Istoria Bisericii. Perioada celor sapte Sinoade Ecumenice (VIII)

ISTORIA BISERICII (VIII)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE

Episodul anterior

de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre

alcătuită
după documente originale şi autentice

de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse

Volumul IV
Cartea a X-a

Anii 407–431

2

Starea imperiului în Răsărit şi Apus – Ultimii ani ai lui Onorie – Teodosie al II-lea, succesor al lui Arcadie – Educaţia lui Teodosie al II-lea sub regenţa surorii sale, Pulcheria – Episcopii de Constantinopol: Atic, Sisinie, Nestorie – Erorile acestuia din urmă – Chiril al Alexandriei şi Nestorie – Scrisoarea lui Nestorie către episcopul Romei, Celestin – Chiril scrie împăratului şi surorilor sale – Scrisoarea sa către episcopul Romei – Nestorie şi Ioan al Antiohiei – Cele 12 anateme ale lui Chiril – Convocarea Sinodului de la Efes, al III-lea Ecumenic – Istoria şi actele Sinodului

Anii 408-431

Partea a VII-a

Ioan al Antiohiei, fără a aproba logomahia teologică a lui Nestorie, găsea că Chiril depăşea de asemenea limitele în sens contrar. Cele 12 anateme ale sale nu i se păreau ireproşabile; el găsea acolo expresii favorabile ereziei lui Apolinarie, şi el a rugat doi episcopi din provincia sa să facă observaţii [pe marginea lor]. Cei doi episcopi erau Andrei de Samosata şi faimosul istoric Teodoret al Cyrului.

Lucrarea celui dintâi a fost aprobată de un sinod răsăritean şi s-a răspândit ca expresia dogmei răsăritenilor; Teodoret nu a scris decât în nume personal şi l-a criticat pe Chiril cu acrime.

La rândul său, Nestorie a publicat 12 anateme pentru a răspunde celor ale lui Chiril şi a-i reproşa tot atâtea erori.

Noi trebuie să facem cunoscute aceste anateme contradictorii.

Iată mai întâi pe cele ale lui Chiril:

1. Dacă cineva nu mărturiseşte că Emanuel este cu adevărat Dumnezeu şi, în consecinţă, că Fecioara este mama lui Dumnezeu, pentru că ea a născut, după trup, cuvântul lui Dumnezeu făcut trup: să fie anatema !
2. Dacă cineva nu mărturiseşte că Cuvântul care vine de la Tatăl este unit în trup în ipostas şi că El este un singur Hristos cu propriul trup, apărându-ne ca Dumnezeu şi om în acelaşi timp: să fie anatema !
3. Dacă cineva dezbină cele două ipostasuri ale unicului Hristos după unirea lor, nelegându-le între ele decât printr-o conexiune de demnitate, autoritate sau putere, şi nu printr-o uniune de natură (καθ ενωσιν φυσικην): să fie anatema !
4. Dacă cineva atribuie la două persoane sau două ipostasuri[1] cuvintele cuprinse în scrierile evanghelice şi apostolice şi care au fost spuse de Hristos prin sfinţi, sau de Hristos Însuşi; şi el atribuie pe unele omului, abstracţie făcând de Cuvântul lui Dumnezeu, şi pe celelalte doar Cuvântului ce vine de la Tatăl: să fie anatema !
5. Dacă cineva îndrăzneşte să spună că Hristos este un om purtător de Dumnezeu (θεοφορον), în loc să spună că El este cu adevărat Dumnezeu, în calitatea sa de Fiu unic şi prin fire, în sensul că Cuvântul S-a făcut trup, şi că El Şi-a asumat ca noi trup şi sânge: să fie anatema !
6. Dacă cineva îndrăzneşte să spună că Cuvântul care vine de la Tatăl este Dumnezeul şi învăţătorul lui Hristos, şi nu mărturiseşte dimpotrivă că Hristos este în acelaşi timp Dumnezeu şi om, în sensul că Cuvântul S-a făcut trup, după Scripturi: să fie anatema !
7. Dacă cineva spune că omul numit Iisus a fost sub acţiunea lui Dumnezeu-Cuvântul; că el a fost îmbrăcat în slava Unuia-Născut, ca şi cum Cuvântul era altul decât el: să fie anatema !
8. Dacă cineva îndrăzneşte să spună că trebuie adorat [împreună] cu Dumnezeu-Cuvântul omul în care S-a întrupat, că trebuie împreună-slăvit şi numit Dumnezeu ca el, deoarece unul ar fi în celălalt; dacă se dă astfel de gândit folosindu-ne de cuvântul cu, că nu trebuie să-I aducem lui Emanuel o singură adoraţie şi o singură slăvire, precum Cuvântului făcut trup: să fie anatema !
9. Dacă cineva spune că unicul Domn Iisus Hristos a fost slăvit prin Sfântul Duh, în sensul că El ar fi primit o putere pe care nu o poseda El Însuşi, şi în virtutea căreia ar fi acţionat asupra duhurilor rele, şi ar fi făcut fapte dumnezeieşti în favoarea oamenilor, în loc să spună că duhul în virtutea căruia El a acţionat Îi era propriu: să fie anatema !
10. Sfânta Scriptură spune că Hristos a fost făcut mare preot şi apostol al credinţei noastre, şi că El S-a adus pentru noi lui Dumnezeu şi Tatăl jertfă de bunăvoie. Deci, dacă cineva spune că nu Dumnezeu-Cuvântul a fost mare preot şi apostol al nostru, de când S-a făcut trup şi om ca noi, ci un om născut dintr-o femeie, şi care ar fi altul decât El; dacă cineva spune că El S-a adus jertfă pentru El Însuşi, în loc să spună că El S-a jertfit doar pentru noi, de vreme ce El, necunoscând păcatul, nu avea nevoie de ispăşire: să fie anatema !
11. Dacă cineva nu mărturiseşte că trupul Domnului este viu şi propriu Cuvântului care vine de la Dumnezeu Tatăl, ci îl atribuie altuia care nu ar fi fost unit decât după vrednicia sa şi în care locuia dumnezeirea; în loc să spună că acest trup este viu prin el însuşi fiindcă el este propriu Cuvântului care este pentru toţi principiul vieţii: să fie anatema !
12. Dacă cineva nu mărturiseşte că Dumnezeu-Cuvântul a pătimit în trup, că a fost răstignit în trup, că a fost Cel dintâi născut din morţi în trup, în sensul că El este viaţa şi principiul viu ca Dumnezeu: să fie anatema !

Este evident că Chiril nu a avut ca scop în aceste anateme decât de a determina cu claritate unica personalitate dumnezeiască a lui Hristos; dar este imposibil de tratat un astfel de subiect fără ca exprimarea să fie slabă uneori şi să nu se preteze la interpretări false, mai cu seamă sub pana adversarilor dispuşi în avans să creeze dificultăţi. Dogmele revelate au fost întotdeauna în mod desăvârşit crezute şi mărturisite; dar, atunci când teologii au vrut să arunce o privire cercetătoare asupra acestor taine care ţin de esenţa de neînţeles a lui Dumnezeu, sau a acţiunilor Sale intime, nu mai puţin de neînţeles decât esenţa Sa, nu este de mirare că s-au ivit discuţii şi că, adeseori, dintr-o parte sau alta, s-au folosit de expresii improprii şi din care se puteau trage concluzii greşite.

Teodoret, savant istoric al Bisericii şi teolog profund, a atacat în numele ortodoxiei anatemele lui Chiril. În epistola sa către Ioan al Antiohiei, el deplânge erorile lui Chiril care vor antrena în afara adevărului vasta turmă care i-a fost încredinţată. Bazându-se prea mult pe personalitatea dumnezeiască a lui Hristos, episcopul Alexandriei cădea, după Teodoret, în erezia lui Apolinarie care sacrifica firea omenească a lui Hristos în faţa firii dumnezeieşti[2]. Dar el îi atribuie lui Chiril opinii care nu erau ale sale. Astfel, Chiril nu susţinea, cum afirmă Teodoret, că dumnezeirea a devenit trup; ci că Cuvântul a dat personalitatea Sa, şi nu firea Sa, trupului născut din Fecioara. Cea mai mare parte a observaţiilor lui Teodoret se învârt în jurul acestui echivoc. Aşa cum s-a văzut în anatemele lui Chiril, savantul episcop atribuie persoanei lui Hristos proprietăţile fiecăreia din cele două firi care erau în El; dar el nu confundă aceste firi şi nu atribuie uneia ceea ce aparţine celeilalte. Însuşirile firii omeneşti nu puteau fi în mod evident cele ale firii dumnezeieşti; dar proprietăţile fiecăreia dintre cele două firi aparţin persoanei unice şi dumnezeieşti a lui Hristos.

Deşi sublinia dificultăţile cu privire la câteva din expresiile lui Chiril, Teodoret nu era partizanul erorilor lui Nestorie; el primea, împreună cu toată Biserica, cele două firi, dumnezeiască şi omenească, unite în unica persoană dumnezeiască a lui Hristos.

Nestorie a vrut să combată cu 12 anateme pe cele ale lui Chiril şi s-a străduit [ca prin ele] să deturneze sensul anatemelor adversarului său[3].

În prima, el presupune că Chiril a învăţat că Dumnezeu-Cuvântul S-a schimbat în om, şi că Sfânta Fecioară a fost mama dumnezeirii;

În cea de-a doua: că Chiril a învăţat că dumnezeirea, prin unirea Sa cu umanitatea, a fost redusă la toate însuşirile firii omeneşti;

În cea de-a treia: că, după învăţătura lui Chiril, nu a existat în Iisus Hristos decât o fire, cea a Cuvântului, deoarece unirea Cuvântului cu umanitatea ar fi fost firească;

În cea de-a patra: că Chiril ar fi atribuit firii dumnezeieşti însuşirile firii omeneşti;

În cea de-a cincea: că Chiril ar fi admis că Cuvântul este în mod firesc Fiul lui Dumnezeu după întrupare, deşi El este numai Emanuel, adică Dumnezeu [este] cu noi;

În cea de-a şasea: că Chiril a învăţat că Dumnezeu-Cuvântul nu era învăţătorul şi creatorul umanităţii cu care era unit;

În cea de-a şaptea: că Chiril confundă cele două firi în maniera în care confundă Cuvântul cu firea omenească;

În cea de-a opta: că el a identificat atât de mult cele două firi, că el vrea ca firea omenească să fie vrednică prin ea însăşi de adoraţie fiindcă ea s-ar confunda cu dumnezeirea[4];

În cea de-a noua: că Chiril ar fi învăţat că umanitatea sau firea omenească a lui Hristos nu ar fi primit deloc de la Sfântul Duh puteri mai presus de fire;

În cea de-a zecea: că Chiril a atribuit umanităţii atributele dumnezeieşti care aparţin doar Cuvântului după unirea Sa cu umanitatea;

În cea de-a unsprezecea: că Chiril atribuie trupului lui Hristos, adică firii omeneşti, însuşiri care nu aparţin decât dumnezeirii;

În cea de-a douăsprezecea: că el a atribuit firii dumnezeieşti acţiuni care nu se cuvin decât firii omeneşti, precum suferinţa şi moartea.

Prin aceste anateme este evident că Nestorie admitea două persoane unite în Hristos; că el nu vroia să atribuie persoanei umane ceea ce se cuvenea persoanei dumnezeieşti.

Chiril nu admitea decât o persoană, şi atribuia persoanei însuşirile şi faptele fiecăreia dintre cele două firi.

Teodoret şi Andrei de Samosata, în criticile lor la anatemele lui Chiril, recunoşteau, în fond, aceeaşi dogmă cu episcopul Alexandriei; dar ei criticau anumite expresii, fără a le da sensul pe care Chiril îl avea în vedere.

Savantul episcop a răspuns cu claritate lui Andrei de Samosata şi Teodoret; apoi, el a respins toate erorile conţinute în predicile lui Nestorie.

Aceste trei scrieri au fost publicate înainte de Sinodul de la Efes[5].

Îndată după sărbătorile de Paşti, episcopii şi-au părăsit Bisericile pentru a merge la Efes, cu scopul de a încheia marea discuţie care agita întreaga Biserică.

Celestin al Romei, neputând să meargă la sinod, a însărcinat doi episcopi, Arcadie şi Projectus, şi pe preotul Filip să reprezinte Bisericile metropolei romane. El le-a dat în scris aceste recomandări[6].

,,Atunci când veţi sosi în locul în care este convocat sinodul, voi veţi lua legătura cu fratele nostru şi co-episcop Chiril; voi veţi fi de acord cu opiniile sale, şi veţi avea grijă să fie respectată autoritatea scaunului apostolic. Nu veţi intra în discuţii cu cei care ar vrea să discute, ci vă veţi exprima opinia voastră într-o circumstanţă favorabilă; dacă vedeţi că sinodul ia sfârşit, vă veţi informa cu exactitate despre rezultat. Dacă lucrurile s-au petrecut într-o manieră favorabilă pentru vechea credinţă sobornicească şi dacă aflaţi că fratele nostru Chiril pleacă spre Constantinopol, voi veţi merge acolo cu el cu scopul de a înmâna scrisorile noastre împăratului; dacă rezultatul este altul şi dacă lucrurile rămân în suspans, veţi vedea ce aveţi de făcut, după circumstanţele şi după opinia fratelui nostru mai sus numit Chiril”.

Delegaţii apuseni erau purtătorii unei epistole a lui Celestin care trebuia comunicată sinodului atunci când el se va întruni. Noi o vom face cunoscută.

În scrisoarea sa către împărat[7], Celestin îi spune că trei delegaţi apuseni au mers la sinodul convocat de autoritatea împărătească[8]. El nu-şi atribuie nici un rol în convocarea sinodului, şi se vede că el nu a primit decât o scrisoare de convocare ca ceilalţi mitropoliţi[9]. El îl roagă pe împărat să vegheze să nu se întâmple nimic în sinod care să fie contrar intereselor religiei.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

[1] Sfântul Chiril imită aici pe Sfântul Grigorie Teologul, care, pentru a evita orice neînţelegere care rezultă din dubla acceptare a cuvântului grec ipostas, a propus întrebuinţarea sau a cuvântului apusean corespunzător expresiei προσωποσ, sau a cuvântului răsăritean υποστασισ.

În acest fel se evita amfibologia cuvântului grec, care semnifică substanţă, fire sau persoană.

[2] Teodoret, Reprehens. 12 anathemat. Cyrill; Int. op. Cyrill., Epist. ad Euopt.

[3] A se vedea Marius Mercator, Fragment.

[4] Se observă că Sfântul Chiril, în cea de-a opta anatemă a sa, nu atribuie adoraţia decât persoanei dumnezeieşti, şi nu vrea să se adore în mod distinct firea omenească a lui Hristos. Nestorie, în cea de-a opta anatemă a sa, învaţă că persoana omenească pe care el o recunoştea în Hristos, nu poate fi venerată prin ea însăşi; că ea nu poate exista decât datorită persoanei dumnezeieşti cu care era unită.

Astăzi, în Biserica Romană, se merge mult mai departe decât Nestorie pe calea erorii; deoarece se aduce un cult separat, nu numai firii omeneşti a lui Hristos, în general, ci diverselor părţi separate ale umanităţii sale: trupului său (festum Corporis Christi), inimii sale (fest. SS. Cordis); şi altor părţi ale trupului. Se pretinde că acest cult este adresat persoanei dumnezeieşti; dar numele singure ale sărbătorilor dovedesc că nu este aşa, şi că nu se afirmă aceasta decât de o manieră făţarnică.

[5] Sfântul Chiril al Alexandriei, Apologet. adv. orient.; Apologet. cont. Theodoret.; adv. Nestor. Blasphem. Lib. quinque; a se vedea It. Marius Mercator, Fragment.

[6] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 17.

[7] Celestin, Epist. 19.

[8] Se ştie că după sistemul papal, sinodul ecumenic trebuie să fie convocat de papă. Noi am văzut că primele două adunări de la Niceea şi Constantinopol nu au fost defel convocate de episcopul Romei. Cea de-a treia, ţinută la Efes, nu a fost convocată nici ea de el; Celestin recunoaşte el însuşi aceasta în epistola sa către Teodosie al II-lea.

[9] Abatele Darras pretinde că el a fost consultat în prealabil pe tema convocării sinodului, deoarece epistola sa de convocare a fost scrisă în numele a doi împăraţi ai Răsăritului şi Apusului; şi de asemenea deoarece Celestin a făcut recomandări delegaţilor săi. Aceste două motive nu valorează nimic (a se vedea Darras, tomul XIII, p. 53). Celestin convoacă şi neputând să meargă la sinod nu trebuia să facă recomandările sale celor care trebuiau să-l înlocuiască şi să reprezinte Apusul ? Toţi spun că deciziile care priveau imperiul în general erau întotdeauna date în numele celor doi împăraţi ai Răsăritului şi Apusului.