Dar odată ce pasiunea a fost domolită şi Nestorie îndrăznea să dogmatisească deschis, ei au înţeles greşeala pe care o comiseseră, separându-se de sinod, şi au recunoscut-o cu umilinţă.

Însă, ei nu specifică în epistola lor erorile pe care le condamnă. Chiril îl înştiinţează pe Aristolau care primise de la împărat misiunea de a străbate toate Bisericile pentru a lucra pentru împăcare. Acesta era cel care dusese scrisoarea lui Chiril lui Acachie de Vereea. Pavel al Emesei fusese mai explicit decât ceilalţi adepţi ai lui Ioan al Antiohiei. După o declaraţie pe care i-a trimis-o lui Chiril, acesta l-a admis îndată în comuniunea sa[14]. Chiril a scris clericilor din Biserica sa, care locuiau la Constantinopol, că el considera insuficientă declaraţia lui Ioan al Antiohiei şi a adepţilor săi, şi că Aristolau nu putea să facă Biserica Alexandriei răspunzătoare, în ochii împăratului, de continuarea discordiei.

Ioan al Antiohiei, la sfatul lui Acachie de Vereea, a făcut în numele său şi în numele aderenţilor săi declaraţiile explicite pe care le cerea Chiril[15].

Episcopul Alexandriei primind epistola sa perfect ortodoxă, i-a răspuns îndată pentru a-l felicita. El i-a adresat o mărturisire de credinţă potrivit cu cea pe care o primise[16], şi comuniunea a fost astfel restabilită între cele două mari scaune apostolice ale Bisericii.

Chiril se arăta atât de curtenitor în a intra în comuniune cu Ioan al Antiohiei şi aderenţii săi, încât el a fost blamat de mulţi ortodocşi care-l găseau prea binevoitor. El a dovedit că acţionase cu înţelepciune prin cele două scrisori trimise lui Acachie, episcop al Meletinei[17]. El a trimis o copie a acestora lui Rufus de Thessaloniki[18] care se temea să nu se fi lăsat înşelat de câteva artificii ale partidului lui Nestorie.

Ceea ce putea să dea naştere acestor bănuieli este faptul că nestorienii din Constantinopol continuau să-i impute lui Chiril erorile lui Apolinarie. Doctul episcop a vrut să-i trateze cu seriozitate pe aceşti fanatici, şi şi-a expus opiniile, contrare atât erorilor lui Apolinarie cât şi celor ale lui Nestorie, într-o epistolă către preotul Evloghie care locuia în Constantinopol[19].

Chiril era ca un arbitru căruia episcopii din diferite ţări i se adresau pentru a avea explicaţii dogmatice, sau detalii despre pacea restabilită în Biserică[20]. Ioan al Antiohiei vroia să facă uitată vechea sa opoziţie şi îi scria pentru a-l asigura de sinceritatea declaraţiilor sale precedente[21]. El era sincer şi Chiril condamna un diacon care nu vroia să intre în comuniune cu el[22]. Dar mulţi dintre aderenţii săi nu aveau aceeaşi bună credinţă, şi, aderând la depunerea lui Nestorie, păstrau erorile sale căutând să le disimuleze sub anumite formule.

Chiril combătea în scrisorile sale pe aceşti nestorieni ipocriţi. Dar ei erau într-un număr prea mic pentru a avea o importanţă mare.

Episcopul Romei aflând de restabilirea păcii, i-a scris lui Chiril ca unui apărător cutezător al ortodoxiei[23]. Scrisoarea sa nu este decât un gest de mulţumire pentru Chiril şi pentru sinodul care susţinuse atât de energic dogma adevărată. Ioan al Antiohiei i-a scris episcopului Romei cea mai linguşitoare scrisoare. Răspunzându-i[24], Xist, un veritabil episcop, a adus lui Iisus Hristos Însuşi elogiile pe care Ioan i le făcuse, şi s-a păzit să-i fie atribuite, aşa cum prea adeseori au făcut-o succesorii săi în circumstanţe similare. Dacă el accepta elogiile pentru scaunul Romei, era în sensul că Sfântul Petru, prin succesorii săi, nu a transmis decât ceea ce primise. Dacă pretinşii succesori ai Sfântului Petru ar fi fost întotdeauna fideli acestui principiu tradiţional, ei nu ar fi supus Biserica unor tulburări atât de teribile prin inovaţiile lor: [trebuie] ca în viitor, spune Xist, „să nu permitem defel noutatea, deoarece se cuvine să nu adăugăm nimic antichităţii”; excelentă sentinţă pe care papalitatea s-a străduit s-o uite.

Acordul marilor scaune episcopale atesta că întreaga Biserică accepta, fără a protesta, deciziile Sinodului Ecumenic de la Efes. Însă, câţiva opozanţi continuau să dogmatisească într-o manieră ambiguă, şi pentru a provoca anumite tulburări. Opozanţii se întâlneau mai ales printre ucenicii faimosului Teodor de Mopsuestia.

Acest episcop[25] a exercitat o mare influenţă în Asia prin nenumăratele sale scrieri[26]. El fusese prietenul lui Ioan Gură de Aur încă din tinereţea sa, şi nu l-a părăsit atunci când a fost prigonit. Era posibil ca propovăduind atât şi scriind atât de mult să fi emis câteva erori. Dar el nu se arăta niciodată sectar şi îşi retracta întotdeauna [afirmaţiile] încă de când era făcut să vadă că cuvintele sale puteau aduce atingere adevăratei ortodoxii. Ucenicii săi nu arătau întotdeauna aceleaşi dispoziţii; ei se distingeau, ca învăţătorul lor, printr-o dispoziţie prea pronunţată de a se elibera de formule pe care vechea ortodoxie le acceptase. Deci nu se poate face din Teodor de Mopsuestia un sectar; dar se înţelege că s-a făcut mult zgomot în jurul numelui său, şi că i s-au atribuit chiar erori, după ce el a murit şi nu mai putea da explicaţii.

Un fapt sigur este că el a slujit ca punct de reunire pentru partizanii lui Nestorie, şi că din cauza lui, succesorul său Meletie a preferat ca mai bine să moară în exil decât să abandoneze partidul lui Nestorie.

Teodor era mort în vremea sinodului de la Efes.

Teodoret, menţionând moartea sa, îl numeşte învăţător al întregii Biserici, luptător cu toate cohortele de eretici. În timpul unui episcopat de 36 ani, adaugă Teodoret, el a combătut sectele lui Arie şi Eunomie, ca şi partidul clandestin al lui Apolinarie, şi a condus la păşuni bune oiţele Domnului.

Facundus s-a declarat de asemenea pentru ortodoxia savantului episcop de Mopsuestia.

Dar alţii l-au tratat cu mai mare rigoare. Marius Mercator îl face Părintele pelaghianismului şi nestorianismului; dar acest scriitor, pe cât de respectabil este, nu se bazează pe dovezi îndeajuns de sigure pentru ca mărturia lui să fie considerată incontestabilă.

Îndată după sinodul de la Efes, partizanii lui Nestorie au vrut să apeleze la autoritatea sa. Ei l-au lăudat peste măsură şi l-au citat în favoarea erorilor lor. Teodoret era printre aceştia. Acest episcop, incontestabil foarte respectabil şi foarte savant, nu era nestorian în privinţa dogmei[27]; dar el se încăpăţâna să interpreteze într-un sens apolinarist anatemele lui Chiril, şi îşi baza observaţiile sale pe autoritatea lui Teodor, marele duşman al apolinarismului[28].

Prin urmare, în jurul numelui lui Teodor de Mopsuestia[29] se dădea o luptă foarte aprinsă. Ortodocşii cereau cu atât mai mult condamnarea sa cu cât opozanţii îl lăudau mai mult.

Chiril i-a scris lui Ioan al Antiohiei că el nu credea că era necesar, cu ocazia morţii unui episcop, să se revină asupra unor chestiuni perfect lămurite de sinod, şi asupra cărora cea mai mare parte a partizanilor lui Teodor nu au ridicat obiecţii. De fapt, aproape toţi vechii aderenţi ai lui Ioan al Antiohiei nu au ridicat dificultăţi decât ca urmare a antipatiei lor faţă de Chiril. Acesta era cazul lui Teodoret care îi scrisese lui Chiril pentru a adera la pace, dar care nu a continuat mai puţin să susţină interpretările eronate pe care le făcuse dogmei anatemelor[30].

Ioan al Antiohiei a ţinut un sinod în care nu s-a judecat condamnarea opiniilor atribuite lui Teodor de Mopsuestia. S-a abuzat fără îndoială de câteva din expresiile sale care erau obscure; dar el se exprima într-altă parte cu claritate; dacă ar trebui condamnaţi toţi scriitorii pentru câteva expresii prost interpretate, ar trebui condamnaţi cei mai mari episcopi ai Bisericii. Aşadar, ar valora mai mult să interpretezi favorabil expresiile unui bărbat, mort ca episcop şi în credinţă, care a lucrat atât de mult împotriva ereziilor, decât să dai un sens inexact câtorva din expresiile sale[31].

Chiril s-a pronunţat împotriva lui Teodor şi l-a îndemnat în mod hotărât pe Ioan al Antiohiei să condamne erorile sale şi să nu-i admită în comuniune pe vechii aderenţi ai lui Nestorie decât dacă ei dau dovezi de o întoarcere sinceră[32]. El scria în acelaşi sens[33] lui Acachie al Melitinei, clericilor săi care locuiau în Constantinopol, împăratului Teodosie şi fecioarelor-regine.

Însă, urmărind erorile pe care el le atribuia lui Teodor de Mopsuestia, Chiril cerea ca persoana sa să fie scoasă din cauză, deoarece murise şi nu mai putea să se explice[34].

Printre cei care atacau dogmele lui Teodor de Mopsuestia se distingea episcopul Edessei, Vavula. El îi scria despre aceasta lui Chiril care încuraja râvna sa[35].

Vavula era pe principalul teren al luptei. El a persistat în aceasta, şi în aceste ţări asiatice nestorianismul şi-a păstrat până în zilele noastre partizani.

Opoziţia a fost atât de puţin importantă încât nu a fost considerată niciodată un motiv cât de puţin plauzibil pentru a contesta ecumenicitatea Sfântului Sinod de la Efes.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

   [1] Se poate crede că el le primise direct de la sinodul însuşi care l-a înştiinţat cu privire la ele în scrisoarea care i-a fost adresată după ultima sa sesiune (A se vedea această scrisoare între cele ale lui Celestin, 20).

   [2] Celestin, Epist. 22.

   [3] Celestin, Epist. 23.

   [4] Celestin, Epist. 24.

   [5] Celestin, Epist. 25.

   [6] A se vedea Act. Conc. Ephes., apud Labbe-Mansi; vel apud Hard.

   [7] Xist, Epist. 1. Edit. Coust.

   [8] Xist, Epist. 2.

   [9] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 30, 31.

   [10] Ibid., Epist. 32.

   [11] Ibid., Epist. 33.

   [12] Int. Epist. Chiril 35. Int. Epist. Xist 3.

   [13] Evagrie, Hist. Eccl., cartea I, c. 7.

   [14] Int. Epist. Chiril 36.

   [15] Int. Epist. Chiril 38.

   [16] Ibid., Epist. 39.

   [17] Ibid., Epist. 40, 41.

   [18] Ibid., Epist. 42, 43.

   [19] Ibid., Epist. 44.

   [20] A se vedea epistolele 45, 46, 48 şi următoarele.

   [21] Int. Chiril Epist. 47.

   [22] Ibid., Epist. 57, 58.

   [23] Xist, Epist. 5. Int Chiril Epist. 51.

   Episcopii Tianei şi de Tars încercaseră să-l avertizeze pe episcopul Romei cu privire la Ioan al Antiohiei, dar scrisoarea lor (Int. Xist, Epist. 4) nu a avut nici un efect.

   [24] Xist, Epist. 6. Int. Chiril Epist. 52.

   [25] Socrate, Hist. Eccl., cartea a V-a, 3. Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VIII-a, 2. Facundus, Pro Defens. 3 capitul., cartea a IX-a şi a X-a. Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, 39; Marius Mercator, Translat. 3; Phot. Bibl. c. 38.

   [26] Lui i se atribuie mai mult de 10.000. Fără îndoială că cea mai mare parte nu erau de o mare întindere.

   [27] El l-a combătut pe Nestorie. A se vedea Hæret. fabul., cartea a IV-a, c. 12.

   [28] Noi vom avea curând ocazia de a reveni asupra vieţii şi dogmelor lui Teodoret.

   [29] Noi vom reveni asupra acestui subiect cu ocazia chestiunii celor trei capitole.

   [30] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 63.

   [31] Epist. Joann. Antioch. Inter. Chiril Epist. 66.

   [32] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 67.

   [33] Ibid., Epist. 68 şi următoarele.

   [34] Ibid., Epist. 72.

   [35] Ibid., Epist. 73, 74.