Istoria Bisericii. Perioada celor sapte Sinoade Ecumenice (IX)

ISTORIA BISERICII (IX)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE

Episodul anterior

de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre

alcătuită
după documente originale şi autentice

de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse

Volumul IV
Cartea a X-a

Anii 407–431

2

Starea imperiului în Răsărit şi Apus – Ultimii ani ai lui Onorie – Teodosie al II-lea, succesor al lui Arcadie – Educaţia lui Teodosie al II-lea sub regenţa surorii sale, Pulcheria – Episcopii de Constantinopol: Atic, Sisinie, Nestorie – Erorile acestuia din urmă – Chiril al Alexandriei şi Nestorie – Scrisoarea lui Nestorie către episcopul Romei, Celestin – Chiril scrie împăratului şi surorilor sale – Scrisoarea sa către episcopul Romei – Nestorie şi Ioan al Antiohiei – Cele 12 anateme ale lui Chiril – Convocarea Sinodului de la Efes, al III-lea Ecumenic – Istoria şi actele Sinodului

Anii 408-431

 

Partea a VIII-a

Imediat după Paşti, episcopii au pornit la drum. Nestorie a plecat din Constantinopol însoţit de o mare mulţime de oameni foarte heterogenă[1]. El a găsit la Efes un mare număr de episcopi, iar Chiril al Alexandriei a sosit la puţin timp după el cu episcopii din provincia sa. Ioan al Antiohiei nu a putut veni în perioada indicată, el s-a scuzat pentru aceasta spunând că episcopii din provincia sa erau foarte îndepărtaţi unii de alţii; că era nevoie de 30 zile pentru a merge din Antiohia până la Efes; că episcopii săi au vrut să prăznuiască, înainte de a pleca, duminica care se numea nouă, adică cea care urma imediat după duminica Paştelui.

Episcopii au lăsat să se scurgă 15 zile după data fixată pentru reunirea adunării, pentru a-i aştepta pe cei întârziaţi; apoi ei s-au reunit sub conducerea lui Chiril care era însărcinat cu această funcţie prin procura episcopului Romei.

Istoricul Evagrie este cel care ne învaţă această particularitate. Se înţelege că Chiril şi Celestin nu vroiau să-l lase pe Nestorie la conducerea sinodului. Or, după hotărârea celui de-al II-lea Sinod Ecumenic, episcopul Constantinopolului se bucura de cel de-al doilea loc în Biserică şi episcopul Alexandriei nu avea decât cel de-al treilea loc. Deci sinodul ar fi fost condus de Nestorie dacă Chiril nu ar fi avut procura episcopului Romei care se bucura în mod incontestabil de primul loc, ca episcop al celei dintâi capitale [a imperiului].

Dar, deoarece episcopul Romei îi dăduse lui Chiril împuternicirea sa de a conduce lucrările sinodului, nu ar trebui să conchidem de aici că el a fost legatul sau delegatul său[2]. Ca episcop al provinciei romane, episcopul Romei nu putea trimite, pentru a atesta credinţa Bisericilor aflate sub jurisdicţia sa, decât episcopi sau preoţi ai acestor Biserici; iată de ce aceşti delegaţi la sinod au fost doi episcopi pentru provincia romană şi un preot pentru Biserica Romei.

Socrate relatează că, înainte de începerea sinodului, episcopii se reuneau şi aveau între ei conferinţe în care se discutau problemele care trebuiau rezolvate. Chiril, spune el, a declarat război prin mai multe cuvântări în care el căuta să-l înspăimânte pe Nestorie, deoarece el era duşmanul său. Chiril nu-l iubea pe Nestorie, acest lucru este incontestabil; dar, atacând erorile sale, el se supunea cu siguranţă mai mult râvnei sale pentru ortodoxie decât antipatiei sale pentru episcopul Constantinopolului.

Nestorie, după acelaşi istoric, aflând că-l numeau pe Hristos Dumnezeu, a declarat că el nu ar fi avut relaţii cu oameni care comiteau o astfel de eroare. Casa sa din Efes era înconjurată de soldaţi. Un mare demnitar de la curte, pe nume Irineu, îl însoţise din prietenie, şi împăratul îl însărcinase pe Candidian cu apărarea libertăţii membrilor sinodului.

Prima şedinţă a avut loc pe 20 iulie 431, în biserica mitropolitană din Efes, închinată Sfintei Fecioare. Nestorie a fost invitat acolo în ajun de 4 episcopi[3]. El a răspuns că va veni dacă va considera oportun. Câţiva episcopi, adepţii săi, au dat un răspuns asemănător. Chiar în aceeaşi zi, Nestorie i-a cerut lui Memnon, episcop de Efes, să-i dea Biserica Sfântului Ioan pentru a se reuni acolo cu partizanii săi. Foarte puţini episcopi erau favorabili dogmei sale; dar existau 68 care protestau că trebuiau să-l aştepte pe Ioan al Antiohiei înainte de a începe sinodul. Memnon a refuzat [să dea] biserica care i-a fost cerută, şi sinodul a decis că îl aşteptaseră suficient pe Ioan al Antiohiei, deoarece episcopi [aflaţi] în oraşe mult mai îndepărtate decât el sosiseră şi că doi dintre co-provincialii săi, care i-o luaseră înainte, declaraseră că se putea începe sinodul fără el.

Candidian s-a dus la o şedinţă pregătitoare care a avut loc în ziua de 22 iulie dimineaţa, şi i-a rugat pe episcopi să se conformeze poruncilor împăratului care vroia să nu aibă loc adunări private, ci reuniuni unde să se afle toţi episcopii. Or, după el, Ioan al Antiohiei nesosind cu co-provincialii săi, trebuia să fie aşteptat. El nu a putut să justifice această pretenţie prin misiunea care i-o dăduse împăratul şi de aceea a fost obligat să facă o comunicare sinodului. Nu s-a ţinut cont deloc de cererea sa. El s-a retras furios şi a trimis sinodului un protest, a cărui copie i-a fost trimisă împăratului.

Episcopii s-au reunit în număr de 158. Cartea Evangheliilor a fost aşezată pe un tron, şi episcopii s-au aşezat pe două rânduri de fiecare parte în ordinea demnităţii lor. Chiril stătea pe primul loc, şi în acte s-a avut grijă a se spune că el reprezenta pe prea sfinţitul arhiepiscop al Bisericii romanilor[4], pentru a evita orice protest din partea lui Nestorie care îl considera pe episcopul Alexandriei inferior celui al Constantinopolului. Iuvenalie al Ierusalimului ocupa cel de-al doilea loc; apoi veneau mitropoliţii, după demnitatea lor, şi simplii episcopi.

Toţi aflându-se la şedinţă, s-a decis a se trimite o a doua, apoi o a treia delegaţie la Nestorie. Episcopii care au fost însărcinaţi cu aceasta au fost trataţi cu dispreţ de soldaţii care-i păzeau casa. Ei au dat socoteală de misiunea lor în sinod. Petru, preot de Alexandria şi prim notar al sinodului, a făcut istoricul afacerii lui Nestorie şi a relaţiilor sale cu Chiril şi Celestin.

Preotul Petru a citit scrisoarea lui Celestin către Nestorie şi a spus: ,,În afară de această scrisoare a prea sfinţitului episcop Celestin, noi deţinem o scrisoare sinodală care a fost redactată de prea sfinţitul Chiril, care a fost trimisă lui Nestorie în numele sinodului Alexandriei şi care conţine aceeaşi dogmă cu cea a episcopului Romei”.

Sinodul a permis citirea acestei scrisori care conţinea cele 12 anateme pe care noi le-am făcut cunoscute. Petru a adăugat că episcopii care au adus aceste documente la Constantinopol se aflau în adunare şi puteau să relateze detaliile misiunii lor.

Ei au relatat cum au fost primiţi de Nestorie.

În sinod erau doi episcopi binecunoscuţi pentru prietenia lor cu Nestorie, Acachie al Melitinei şi Teodot al Ancirei. Fidus, episcop de Joppe, le-a cerut să declare cu onestitate ceea ce auziseră chiar din gura prietenului lor, de când acesta era în Efes. Chiril s-a alăturat lui Fidus pentru a le face aceeaşi rugăminte. Teodot al Ancirei a luat primul cuvântul şi s-a exprimat astfel: „Eu sunt foarte mâhnit din cauza prietenului meu, dar prefer credinţa tuturor prieteniilor. În ciuda aversiunii pe care o am de a răspunde la întrebarea care mi-este făcută, eu trebuie să vorbesc deşi mărturia mea nu este necesară după scrisoarea care a fost citită. Ceea ce el a spus acolo despre Cuvântul dumnezeiesc, că nu I Se pot atribui slăbiciunile firii omeneşti, el a spus din nou aici. În acelaşi fel în care, în scrisoarea sa, el susţine că nu trebuie să se spună că un Dumnezeu a fost născut dintr-o fecioară, nici că a fost hrănit cu laptele ei, el a repetat aceasta aici de mai multe ori spunând că nu trebuie să vorbim despre un Dumnezeu care ar avea vârsta de 2 sau 3 luni[5]. Alţii decât mine l-au auzit vorbind astfel după ce a venit la Efes”.

Este evident, după această depoziţie, că Nestorie vedea în umanitatea lui Hristos o persoană absolut distinctă de persoana dumnezeiască. În conversaţiile sale particulare, el folosea mai puţină fineţe decât în scrierile sale.

Acachie al Melitinei a făcut această depoziţie:

,,Când este vorba de credinţă, orice afecţiune particulară trebuie să înceteze. Îl iubesc pe Nestorie mai mult decât oricine, şi aş vrea să găsesc mijlocul de a-l salva; dar voi spune adevărul pentru a nu-mi pierde sufletul. Încă de la sosirea mea la Efes am vorbit cu el, şi văzând că el susţinea dogme rele, am făcut toate eforturile pentru a-l aduce pe calea cea bună. Părea că cedează. După 10-12 zile, l-am revăzut şi conversaţia se angaja pe acelaşi subiect. Eu am văzut că el combătea adevărul. El se baza mai ales pe un sofism cu ajutorul căruia credea că-şi pune adversarii în alternativa sau de a nega dumnezeirea Fiului unic sau de a spune că Tatăl şi Sfântul Duh S-au întrupat împreună cu Fiul, ceea ce este o erezie. Acest sofism tindea în mod evident să răstoarne credinţa. Într-o altă circumstanţă, un episcop dintre adepţii săi susţinea că Fiul care a pătimit era diferit de Cuvântul dumnezeiesc. Nemaiputând să ascult mult timp asemenea blasfemii, m-am retras. Unul dintre partizanii săi a spus de asemenea că crima evreilor a fost comisă împotriva unui om şi nu a unui Dumnezeu”.

Aceste depoziţii nu lasă nici un dubiu despre adevăratele opinii ale lui Nestorie. Nu mai rămânea decât a constata care era adevărata credinţă a vechii Biserici cu privire la persoana dumnezeiască a lui Hristos. Episcopul Flavian de Philippi a cerut să se citească fragmente din Sfinţii Părinţi despre această chestiune. Preotul Petru a declarat că el avea o colecţie de texte pe care le-a citit. El a citit apoi fragmente din scrierile lui Nestorie care erau în contradicţie cu cele ale Părinţilor.

Preotul Petru a adus la cunoştinţă apoi o scrisoare a lui Capreolus, mitropolitul Cartaginei, care deplângea faptul că episcopii din Africa nu au putut să meargă la sinod din cauza pustiirilor cumplite făcute de vandali a căror victimă fusese întreaga provincie africană. Aceşti barbari invadatori au trecut totul prin foc şi sânge şi întreaga Africă nu era decât un morman de ruine. Diaconul Bessula adusese această scrisoare a episcopilor africani.

După această lectură, sinodul a rostit următoarea sentinţă împotriva lui Nestorie:

„Sfântul sinod a spus: Prea nelegiuitul Nestorie, între alte acuzaţii care i se pot aduce, refuzând să-i primească pe prea evlavioşii episcopi pe care noi i-am trimis pentru a-l cita, noi am fost siliţi să purcedem la examinarea dogmelor nelegiuite care i-au fost imputate; noi am descoperit în scrisorile şi cuvântările sale, şi în conversaţiile pe care el le-a avut în această metropolă, şi despre care există mărturii categorice că el a învăţat dogme nelegiuite; şi noi suntem nevoiţi, potrivit canoanelor şi scrisorii prea sfinţitului părinte şi coleg Celestin, episcopul Bisericii romanilor[6], să rostim împotriva lui, chiar cu regret, această tristă sentinţă: Domnul nostru Iisus Hristos, pe care el L-a hulit, hotărăşte prin acest sfânt sinod că Nestorie este lipsit de demnitatea episcopală şi de orice comuniune preoţească”.

Această sentinţă a fost semnată de 198 episcopi, în această formă: „Chiril, episcop al Alexandriei, am semnat, judecând cu sinodul; Iuvenalie, episcop al Ierusalimului, am semnat, judecând cu sinodul …”.

Şedinţa a durat de dimineaţa până noaptea. Toată ziua, poporul a înconjurat Biserica Sfânta Maria, aşteptând judecata cu nerăbdare. De îndată ce a fost cunoscută, poporul credincios a scos un mare strigăt de bucurie. Chiril a scris[7] îndată poporului, clerului şi monahilor din Alexandria în aceşti termeni:

„Să ştiţi, spune el[8], că sfântul sinod s-a reunit în cea de-a 28-a zi a lunii Pauni, în marea biserică din cetatea Efes, numită Maria, mama lui Dumnezeu. După o şedinţă care a durat toată ziua, hulitorul Nestorie a fost condamnat fără ca el să îndrăznească să se prezinte înaintea sfântului sinod; noi l-am depus şi l-am lipsit de demnitatea episcopală. Noi am fost în jur de 200 episcopi. Tot poporul cetăţii a aşteptat de dimineaţă până seara judecata sfântului sinod. Din momentul în care au aflat că hulitorul a fost depus din demnitatea sa, toţi, într-un singur glas, au început să laude sfântul sinod şi să-L preaslăvească pe Dumnezeu fiindcă duşmanul credinţei a fost biruit. Îndată ce noi am ieşit din biserică, am fost conduşi până la casele noastre, luminându-ne drumul cu torţe şi făclii. Toată cetatea era în sărbătoare şi luminată; femei purtând căţui în care ardea tămâie mergeau înaintea noastră.

A doua zi, 23 iunie, sinodul i-a prezentat lui Nestorie sentinţa sa de depunere în următorii termeni:

„Sfântul sinod adunat în Efes prin darul lui Dumnezeu şi cu porunca prea evlavioşilor noştri împăraţi, lui Nestorie, noul Iuda:

Să ştii că din cauza dogmelor tale nelegiuite şi a nesupunerii tale faţă de canoane, tu ai fost depus de sfântul sinod, potrivit legilor Bisericii, şi declarat lipsit de orice demnitate ecleziastică, în cea de-a 22-a zi a lunii prezente de iunie”.

Sentinţa a fost afişată şi publicată de crainici. Ea a fost de îndată adusă la cunoştinţa lui Euharie, apărător al Bisericii Constantinopolului, şi întregului cler cu recomandarea de a veghea asupra tuturor bunurilor Bisericii de care ei trebuiau să dea socoteală episcopului care va fi hirotonit, potrivit voii lui Dumnezeu şi cu permisiunea prea evlavioşilor împăraţi.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

[1] Socrate, Hist. Eccl., cartea a VII-a, c. 34; Evagrie, Hist. Eccl., cartea I, c. 3.

[2] Această eroare este acceptată în Apus. Abatele Darras găseşte dovada pentru ea în scrisoarea în care Celestin i se adresează lui Chiril pentru a-l însărcina să-l menajeze pe cât posibil pe episcopul Constantinopolului. În această scrisoare, istoricul a văzut, precum îi este obiceiul, expresii care nu se găsesc acolo. Acesta este procedeul său obişnuit de a-şi procura dovezi în favoarea papismului.

[3] A se vedea Act. Conc. Ephesin., Labbe-Mansi, tomul IV; Hard., tomul I.

[4] Scriitorii papişti văd în aceste expresii o delegaţie dată în numele unei autorităţi supreme. Ele nu au acest sens.

[5] Socrate (Loc. supracit.) atribuie lui Nestorie expresii asemănătoare.

[6] Abatele Darras nu putea rata, cu această ocazie, a menţiona autoritatea episcopului Romei de care sinodul nu a făcut nici o menţiune (Darras, tomul XIII, p. 71).

[7] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 24, 25 şi 26.

[8] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 24.