Istoria Bisericii. Perioada celor sapte Sinoade Ecumenice (V)

ISTORIA BISERICII (V)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE

Episodul anterior

de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre

alcătuită
după documente originale şi autentice

de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse

Volumul IV
Cartea a X-a

Anii 407–431

3

Biserica Franţei – Raporturile ei cu Biserica Romei şi luptele ei împotriva încălcărilor episcopilor ei – Proculus de Marsilia şi Patrocle de Arles – Sinodul de la Turin se pronunţă în favoarea lui Proculus – Faptele nedrepte ale lui Zosim împotriva lui Proculus – Bonifatie, episcopul Romei, dezaprobă faptele predecesorului său – Celestin îi succede lui Bonifatie – Noi intrigi ale lui Patrocle – Moartea sa – Partizanii lui îl câştigă pe Celestin – Moartea lui Proculus – Cassian la Marsilia – Convorbirile sale despre monahii din Egipt şi Thebaida – Tabloul pe care-l face vieţii cenobitice din pustiurile Egiptului – Întemeierea mânăstirii Sfântului Victor – Mânăstirea Lerinilor – Lupte dogmatice în mânăstirile Sfântului Victor şi Lerinilor – Semi-pelaghianismul – Mari episcopi gali: Ghermano de Auxerre şi Lup de Troyes – Sfânta Genevieva

Anii 422-431

 

Partea a II-a

Episcopii de Arles pretindeau că ei fuseseră din vechime legaţii scaunului apostolic în Galia[1]. Dar jurisdicţia care le era delegată de episcopul Romei nu ducea la pierderea drepturilor fiecărui mitropolit în provincia sa; cu toate acestea, Patrocle reclama un privilegiu de acest fel din moment ce el cerea să prezideze hirotoniile episcopale nu numai în Viennoise, al cărui episcop de Vienne putea la fel de bine să reclame întâietatea pentru el, potrivit rânduielii Sinodului de la Niceea, ci şi asupra celor două provincii narboneze. Acordându-i acest privilegiu, papa se abătea în mod evident de la legislaţia bisericească pe atunci în vigoare, şi care dădea fiecărui mitropolit dreptul exclusiv de a prezida hirotoniile episcopale în provincia sa.

De asemenea, Proculus al Marsiliei, care avea de partea lui decizia Sinodului de la Turin, Ilarie de Narbonne, întâistătătorul primei provincii narboneze, şi Simplicie de Vienne, ale cărui drepturi asupra provinciei Viennoise erau la fel de întemeiate ca cele ale lui Patrocle, s-au ridicat împotriva pretenţiilor acestui episcop.

Ilarie şi Simplicie i-au scris despre aceasta lui Zosim, şi Proculus a fost atât de departe de a se supune, încât a hirotonit atunci doi episcopi pentru provincia sa, pe Tuentius şi Ursus.

Patrocle l-a avertizat de îndată despre aceasta pe Papa Zosim, care a scris[2] o scrisoare vehementă, adresată tuturor episcopilor din Africa, Galia şi Spania. El a denunţat neregulile comise de Proculus în hirotonirea lui Tuentius şi Ursus, făcute fără a fi fost prezidate de mitropolit, doar cu ajutorul lui Lazăr, condamnat ca defăimător la Sinodul de la Turin. Proculus, spune el, nu i-a convocat acolo pe co-provincialii săi şi a făcut hirotonia într-o zi în care hirotoniile nu sunt permise[3]; în plus, persoanele pe care el le-a ales au o viaţă şi o învăţătură mai mult decât suspecte: acestea sunt cărnuri putrede care trebuie scoase din trupul Bisericii; o drojdie proastă care trebuie îndepărtată din aluatul sfânt. În consecinţă, el îi declară excomunicaţi.

Patrocle a făcut o călătorie la Roma[4] pentru a susţine pretinsele sale drepturi împotriva lui Ilarie şi Simplicie. Zosim, fiind în totalitate în favoarea sa, a scris episcopilor de Viennoise şi din cea de-a doua Narbonnaise o scrisoare[5] în care susţine regulamentul său. În scrisoarea sa către Ilarie de Narbonne[6], episcopul Romei se exprimă cu o tărie care nu se poate admite; el îi reproşează că a trimis scaunului apostolic o expunere înşelătoare a drepturilor sale de mitropolit, revocă toate puterile sale pe care el le-a dobândit pe ascuns, şi încheie ameninţându-l cu excomunicarea.

În timpul acestei dispute nefericite, Zosim a făcut reglementări înţelepte privind hirotoniile, declarând nule[7] hirotoniile care se făceau de acum înainte per saltum, adică fără a trece prin toate treptele ierarhice; şi el a trimis aceste reglementări[8] lui Patrocle, pentru a-i înştiinţa pe episcopii din Galia; el i-a reamintit în epistola sa poruncile sale cu privire la scrisorile de recomandare şi plângerile sale împotriva lui Proculus. Asupra acestui ultim punct, Patrocle nu căuta să-l îmblânzească, dimpotrivă el îl aţâţa până într-un asemenea punct încât l-a făcut pe Zosim[9] să simtă că are o obligaţie să acţioneze cu rigoare împotriva episcopului Marsiliei, pe care a îndrăznit efectiv să-l lovească cu o sentinţă de depunere.

Proculus s-a temut puţin, şi a făcut chiar după aceea o hirotonie. Atunci, Zosim a scris el însuşi o scrisoare clerului şi poporului din Marsilia, pentru a le porunci să-şi aleagă un alt episcop.

,,Proculus, spune el[10], nemaifiind episcop, face încă episcopi, şi pretinde să confere altora ceea ce i-a fost conferit lui în trecut, în pofida nevredniciei sale, şi ceea ce nu a putut păstra. Într-o primă scrisoare, eu am încredinţat Biserica voastră mitropolitului provinciei voastre, fratele nostru şi co-episcopul Patrocle; noi i-o încredinţăm din nou, astfel încât cu ajutorul sfaturilor sale, să puteţi alege un alt episcop”.

În acel moment, Papa Zosim a murit. Bonifatie, care i-a succedat, nu a avut aceleaşi atitudini nefaste. Proculus a rămas episcop al Marsiliei, cei pe care-i hirotonise au fost menţinuţi în scaunele lor şi, în special, Tuentius[11], excomunicat de Zosim. Ambiţia lui Patrocle a fost înăbuşită. Nu se cunoşteau atunci, nici în Franţa, nici măcar la Roma, învăţăturile care au fost date după aceea ca dumnezeieşti, privind drepturile absolute ale episcopilor Romei.

Patrocle, vrând să uzeze de pretinsele drepturi pe care i le recunoscuse Zosim, a hirotonit un episcop pentru biserica din Lodeve, situată în prima Narbonnaise. Clerul şi poporul din Lodeve s-au alăturat lui Ilarie, mitropolitul lor, pentru a se plânge de aceasta lui Bonifatie care a răspuns[12] că, urmând regulamentul Sinodului de la Niceea, fiecare provincie trebuie să aibă mitropolitul său. Ilarie trebuia să se ducă la Lodeve, pentru a face hirotonia acolo, dacă această biserică era în provincia sa.

Cu câtva timp înainte, Bonifatie primise o delegaţie a clerului şi poporului din Valence, care îl denunţa pe episcopul lor Maxim; deja de mai multe ori ei se adresaseră Romei, pentru a face să înceteze scandalul iscat de fărădelegile acestui episcop nevrednic, şi se ignorau motivele[13] care au împiedicat până atunci a se face dreptate reclamaţiei lor prea juste. Bonifatie a primit această cauză cu râvnă şi a scris următoarea scrisoare episcopilor din Galia[14]:

,,Bonifatie, episcop, lui Patrocle, Remigie, Maxim, Ilarie, Sever, Valeriu, Iulian, Castorie, Leontie, Constantin, Ioan, Montan, Marin, Mauricie şi altor episcopi din Galia şi şapte provincii[15].

Nişte clerici din oraşul Valence au venit la noi şi ne-au prezentat un act de acuzare care conţine toate fărădelegile pe care ei le reproşează lui Maxim şi care sunt, spun ei, cunoscute în toată Galia; acuzat deja de mai multe ori, el a refuzat mereu judecata, şi se spune chiar că el a refuzat să meargă la citaţia unui sinod. Delegaţii Bisericii din Valence au dovedit, prin actele unui sinod, că episcopul lor nevrednic făcea parte din secta ruşinoasă a maniheilor şi, prin multe alte documente, că el este ucigaş şi că a fost trimis în această chestiune în faţa unui tribunal civil. Acoperit de aceste fărădelegi enorme, el are încă titlul de episcop în locul de retragere unde este ascuns, şi aduce necinste Bisericii sale.

Vă poruncim, preaiubiţi fraţi, să vă adunaţi în sinod înainte de ziua calendelor lui noiembrie, pentru a judeca acuzaţiile aduse împotriva lui. Dacă el nu se prezintă înaintea voastră, voi veţi pronunţa condamnarea sa; căci este evident că se mărturiseşte vinovat cel care nu profită de o ocazie atât de lesnicioasă de a se spăla de acuzaţiile aduse împotriva lui. Oricare va fi decizia dragostei voastre, ne-o veţi comunica, aşa cum se cuvine, pentru ca noi s-o confirmăm prin autoritatea noastră”.

Nu se cunoaşte sfârşitul acestui caz. Fără îndoială, episcopii galezi s-au adunat şi au trimis decizia lor lui Bonifatie; este uluitor că acest episcop, care a înăbuşit ambiţia lui Patrocle, nu-l numeşte pe Proculus la începutul epistolei sale, deşi el era atunci unul dintre cei mai vechi şi mai vestiţi episcopi ai provinciilor meridionale dintre care el îi numeşte pe cei principali. Se poate crede că aroganţa cu care episcopul Marsiliei i s-a împotrivit lui Zosim i-a făcut o impresie neplăcută lui Bonifatie.

Orice ar fi, în ciuda tristelor certuri pe care le-a avut cu Zosim, Proculus şi-a păstrat întotdeauna aceeaşi veche reputaţie de ştiinţă şi sfinţenie care i-a făcut pe episcopii din Galia să-l numească reprezentant la Sinodul din Aquileea şi care i-a făcut pe părinţii de la Sinodul de la Turin să se încline în faţa regulii. Un călugăr din Marsilia, pe nume Leporie, om de duh[16], cu o viaţă ordonată şi curată, căuta atunci să răspândească opinii eretice. Plecând de la principiile pelaghiene despre firea omului, el nega necesitatea răscumpărării şi, ca o consecinţă logică, întruparea Cuvântului şi dumnezeirea lui Iisus Hristos. El l-a devansat astfel pe Nestorie, care venea curând (428) să introducă în sistem aceste consecinţe necesare ale pelaghianismului.

După ce a dogmatisit în taină ceva vreme, Leporie a publicat o scrisoare în care expunea ziua în amiaza mare învăţătura sa periculoasă. Casian, despre care noi vom vorbi în curând, şi care de atunci conducea vestita sa mânăstire a Sfântului Victor din Marsilia, a căutat să-l readucă la adevărata credinţă pe bietul monah rătăcit[17]; dar a fost în zadar, şi Proculus al Marsiliei, de comun acord cu Celinie[18], a fost silit să-l condamne.

Leporie, alungat din mânăstirea din Marsilia, s-a retras în Africa cu doi dintre adepţii săi, Bonus şi Domninus. El a găsit acolo un adversar dur, care a avut mângâierea de a-l readuce la învăţătura sănătoasă. Era Augustin, episcopul Hipponei. Logica sa, elocvenţa sa, blândeţea sa au triumfat în faţa acestui călugăr eretic care a recunoscut cu umilinţă erorile sale şi a trimis o retractare mişcătoare episcopilor din Galia[19].

Retractarea lui Leporie a fost semnată de cei doi ucenici ai săi, Bonus şi Domninus, şi adeverită ca autentică de Aurelie, episcopul Cartaginei; Augustin, episcopul Hipponei regale; Florentie, episcopul de Hippona-Dyarrite, şi Secondin de Megarme, care au scris în comun lui Proculus şi Celinie următoarea scrisoare:

,,Aurelie[20], Augustin, Florentie şi Secondin către preaiubiţii şi respectabilii lor fraţi şi co-episcopi, Proculus şi Celinie, salut întru Domnul nostru:

Fiul nostru Leporie, fiind venit aproape de noi, zăpăcit încă de lovitura pe care i-a dat-o sentinţa dreaptă şi meritată pe care sfinţia voastră aţi rostit-o împotriva erorilor sale, noi am acţionat pentru a-l îndrepta şi a-l tămădui; şi aşa cum voi l-aţi imitat pe apostol, înăbuşind duhurile neliniştite, noi l-am imitat de asemenea mângâind slăbiciunile şi primind neputinţele cu dragoste.

Noi l-am instruit cum am ştiut mai bine şi cu blândeţe, şi l-am readus pe calea cea dreaptă, mai ales datorită vouă care ne-aţi făcut această lucrare cu putinţă condamnând de la început opiniile sale eronate. Deci este acelaşi Domn, doctorul nostru dumnezeiesc, Cel care s-a folosit de noi ca de nişte unelte; căci El este cel care a spus: Eu voi bate şi voi tămădui; prin voi a bătut un orgolios, prin noi a tămăduit un bolnav.

Sfinţia voastră va  aproba ceea ce noi am făcut şi se va bucura de aceasta; va primi cu o inimă de tată, cu o dragoste frăţească pe cel pe care nu l-a bătut decât cu o asprime milostivă. Dacă atitudinea noastră a fost diferită, ea ne-a fost inspirată unora şi altora de dragostea şi dorinţa de a salva un frate. Noi l-am primit datorită pocăinţei sale. Fie ca scrisoarea pe care el v-o adresează să vă dispună în favoarea sa ! Noi am adăugat acolo semnătura noastră, pentru a vă adeveri că ea este chiar de la el; noi nu ne îndoim că sfinţia voastră veţi fi fericit să primiţi retractarea sa şi s-o comunicaţi celor pe care el i-ar fi putut sminti; cei care l-au urmat în erorile sale l-au urmat în pocăinţa sa, aşa cum veţi vedea prin semnăturile lor care sunt puse în partea de jos a scrisorii, în prezenţa noastră.

După ce ne-am bucurat de mântuirea unui frate, noi nu ne-am mai dorit decât un lucru, ca sfinţia voastră, scriindu-ne, să facă bucuria noastră desăvârşită; noi vă dorim, preaiubiţi şi respectabili fraţi, să vă bucuraţi de o bună sănătate şi să vă amintiţi de noi întru Domnul”.

Casian[21] ne-a păstrat mai multe fragmente din retractarea lui Leporie. ,,El a condamnat, spune el, opiniile sale eronate într-o manieră atât de admirabilă, încât întoarcerea sa merită tot atâtea elogii cât perseverenţa multor altora în adevărata credinţă; deoarece, după această perseverenţă în adevăr, ceea ce este mai slăvit este a retracta cu sinceritate erorile sale”. Or, Leporie, revenind în el însuşi, a retractat erezia sa cu durere, şi fără a fi reţinut de ruşine, nu numai în Africa, ci şi în Galia, şi a trimis tuturor episcopilor din această ţară o epistolă, expresia mişcătoare a pocăinţei sale, pentru ca cei care fuseseră cei dintâi martori ai erorii sale, să fie şi cei dintâi ai întoarcerii sale … El începe astfel: ,,O, venerabilii mei domni şi episcopi preafericiţi ! Eu nu ştiu de unde să încep să mă acuz, şi nu am nici o scuză să vă ofer. Orgoliul şi ignoranţa, o simplitate prostească şi o încăpăţânare primejdioasă, o curiozitate indiscretă şi o credinţă slabă, toate aceste vicii au exercitat asupra mea o astfel de influenţă încât am fost cu totul covârşit de confuzie, şi chiar în mijlocul bucuriei mele, eu sunt încă uluit că am putut să-mi slobozesc inima de atâtea patimi !”

După acest preambul, Leporie a făcut o retractare a tuturor erorilor sale care a fost aprobată de episcopii din Galia[22]; el s-a stabilit în Africa, unde a fost după aceea ridicat la treapta preoţiei[23].

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

   [1] Preces ad Leonem pap.; apud Sirm., Concil. Gall., tomul I, p. 89.

   [2] Zosim, Epist. 2 ad Episcop. Afr., Gall. et Hispan.; apud Sirm., Concil. Gall., tomul I, p. 43.

   [3] Hirotoniile nu se făceau atunci decât duminica.

   [4] In epist. 5 Zosim ad Patrocle; Sirm., p. 46.

   [5] Zosim, Epist. 3 ad Episcop. Vienn. et 2 Narbonn.; apud Sirm., loc. cit., p. 44.

   [6] Zosim, Epist. 4 ad Hilar. Narbonn.; apud Sirm., p. 45.

   [7] Se întrebuinţează adeseori, în primele secole, cuvântul nul, nu pentru a exprima o nulitate radicală, ci interzicerea absolută de a exercita funcţiile unei trepte [preoţeşti] primită în mod ilegal.

   [8] Zosim, Epist. 5 ad Patrocl., Arel.; ibid., p. 46.

   [9] Zosim, Epist. 6 ad Patrocl., Arel.; ibid., p. 46.

   [10] Zosim, Epist. 7 ad Massil.; apud Sirm., Concil. Gall., tomul I, p. 47.

   [11] Papa Celestin (Epist. 2 ad Episcop. Gall., apud Sirm., Concil. Gall., tomul I, p. 59) îl numeşte pe Tuentius fratele său, ceea ce dovedeşte că el era episcop, şi vorbeşte de o scrisoare pe care i-a scris-o [acestuia].

   [12] Bonifatie, Epist. ad Hilar. Narbonn.; apud Sirm., Concil. Gall., tomul I, p. 49.

   [13] Probabil el era protejat de Patrocle, care avea multă influenţă la Roma.

   [14] Bonifatie, Epist. ad Episcop. Gall.; apud Sirm., ibid., p. 48.

   [15] Se cunosc scaunele lui Patrocle de Arles, Ilarie de Narbonne, Leontie de Frejus, şi Castorie de Apt, fratele lui Leontie.

   [16] Ghenadie, De Viris illustr., c. 59.

   [17] Cassian, De Incarnat., cartea I, c. 4.

   [18] Se crede că Celinie era episcop de Aix.

   [19] Cassian, De Incarnat., cartea I, c. 4.

   [20] Inter op. August., Epist. 219.

   [21] Cassian, De Incarnat., cartea I, c. 4 şi 5.

   [22] Ibid., c. 6.

   [23] Ibid., c. 4.