Istoria Bisericii. Perioada celor sapte Sinoade Ecumenice (VII)
ISTORIA BISERICII (VII) PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE Episodul anterior de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos până în zilele noastre alcătuită după documente originale şi autentice de Vladimir Guettee doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse Volumul IV Cartea a X-a Anii 407–431 3 Biserica Franţei – Raporturile ei cu Biserica Romei şi luptele ei împotriva încălcărilor episcopilor ei – Proculus de Marsilia şi Patrocle de Arles – Sinodul de la Turin se pronunţă în favoarea lui Proculus – Faptele nedrepte ale lui Zosim împotriva lui Proculus – Bonifatie, episcopul Romei, dezaprobă faptele predecesorului său – Celestin îi succede lui Bonifatie – Noi intrigi ale lui Patrocle – Moartea sa – Partizanii lui îl câştigă pe Celestin – Moartea lui Proculus – Cassian la Marsilia – Convorbirile sale despre monahii din Egipt şi Thebaida – Tabloul pe care-l face vieţii cenobitice din pustiurile Egiptului – Întemeierea mânăstirii Sfântului Victor – Mânăstirea Lerinilor – Lupte dogmatice în mânăstirile Sfântului Victor şi Lerinilor – Semi-pelaghianismul – Mari episcopi gali: Ghermano de Auxerre şi Lup de Troyes – Sfânta Genevieva
Anii 422-431
Partea a IV-a
În timp ce Casian şi Ghermano străbăteau pustiul Schitului, un grup de tâlhari sarazini[1] i-au masacrat pe toţi monahii care vieţuiau în vasta pustietate care se întinde de la orăşelul Tecua, unde s-a născut Proorocul Amos, până la Marea Moartă, în care se varsă apele Iordanului. Episcopii din aceste ţinuturi şi toţi arabii credincioşi au adunat cu mare grijă moaştele lor; dar moartea lor a răspândit groază în pustiurile învecinate. Casian şi Ghermano au încercat o durere profundă faţă de masacrul atâtor slujitori ai lui Dumnezeu; ei nu înţelegeau cum a putut să îngăduie Dumnezeu această nenorocire, şi pentru a se lămuri asupra acestui punct, ei s-au dus la avva Teodor. El locuia în pustiul Kellia, situat la 5 mile de cel din Nitria şi la 60 mile de pustiul Schitului.
Lui Teodor[2] nu i-a fost greu să-i facă să înţeleagă pe cei doi oaspeţi ai săi planurile lui Dumnezeu cu necazul pe care El îl trimite uneori celor drepţi, căci pentru ei[3] cerul este totul, iar pedepsele, ca şi bucuriile vremelnice nu sunt nimic dacă ele nu conduc la a-L avea pe Dumnezeu, care este unicul lor bine.
Evlavioşii călători s-au întors de la chilia avvei Teodor la Schit, unde i-au mai vizitat pe avva Serenus şi avva Isaac.
Avva Serenus era demn de numele său prin serenitatea sufletului său[4]; el le-a dat învăţături bune despre mijloacele care trebuie folosite împotriva mişcărilor sufletului[5] şi suferinţelor duhovniceşti. Această convorbire interesantă a ţinut până la sfârşitul nopţii, şi Serenus a fost nevoit să-i convingă pe oaspeţii săi să se odihnească: ,,Noi vom merge apoi, le spune el[6], împreună la biserică datorită solemnităţii duminicii şi, după sfânta slujbă, vom continua discuţia noastră”.
,,După ce ne-am achitat, continuă Casian[7], de ceea ce ne cerea solemnitatea zilei, noi ne-am întors la chilia bătrânului, care ne-a dat o masă de lux. El se servea de obicei, pentru condimentare, de puţină saramură şi o picătură de ulei. Pentru a ne face nouă praznic, el a turnat pe legumele noastre puţin dintr-un fel de lichior pe care nu-l cunosc şi puţin mai mult ulei. La desert, ne-a dat fiecăruia trei măsline murate în sare şi năut prăjit care era socotit patiserie de pustnicii de la Schit. Ghermano şi cu mine am primit fiecare câte cinci boabe; două prune şi o smochină au completat masa noastră. Ar fi fost scandalos a face mai mult exces”.
După această masă măreaţă, avva Serenus a reluat discuţia şi a vorbit despre influenţa pe care o au puterile vrăjmaşe asupra omului[8].
Ultimul pustnic pe care l-au vizitat la Schit Casian şi tovarăşul său a fost avva Isaac, cu care au avut convorbiri lungi despre rugăciune[9], după care ei s-au întors la mânăstirea din Bethleem.
Ei au părăsit-o curând pentru a-i vizita pe pustnicii din Thebaida, căci crescând în virtuţi, inima lor se aprindea tot mai mult de dorinţa desăvârşirii[10].
De aceea, spune Casian, noi am luat hotărârea să mergem în Egipt şi să străbatem pustiurile cele mai îndepărtate ale Thebaidei, pentru a vizita mulţi anahoreţi al căror renume ajunsese până departe. Am sosit, după o lungă navigare, într-un oraş din Egipt numit Thennesus. Noi am avut fericirea[11] de a-l întâlni acolo pe prea fericitul episcop Archebius. Acest om admirabil strălucise mai întâi printre cei mai sfinţi anahoreţi, şi când l-au smuls din pustiu, pentru a-l face episcop de Panephysis, el a păstrat întotdeauna dragostea sa pentru singurătate.
,,El ne-a primit cu multă dragoste; când a aflat că noi dorim să mergem în părţile mai îndepărtate ale Egiptului, să căutăm persoanele sfinte care locuiau acolo, ne-a spus: Veniţi şi vedeţi în trecere câţiva bătrâni sfinţi care vieţuiesc nu departe de mânăstirea noastră, şi luând[12] un toiag şi o desagă, urmând obiceiul pustnicilor atunci când se pun la drum, ne-a condus el însuşi până la Panephysis. Existau atunci în acest pustiu trei pustnici foarte bătrâni care se numeau Cheremon, Nesteros şi Iosif”.
Cheremon a avut cu Casian şi Ghermano trei convorbiri. Prima[13] despre desăvârşirea faptelor făcute din dragoste de Dumnezeu; cea de-a doua[14] despre neprihană; cea de-a treia[15] despre ajutorul şi ocrotirea lui Dumnezeu[16].
Avva Nesteros le-a vorbit despre ştiinţa duhovnicească[17] şi despre facerea de minuni[18]; avva Iosif, despre adevărata prietenie[19] şi despre hotarele cuvântului dat[20]. Iată care a fost ocazia acestei convorbiri:
,,Când s-a sfârşit convorbirea despre prietenie, spune Casian[21], şi a sosit noaptea, avva Iosif ne-a dus într-o chilie separată pentru a ne odihni puţin; dar focul pe care cuvintele lui l-au aprins în inimile noastre ne-a împiedicat să dormim; dimineaţa devreme noi am ieşit, Ghermano şi cu mine, şi ne-am dus să ne aşezăm la o sută de paşi de chilia noastră. Liniştea profundă care domnea în jurul nostru, întunericul, totul prilejuia între noi doi efuziuni blânde de prietenie.
Ghermano a început prin a suspina profund. Vai ! dragul meu Casian, îmi spune el, ce vom face ? Un pericol bizar ne strânge din toate părţile. Cuvântările şi pildele acestor minunaţi anahoreţi ne arată deja ce avem de făcut; şi această viaţă sfântă noi nu o putem îmbrăţişa din cauza făgăduinţei pe care am făcut-o mai-marilor noştri de a ne întoarce la mânăstirea noastră. Noi am putea atât de uşor să ajungem aici la desăvârşire ! Dar dacă vom rămâne aici, ne încălcăm făgăduinţa.
Atunci eu i-am răspuns: noi nu avem alt mijloc de a ne lămuri în îndoiala noastră decât de a cere sfatul sfântului bătrân. Nădăjduiesc, dragul meu Ghermano, că Dumnezeu va pune capăt neliniştilor noastre prin gura slujitorului Său. Sosind ceasul rugăciunii, după ce am citit împreună cu gazda noastră numărul de psalmi fixat prin rânduială, ne-am aşezat pe rogojinile care ne-au servit de pat în timpul nopţii”.
Preacinstitul avvă Iosif a remarcat curând tristeţea celor doi interlocutori ai săi şi, după ce a aflat motivul, a căutat să le dovedească că ei nu erau obligaţi să-şi ţină făgăduinţa pe care o făcuseră de a se întoarce la mânăstirea lor din moment ce ei credeau că este mai lesne a ajunge la desăvârşire în pustiu[22].
Drept urmare, Casian şi prietenul său au rămas 7 ani[23] în pustiurile din Egipt; ei au scris adeseori mai-marilor lor pentru a le explica lunga lor absenţă, dar fără a-i putea mulţumi; însă, după cei 7 ani, când au revenit la Bethleem, prezenţa lor a reaprins prietenia pe care au avut-o pentru ei înainte, şi mai-marii lor nu s-au mai opus pelerinajelor lor printre pustnici.
În timpul şederii lor în Egipt, Casian şi Ghermano nu au rămas liniştiţi în chilia lor din Panephysis; ci[24], dorind mereu tot mai mult să studieze modelele desăvârşirii, ei s-au dus la Diolcos, care era aproape de una din cele şapte guri ale Nilului. Acesta era drumul lor pentru a se îmbarca şi a se întoarce la Bethleem, dar ei nu erau călăuziţi atât de necesitatea călătoriei, cât de dorinţa de a-i vedea pe pustnicii care locuiau în acest pustiu.
Ei l-au văzut la Diolcos pe avva Piamun, care le-a vorbit despre cele trei[25] feluri de monahi care erau atunci în Biserică: chinoviţii, pustnicii şi sarabaiţii; avva Ioan, care i-a învăţat[26] scopul pe care trebuie să şi-l propună chinovitul şi pustnicul. Avva Pinufius le-a vorbit despre pocăinţă[27]; avva Theonas despre post şi despre timpul pascal[28], despre dispoziţiile cu care trebuie să mergem la împărtăşanie[29] şi despre înţelesul[30] acestui cuvânt al Sfântului Pavel[31]: Nu fac binele care voiesc, ci răul care nu-l voiesc (Romani 7, 19). În fine, avva Avraam le-a vorbit despre mortificare[32].
După un sejur la Bethleem, Casian a părăsit pentru totdeauna această mânăstire, a mers să viziteze anahoreţii din Mesopotamia[33], de unde s-a dus la Constantinopol. Marele Gură de Aur, care era atunci episcop [al oraşului], l-a ridicat la diaconat şi l-a legat astfel de Biserica sa. Atunci când sfântul episcop a murit în urma intrigilor unei împărătese orgolioase susţinută de episcopi nevrednici, Casian a părăsit Constantinopolul şi s-a dus la Roma. De acolo el a mers în Galia.
El s-a stabilit la Marsilia unde Proculus l-a hirotonit preot, şi a întemeiat acolo două mânăstiri: una de fecioare, pe care a pus-o sub ocrotirea Maicii Domnului, cealaltă de bărbaţi căreia i-a dat ca patron pe biruitorul mucenic Victor.
În această ultimă mânăstire, el a încercat să pună în practică ce învăţase în călătoriile sale printre chinoviţii şi pustnicii din Răsărit; în măsura în care diferenţele de climă şi moravuri le puteau permite.
Îmbrăcămintea monahilor de la Sfântul Victor[34] se apropia mult de cea a călugărilor egipteni; ea consta într-o sutană lungă şi o tunică cu mâneci, strânsă peste piept cu două fâşii de lână ţesută[35], şi o glugă destul de mare care acoperea capul[36], o centură[37] şi o manta[38]. Casian nu a putut adopta încălţămintea egipteană din cauza climei din Galia[39], şi pielea de oaie pe care o purtau călugării răsăriteni în călătoriile lor ar fi fost ridicolă în Apus[40]. El nu a mai dat monahilor săi ciliciul[41] pe care-l purtau fiii Sfântului Martin, pentru că acesta îi jena la lucrul mâinilor şi le putea inspira slavă deşartă; deoarece se purta deasupra tuturor celorlalte veşminte[42].
Casian îndemna la lucrul mâinilor şi credea că [acesta] este necesar pentru a menţine disciplina monahală. El îi condamna pe chinoviţii galezi[43] pentru că nu munceau. Sfântul Martin stabilise, într-adevăr, la Marmoutier obiceiul de a consacra tot timpul rugăciunii şi meditaţiei.
Lucrul mâinilor nu consuma însă tot timpul care le rămânea monahilor de la Sfântul Victor după rugăciunile comune, şi ei se dedicau în plus studiului cărţilor sfinte şi teologiei. La Mânăstirea Sfântul Victor, Leporie a conceput şi organizat sistemul său eretic şi a găsit adepţi. Această mânăstire a fost asemenea unui focar de discuţii înalte despre har şi liberul arbitru.
Deci se poate crede că Casian împărţea ziua între lucrul mâinilor, studiu şi rugăciune.
Rugăciunea comună, sau slujba canonică, se împărţea în trei părţi principale: 1. Slujba de seară sau vecernia; 2. Slujba de noapte, numită de atunci utrenie; 3. Slujba de zi.
Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.
[16] În această convorbire, a treisprezecea, Casian dezvoltă sistemul său eronat care a fost numit apoi semi-pelaghianism. N.tr.: Reamintim că Guettee greşeşte când spune că Sfântul Casian a dezvoltat un sistem eronat, numit ulterior semi-pelaghianism. A se vedea Cartea a X-a. Partea 1.
[22] În această convorbire, Casian scuză anumite minciuni, când ele sunt făcute pentru motive bune. Această învăţătură nu este exactă, şi minciuna este apărată mereu şi în orice circumstanţă.
[23] Casian, Collat. 17, c. 23.
[25] Ibid., Collat. 18, passim.
[26] Ibid., Collat. 19, passim.
[27] Ibid., Collat. 20, passim.
[28] Ibid., Collat. 21, passim.
[29] Ibid., Collat. 22, passim.
[30] Ibid., Collat. 23, passim.
[31] Sfântul Pavel, Epist. ad Rom. 7.
[32] Casian, Collat. 24, passim.
[33] În cea de-a doua şi cea de-a treia carte din Instituţiile sale, Casian vorbeşte de mai multe ori despre obiceiuri diferite ale monahilor din Mesopotamia.
[34] Mai ales Casian a fost cel care a adus modificări veşmântului monahal, care diferea puţin, pentru lucrurile esenţiale, de veşmintele săracilor.
[35] Casian, De Instit., cartea 1, c. 6.
[37] Ibid., c. 2. Epist. Cælestini pap., nr. 1.
[38] Ibid., c. 7. Epist. Cælestini pap., nr. 1.
[39] Casian, De Instit., cartea 1, c. 11.
