Istoria Bisericii. Perioada celor sapte Sinoade Ecumenice (VI)

ISTORIA BISERICII (VI)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE

Episodul anterior

de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre

alcătuită
după documente originale şi autentice

de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse

Volumul IV
Cartea a X-a

Anii 407–431

3

Biserica Franţei – Raporturile ei cu Biserica Romei şi luptele ei împotriva încălcărilor episcopilor ei – Proculus de Marsilia şi Patrocle de Arles – Sinodul de la Turin se pronunţă în favoarea lui Proculus – Faptele nedrepte ale lui Zosim împotriva lui Proculus – Bonifatie, episcopul Romei, dezaprobă faptele predecesorului său – Celestin îi succede lui Bonifatie – Noi intrigi ale lui Patrocle – Moartea sa – Partizanii lui îl câştigă pe Celestin – Moartea lui Proculus – Cassian la Marsilia – Convorbirile sale despre monahii din Egipt şi Thebaida – Tabloul pe care-l face vieţii cenobitice din pustiurile Egiptului – Întemeierea mânăstirii Sfântului Victor – Mânăstirea Lerinilor – Lupte dogmatice în mânăstirile Sfântului Victor şi Lerinilor – Semi-pelaghianismul – Mari episcopi gali: Ghermano de Auxerre şi Lup de Troyes – Sfânta Genevieva

Anii 422-431

 

Partea a III-a

Conduita nobilă a lui Proculus în afacerea lui Leporie nu a putut anihila gelozia lui Patrocle. Intrigile sale pe lângă Papa Bonifatie eşuaseră, dar atunci când Celestin a fost aşezat pe scaunul Romei (422), el le-a reînnoit şi a reuşit să-i inspire acestui episcop prejudecăţi împotriva lui Proculus şi împotriva monahilor din Marsilia care îmbrăţişaseră cauza episcopului lor[1]. Dacă Patrocle nu ar fi fost asasinat atunci, el l-ar fi putut face pe Celestin să urmeze exemplele lui Zosim.

Ucigaşul său a fost un tribun barbar care era, se spune, împins la această crimă de Felix, general de cavalerie a cărui ură şi-o atrăsese Patrocle. Cei care-i ţinuseră partea episcopului de Arles împotriva lui Proculus l-au acuzat pe acesta din urmă că l-a primit la sine pe ucigaş şi că s-a bucurat de moartea adversarului său, ceea ce i-a dat ocazia lui Celestin să scrie episcopilor din provinciile Viennoise şi [cele două] Narbonnaise următoarea epistolă[2]:

,,Celestin către toţi episcopii din Viennoise şi cele două Narbonnaise, salut în Domnul:

Ne-ar plăcea ca mai bine să ne bucurăm de buna administrare a Bisericilor voastre şi să vă adresăm felicitări, decât să ne plângem de abuzurile în care au alunecat acestea împotriva disciplinei bisericeşti; aşa cum binele despre care noi înţelegem să vorbim ne umple de bucurie, tot aşa greşelile care ajung la cunoştinţa noastră sunt ca nişte săgeţi care ne ating sufletul şi ne provoacă cea mai vie durere.

Noi nu putem păstra tăcerea atunci când datoria imperioasă pe care sarcina noastră ne-o impune, ne sileşte să rechemăm pe fiecare la calea dreaptă; noi am fost aşezaţi de Dumnezeu pentru a veghea, pentru a condamna ceea ce este rău şi a aproba ceea ce este bine; grija noastră se întinde peste tot, dar pentru că este întinsă ea nu este mai puţin activă: ea pătrunde pretutindeni unde numele Domnului este chemat, şi nimic nu ne scapă de toate aceste inovaţii pe care orgoliul le născoceşte pentru a răsturna regulile statornicite.

1. Noi am aflat că unii preoţi ai Domnului se ocupă mai curând de a se îmbrăca de o manieră zadarnică şi superstiţioasă decât de a dobândi curăţia inimii şi adevărata credinţă. Nu este de mirare că cei care nu au fost crescuţi în Biserică acţionează contrar obiceiurilor Bisericii, şi că neajungând acolo pe calea obişnuită, au adus cu ei obiceiuri pe care le-au dobândit în altă stare: ei se acoperă cu o mantie lungă, îşi pun o centură în jurul mijlocului şi îşi închipuie că astfel împlinesc mai bine Scriptura, urmând mai degrabă litera decât duhul ei; ei ar trebui la fel de bine să poarte în mână o lumânare aprinsă şi o cârjă; Scriptura nu este mai puţin formală asupra acestui punct decât asupra centurii din jurul mijlocului. Ce este acest nou obicei care devine modă în Bisericile din Galia ? De ce se schimbă la exterior obiceiul urmat de atât de multă vreme şi de episcopi atât de mari ? Noi trebuie să ne deosebim de alţii prin ştiinţa noastră şi nu prin veşmântul nostru; prin moravurile noastre, curăţia inimii noastre, şi nu prin forma veşmântului nostru.

2. Noi ştim că s-a refuzat pocăinţa muribunzilor, şi că, în ciuda dorinţei lor, nu s-a oferit acest leac pentru sufletul lor. Nu putem să ascundem oroarea pe care ne-o inspiră cel care este atât de necredincios încât îşi pierde orice nădejde în bunătatea lui Dumnezeu; care nu crede că Dumnezeu ar putea să-l ajute în orice moment pe cel care a apelat la El, şi să-l elibereze de greutatea păcatelor sale pe cel care doreşte să fie despovărat de ele. A refuza pocăinţa unui păcătos muribund, nu este aceasta a-l face să moară de două ori, nu este aceasta a ucide sufletul său ?

3. Noi am aflat, preaiubiţi fraţi, că mai mulţi episcopi au fost înălţaţi la această demnitate fără să fi urcat acolo prin treptele ierarhiei ecleziastice. Cel care a recunoscut el însuşi că a făcut astfel de hirotonii şi-a depăşit atribuţiile şi a încălcat rânduielile Sfinţilor Părinţi. Dar nu s-au mulţumit să hirotonească laici, ci mai mult, au ridicat la episcopat oameni ale căror crime sunt arhicunoscute în aproape toate provinciile, Daniil, între alţii, împotriva căruia s-au ridicat cele mai grave acuzaţii din partea unei mânăstiri de fecioare pe care el o cârmuia în Răsărit. El a fugit şi au început să-l caute pentru ca, dacă este nevinovat, s-o poată dovedi. Atunci când am aflat că este în Galia, eu am trimis o scrisoare episcopului de Arles, prin ipodiaconul Fortunatus, pentru a convoca episcopii şi a-l judeca. Se spune că pe când i se aduceau aceste acuzaţii el a fost hirotonit episcop. Ca frăţia voastră să ţină cont de îndemnurile noastre şi să se grăbească să împlinească legile disciplinei exacte.

4. Ca fiecare provincie să aibă mitropolitul ei, potrivit canoanelor şi aşa cum a scris predecesorul nostru episcopului de Narbonne; ca fiecare mitropolit să se închidă în hotarele provinciei sale şi să nu uzurpe provincia altuia; ca să nu se prefere, pentru a le conferi episcopatul, străini şi necunoscuţi faţă de vechii clerici care săvârşesc de multă vreme slujba în biserici şi se învrednicesc de stima credincioşilor; nu trebuie ca o mânăstire nou înfiinţată să fie pepinieră de episcopi[3].

5. Nu trebuie să se dea episcop celor care nu-l vor; pentru a-l statornici într-o biserică, trebuie să aibă consimţământul clerului, poporului şi notabilităţilor oraşului; când s-a obţinut acordul, nu ar trebui să se statornicească ca episcop un cleric străin, decât dacă această Biserică nu poate furniza o persoană care să fie demnă de a fi ridicată la rangul de episcop, ceea ce nouă nu ni se pare posibil.

6. Trebuie a se abţine de la hirotonii ilicite, şi nu trebuie hirotonit episcop nici un laic, nici un bigam, nici cel care a fost căsătorit cu o văduvă; dacă au fost făcute astfel de hirotonii, ele vor fi anulate deoarece nu sunt valide[4]: episcopii sunt cei care trebuie să respecte mai cu seamă legile episcopatului.

7. Să ştiţi că noi am scos din corpul vostru episcopal pe Daniil, despre care am vorbit deja, care a crezut că se derobează, prin cinstea preoţiei supreme, de acuzaţia adusă împotriva lui, şi care nu a ajuns la această demnitate decât fugind din faţa acuzatorilor săi. El se va prezenta în faţa tribunalului nostru, dacă are conştiinţa nevinovăţiei sale.

8. Noi retrimitem la tribunalul vostru pe episcopul Bisericii Marsiliei care, se spune, s-a bucurat de moartea fratelui său şi l-a primit la el pe ucigaşul său”.

Întreaga epistolă este în mod evident îndreptată împotriva lui Proculus. Nu se ştie dacă el a fost într-adevăr chemat la judecată de episcopii din Galia; ar fi trebuit să cunoaştem judecata pentru a aprecia acuzaţia adusă împotriva lui: în lipsa unor date certe, se poate considera ca o dovadă a nevinovăţiei sale veneraţia pe care a avut-o întotdeauna pentru el Biserica Marsiliei, care-l cinstea ca pe un sfânt.

Proculus a murit la puţin timp după scrisoarea Papei Celestin şi l-a avut ca succesor pe Venerie[5].

Aceste lupte, în care a intervenit episcopul Romei, dovedesc că acest episcop se străduia să-şi extindă autoritatea asupra Bisericilor apusene, dar că sfinţii episcopi ştiau să se împotrivească acestor prime uzurpări.

Noi l-am văzut alături de Proculus pe savantul Casian, asupra vieţii căruia noi trebuie să revenim.

Fiind încă tânăr, Casian a părăsit Galia[6], patria sa, şi s-a retras în Palestina, unde el nădăjduia să-şi poată împlini mai uşor atracţia pe care a primit-o de la Dumnezeu pentru viaţa cenobitică. După ce a petrecut câţiva ani într-o mânăstire din Bethleem[7], el a obţinut de la superiorii săi permisiunea de a străbate pustiurile din Egipt, însă cu condiţia că va reveni la Bethleem, pe care el l-a înălţat fără îndoială cu virtuţile sale alese.

Casian visa probabil, încă de atunci, la marile lucruri pe care le va face mai târziu. Admirator, am putea spune entuziast, al cenobiţilor şi anahoreţilor din Răsărit, el vroia să cerceteze obiceiurile lor, rânduielile lor, învăţătura lor duhovnicească, şi să formeze, în Apus, fraţi şi concurenţi ai lor.

Aşadar, el a plecat din Bethleem cu un alt monah, pe nume Ghermano, şi s-a îndreptat către pustiul Schitului, unde vieţuiau cenobiţii cei mai desăvârşiţi[8].

,,Când am ajuns în pustiul Schitului, spune el[9], doream mai ales să-l văd pe avva Moisi, care, în mijlocul tuturor florilor care înfrumuseţau această pustietate, era cea mai suavă şi mai frumoasă. Nu numai că el practica virtutea, dar o cunoştea în teorie. Eram însoţit de avva Ghermano; dobândisem alături de el primele mele biruinţe în armata duhovnicească, şi la mânăstire ca în pustiu, noi am fost atât de uniţi încât se spunea de obicei că noi nu aveam decât un suflet în noi doi. Noi împărtăşeam aceeaşi dorinţă de a ne folosi de învăţăturile lui avva Moisi; dar noi ştiam că el le dădea cu greutate: îi era întotdeauna teamă să împărtăşească tainele desăvârşirii celor care nu aveau nici voinţa, nici curajul de a le pune în practică. El a cedat totuşi la lacrimile şi rugăminţile noastre”.

Avva Moisi a vorbit cu evlavioşii pelerini despre scopul vieţii monahale, şi despre curăţia intenţiei care trebuie s-o ai îmbrăţişând-o[10].

,,Noi am primit, adaugă Casian[11], cuvintele lui avva Moisi cu mare nesaţ şi fără a ne da seama că trecuse deja o bună parte din noapte. Sfântul bărbat ne-a îndemnat să ne odihnim puţin, ceea ce noi am făcut întinzându-ne pe rogojinile care ne serveau de scaune, şi punând sub capul nostru o rogojină mai groasă, formată din mai multe mănunchiuri de papirus. Aceasta este o mică mobilă foarte preţuită de pustnici; ea le serveşte de scaun când se reunesc, şi de căpătâi pe timpul nopţii. Ea se face cu uşurinţă, şi nu-i costă nimic, fiindcă acest stuf creşte pe malurile Nilului, şi nimeni nu se opune ca ei să-l culeagă.

După ce ne-am odihnit puţin[12], noi am văzut cu bucurie ivirea zorilor, sperând că vom putea curând să vorbim din nou cu avva”.

El s-a supus dorinţelor lor, şi le-a vorbit despre dreapta judecată, această virtute care trebuia să-i călăuzească întotdeauna în ce vor întreprinde pentru a ajunge la desăvârşire[13].

După ce a vorbit cu avva Moisi, Casian s-a îndreptat către chilia unui sfânt bărbat pe nume Pafnutie.

,,În această comunitate de sfinţi, spune el[14], care strălucesc ca stelele în noaptea lumii, noi l-am văzut pe Sfântul Pafnutie, unul dintre cei mai strălucitori prin ştiinţa sa despre mântuire. El era preotul comunităţii Schitului. Ajunsese la o vârstă foarte înaintată şi nu-şi părăsea niciodată chilia decât pentru a merge la biserică, care era la o depărtare de cinci mile. Făcea acest drum lung în toate sâmbetele şi duminicile şi, deja împovărat de greutatea anilor, el se încărca încă cu un ulcior de apă, de care avea nevoie pentru o săptămână; avea mai mult de 90 ani şi nu îngăduia încă celor mai tineri să se încarce cu povara sa.

Dornici să primim învăţăturile prea cinstitului bătrân[15], noi am plecat spre chilia sa şi am ajuns acolo către seară. După ce a păstrat câtva timp tăcerea, el a început să ne laude pentru că ne-am părăsit patria pentru a face călătorii atât de lungi, să vizităm pustiurile, şi să ne supunem greutăţilor pe care le îndurau cu greu cei care fuseseră formaţi acolo încă din tinereţe. Dar noi i-am răspuns sfântului bărbat că am venit pentru a primi sfaturi, şi nu pentru laude; pentru a ne smeri, şi nu pentru a ne mândri”.

Preafericitul Pafnutie le-a făcut pe plac, le-a vorbit despre renunţarea desăvârşită la toate lucrurile lumii[16], şi i-a slobozit foarte umiliţi pentru că nu au bănuit[17] până atunci desăvârşirea acestei temelii fundamentale a vieţii monahale.

Ei s-au dus de la el la chilia lui avva Daniil, care se făcea remarcat mai ales prin umilinţa sa[18]. Blândeţea şi curăţia sa erau atât de mari, încât preafericitul Pafnutie, preotul pustiului, îl socotea vrednic de a fi ridicat la diaconat, deşi erau în pustiu anahoreţi mult mai în vârstă decât el. Curând după aceea, el a vrut să-l facă egalul său, şi a făcut să fie hirotonit preot astfel ca el să-i fie succesor în cinstea preoţiei. După hirotonia sa, Daniil a păstrat aceeaşi umilinţă, şi a continuat să-şi îndeplinească îndatoririle diaconatului atunci când Pafnutie slujea sfânta jertfă.

Avva Daniil le-a vorbit oaspeţilor despre lupta simţurilor împotriva duhului[19], iar Sfântul Serapion, pe care l-au vizitat după aceea, i-a învăţat[20] despre modul în care trebuiau să combată cele opt păcate principale care se împotrivesc desăvârşirii.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

   [1] Este uşor a conchide acestea din scrisoarea Papei Celestin, pe care noi o vom da câteva rânduri mai jos.

   [2] Celestin, Epist. ad Episcop. Vienn. et Narbonn.; apud Sirm., Concil. Gall., tomul I, p. 55.

   [3] Toate acestea par îndreptate împotriva mânăstirii din Marsilia, şi a lui Proculus, care i-a ales de acolo pe cei pe care vroia să-i hirotonească; fără îndoială, Proculus a fost cel care l-a hirotonit pe Daniil, care s-a retras în mânăstirea Sfântului Victor.

   [4] Se întrebuinţează adeseori această expresie pentru ilicite.

   [5] Venerie este amintit în cea de-a doua epistolă a lui Celestin către episcopii din Galia, şi ea este din 431, după părintele Sirmond.

   [6] Nu se cade de acord în ce priveşte patria lui Casian. Ghenadie îl face scit; alţii îl fac grec; alţii, gal. Noi vom găsi acest din urmă sentiment ca fiind mai probabil, deoarece de fiecare dată când Casian vorbeşte despre Galia, vorbeşte ca despre patria sa, deşi nu spune categoric că este gal.

   [7] Casian, Collat. 17, c. 2 şi 5.

   [8] Ibid., Collat. 11.

   [9] Ibid.

   [10] Ibid., Collat. 1, passim.

   [11] Ibid., c. 23.

   [12] Ibid., Collat. 2, c. 1.

   [13] Ibid., passim.

   [14] Ibid., Collat. 3, c. 1.

   [15] Ibid., Collat. 3, c. 2.

   [16] Ibid., Collat. 3, passim.

   [17] Ibid., Collat. 3, c. 22.

   [18] Ibid., Collat. 4, c. 1.

   [19] Ibid., passim.

   [20] Ibid., Collat. 5, passim.