Istoria Bisericii. Perioada celor sapte Sinoade Ecumenice (IV)

ISTORIA BISERICII (IV)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE

Episodul anterior

de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre

alcătuită
după documente originale şi autentice

de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse

Volumul IV
Cartea a X-a

Anii 407–431

2

Starea imperiului în Răsărit şi Apus – Ultimii ani ai lui Onorie – Teodosie al II-lea, succesor al lui Arcadie – Educaţia lui Teodosie al II-lea sub regenţa surorii sale, Pulcheria – Episcopii de Constantinopol: Atic, Sisinie, Nestorie – Erorile acestuia din urmă – Chiril al Alexandriei şi Nestorie – Scrisoarea lui Nestorie către episcopul Romei, Celestin – Chiril scrie împăratului şi surorilor sale – Scrisoarea sa către episcopul Romei – Nestorie şi Ioan al Antiohiei – Cele 12 anateme ale lui Chiril – Convocarea Sinodului de la Efes, al III-lea Ecumenic – Istoria şi actele Sinodului

Anii 408-431

 

Partea a III-a

Erorile lui Nestorie se răspândeau în toate Bisericile şi mânăstirile cărora el avea grijă să le trimită cuvântările sale. El le trimitea chiar în mânăstirile din Egipt unde au provocat tulburări printre o mulţime de monahi mai mult virtuoşi decât savanţi, şi pe care viaţa lor ascetică îi predispunea la exagerare. Episcopul Chiril al Alexandriei s-a văzut astfel silit să se ocupe de noile dogme.

Acest episcop era în drept, după canoane şi uzanţe, să anunţe praznicul Paştilor tuturor Bisericilor. La această indicaţie [a datei Paştilor], el alătura un cuvânt pascal.

În 429, Chiril, în circulara sa, trata noile erori care tulburau Biserica. Această circulară apărea sub titlul Epistolă către pustnici. El nu-l aminteşte acolo pe Nestorie, dar îl respinge după ce a citat textual aserţiunile sale[1].

Nestorie s-a simţit jignit de această epistolă. Erorile sale fuseseră semnalate în toate Bisericile în care el a avut vanitatea de a trimite predicile sale. La Roma s-au preocupat de acestea. Celestin îi succedase acolo lui Bonifatie care-l înlocuise pe Zosim.

Primind predicile episcopului Constantinopolului, Celestin a reunit episcopii sufraganţi ai scaunului său, şi toţi împreună au luat hotărârea de a se adresa episcopului Alexandriei pentru a şti dacă episcopul Constantinopolului rostise cu adevărat aceste predici care conţineau o dogmă cu siguranţă eretică[2].

În acelaşi timp, alexandrinii care se aflau la Constantinopol când a fost făcută publică epistola lui Chiril către pustnici au confirmat episcopului Alexandriei că Nestorie s-a arătat foarte afectat de aceasta. Chiril a hotărât să-i scrie lui Nestorie însuşi pentru a-i da posibilitatea să se explice. Scrisoarea sa este plină de dragoste şi atenţie; el îl numeşte episcop foarte religios şi foarte iubit de Dumnezeu şi-l anunţă că alexandrinii i-au spus că epistola sa către pustnici îi provocase mâhnire. Însă, această epistolă nu conţinea decât respingerea erorilor evidente conţinute în anumite predici răspândite printre pustnicii din Egipt. Nu este cu putinţă ca astfel de predici să fie ale lui, şi preareligiosul Celestin, episcopul Bisericii Romane, nu putea să creadă aceasta, din moment ce îi scrisese lui, pentru a şti ale cui erau. Dacă este adevărat că predicile erau ale lui, de ce, în loc să se supere pe cel care a respins erorile, nu a liniştit lumea religioasă scandalizată de învăţătura sa ?

Chiril putea să vorbească astfel deoarece el primea din Răsărit numeroase scrisori care mărturiseau tulburarea produsă de predicile lui Nestorie[3].

Nestorie a fost ofensat de această scrisoare. El nu vroia să răspundă; dar a cedat stăruinţelor preotului Lamponos care-i adusese scrisoarea de la Chiril, şi i-a adresat episcopului Alexandriei o scrisoare în care se plângea mai ales că a fost tratat cu puţine menajamente[4].

Opoziţia cu care se confrunta nu făcea decât să-l acrească pe Nestorie. Profitând de faptul că împăratul îi era favorabil, el a făcut să fie întemniţaţi şi biciuiţi cei care i se opuneau şi luau apărarea credinţei. Violenţele sale nu făceau decât să însufleţească râvna ortodocşilor[5]. În acelaşi timp în care el încerca să închidă gura apărătorilor dogmei sănătoase, el respingea printr-un preot pe nume Fotie epistola lui Chiril către pustnici. Apoi, el a complotat şi a câştigat patru indivizi din Alexandria, care se erijau în acuzatori ai episcopului lor şi cereau depunerea sa la pretoriul împărătesc.

În plus, el a hotărât să câştige Biserica apuseană care poate, după supoziţiile sale, nu s-ar fi supărat să se răzbune pe Chiril pentru orgoliul unchiului său Teofil. Deci i-a scris lui Celestin al Romei o scrisoare insidioasă în care el părea să nu aibă ca scop decât a se întreţine cu el pe tema pelaghienilor.

Marius Mercator venise să publice la Constantinopol un memoriu împotriva acestor eretici[6]; el îl adresase împăratului şi însăşi Bisericii Constantinopolului şi nu episcopului. Nestorie a profitat de această circumstanţă pentru a-i scrie lui Celestin[7]:

„Iulian, Flor, Orontie şi Fabie, care îşi spun episcopi apuseni, s-au adresat adeseori împăratului, plângându-se că suferă persecuţii, chiar dacă sunt soborniceşti. Ei ne-au adresat aceleaşi plângeri, şi, deşi noi nu le-am ascultat, ei le reînnoiesc fără încetare. Noi le-am spus ceea ce putea spune oricine nu era la curent cu problema lor; dar, pentru cazul în care ei îl vor inoportuna din nou pe împărat, şi pentru ca noi să fim de acord în această problemă, aveţi bunătatea de a ne înştiinţa dacă ei au fost condamnaţi canonic de voi, căci noile secte nu merită nici o protecţie din partea adevăraţilor păstori”.

Vrând să-şi scuze violenţele, Nestorie se erija în păstor zelos pentru ortodoxie şi care se bucura de o mare influenţă asupra spiritului împăratului. El nu ignora faptul că predecesorul său Atic îi condamnase pe pelaghieni împreună cu Bisericile Africii, Romei şi principalele Biserici din Răsărit; dar el se prefăcea a cere informaţii lui Celestin pentru a profita de ocazia de a-i da lui [informaţii] despre pretinşii sectanţi care nu erau alţii decât ortodocşii care luptau împotriva erorilor sale.

„Noi de asemenea, spune el, avem sectanţi împotriva cărora eu sunt obligat să lupt când cu forţă, când cu blândeţe. Este o boală gravă pe care noi trebuie s-o vindecăm şi care se aseamănă cu putregaiul lui Apolinarie şi Arie. Ei fac, efectiv, din unirea Domnului cu omul un fel de fuziune, pretinzând că Dumnezeu Cuvântul, consubstanţial cu Tatăl, Şi-a luat originea din Fecioară, mama lui Hristos, a fost construit astfel cu templul pe care El L-a locuit şi a fost îngropat cu trupul său. Clerici din Biserica noastră susţin această eroare, unii din ignoranţă, ceilalţi ca urmare a unui spirit eretic în care ei au fost crescuţi, şi care vine chiar din vremurile apostolice. Ei adaugă că, după înviere, trupul nu a rămas în natură, ci s-a transformat în fire dumnezeiască; pentru a spune totul într-un cuvânt: ei au făcut să concorde dumnezeirea Celui Unul-Născut cu unirea Sa cu trupul şi o fac să moară odată cu el. Ei îndrăznesc să enunţe această blasfemie: că trupul unit cu dumnezeirea a devenit dumnezeiesc, şi ei merg până la a se sluji de cuvântul îndumnezeire. Este atacată în acelaşi timp dumnezeirea şi trupul.

Ei au ajuns astfel să dea Fecioarei, mama lui Hristos, titlul de mamă a lui Dumnezeu, şi nu se tem să se folosească de această expresie când Sfinţii Părinţi de la Sinodul de la Niceea au decis doar: „Domnul nostru Iisus Hristos S-a întrupat prin acţiunea Sfântului Duh din Fecioara Maria”. Eu nu vorbesc despre Sfintele Scripturi unde îngerii şi apostolii ne învaţă că Fecioara Maria a fost mama lui Hristos şi nu mama Dumnezeu-Cuvântului.

Eu cred că preafericirea voastră a aflat despre luptele pe care le-am dat în favoarea dogmei sănătoase. Datorită lui Dumnezeu, aceste lupte nu au fost inutile şi un mare număr de oameni a aflat de la noi aceste adevăruri: că cel care se naşte este de aceeaşi substanţă cu mama sa; că umanitatea Domnului care vine de la Fecioară este unită şi nu amestecată cu Dumnezeu. Dacă se vrea a se sluji de cuvântul mamă a lui Dumnezeu, deoarece umanitatea a fost unită cu Cuvântul, şi nu în raport cu cea care a născut, noi răspundem că acest cuvânt nu este convenabil, căci o mamă adevărată trebuie să fie de aceeaşi natură cu cel care s-a născut din ea. Se poate totuşi a-l tolera în acest sens că templul cuvântului, care este luat de la ea, este inseparabil de Cuvântul Însuşi, dar nu fiindcă ea ar fi mama Cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce este cu neputinţă, deoarece nimeni nu poate naşte ceea ce este mai vechi decât ea”.

Nestorie dădea aceste informaţii, adăuga el, în scopul de a stabili relaţii de bună frăţietate între păstorii care luptaseră împotriva sectanţilor. El îl salută pe Celestin şi sinodul său, în numele lui şi al celor care formau sinodul său episcopal.

Episcopii aveau atunci pe lângă ei un sinod fără de care ei nu emiteau nici un act important.

Celestin nu a răspuns nici la această scrisoare, nici la multe altele pe care Nestorie i le-a adresat[8]. Nestorie s-a decis să-i scrie din nou pentru a solicita lămuriri în legătură cu pelaghienii şi a-i vorbi despre pretinşii sectanţi împotriva cărora el luptase la Constantinopol.

În această scrisoare, ca în precedenta, el încerca să atribuie adversarilor săi această opinie absurdă: că Sfânta Fecioară ar fi fost mama dumnezeirii. Ortodocşii spuneau că ea era mama Cuvântului, dar numai în sensul că persoana unică a lui Hristos era persoana dumnezeiască sau Cuvântul, dar nu în sensul că firea dumnezeiască ieşise din Fecioara Maria ca din izvorul ei. Dar Nestorie vroia să-şi ascundă eroarea sub o aparenţă de ortodoxie şi îşi imagina că nu se va observa intenţia sa, care era de a face din umanitatea lui Hristos o persoană, diferită de persoana Cuvântului; de a face astfel doi Hristoşi, unul Dumnezeu, celălalt om; iată de ce îi plăcea să numească confuzie, amestec unirea ipostatică sau personală a celor două firi în persoana unică a lui Hristos.

Noi vom vedea de ce Celestin nu răspundea la stăruinţele repetate ale lui Nestorie. Este probabil că episcopul Alexandriei îi expusese atât de bine subterfugiile confratelui său de la Constantinopol, încât el nu se lăsa prins într-o logomahie greacă pe care un latin ar fi înţeles-o cu greu, de unul singur, îndeajuns.

Chiril era în situaţia de a pricepe toate perfidiile lui Nestorie, aşa cum el a dovedit în cea de-a doua scrisoare a sa către acesta. Ea este un adevărat tratat teologic în care erau demascate toate subtilităţile dialecticii noului ereziarh[9]. Cum Nestorie încerca să apeleze la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, Chiril explică dogma ortodoxă proclamată de această venerabilă adunare, şi dovedeşte că Nestorie a abătut-o de la adevăratul ei sens; că sinodul a avut în vedere persoana, în deciziile sale; că persoana a fost cea care a fost născută din Tatăl, S-a întrupat, a pătimit şi a murit, fără ca firea dumnezeiască, în persoana Sa, să fi fost atinsă de ceea ce nu putea să atingă decât umanitatea.

În răspunsul său, Nestorie îl tratează pe Chiril[10] cu o morgă care nu i se cuvenea deloc; el încearcă, ca întotdeauna, să vorbească despre fiecare fire a lui Hristos ca despre o personalitate distinctă, şi repetă că Maria a fost mama lui Hristos şi nu mama lui Dumnezeu, ca şi cum Hristos nu era persoana Fiului lui Dumnezeu.

Chiril îi răspunde lui Nestorie pentru a-i arăta erorile sale şi a-l îndemna să le retragă cât mai repede[11]. La cele două scrisori pe care i le-a adresat în acest sens nu a primit răspuns, şi Nestorie a refuzat chiar să-i vadă pe cei care i le-au adus.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

[1] Sfântul Chiril al Alexandriei, op. Edit. Migne; Patrologia Græca, tomurile de la 68 la 77. Epist. 1 ad solit.

[2] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 2 ad Nest.

[3] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 11 ad Cœlestin.

[4] Int. Epist. Chiril 3.

[5] Libell. Basil. int. act. Synod. Ephesin. Edit. Labbe-Mansi.

[6] Marius Mercator, Commonit. de Cœlest. Părintele Garnier a reunit, în ediţia sa a operelor lui Mercator, mai multe lucrări importante care se referă la ereziile lui Pelaghie şi Nestorie.

[7] Epist. Nest. Inter. Epist. Cœlest. 7. Edit. Coust.

[8] Epist., 2 Nest. ad Cœlest, § 1.

[9] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 4.

[10] Inter. Epist. Chiril 5.

[11] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 6 şi 7.