Istoria Bisericii. Perioada celor sapte Sinoade Ecumenice (XI)
ISTORIA BISERICII (XI) PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE Episodul anterior de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos până în zilele noastre alcătuită după documente originale şi autentice de Vladimir Guettee doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse Volumul IV Cartea a X-a Anii 407–431 3 Biserica Franţei – Raporturile ei cu Biserica Romei şi luptele ei împotriva încălcărilor episcopilor ei – Proculus de Marsilia şi Patrocle de Arles – Sinodul de la Turin se pronunţă în favoarea lui Proculus – Faptele nedrepte ale lui Zosim împotriva lui Proculus – Bonifatie, episcopul Romei, dezaprobă faptele predecesorului său – Celestin îi succede lui Bonifatie – Noi intrigi ale lui Patrocle – Moartea sa – Partizanii lui îl câştigă pe Celestin – Moartea lui Proculus – Cassian la Marsilia – Convorbirile sale despre monahii din Egipt şi Thebaida – Tabloul pe care-l face vieţii cenobitice din pustiurile Egiptului – Întemeierea mânăstirii Sfântului Victor – Mânăstirea Lerins – Lupte dogmatice în mânăstirile Sfântului Victor şi Lerins – Semi-pelaghianismul – Mari episcopi gali: Ghermano de Auxerre şi Lup de Troyes – Sfânta Genevieva
Anii 422-431
Partea a VIII-a
,,Starea lor este deplorabilă, scrie Vichentie[1]; câte griji, câte furtuni îi agită ! Atât de împinşi de vântul impetuos al erorii, atât de refulaţi în ei înşişi, ei se şochează şi se sparg ca valurile care vin din direcţii opuse. Astăzi, cu o aroganţă îndrăzneaţă şi bizară, ei adoptă lucruri nesigure; mâine, sub impresia unei neîncrederi nebuneşti, ei refuză să creadă ceea ce este mai sigur. Ei nu ştiu unde să meargă, pe ce drum să se întoarcă, ce trebuie să caute sau să lase, să admită sau să respingă.
Această nenorocire a unei inimi care se îndoieşte şi ezită între adevăr şi eroare trebuie să fie, pentru ei, un leac al dumnezeieştii milostenii, dacă au puţină înţelepciune. Dacă, în afara portului sigur al credinţei soborniceşti, ei sunt agitaţi, bulversaţi, aproape înghiţiţi de furtunile gândurilor lor, este cu scopul ca ei să lase jos velele orgoliului, pe care le-au desfăcut cu imprudenţă împotriva vânturilor noutăţilor; ca ei să se refugieze la adăpostul sigur pe care li-l oferă buna şi dulcea lor mamă; ca ei să vomite valurile tulburi şi amare ale erorii, pentru a bea apele vii şi curate ale adevărului; este cu scopul ca ei să uite cu desăvârşire ceea ce învăţaseră prost, şi ca, în dogma Bisericii, să se mulţumească să înţeleagă ceea ce se poate înţelege, şi să creadă ceea ce covârşeşte inteligenţa.
Când mă gândesc la acestea[2], mă mir mereu de nebunia anumitor oameni, de lipsa lor de evlavie, de pasiunea lor pentru eroare, care-i face să nu se mulţumească cu o lege a credinţei dată şi primită din vechime; [îi face] să caute fără încetare [ceva] nou; să dorească întotdeauna să adauge, să schimbe, să suprime în religie. Ca şi cum ea nu ar fi o învăţătură cerească, ca şi cum nu i-ar ajunge că ea a fost revelată o dată, ca şi cum ea ar fi o instituţie omenească care nu poate ajunge la desăvârşire decât prin reforme şi corectări continue.
Cineva[3] spune, poate: Aşadar, nu poate exista nici un progres religios în Biserica lui Hristos ? Eu aş dori să existe unul, şi unul foarte mare. Ar putea exista un astfel de duşman al lui Dumnezeu şi al oamenilor care să-l restrângă, să-l oprească ? Dar trebuie ca acesta să fie un progres adevărat, şi nu o schimbare. Progresul unui lucru oarecare înseamnă ca el să crească în el însuşi şi să nu-şi schimbe esenţa. Schimbarea înseamnă să treacă de la o natură la alta. Prin urmare, ele [lucrurile] cresc cu putere şi vigoare, inteligenţa, ştiinţa, înţelepciunea fiecăruia şi a tuturor, a individului ca şi a Bisericii; ele cresc ţinând cont de vârste şi de secole, dar fără să iasă din fiinţa lor; ca întotdeauna dogma să fie aceeaşi, ca sensul dogmei să nu-şi schimbe natura.
Progresul religios în suflete trebuie să se modeleze pe cel al trupurilor, care, crescând cu anii, rămân totuşi aceleaşi. Există o diferenţă imensă între floarea tinereţii şi maturitatea bătrâneţii. Însă cei care astăzi sunt bătrâni, sunt aceiaşi care au fost odinioară adolescenţi; şi acelaşi om, schimbându-şi starea şi maniera de a fi, îşi păstrează întotdeauna aceeaşi natură, rămâne aceeaşi persoană.
Religia urmează aceleaşi legi ale progresului; cu anii ea devine mai puternică, se dezvoltă cu timpul, creşte cu vârsta, dar se păstrează curată şi fără pată, rămâne în plină şi desăvârşită posesie a tuturor părţilor ei care sunt ca membrele şi simţurile ei, ea nu suferă nici o schimbare, nu pierde nimic din natura sa, nu suferă nici o variaţie în dogma sa. Părinţii noştri au semănat în Biserică cel mai curat grâu al credinţei; cultura dă acestei seminţe o nouă frumuseţe, dar prin aceasta nu se schimbă soiul; trandafirii simţului sobornicesc nu devin mărăcini şi spini; niciodată, în acest rai duhovnicesc, neghina şi plantele otrăvitoare nu ies din rădăcinile mentei şi scorţişoarei ! Ceea ce a fost semănat de părinţii noştri, trebuie să cultivăm, să întreţinem, trebuie ca prin grija noastră să înflorească, să crească şi să ajungă la maturitate. Este permis să îngrijim, să şlefuim, să cizelăm cu timpul aceste dogme străvechi ale unei filozofii care ne vine din cer; dar este interzis să le schimbăm, să le trunchiem, să le mutilăm. [Trebuie] să le scoatem în evidenţă, la lumină, la claritate, dar [trebuie] ca ele să-şi păstreze plinătatea, integritatea, esenţa. Dacă o dată se permite o fraudă nelegiuită, eu mă tem de pericolul pe care îl va suferi religia. [Dacă] o parte oarecare a dogmei soborniceşti [este] respinsă, se va respinge o alta, apoi alta şi încă una, şi aceasta va fi curând un lucru legal şi obişnuit. Or, respingând unele după altele toate părţile, unde se va ajunge la sfârşit ? Să se respingă totul.
Pe de altă parte, dacă la dogmele vechi se adaugă opinii noi, la lucrurile sfinte lucruri profane, se înţelege că se va statornici cutuma generală de a nu lăsa nimic în Biserică neatins, inviolabil, integru, curat. Nu va mai fi decât o cloacă de erori ruşinoase şi nelegiuite, în loc de un sanctuar al virtuţii şi adevărului pur.
Biserica lui Hristos, păzitoare vigilentă şi atentă a dogmelor care i-au fost încredinţate, nu schimbă nimic, nu scoate nimic, nu adaugă nimic în ele; ea nu trunchiază lucrurile necesare, nu introduce lucruri de prisos; ea nu lasă nimic să se piardă din ceea ce există în ea şi nu uzurpă nimic din al altuia. Ea pune toată capacitatea sa pentru a păstra cu înţelepciune lucrurile străvechi, pentru a modela şi a şlefui ceea ce a fost început, schiţat altădată; pentru a consolida şi a întări ceea ce a fost exprimat, lămurit; pentru a păzi ceea ce a fost adeverit şi definit. Care a fost scopul strădaniilor sale în sinoade ? De a face să se creadă mai temeinic ceea ce înainte era propovăduit mai liniştit; de a face să se cinstească cu mai multă grijă ceea ce deja era obiectul unei cinstiri necontestate. Unicul scop pe care Biserica, tulburată de noutăţile eretice, şi-l propune în hotărârile sinoadelor sale este de a transmite în scris posterităţii ceea ce ea a primit de la cei străvechi doar prin tradiţie, cuprinzând în acestea multe lucruri în puţine cuvinte, şi desemnând sub un nume nou un adevăr care nu era nou; şi aceasta pentru a ajuta înţelegerea”.
După un îndemn patetic de a evita orice noutate profană[4], de a păstra cu fidelitate moştenirea sacră a adevărurilor pe care ni le-a dat Iisus Hristos, de a evita falşii prooroci care vin la noi îmbrăcaţi în piei de oaie şi sub înfăţişări făţarnice, Vichentie îşi încheie primul avertisment dându-ne în el mijloacele pentru a evita capcanele lor. Pentru adevărurile definite, trebuie respectate cu scrupulozitate hotărârile sinoadelor ecumenice ale Bisericii soborniceşti; pentru chestiunile nedefinite încă, [trebuie respectată] opinia comună a Părinţilor care sunt adormiţi în credinţă. Părinţii sunt, într-adevăr, cele mai sigure mărturii ale credinţei vremurilor lor, şi, urmând opiniei lor unanime, nu ne putem îndepărta de adevărul sobornicesc.
În cel de-al doilea avertisment[5], din care nu mai avem decât un rezumat, Vichentie avea ca scop să demonstreze că Biserica, în condamnarea lui Nestorie la Efes, urmase regula de credinţă explicată în primul avertisment.
Nu avem de la Sfântul Vichentie de Lerins decât lucrarea pe care noi o analizăm: ea ajunge pentru a-l aşeza printre cei mai iluştri scriitori ai Bisericii.
Mânăstirea din Lerins avea atunci mai mulţi scriitori care, precum Eucher, Faust şi Ilarie revărsau asupra Bisericii Galiei cea mai vie strălucire.
Cele două mânăstiri din Lerins şi a Sfântului Victor erau unite intim. La Lerins aveau cea mai mare stimă pentru Cassian; se citeau acolo scrierile sale şi se adopta învăţătura.
Or, scrierile lui Cassian nu erau cu totul fără cusur[6]. Binecunoscutul chinovit găsea că, asupra chestiunilor de har şi liber arbitru, Augustin exagerase puţin adevărata învăţătură ortodoxă.
Augustin avea în Galia meridională doi ucenici râvnitori şi savanţi, pe Prosper, cunoscut sub numele de Prosper de Aquitania, şi pe Ilarie, care nu trebuie confundat cu ucenicul lui Honorat de Lerins. Cassian publicând convorbirile sale, Prosper şi Ilarie au denunţat învăţătura din ele lui Augustin, care le-a răspuns prin ultimele două scrieri pe care le-a publicat înaintea morţii sale: Despre predestinarea sfinţilor şi Despre darul perseverenţei.
Aceste două scrieri se confruntă cu adversari în [Mânăstirile] Lerins şi a Sfântului Victor. Pentru a aduce în discuţie [învăţătura Fericitului Augustin], Prosper a scris o epistolă[7] în care el expune adevăratele principii pe care le apăra. El examinează acolo dovezile pe care adversarii săi le-au extras din Sfânta Scriptură şi obiecţiile pe care ei le făceau împotriva învăţăturii Fericitului Augustin, şi stabileşte acest adevăr fundamental al creştinismului: firea omenească nu a fost mântuită prin firea omenească, ci doar prin Iisus Hristos, mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, sau printr-un ajutor peste fire.
După ce a expus artificiile pelaghienilor care nu s-au putut sustrage condamnării, el adaugă: ,,Preafericitul Augustin, cel mai ilustru episcop al acestor timpuri, i-a lovit într-o manieră admirabilă în frumoasele şi numeroasele sale scrieri. Printre darurile peste fire cu care l-a copleşit din belşug Duhul lui Dumnezeu, el a primit de la bunătatea dumnezeiască ştiinţa şi înţelepciunea, pentru a combate cu sabia invincibilă a cuvântului său nu numai această eroare ale cărei membre tăiate şi împrăştiate zvâcnesc încă, ci şi multe alte erezii; şi după atâtea lupte, când el străluceşte de lumina biruinţelor pe care le-a repurtat pentru slava lui Hristos şi a Bisericii Sale, câţiva dintre noi (eu o spun cu durere) îndrăznesc să murmure, în taină este adevărat, însă binecunoscut; dacă ei găsesc urechi dispuse să-i asculte, ei descriu scrierile sale împotriva pelaghienilor şi pretind că el distruge liberul arbitru şi că, sub numele harului, el admite o necesitate inflexibilă; ei adaugă că el distinge în genul uman două mase, două firi, şi nu roşesc să atribuie astfel acestui mare bărbat eroarea ruşinoasă a păgânilor şi maniheilor.
Dacă este aşa, cum sunt ei deci mai curând neglijenţi, sau ca să spunem mai bine mai curând lipsiţi de evlavie, pentru că nu au izgonit din Biserică o învăţătură atât de abominabilă, nu s-au împotrivit unor erori atât de nebuneşti, nu au atacat prin scrierile lor pe cel care le mărturiseşte ? Aceasta va fi cu adevărat pentru ei o mare slavă, acesta va fi un mare serviciu pe care-l vor face genului uman, dacă îl pot scoate pe Augustin din eroarea sa. Fără îndoială, aceşti noi cenzori, oameni modeşti, vor să menajeze un bătrân care a făcut atâtea pentru Biserică prin vechile sale lucrări, şi să păstreze tăcerea din compasiune pentru el şi având certitudinea că nimeni nu citeşte scrierile sale; ei trebuie să ştie totuşi că nu numai Biserica Romană, Biserica Africii şi toţi credincioşii universului împărtăşesc opiniile lui Augustin; ci chiar în locurile unde se murmură împotriva învăţăturii sale, el este, slavă lui Dumnezeu, cel care extrage în cărţile sale învăţătura evanghelică şi apostolică. Dacă suntem crezuți în eroare, de ce nu ne atacă cu curaj ? Dacă nu îndrăznesc să ne atace făţiş, de ce ne muşcă în taină prin calomnii surde ?”
După moartea marelui doctor al harului, adversarii săi au ridicat capul mai sus. Nemaivăzându-l în faţa lor pe acest geniu uimitor împotriva căruia nu îndrăzneau să se ridice decât tremurând de murmure tainice, ei au început să vorbească tare şi au publicat 15 propoziţii pe care le-au dat ca rezumat al învăţăturii sale. Ele sunt cunoscute sub numele de Capitule sau Obiecţiile galilor[8]:
- În virtutea predestinării, oamenii sunt sub imperiul unei necesităţi inflexibile care îi împinge spre păcat şi moarte.
- Harul botezului nu şterge păcatul originar în cei care nu sunt predestinaţi vieţii.
- El nu serveşte la nimic celor care nu sunt predestinaţi vieţii pentru a lucra cu evlavie şi dreptate, chiar dacă ei ar fi fost botezaţi. Ei sunt păstraţi în această lume până când ei cad şi pier, şi nu vor fi înlăturaţi din această viaţă decât după ce vor fi căzut în păcat.
- Nu toţi oamenii sunt chemaţi la har.
- Cei care sunt chemaţi nu sunt chemaţi în acelaşi mod: unii sunt chemaţi să creadă, ceilalţi să nu creadă.
- Liberul arbitru nu este nimic în om; binele sau răul se fac în el în virtutea predestinării lui Dumnezeu.
- Dumnezeu refuză perseverenţa câtorva dintre fiii săi renăscuţi în Iisus Hristos şi cărora El le-a dat credinţa, nădejdea şi dragostea. El le-o refuză, fiindcă ei nu sunt separaţi de masa de pierzanie prin preştiinţa şi predestinarea lui Dumnezeu.
- Dumnezeu nu vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi, ci numai un anumit număr de predestinaţi.
- Mântuitorul nu a fost răstignit pentru răscumpărarea întregii lumi.
- Dumnezeu a împiedicat ca Evanghelia să fie propovăduită anumitor oameni, de teamă ca ei să nu fie mântuiţi, dacă li s-ar fi propovăduit Evanghelia.
- Dumnezeu, prin puterea Sa, îi constrânge pe oameni să păcătuiască.
- Dumnezeu îndepărtează ascultarea de cei drepţi pe care i-a chemat, pentru ca ei să înceteze să se supună.
- Există oameni care nu au fost creaţi de Dumnezeu pentru viaţa veşnică, ci numai pentru a sluji ca podoabă acestei lumi şi pentru folosul altor oameni.
- Cei care nu cred în Evanghelie sunt necredincioşi în virtutea predestinării lui Dumnezeu, şi Dumnezeu a hotărât ca cei care nu cred să nu poată crede, prin efectul voinţei Sale.
- Preştiinţa este acelaşi lucru cu predestinarea.
Aceste propoziţii cuprind învăţătura predestinaţioniştilor, dar nu pe cea a Fericitului Augustin. Prosper, care ni le-a păstrat, le-a publicat însoţite de răspunsuri foarte precise şi urmate de alte 15 propoziţii, care rezumă toată învăţătura sobornicească. Un oarecare Vichentie, care nu trebuie confundat cu vestitul Vichentie de Lerins, a publicat 16 obiecţii noi care conţin aproape aceleaşi blasfemii cu cele ale galilor.
Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.
[1] Sfântul Vichentie de Lerins, Commonitor., § 20.
[5] Ibid., § 29 până la sfârşit.
[6] N.tr.: Reamintim că Guettee greşeşte când spune că Sfântul Ioan Cassian a dezvoltat un sistem eronat, numit ulterior semi-pelaghianism. A se vedea Cartea a X-a. Partea 1.
[8] Prosper. Aquit., Respons. ad Capit. object. Vincent., præf.
