Istoria Bisericii. Perioada celor sapte Sinoade Ecumenice (IV)

ISTORIA BISERICII (IV)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE

Episodul anterior

de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre

alcătuită
după documente originale şi autentice

de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse

Volumul IV
Cartea a X-a

Anii 407–431

3

Biserica Franţei – Raporturile ei cu Biserica Romei şi luptele ei împotriva încălcărilor episcopilor ei – Proculus de Marsilia şi Patrocle de Arles – Sinodul de la Turin se pronunţă în favoarea lui Proculus – Faptele nedrepte ale lui Zosim împotriva lui Proculus – Bonifatie, episcopul Romei, dezaprobă faptele predecesorului său – Celestin îi succede lui Bonifatie – Noi intrigi ale lui Patrocle – Moartea sa – Partizanii lui îl câştigă pe Celestin – Moartea lui Proculus – Cassian la Marsilia – Convorbirile sale despre monahii din Egipt şi Thebaida – Tabloul pe care-l face vieţii cenobitice din pustiurile Egiptului – Întemeierea mânăstirii Sfântului Victor – Mânăstirea Lerinilor – Lupte dogmatice în mânăstirile Sfântului Victor şi Lerinilor – Semi-pelaghianismul – Mari episcopi gali: Ghermano de Auxerre şi Lup de Troyes – Sfânta Genevieva

Anii 422-431

 

Partea I

Noi trebuie să aruncăm o privire retrospectivă asupra Bisericii apusene, şi în mod particular asupra Bisericii galilor, în epoca în care Biserica răsăriteană era agitată de erorile lui Nestorie.

Spectacolul pe care-l prezintă Biserica galeză este demn de cel pe care ni l-a prezentat Biserica africană, în timpul episcopatului lui Augustin. Acest mare bărbat a avut relaţii cu teologii cei mai eminenţi ai Bisericii galeze, şi noi îl vom regăsi în luptele care s-au desfăşurat acolo în legătură cu erorile pelaghiene.

Noi trebuie să vorbim mai întâi despre o dispută care a agitat puternic provinciile Galiei meridionale, şi care a dat episcopului Romei ocazia de a exagera prerogativele scaunului său. Este vorba despre drepturile Bisericilor metropolitane[1].

La origine, stabilirea mitropoliilor nu a fost supusă unor legi fixe şi determinate. Se ştie că episcopii aveau întotdeauna cu ei un oarecare număr de ucenici; dintre ei, îi alegeau pe cei care se remarcau mai mult prin virtute şi ştiinţă, pentru a-i ridica la deplinătatea preoţiei şi a le încredinţa grija unuia sau mai multor oraşe care se învecinau cu Biserica lor. Aceşti noi episcopi aveau, este adevărat, toate puterile inerente hirotoniei episcopale; ei hirotoneau preoţi, îi aşezau în localităţile în care considerau că este utilă prezenţa lor spre binele credinţei, şi aveau întreaga administraţie a Bisericilor lor; dar ei rămâneau întotdeauna, pentru anumite acte, într-un soi de dependenţă de episcopul care le-a conferit hirotonia şi misiunea; acesta îi vizita, le dădea sfaturi, îi îndruma, prezida adunările lor, în fine, era mitropolitul lor. Succesorul acestui episcop primat păstra, faţă de succesorii episcopilor secundari, aceleaşi raporturi care au devenit puţin câte puţin drepturi. Astfel se stabileau mitropoliile care au fost curând foarte apropiate unele de altele.

În secolul al IV-lea, se simţea necesitatea de a diminua numărul lor, şi Sinodul de la Niceea a decis ca în fiecare provincie civilă să nu existe decât o mitropolie ecleziastică care va fi aceeaşi cu metropola civilă.

Îndeplinirea imediată a acestei legi nu era posibilă, ea ar fi produs în Biserică o adevărată bulversare, schimbând drepturile şi îndatoririle respective ale tuturor episcopilor; prin urmare, nu se vor conforma la aceasta decât treptat, şi abia la sfârşitul secolului al IV-lea sau la începutul celui de-al V-lea s-a văzut aplicarea în Galia.

Aceasta a fost cauza disensiunii care a izbucnit între Proculus, episcopul Marsiliei, şi câţiva din sufraganţii săi, şi între episcopii de Arles şi de Vienne[2].

Marsilia[3], situată în Viennoise, nu era metropolă civilă a nici unei provincii şi nu putea fi, în consecinţă, metropolă bisericească; totuşi, ea era încă în pofida legii Sinodului de la Niceea, şi avea chiar sufraganţi în Narbonnaise[4]. Aceşti episcopi încercau să se sustragă acestei jurisdicţii ilegale, şi Proculus apăra cu vigoare drepturile de care se bucuraseră predecesorii săi.

Tulburarea dintre episcopii de Arles şi de Vienne era mai dificil de rezolvat. Vienne era, este adevărat, metropola civilă a provinciei care, după numele său, se numea Viennoise; dar Arles, situat de asemenea în această provincie, avea un fel de întâietate asupra metropolei însăşi, fiind considerată capitala corpurilor provinciilor meridionale care se distingeau de restul provinciilor galeze şi foarte adesea reşedinţa prefectului pretoriului. Deci, episcopii acestor două oraşe puteau să-şi ia titluri pe baza pretenţiilor lor la drepturile de mitropolit.

Episcopii galilor, pentru a pune capăt acestor diferende, care nu puteau decât să-i indigneze pe credincioşi, i-au rugat pe fraţii lor care îşi aveau reşedinţa în Alpi, să se reunească la Turin, şi să examineze aceste chestiuni delicate care erau chiar binecunoscute din cauza apropierii regiunilor, şi asupra cărora nu se puteau pronunţa decât printr-o judecată imparţială şi dezinteresată.

Noi avem de la Sinodul de la Turin următoarea epistolă sinodală:

,,Sfântul sinod[5], adunat la Turin, în cea de-a zecea zi a calendelor lui octombrie, fraţilor noştri preaiubiţi, episcopi din Galia şi cinci provincii:

Fiind adunaţi la Turin, la rugămintea episcopilor din provinciile Galiei, şi reuniţi în biserică cu ajutorul lui Dumnezeu, noi am înţeles raţiunile pentru care episcopii ne-au cerut să examinăm cauza, şi noi am formulat opinia noastră, cu scopul de a menţine binele păcii şi de a dobândi respectarea exactă a sfintelor canoane.

În primul rând, sfântul bărbat Proculus, episcop al Marsiliei, spune că el trebuie să conducă, ca mitropolit, în mai multe Biserici din cea de-a doua Narbonnaise, şi că el avea dreptul de a face acolo hirotoniile episcopilor deoarece el [episcopul Marsiliei] le făcea înainte, şi că aceste Biserici au fost întotdeauna în provincia sa;

Pe de altă parte, aceşti episcopi din cea de-a doua Narbonnaise pretind că ei nu trebuie să aibă ca primat un episcop din altă provincie.

Sfântul sinod a decis, pentru binele păcii şi pentru a menţine buna armonie, că Proculus va conduce ca un părinte în mijlocul fiilor săi. Această cinste este acordată persoanei sale, şi nu scaunului său. În timpul vieţii sale, el va păstra demnitatea de primat în Bisericile pe care el va dovedi că au fost înainte în provincia sa şi în care a aşezat ucenicii săi ca episcopi.

În privinţa episcopilor de Arles şi Vienne care erau în diferend în privinţa primatului, sfântul sinod a decis că va fi primat al întregii provincii cel care ar putea dovedi că oraşul său este metropolă civilă. Este sfătuit fiecare, pentru binele păcii, să viziteze Bisericile cele mai apropiate de oraşul lor episcopal”.

După aceste două decizii pline de înţelepciune, sinodul s-a ocupat de multe alte probleme importante, în principal de hirotonii, pe marginea cărora s-au ridicat discuţii grave între episcopii Octavie, Ursio, Remigie şi Triferie.

Iată diferitele decizii ale sinodului:

,,Sfântul sinod declară că dacă cineva face hirotonii împotriva canoanelor, cel care va fi astfel hirotonit va fi lipsit de cinstea preoţiei, şi cel care va face hirotonia va fi lipsit de orice autoritate pentru hirotonii şi sinoade.

Referitor la laicul Paladie care a acuzat pe preotul Spanus de o crimă gravă, episcopul Triferie adeverind în faţa sinodului că el a examinat această problemă şi a găsit imputaţia calomnioasă, sinodul a declarat că Paladie va rămâne sub sentinţa cu care a fost condamnat de episcopul Triferie, care o va ridica când va găsi de cuviinţă.

În privinţa preotului Exuperantie, care a ridicat acuzaţii grave împotriva episcopului său Triferie, care l-a insultat, şi a păcătuit împotriva disciplinei ecleziastice într-un mod atât de grav încât a fost lipsit de comuniunea Domnului, el va rămâne în puterea episcopului său care îi va putea da darul comuniunii atunci când va fi mulţumit de el.

Sinodul a decis că trebuie primiţi în comuniune cei care se separaseră de episcopul Felix”.

În acest canon este vorba despre Felix de Treves, care fusese hirotonit de itachieni. Felix, văzând că hirotonia sa, pentru care Sfântul Martin se căise atât că asistase la ea, era un subiect de tulburare şi dezbinare în Biserică, şi-a părăsit scaunul la puţin timp după Sinodul de la Turin, şi s-a retras într-o mânăstire pe care el o construise, cu o biserică în cinstea Sfintei Fecioare şi a mucenicilor din legiunea Thebeenne care pătimiseră la Treves. El a murit acolo, după câţiva ani, în practicarea vieţii monahale, şi s-a învrednicit să intre în rândul sfinţilor[6].

,,Nimeni, continuă sinodul, nu trebuie să atragă clericul altui episcop şi să-l hirotonească pentru Biserica sa, chiar conferându-i un grad mai ridicat; nici să primească un cleric depus de propriul episcop.

Sinodul a decis că cei care fuseseră hirotoniţi fără respectarea rânduielilor şi au avut copii după hirotonia lor, nu puteau fi ridicaţi la grade superioare.

Fie ca Domnul nostru să binevoiască să vă păstreze în sănătate vreme de mulţi ani, domni şi fraţi preaiubiţi”.

Sinodul de la Turin l-a condamnat pe Lazăr pe care Proculus l-a făcut, la puţin timp după aceea, episcop de Aix. El fusese ucenicul Sfântului Martin. Un alt ucenic al marelui episcop, Eros fusese înălţat în scaunul din Arles. Amândoi se arătau partizani ai lui Constantin care se proclamase împărat în Galia.

Eros şi Lazăr, legaţi de Constantin, au căzut odată cu el; generalul Constans, biruitorul lui Constantin, i-a izgonit din scaunele lor. Ei au fugit în Palestina unde au slujit cu vrednicie Biserica împotriva pelaghienilor. Sfântul Prosper[7] şi Fericitul Augustin[8] îi socoteau pe Eros şi pe Lazăr ca episcopi demni, şi Constans[9], făcând să fie ridicat [în scaun] Patrocle în locul lui Eros, a făcut un deserviciu Bisericii.

Patrocle era un om ambiţios şi viclean, care a reuşit să-l păcălească pe Papa Zosim, până în punctul în care l-a împins să facă fapte pe care cardinalul Baronius nu s-a temut să le numească nedrepte[10]. Atunci când el a câştigat, datorită flexibilităţii şi intrigilor, stima sa şi afecţiunea sa, el i-a scris pentru a-i spune plângerile sale împotriva lui Proculus de Marsilia, Simplicie de Vienne şi Ilarie de Narbonne, care refuzau să se supună înaltei jurisdicţii pe care el o pretindea inerentă scaunului de Arles încă de la venirea Sfântului Trofim în Galia.

Zosim s-a grăbit să-i facă dreptate lui Patrocle, şi a scris următoarea scrisoare episcopilor din Galia[11]:

,,Zosim, tuturor episcopilor din Galia şi şapte provincii:

A plăcut scaunului apostolic ca orice cleric venind la Roma sau mergând în altă parte să ia, înainte de plecarea sa, scrisori de prezentare[12] ale episcopului mitropolit de Arles, în care se va menţiona preoţia sa sau rangul său în ierarhia bisericească.

Noi am stabilit această rânduială deoarece se întâmplă că falşi episcopi, preoţi sau alţi clerici, în speranţa că viclenia lor nu se va descoperi, uzurpă un nume şi onoruri la care ei nu au dreptul.

Astfel, preaiubiţi fraţi, [este bine] ca orice episcop, preot, diacon sau slujitor inferior să ştie că dacă el vine la noi, nu va putea fi primit fără aceste scrisori. Dacă cineva îndrăzneşte să încalce aceste rânduieli binecuvântate, să ştie că el este separat de comuniunea noastră. Noi acordăm privilegiul de a da scrisori de prezentare sfântului nostru frate şi co-episcop Patrocle, datorită vredniciei sale.

În plus, noi poruncim ca episcopul mitropolit al oraşului Arles să prezideze hirotoniile, şi să redobândească autoritatea sa pontificală în provincia Viennoise şi în prima şi cea de-a doua provincie Narbonnaise.

Noi avertizăm fiecare episcop să nu uzurpe provincia altuia, pentru ca el să nu mai vină cu plângeri pe acest subiect. Cu dreptate, Biserica din Arles reclamă, ca ale sale, parohiile din Citharisa şi Gargaria[13], care sunt situate pe teritoriul provinciei sale.

Nu trebuie să ne mai abatem de la un vechi privilegiu al Bisericii din Arles, la care a fost trimis, de scaunul apostolic, marele episcop Trofim[14], care a fost izvorul de unde râurile credinţei au curs în toată Galia. Iată de ce ea trebuie să-şi păstreze toată autoritatea sa, nu numai asupra parohiilor din teritoriul său, ci şi asupra tuturor celorlalte provincii, după vechiul obicei, şi, dacă se naşte vreo discuţie, se va aduce la cunoştinţa mitropolitului de Arles, în afară de cazul în care importanţa chestiunii necesită cercetarea noastră”.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

   [1] N.tr.: Revenim asupra cuvântului ‘metropolă’: din canonul 4 al Sinodului de la Niceea din 325 reiese că, începând cu acest sinod, în Biserică au fost introduse diviziunile teritoriale ale imperiului. Aceasta a fost divizată în provincii, cum era imperiul, şi episcopul din oraşul capitală al provinciei sau metropolă a fost numit metropolitan şi învestit cu o anumită jurisdicţie asupra celorlalţi episcopi ai provinciei (a se vedea cartea a VII-a, anii 325-346, partea 1).

   Astăzi nu mai folosim cuvintele ‘metropolă’, ‘metropolitan’ etc, ci mitropolie şi mitropolit. Noi vom alterna utilizarea lor în funcţie de context.

   [2] N.tr.: Vienne este un oraş în sud-estul Franţei.

   [3] Marsilia avea o importanţă foarte mare, ca Biserică antică şi ca metropolă a grecilor stabiliţi în provinciile meridionale; ea era centrul, nu al unei provincii romane, ci al unui stat independent multă vreme.

   [4] N.tr.: Expresia Galia Narboneză (în franceză, Gaule Narbonnaise; în latină, Gallia Narbonensis) desemnează provincia romană stabilită în sud-estul Galiei după întemeierea coloniei romane de la Narbonne în anul 118 î.Hr.. Ea se întinde de la Toulouse până la Vienne prin Narbonne, Nîmes şi Orange.

   La începutul secolului al IV-lea, provincia narboneză este împărţită în 3 provincii: prima Narboneză (cu capitala la Narbonne), cea de-a doua Narboneză (cu capitala la Aix) şi Viennoise (cu capitala la Vienne).

   [5] Concil. Taurin.; apud Sirm., Concil. antiq. Gall., tomul I, p. 27.

   [6] Martyrolog. rom., 26 martie; Bolland., cod. die.

   [7] Sfântul Prosper, Chron..

   [8] Fericitul Augustin, De Gestis Pelagii, c. 1; Epist. 175 ad Innocent. pontif. rom., nr. 1.

   [9] Sfântul Prosper, Chron..

   [10] Baronius, Annal. eccl., ad ann. 418, § 41.

   [11] Zosim, Epist. 1 ad Episcop. Gall.; apud Sirm., Concil. antiq. Gall., tomul I, p. 42.

   [12] Scrisorile de prezentare erau scrisori de comuniune sau de recomandare, date de episcopi. Se luau mari precauţii pentru ca ele să nu poată fi contrafăcute. Se scria, în partea de sus a scrisorii, primele litere greceşti ale numelui celor trei Persoane ale Prea Sfintei Treimi: Π, Υ, ΑΠ (pater, uios, agion pneuma). Aceste litere, împreună cu cele ale cuvântului Amin care se puneau după ele, formau un număr (în greacă, literele servesc de cifre). Se luau, în plus, prima literă a numelui celui care scria, cea de-a doua a numelui celui căruia i se scria, cea de-a treia a numelui celui pentru care se scria, cea de-a patra a numelui oraşului de unde se scria. Toate aceste litere, cu indicaţia curentă, formau încă un număr anumit, care era exprimat în cursul scrisorii de prezentare, care era semnată de episcop şi sigilată cu sigiliul său. Episcopii ţineau secret acest model de scrisori, pentru ca falsificatorii să nu le poată contraface.

   [13] Parohii situate la marginea mării, în apropiere de Marsilia.

   [14] Se credea la începutul secolului al V-lea că Sfântul Trofim era venit la Arles din secolul I.