Istoria Bisericii (VIII)

ISTORIA BISERICII (VIII)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE

Episodul anterior

de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre

alcătuită
după documente originale şi autentice

de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse


Volumul IV
Cartea a X-a

Anii 407–431

1

Inochentie, episcopul Romei – Epistolele sale canonice – Disciplina apuseană – Raporturile lui Inochentie cu Răsăritul şi mai ales cu Alexandru, episcopul Antiohiei – Episcopul Antiohiei pune numele Sfântului Ioan Gură de Aur în diptice – Succesorul său Teodot este nevoit să-l imite – Poporul îl sileşte pe Atticus de Constantinopol să facă la fel – Împotrivirea Sfântului Chiril al Alexandriei, nepotul lui Teofil – El cedează în sfârşit – Ioan Gură de Aur reabilitat universal – Raporturile lui Inochentie cu Biserica Africii – Augustin – Episcopatul său – Acţiunile şi scrierile sale împotriva donatiştilor şi pelaghienilor – Chestiunea donatiştilor – Discuţie între credincioşii soborniceşti şi donatişti – Pelaghie şi erorile sale – Sinoadele de la Cartagina şi Mileve – Sinodul de la Diospolis înşelat de Pelaghie – Scrisorile episcopilor africani către episcopul Romei – Inochentie îi condamnă pe pelaghieni – Succesorul său Zosim se lasă păcălit de ei – El îşi dă seama de greşeala sa şi îi condamnă pe pelaghieni – Condamnarea sa ratificată de Bisericile răsăritene – Augustin respinge obiecţiile păgânilor proveniţi dintre nenorociţii imperiului – Cetatea lui Dumnezeu – Tabloul scrierilor lui Augustin – Învăţătura sa despre purcederea Sfântului Duh şi despre papalitate – Ucenicii săi: Orosie şi istoria sa – Influenţa lui Augustin în Biserica apuseană

 

Anii 407-422

 

Inochentie nu a reuşit să convoace sinodul care trebuia să-i facă dreptate Sfântului Ioan Gură de Aur; dar el se arăta încredinţat întotdeauna că sfântul episcop al Constantinopolului nu era vinovat. Fără a rupe cu totul [relaţiile] cu Teofil al Alexandriei, el nu a [mai] avut cu acesta nici un raport de când a aflat de nedreptăţile sale.

Teofil a ajuns la culme publicând un pamflet josnic împotriva celui care fusese victima sa. Trebuie să deplângem faptul că Ieronim şi-a necinstit bătrâneţea traducând acest pamflet josnic în limba latină[1]. Teofil l-a şters pe Ioan Gură de Aur din dipticile Bisericii Alexandriei, ceea ce era o insultă pentru viitorul sinod la care făcuse apel Inochentie cu toată Biserica apuseană. Prin urmare, relaţiile obişnuite de comuniune nu mai puteau exista între Roma şi Alexandria, iar intervenţia Bisericii Africii pentru a restabili uniunea între cele două mari scaune părea să nu fi avut nici un rezultat.

Scaunul Antiohiei, ocupat de Porfir, un intrus din facţiunea lui Teofil, era în comuniune cu cel al Alexandriei, dar nu cu cel al Romei.

Atunci exista o preocupare mică privind discuţiile care puteau să existe între cei mai mari episcopi, deoarece nu se confunda Biserica cu ei şi se ştia că unitatea domnea între Bisericile care mărturisesc aceeaşi dogmă. Această înaltă noţiune de unitate subzista mai presus de excomunicările pe care episcopii puteau să şi le adreseze şi de luptele lor vremelnice. Nu se gândeau încă, în Apus, cu atât mai puţin în Răsărit, să învestească episcopii cu o demnitate infailibilă. Nu se recunoştea decât un Stăpân în Biserică, Iisus Hristos, şi societatea creştină în întregime, trăind adevărul creştin, menţinea [acest adevăr] intact, chiar împotriva episcopilor infideli. Episcopii, cel al Romei ca ceilalţi, nu erau însărcinaţi decât cu supravegherea, cu scopul ca moştenirea dumnezeiască să nu fie atacată, şi cu semnalarea Bisericii universale a abaterilor care ar fi putut fi introduse într-o Biserică particulară.

Această învăţătură frumoasă care subzistă încă în Biserica răsăriteană a fost abandonată de Apus după separarea sa. Dar în vremea lui Inochentie, Bisericile apusene erau încă fidele acesteia.

Însă Inochentie, ca episcop al celui dintâi oraş al imperiului şi al singurului scaun care, în Apus, a fost întemeiat de apostoli, se bucura de o influenţă legitimă, fie datorită superiorităţii scaunului său, fie datorită capacităţii sale personale. Iată de ce episcopii multor Biserici apusene îl consultau în ce priveşte anumite dispoziţii disciplinare[2]. Printre episcopii care i s-au adresat, noi îl menţionăm pe Exuperie, sfântul episcop de Toulouse, foarte râvnitor pentru respectarea exactă a canoanelor.

În răspunsul lui Inochentie către Exuperie, trebuie să remarcăm în special prima şi cea de-a şasea decizie. În prima, Inochentie se pronunţă pentru celibatul absolut al preoţilor şi diaconilor, pentru acest motiv: că ei pot fi chemaţi în fiecare zi să boteze sau să săvârşească liturghia, activităţi incompatibile, după el, cu exercitarea căsătoriei.

Cu toate acestea, el nu vrea să-i neliniştească pe preoţii şi diaconii care acţionaseră altfel până atunci şi care nu cunoscuseră regulamentul promulgat de Siricie în legătură cu acest subiect în scrisoarea sa către Himerie.

Această restricţie dovedeşte că legea celibatului nu era recunoscută, nici măcar în Apus, în timpul primelor patru secole; că episcopii Romei nu au propus-o decât timid la începutul secolului al V-lea. Noi am văzut anterior că mai ales la Roma unii clerici făceau mare zarvă pentru celibat care le servea să frecventeze femeile cu mai mare libertate. Totodată persoane evlavioase, precum Ieronim, dădeau fecioriei o importanţă mult prea mare; de aici celibatul pe care l-am văzut trecând puţin câte puţin spre lege pentru clerul superior, lege care nu a fost niciodată respectată, nici măcar de cei care se arătau cei mai fanatici partizani. Celibatul nu putea să fie decât o excepţie, chiar în cea mai desăvârşită societate religioasă; din momentul în care se vrea a se face o lege aplicabilă unei clase numeroase a unei societăţi oarecare, se aduce atingere unei legi indestructibile a naturii, care este o lege a lui Dumnezeu Însuşi, şi se dă ocazia la imoralităţi nenumărate şi josnice.

Este ceea ce s-a întâmplat în Bisericile apusene unde legea lui Siricie şi Inochentie a sfârşit prin a fi general acceptată.

În cea de-a şasea decizie a sa, Inochentie se declară împotriva divorţului, chiar în cazul adulterului constatat legal. Această decizie este contrară Evangheliei care condamnă divorţul, în general, dar face o excepţie în cazul adulterului. Învăţătura lui Inochentie a fost acceptată de toate Bisericile apusene până în zilele noastre.

Această disciplină nu a fost urmată niciodată de Biserica răsăriteană care recunoştea, potrivit Evangheliei, că divorţul este legitim din momentul în care adulterul a fost constatat legal, şi dă părţii nevinovate dreptul de a contracta o a doua căsătorie. Fecioria a fost întotdeauna cinstită în Biserica răsăriteană; dar acolo nu a fost acceptată niciodată legea romană a celibatului. Diaconii şi preoţii de acolo au fost întotdeauna aleşi dintre bărbaţii căsătoriţi, şi nu li s-a interzis deloc să se căsătorească, dându-li-se sfaturi de înaltă spiritualitate pentru anumite perioade ale anului şi pentru exercitarea slujirii lor [clericale].

Se deţin multe alte scrisori disciplinare ale episcopului Inochentie. În cea pe care i-o adresa lui Vitricie[3], episcop de Rouen în Galia, noi remarcăm dispoziţii asemănătoare cu cele pe care noi le-am indicat în scrisoarea sa către Exuperie. Inochentie insistă în mod special asupra acestui punct: că el nu face regulamente noi, şi că nu trimite decât la vechile canoane adoptate de Sfinţii Părinţi şi sinoade. În legătură cu sinoadele, el confundă pe cel de la Sardica cu cel de la Niceea; [această confuzie] a intrat în uz la Roma. Deci el sprijină pe hotărârea sinodului, adică a Sinodului de la Niceea, apelul la scaunul apostolic adoptat la Sardica, pentru cauzele episcopale[4]. El se declară pentru celibatul ecleziastic şi trasează reguli severe în favoarea fecioriei.

Biserica din Spania era atunci tulburată ca urmare a succesului obţinut de priscilianişti şi luchiferieni[5]. Un episcop, pe nume Ilarie, s-a dus la Roma împreună cu preotul Elpidie pentru a-l ruga pe Inochentie să lucreze pentru a restabili pacea în Biserica lor. Iată de ce Inochentie a trimis o scrisoare episcopilor din provincia Toledo, reuniţi atunci în sinod în acest oraş.

Mulţi episcopi care îmbrăţişaseră erorile lui Priscilian, dezaprobându-le, un sinod din provincia Toledo i-a păstrat în demnitatea lor, cu condiţia totuşi ca episcopii Romei şi Milanului să-i primească în comuniunea lor, ceea ce a avut loc. În pofida acestei comuniuni, episcopii din Betica şi din provincia Cartagina nu au vrut să aibă relaţii cu episcopii priscilianişti reintegraţi; de aici lupte foarte aprinse în mijlocul cărora nu s-au respectat defel vechile canoane privind hirotoniile episcopale.

Inochentie a reamintit aceste reguli, ca şi pe cele referitoare la comuniunea dintre episcopi; el le-a atribuit, nu se ştie de ce, Sinodului de la Niceea. Se poate crede că exista la Roma o colecţie de canoane ale vechilor sinoade care se atribuiau Sinodului de la Niceea.

Dintre scrisorile lui Inochentie, cea pe care el o adresează lui Anisie, episcopul Thessalonicului, merită o atenţie deosebită din punct de vedere al autorităţii pe care scaunul Romei începea să şi-o atribuie. El afirmă în aceasta că predecesorii săi, Anastasie, Damas şi Siricie, îi încredinţaseră episcopului Thessalonicului examinarea problemelor bisericeşti care agitau această provincie. El îi imita în acest punct.

Episcopii Romei, bazându-se pe un canon al Sinodului din Sardica, îşi atribuiau judecata în apel a cauzelor episcopale. Ei exagerau cu siguranţă sensul acestui canon care nu fusese acceptat până atunci, decât în Apus; dar ei l-au menţinut, cel puţin în principiu. Deoarece provincia Thessalonicului era situată la graniţa dintre Răsărit şi Apus, episcopii Romei au judecat prudent, pentru a apăra ceea ce ei considerau un drept, a-i delega exercitarea funcţiei episcopului Thessalonicului însuşi.

La început, pretenţiile episcopilor Romei erau modeste; dar ei puneau primele temelii ale unei puteri pe care, mai târziu, aveau s-o exagereze atât de mult. Ei ţineau mai ales să-şi exercite puterea în Iliria şi Macedonia pentru a putea, puţin câte puţin, să pătrundă în Răsărit. Inochentie nu-şi dădea seama cu siguranţă de abuzurile şi dezbinările care rezultau pentru Biserica sobornicească, de încălcările scaunului Romei; el nu vroia să-şi extindă autoritatea decât pentru a stabili unitatea disciplinară şi respectul pentru vechile canoane; dar el nu lucra deloc pentru a dezvolta o putere care urma să aibă rezultate aşa triste.

Anisie al Thessalonicului murind[6], Rufus, succesorul său, s-a grăbit să trimită la Roma scrisorile sale de comuniune menţionând autoritatea superioară de care se bucurase predecesorul său. Răspunzându-i, Inochentie a insistat asupra originii acestei autorităţi care nu venea de la scaunul său, ci prin concesia scaunului Romei. Într-o scrisoare către episcopii din Macedonia, Inochentie se mira că nu se ţinea cont de regulile disciplinare ale Bisericii Romei, atunci când se adresau ei precum capului Bisericilor. Această expresie era inofensivă şi legală prin ea însăşi pentru că, după cel de-al II-lea Sinod Ecumenic, Biserica Romei avea în mod canonic primul rang. Dar se putea întrevedea deja abuzul care s-ar fi putut face mai târziu.

S-a discutat mult despre o scrisoare a Sfântului Inochentie, privind ceea ce el numeşte drojdia într-o scrisoare adresată lui Decentie, episcop de Eugube[7]. Acest mic oraş era considerat cel mai puţin important scaun episcopal din toată eparhia Romei. Episcopul său, care cunoştea obiceiurile Romei, ştia că în toate duminicile se ducea în anumite biserici împărtăşania sfinţită de episcop. El întreba dacă trebuia să facă astfel. Inochentie răspunde că sfintele taine nu pot fi purtate prea departe de diaconi: iată de ce chiar la Roma nu se trimiteau la biserici situate prea departe care erau prevăzute cu preoţi care sfinţeau împărtăşania acolo. În consecinţă, aceste sfinte taine nu trebuiau duse la diverse parohii îndepărtate unele de altele în eparhii. Inochentie numeşte cu indiferenţă împărtăşania taină sau drojdie (ferment); acest lucru dovedeşte în mod evident că, la începutul celui de-al V-lea secol, pâinea euharistică era din pâine dospită sau fermentată, la Roma ca şi în Răsărit, unde acest obicei a fost păstrat[8].

Scrisoarea către Decentie a făcut cunoscut un punct de disidenţă între disciplina Romei şi cea din Răsărit în privinţa mirungerii copiilor. Inochentie rezervă episcopului dreptul de a o săvârşi[9].

Îndoiala singură a episcopului de Eugube dovedeşte că această uzanţă era nouă şi că până atunci preoţii dădeau, ca episcopii, mirungerea celor botezaţi. Dacă dreptul episcopilor ar fi fost o prerogativă a sfinţirii lor episcopale, nu s-ar fi putut ridica o îndoială pe această temă la începutul secolului al V-lea.

Trebuie să remarcăm în aceeaşi scrisoare[10] că Inochentie nu extindea jurisdicţia scaunului Romei decât asupra Bisericilor din Italia, Galia, Spania, Africa, Sicilia şi insulele din preajmă, deoarece aceste Biserici nu i-au avut pe apostoli ca cei dintâi episcopi, şi că ele erau în consecinţă grupate în jurul singurei Biserici apusene întemeiate de un apostol, cu alte cuvinte, cea a Romei întemeiată de Sfântul Petru.

Episcopul Romei nu vorbea despre Biserica din Bretania, care era pe atunci în întregime răsăriteană, nici despre Bisericile apostolice din Grecia, Răsărit şi Egipt. Aceste Biserici erau, în ochii săi, egale cu cea a Romei, pentru că ele puteau să facă apel, ca ea, la tradiţiile lor apostolice.

Ceea ce noi găsim mai important în corespondenţa lui Inochentie este ceea ce se referă la liniştirea Bisericii tulburate de pretinsa condamnare a Sfântului Ioan Gură de Aur.

Iniţiativa reabilitării marelui episcop a aparţinut lui Alexandru care a fost ridicat pe scaunul Antiohiei după moartea lui Porfir. Acesta din urmă, ales şi hirotonit de secta lui Teofil al Alexandriei, nu a putut obţine scrisori de comuniune de la episcopul Romei. Alexandru, care i-a succedat, era un om de înaltă virtute, savant, elocvent şi mai ales prieten al păcii[11]. El era un admirator al lui Ioan Gură de Aur; abia ridicat pe scaunul Antiohiei, el a restabilit numele marelui episcop al Constantinopolului în diptice. Acest semn de comuniune era condamnarea formală a Sinodului de la Stejarul. El a lucrat atât de bine pentru liniştirea spiritelor încât curând partizanii şi duşmanii lui Ioan Gură de Aur, vechii evstatieni şi paulinieni au uitat cu totul disputele lor pentru a alcătui o singură Biserică, în care intrau toţi cu titlurile şi demnităţile pe care le deţineau în partida lor. El l-a determinat chiar pe Acachie de Vereea să recunoască vinile sale faţă de Ioan Gură de Aur.

Obţinând aceste rezultate, Alexandru i le-a făcut cunoscute lui Inochentie, căruia i-a trimis o delegaţie în fruntea căreia era preotul Casian, ucenic al marelui episcop al Constantinopolului.

Inochentie l-a felicitat pe Alexandru[12] pentru că a restabilit pacea într-un spirit care fusese întotdeauna cel al Bisericii sale; el a acceptat deciziile sale privind preoţii hirotoniţi de către diverşii episcopi cărora le fusese atribuit scaunul Antiohiei; el a pus numele lui Ioan Gură de Aur în dipticile Bisericii romane, şi a consimţit să-i acorde comuniunea sa lui Acachie de Vereea; dar el a ezitat puţin în legătură cu acest episcop. Era cu dreptate; deoarece el nu dezavua din adâncul inimii ceea ce dezavua verbal şi în scris. Scrisoarea lui Inochentie, redactată în sinod, a fost semnată de 20 episcopi din Italia.

Alexandru s-a dus la Constantinopol pentru a lucra acolo la reabilitarea oficială a lui Ioan Gură de Aur. Atticus, care fusese ridicat pe scaunul Constantinopolului, era prea compromis de ura sa faţă de sfântul său predecesor pentru a ceda uşor. Însă el a cedat la stăruinţele lui Maximian, episcop al Macedoniei, care, arătându-se întru totul partizan al lui Ioan Gură de Aur, întreţinuse relaţii cu Atticus după ridicarea sa pe scaunul Constantinopolului. Călătoria lui Alexandru la Constantinopol l-a zdruncinat pe Atticus. Văzând aceste dispoziţii, Maximian i-a scris lui Inochentie al Romei. Dar acesta i-a propus episcopului Constantinopolului exemplul celui din Antiohia şi s-a angajat să intre în comuniune cu el, ca şi cu episcopul Antiohiei care acţiona în acelaşi sens[13].

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

   [1] Facundus, Pro defension. Trium Capitul., cartea a VI-a, c. 5.

   [2] Sfântul Inochentie, Epist. et. Decret.. Edit. Coust.

   [3] Sfântul Inochentie, Epist. ad Vict., c. 3.

   [4] Ibid., c. 9.

   [5] Sfântul Inochentie, Epist. ad Episcop. Tolet. Congregat..

   [6] Sfântul Inochentie, Epist. 13 ad Rufus; 17 şi 18 ad Episcop. Maced..

   [7] Sfântul Inochentie, Epist. 25 ad Decent..

   [8] Ibid., c. 5.

   [9] Ibid., c. 3.

   [10] Ibid., c. 2.

   [11] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 35.

   [12] Sfântul Inochentie, Epist. 19 ad Alexand. Antioch..

   [13] Sfântul Inochentie, Epist. 22 ad Maximian.

Din aceeasi categorie...