Istoria Bisericii. Perioada celor sapte Sinoade Ecumenice (IX)
ISTORIA BISERICII (IX) PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE Episodul anterior de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos până în zilele noastre alcătuită după documente originale şi autentice de Vladimir Guettee doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse Volumul IV Cartea a X-a Anii 407–431 3 Biserica Franţei – Raporturile ei cu Biserica Romei şi luptele ei împotriva încălcărilor episcopilor ei – Proculus de Marsilia şi Patrocle de Arles – Sinodul de la Turin se pronunţă în favoarea lui Proculus – Faptele nedrepte ale lui Zosim împotriva lui Proculus – Bonifatie, episcopul Romei, dezaprobă faptele predecesorului său – Celestin îi succede lui Bonifatie – Noi intrigi ale lui Patrocle – Moartea sa – Partizanii lui îl câştigă pe Celestin – Moartea lui Proculus – Cassian la Marsilia – Convorbirile sale despre monahii din Egipt şi Thebaida – Tabloul pe care-l face vieţii cenobitice din pustiurile Egiptului – Întemeierea mânăstirii Sfântului Victor – Mânăstirea Lerinilor – Lupte dogmatice în mânăstirile Sfântului Victor şi Lerinilor – Semi-pelaghianismul – Mari episcopi gali: Ghermano de Auxerre şi Lup de Troyes – Sfânta Genevieva
Anii 422-431
Partea a VI-a
Honorat s-a îngropat acolo pentru a fugi de onoruri; ei l-au găsit şi el a fost ridicat la preoţie de Sfântul Leontie; dar devenit preot, el şi-a păstrat întotdeauna smerenia de monah. Prin grija sa, s-a ridicat o biserică, şi s-au grupat în jurul ei numeroase chilii în care veneau să locuiască cei care doreau să-L slujească în chip desăvârşit pe Iisus Hristos. Astfel s-a alcătuit mânăstirea sa; ce ţară, ce naţiune nu a avut acolo copii ? Honorat ştia să îmblânzească moravurile cele mai sălbatice, şi foarte adesea el transforma fiare feroce în porumbei blânzi. El veghea cu o grijă extremă ca nimeni, la Lerins, să nu fie trist sau îmbătat de ideile lumii; el pătrundea în toate neliniştile ucenicilor săi, le vedea sufletul, ca să spunem aşa, nu-i supraîncărca cu nici o muncă şi nu le îngăduia să se lenevească printr-un repaus prea lung; el cunoştea, ca printr-o intuiţie peste fire, puterile duhovniceşti şi fizice ale copiilor săi, şi se făcea slujitorul tuturor pentru dragostea lui Iisus Hristos.
Nu se poate înţelege cum putea să facă faţă singur la toate ocupaţiile sale[1]. El era mereu bolnav şi totuşi el postea şi veghea ca cei mai puternici; el îi vizita pe bolnavi cu o mare punctualitate şi se poate spune că, printre ei, mulţi erau mai puţin bolnavi decât el; el le asigura tuturor alinările duhovniceşti şi trupeşti, căuta să facă tuturor ucenicilor săi jugul lui Hristos blând şi uşor, să-i prevină împotriva curselor diavolului, să readucă seninătatea şi pacea în sufletele lor tulburate, să le inspire dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, să le întreţină fervoarea de la început.
Honorat, spune Ilarie, îi privea cu bucurie pe toţi fraţii săi, atât de diferiţi prin limbă şi naţie, care împărtăşeau aceeaşi dorinţă de a-L sluji pe Dumnezeu şi aceeaşi dragoste pentru el; ei îl numeau cu toţii învăţătorul lor şi părintele lor, şi luau parte la durerile sale dacă îl vedeau suferind. Ilustrul şi preafericitul preot Salvian, unul dintre prietenii săi, avea dreptate să spună că aşa cum soarele dă cerului strălucirea sa atunci când străluceşte la orizont, şi o retrage atunci când dispare, tot aşa sfânta comunitate din Lerins, preocupată în întregime de lucrurile cerului, primea de la Honorat seninătatea care dispărea atunci când el era suferind; sub influenţa sa, ea se bucura de putere şi vigoare duhovniceşti.
O virtute care strălucea în Honorat, în mijlocul tuturor celorlalte, era dragostea sa pentru străini. Adeseori, navigatorul îşi abătea ruta pentru a veni la Lerins. În dorinţa sa de a-l vedea pe omul sfânt, el îşi uita interesele, se bizuia puţin pe speranţele pentru o navigaţie fericită şi vânturi favorabile; dacă el nu putea să ajungă să-l vadă, era nemulţumit de călătoria sa, oricât de bucuros ar fi fost. Toţi cei care veneau să-l vadă pe stareţul din Lerins găseau [că este] prea scurt timpul pe care-l petreceau în preajma lui; el ştia să dea farmec săracului său pustiu, şi primea pe toată lumea cu acea râvnă, acea bucurie care se arată faţă de vechi prieteni îndelung aşteptaţi. El subvenţiona cheltuielile pentru aceste vizite cu ajutorul milosteniilor care i se încredinţau; fiecare depunea cu încredere darurile dragostei sale în mâinile celui care, urmând îndemnul Evangheliei, îşi vânduse toate bunurile sale şi împărţise banii obţinuţi săracilor. Deşi sfânta sa familie creştea în fiecare zi, el nu era niciodată neliniştit; pentru ai săi, ca pentru el, nu dorea decât îmbrăcămintea şi hrana zilnică; de multe ori el s-a văzut fără resurse, şi nu şi-a pierdut încrederea. Într-o zi, dintre altele, nu-i mai rămăsese decât un ban de aur; venind un sărac, el i l-a dat, şi i-a spus lui Ilarie şi mai multor ucenici care erau alături de el: Trebuie să vină cineva să ne aducă cele necesare, pentru că noi nu mai avem nimic. Abia au trecut 3 sau 4 ore şi persoana pe care conta a sosit.
În ciuda[2] dorinţei sale de a se ascunde şi de a fi uitat, el era silit să primească multe scrisori; el răspundea la ele cu seriozitate şi mai ales cu o blândeţe desăvârşită. La această ultimă calitate a făcut aluzie într-o zi preafericitul Eucher, atât de ilustru în lume şi mult mai ilustru încă în Iisus Hristos: primind de la Honorat o scrisoare scrisă pe tablete de ceară, după obicei, el i-a răspuns: ,,Mi-aţi trimis mierea sa în ceară”.
Eucher, care-i scria lui Honorat aceste cuvinte graţioase, fusese câtva timp ucenicul său. Acest mare om, dezgustat de o lume ale cărei bogăţii şi onoruri nu-l puteau mulţumi, fiind încă în floarea vârstei, a pus la cale planul nobil de a se îngropa în singurătate pentru a se consacra acolo în întregime virtuţii. După ce a studiat câtva timp la Lerins[3] rânduielile vieţii desăvârşite, el s-a retras cu cei patru copii ai săi şi cu soţia sa Galla în mica Insulă Lero, separată de Lerins doar printr-o stâncă şi un traiect pe mare de circa 60 paşi[4]. Galla se ocupa acolo de educaţia celor două fiice ale sale, din care ea a făcut sfinte, sfinţindu-se ea însăşi. Eucher a avut grijă de cei doi fii ai săi, Veranius şi Salonius, pe care i-a dus apoi la Lerins, unde ei l-au avut drept călăuză duhovnicească pe Honorat însuşi, şi ca învăţători în ştiinţe pe Salvian şi Vichentie, distinşi prin înţelepciunea şi elocvenţa lor[5].
Vichentie, foarte tânăr încă, preferase obscuritatea mânăstirii lumii unde ar fi putut străluci[6]; Salvian i-a imitat pe Paulin de Nola şi Eucher. După ce şi-a convertit soţia[7], Paladia, cu care se căsătorise fiind încă păgână, el i-a inspirat atâta ardoare pentru desăvârşire încât ea a consimţit să trăiască într-o înfrânare desăvârşită. După moartea soţiei sale, Salvian şi-a vândut bunurile, a împărţit banii obţinuţi săracilor şi s-a retras la Lerins[8] pe care l-a părăsit atunci când a fost ridicat la preoţie[9] de episcopul Marsiliei[10] care l-a ataşat Bisericii sale.
Aceasta s-a petrecut cam în acelaşi timp în care Honorat a primit la Lerins pe Maxim care a fost de atunci succesorul său, pe Lupus pe care îl vom vedea strălucind pe scaunul episcopal de Troyes, şi pe un tânăr breton pe nume Faust, despre care vom avea ocazia să vorbim.
Dar sfântul stareţ de Lerins, înconjurat de toţi ucenicii săi care, după exemplul său, părăsiseră onorurile lumii şi bogăţiile pentru dragostea lui Iisus Hristos, îşi întorcea adeseori ochii către patria sa unde îşi lăsase unul din părinţi orbit de farmecul lumii şi pe care dorea cu însufleţire să-l cucerească. Ilarie, pentru care Honorat avea cea mai tandră afecţiune, a fost cel care ne-a relatat străduinţele lui Honorat pentru a se smulge din iluziile sale funeste.
,,Ţinând cont de mine[11], spune el, Honorat nu a dispreţuit să revină în patria sa pe care o părăsise şi să întreprindă o călătorie lungă pe care neputinţele sale ar fi făcut-o penibilă. Pe atunci eu iubeam mult lumea şi el încerca să mă facă să-L iubesc pe Iisus Hristos. Ar fi prea mult de povestit despre toate străduinţele sale ingenioase. Văzând că eu ascultam cu greu cuvântările sale evlavioase, el a recurs la mijlocul său obişnuit, rugăciunea, şi a ridicat până la urechile lui Dumnezeu aceste strigăte de iubire la care eu eram insensibil; mă împotriveam mereu, chiar am făcut jurământ să nu mă schimb niciodată, ceea ce nu l-a împiedicat să-mi spună cu un duh pe care-l voi numi proorocesc: Ceea ce tu îmi refuzi, Dumnezeu îmi va da.
Câte lacrimi a vărsat pentru a înmuia duritatea inimii mele ! Cum mă îmbrăţişa, cum mă strângea la pieptul său ! El lupta pentru mântuirea mea; dar el a fost silit să mărturisească că eu am repurtat asupra lui o tristă victorie.
El m-a lăsat [în pace] ceva vreme, după aceste ultime asalturi; atunci a venit însăşi mâna lui Dumnezeu ca să mă agite, să mă îmblânzească. Ce valuri tumultuoase ! Ce furtuni s-au ridicat deodată în inima mea ! Ce de fluctuaţii, de dorinţe, de împotrivire ! Somnul fugise de pe ochii mei. Pe de o parte, bunul Domn mă chema; pe de altă parte, lumea îmi oferea toate farmecele sale; eu ezitam, nu ştiam la ce să mă opresc, ce trebuie să părăsesc. O, bunule Iisuse ! Îţi mulţumesc care ai rupt lanţurile mele la rugăciunea slujitorului Tău Honorat. M-am grăbit să merg la el, el m-a îmbrăţişat cu drag şi m-a luat [cu el], plin de bucurie şi biruitor, în mânăstirea sa, unde, după pilda sa, vroiam să mă îngrop într-o uitare veşnică”.
La puţin timp după sosirea lui Ilarie în mânăstirea din Lerins, Honorat a fost ales episcop de Arles (426) şi nevoit să-şi părăsească fiii dragi. L-a luat pe Ilarie cu el; dar a fost silit să-l lase să se întoarcă curând în draga sa singurătate pe care o iubea fierbinte după ce părăsise lumea. La întoarcerea lui Ilarie la Lerins, Sfântul Eucher i-a dedicat frumoasa sa lucrare intitulată Elogiu pustiului.
,,Pe vremuri[12], îi spunea el, voi aţi arătat un mare curaj părăsindu-vă familia şi patria pentru a vă ascunde în această singurătate înconjurată din toate părţile de valurile mării. Curajul vostru este încă mai mare astăzi când vă întoarceţi acolo pentru a doua oară. Atunci, prima oară, aţi venit să locuiţi aici, l-aţi avut ca învăţător şi călăuză pe cel care a fost apoi conducătorul vostru în mijlocul bătăliilor cereşti. Pentru a-l urma, v-aţi părăsit părinţii; dar în el aveaţi un părinte. Acum îl părăsiţi pe el însuşi după ce l-aţi urmat în mijlocul onorurilor episcopatului, şi dragostea pentru singurătate este cea care vă readuce acolo: deci daţi astăzi o pildă mai nobilă, mai altruistă. Pentru a veni în pustiu, aţi fost însoţit de un frate; pentru a reveni acolo părăsiţi chiar un părinte, şi ce părinte ! Întotdeauna aţi avut pentru el dragostea cea mai vie, pe care el a răsplătit-o întotdeauna cu afecţiunea cea mai tandră; nimic nu este mai presus de dragostea pe care o aveţi pentru el, decât această dragoste pentru singurătate. Pe bună dreptate o preferaţi; căci această dragoste pentru singurătate este ea altceva decât dragostea pentru Dumnezeu ?
Văzând progresul vostru duhovnicesc, Honorat nu s-a opus hotărârii de a vă întoarce în pustiu; eu chiar cred, lucru extrem de rar între prieteni atât de strâns uniţi !, că el nu a fost mai puţin grăbit să vă lase să plecaţi decât aţi fost voi să vă aşezaţi la drum. El vă iubeşte în mod delicat, dar înainte de toate vă vrea binele, şi afecţiunea sa pentru voi, atât de adevărată, atât de sinceră a atins gradul suprem necăutând decât ceea ce vă era de folos.
O, voi care v-aţi împărţit bunurile voastre săracilor lui Hristos şi nu păstraţi decât pe Hristos ca bogăţie ! Voi care, tânăr încă, posedaţi virtuţile unui bătrân ! Voi în care străluceşte geniul şi elocvenţa ! Aceasta nu este tot ceea ce admir cel mai mult la voi, ci ardoarea voastră pentru singurătate”.
În această lucrare magnifică, în care el zugrăveşte cu atâta elocvenţă dulceţile singurătăţii, Eucher nu putea să uite de Lerins. Iată cum îşi exprimă admiraţia pentru această insulă a sfinţilor:
,,O, bunule Iisuse[13] ! Ce societate de prieteni ai lui Dumnezeu am văzut acolo ! Ei răspândesc cele mai nobile miresme, se simte mireasma dulce a vieţii lor, şi frumuseţea sufletelor lor se reflectă pe chipurile lor. Uniţi prin dragoste, plini de smerenie şi de cea mai gingaşă milă, tari în nădejde, modeşti în demersul lor, gata la ascultare, tăcuţi, întotdeauna serioşi, la vederea lor crezi că sunt o familie de îngeri; ei nu râvnesc şi nu doresc decât pe Dumnezeu, doar El este obiectul dorinţelor lor; ei nu aspiră decât la o viaţă preafericită. Dar nu au ei deja această fericire către care suspină cu atâta ardoare ? Doresc ei să fie separaţi de păcătoşi ? Sunt. Vor să aibă o viaţă feciorelnică şi curată ? Au. Doresc ei să închine toate zilele lor laudelor lui Dumnezeu ? O fac. Râvnesc să se bucure de societatea sfinţilor ? Se bucură. Doresc ei să-L aibă pe Iisus Hristos ? Îl au deja; să atingă desăvârşirea vieţii în pustiu ? Au ajuns acolo.
Astfel, prin darul nemărginit al lui Iisus Hristos, ei au încă de acum cea mai mare parte a lucrurilor pe care puteau să le dorească în viitor; în mijlocul nădejdilor lor, ei au realitatea; şi în mijlocul ostenelilor lor, ei găsesc în avans ceea ce va fi într-o zi răsplata lor.
Eu datorez respectele mele, spune încă într-altă parte Sfântul Eucher[14], tuturor locurilor sfinţite prin retragerea oamenilor evlavioşi; dar mărturisesc că mai ales pe draga mea Lerins o cinstesc; ea care a primit în braţele sale atâţia oaspeţi, scăpaţi din naufragiul unei lumi furtunoase, copleşiţi de atmosfera de foc care apăsa asupra lor, şi care au putut să respire cu atâta fericire sub umbrarul răcoros unde domneşte suflul binefăcător al Domnului.
Lerins este udată de ape frumoase; ea este înverzită şi smălţuită de flori; ea oferă mii de farmece mirosului şi ochilor; ea este pentru fericiţii săi locuitori chipul raiului pe care-l vor avea într-o bună zi. Ea s-a învrednicit să primească de la Honorat rânduieli cereşti; s-a învrednicit să-l aibă drept întemeietor şi părinte pe acest mare bărbat, al cărui duh ferm şi cu adevărat apostolic se reflectă cu atâta măreţie pe chipul său binevoitor; ea s-a învrednicit să-l aibă pentru a-l trimite să dobândească apoi atâta cinste; vrednică încă să aibă atâţia monahi renumiţi, atâţia preoţi pe care bisericile îi invidiază; în locul lui Honorat, ea îl are astăzi ca părinte pe Maxim, al cărui nume este atât de ilustru şi care este vrednic să-i fie succesor. Ea l-a avut altădată pe preacinstitul Lupus, chip atât de adevărat al lupului din seminţia lui Veniamin[15], şi pe părintele său Vichentie[16], perlă preţioasă a cărui strălucire este lăuntrică. Ea îl are încă astăzi pe Caprasie, rivalul vechilor chinoviţi, şi pe toţi aceşti bătrâni care au adus în mijlocul nostru o mânăstire din Egipt, cu chiliile lor separate”.
Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.
[1] Hilar., Sermo de Vit. Honorati.
[3] Sidonius Apollinaris, carm. 16.
[4] Paulin de Nola, Epist. ad Ech. et Gall.
[5] Eucher, Lib. de Instruct., præf.
[6] Vichentie de Lerins, Commonitor., c. 1.
[8] Eucher, Lib. de Instruct., præf.
[9] Hilar., Sermo de Vit. Honorati.
[10] Acest episcop era Proculus.
[11] Hilar., Sermo de Vit. Honorati.
[12] Eucher, De laude Erem., Init.
[15] Lupus vrea să zică lup. Se indică, sub numele de lup din seminţia lui Veniamin, Sfântul Apostol Pavel.
[16] Acest Vichentie este altul decât Vichentie despre care noi am vorbit deja şi despre care vom vorbi în continuare.
