Istoria Bisericii (XI)
ISTORIA BISERICII (XI) PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE Episodul anterior de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos până în zilele noastre alcătuită după documente originale şi autentice de Vladimir Guettee doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse Volumul IV Cartea a XI-a Anii 431-451 3 Relaţiile Sfântului Leon cu Răsăritul – Scrisoarea lui Teodoret către Leon – Flavian, episcop de Constantinopol – El se opune erorilor lui Eutihie – Sinodul de la Constantinopol unde Eutihie este condamnat – Flavian şi Eutihie se adresează Romei – Dioscor de Alexandria – Slăbiciunea lui Teodosie cel Tânăr – Sinodul cunoscut sub numele de Tâlhăria de la Efes – Moartea lui Teodosie – Pulcheria se căsătoreşte cu Marchian, care este declarat împărat – Convocarea Sinodului Ecumenic din Calcedon – Sesiunile sinodului
Anii 450-451
Partea I
Relaţiile lui Leon cu Biserica răsăriteană au avut ca principal subiect erezia lui Eutihie.
Acest monah era foarte râvnitor împotriva lui Nestorie şi el a participat, împreună cu mânăstirea unde era arhimandrit, la demonstraţia monahală condusă de Sfântul Dalmat, alături de Teodosie şi în favoarea Sinodului de la Efes. El se declara mare partizan al acestui sinod şi pretindea că înţelege mai bine decât toţi ceilalţi deciziile sale.
Teodoret, în opoziţia sa faţă de Sfântul Chiril, era preocupat mai cu seamă de această idee: că unele expresii întrebuinţate de marele episcop al Alexandriei puteau fi interpretate în sens rău şi puteau să dea naştere unei erezii care se apropia de apolinarism. El a vrut să interpreteze în mod sănătos aceste expresii şi să recunoască ortodoxia desăvârşită a lui Chiril, dar nu era mai puţin neliniştit în legătură cu cei care ar fi vrut să le interpreteze rău.
Evenimentele i-au dat dreptate; Eutihie a propovăduit curând erorile de care el se temea.
Teodoret, aflând despre ridicarea Sfântului Leon pe scaunul Romei, a crezut că este necesar să-i scrie nu numai pentru a intra în relaţii de comuniune cu el, ci şi pentru a-i expune adevăratul caracter al disputelor dogmatice care agitau Răsăritul. Această epistolă este un adevărat document istoric şi trebuie citată[1]:
„Dacă Pavel, propovăduitor al adevărului şi trâmbiţa Sfântului Duh, a mers la marele apostol Petru pentru a vorbi cu el despre decizia pe care trebuia s-o comunice acelor locuitori ai Antiohiei care discutau rânduielile iudaice, cu atât mai mult noi, atât de umili şi atât de mici, trebuie să ne adresăm scaunului vostru apostolic pentru a primi remediul pentru relele care copleşesc Bisericile. De fapt, s-a convenit că în toate lucrurile voi veţi avea primul loc; căci scaunul vostru este împodobit cu multe prerogative. Un mare număr de oraşe se disting prin măreţia, frumuseţea şi numărul locuitorilor lor; unele, care sunt lipsite de aceste avantaje, au spiritualitate; cât despre oraşul vostru, autorul binelui l-a copleşit de onoruri. El este cel mai mare şi cel mai faimos dintre oraşe; el este capitala universului; el este cel mai însemnat prin numărul locuitorilor lui. El posedă în plus imperiul universal, şi el dă numele său tuturor popoarelor supuse. Credinţa este însă cea mai frumoasă podoabă a sa, cum adevereşte dumnezeiescul Pavel prin aceste cuvinte: „Credinţa voastră este renumită în întregul univers”. Dacă Roma a dat roade atât de abundente de îndată ce a fost evanghelizată, cine ar putea spune care este evlavia care domneşte acolo astăzi ? Ea posedă, pentru a lumina sufletele credincioşilor, mormintele celor doi Părinţi şi Învăţători ai săi Petru şi Pavel. Răsăritul, este adevărat, a primit primele lor raze, dar Apusul este locul unde şi-au sfârşit viaţa, şi de acolo ei luminează întreaga lume. Ei au făcut scaunul vostru foarte faimos şi au devenit izvorul tuturor lucrurilor bune de care vă bucuraţi. Dumnezeu a dat o nouă strălucire scaunului lor aşezându-vă acolo pe sfinţia voastră pentru a face să izvorască de acolo razele adevăratei credinţe”.
Este remarcabil că Teodoret, lăudând astfel scaunul Romei, nu rosteşte nici un cuvânt din care s-ar putea trage vreo concluzie în favoarea autorităţii pe care papii au reclamat-o de atunci ca pe un drept dumnezeiesc. Episcopul Romei era primul episcop al universului; nimeni nu se îndoia de aceasta. Sinodul din Calcedon ne va face să cunoaştem în curând în mod oficial în ce sens i se acorda această întâietate.
Teodoret îl felicită pe Leon pentru râvna care a arătat-o împotriva maniheiştilor la începutul episcopatului său; şi pentru epistola pe care i-a scris-o lui Flavian al Constantinopolului despre firea dumnezeiască şi umană a lui Hristos.
Noi vom face cunoscută îndată această epistolă. Elogiul pe care Teodoret i-l face dovedeşte în mod evident că doctul episcop de Cyr era la fel de îndepărtat de erorile lui Nestorie ca de cele ale lui Eutihie[2].
Condamnat pe nedrept în conciliabulul numit Tâlhăria de la Efes, Teodoret s-a întors către Apus şi l-a rugat pe Leon să vină în ajutorul ortodoxiei sale, atacată de partizanii lui Eutihie şi în special de Dioscor, episcopul Alexandriei. Teodoret îi dăduse totuşi acestui episcop dovezi ale ortodoxiei sale; el îi adusese chiar elogii pe care nu le merita[3]. Nevrednicul urmaş al lui Chiril, devenit moştenitor al bunurilor considerabile deţinute de acesta, nu a ţinut cont de clauza pe care Chiril o pusese în testamentul său, şi care îl obliga să aibă grijă de familia sa. Dioscor, arhidiacon al lui Chiril, avusese fără îndoială mai mult de o luptă de dus cu părinţii arhiepiscopului său. El s-a răzbunat de îndată ce i-a succedat lui, şi i-a lăsat în mizerie pe cei pe care trebuia să-i susţină material. El s-a folosit de marea avere a lui Chiril pentru a-şi face partizani în popor. Generozitatea lui i-a adus o reputaţie care a ajuns până la episcopul de Cyr, care nu vroia să vadă în faptele sale decât exerciţiul unei mile cu adevărat episcopale.
Dioscor, pentru a-l recompensa pentru aceasta, l-a acuzat de nestorianism. Pe atunci mania tuturor intriganţilor era de a aduce această acuzaţie împotriva celor pe care vroiau să-i distrugă. Când Nestorie era influent la curte, ei vroiau să nege nestorianismul. Când episcopul eretic a fost condamnat şi exilat, Eutihie a văzut nestorianism pretutindeni şi partizanii lui se făceau ecoul [acuzaţiilor lui], deoarece acest monah avea o influenţă imensă la curtea lui Teodosie cel Tânăr. El o datora eunucului Hrisafie, căruia îi fusese naş, şi care devenise stăpânul absolut al împăratului. Dioscor i-a câştigat încrederea lui Hrisafie; aşa s-a făcut că s-a format la curte o grupare care a încercat să dogmatisească într-un sens anti-nestorian şi care a căzut într-o eroare contrară la fel de condamnabilă.
Flavian i-a succedat atunci lui Proclu pe scaunul Constantinopolului. Hrisafie ar fi vrut să facă să fie ales Eutihie, dar nu a reuşit. La puţin timp după hirotonirea lui Flavian, Hrisafie i-a cerut acestuia să-i trimită un dar împăratului. Sfântul episcop i-a trimis pâini binecuvântate. Dar Hrisafie le-a refuzat cu dispreţ şi i-a spus arhidiaconului care le adusese: „Împăratul are nevoie de aur şi nu de pâine”. După câtva timp, Teodosie l-a chemat pe Flavian şi i-a poruncit să-i dea surorii sale Pulcheria binecuvântarea diaconiţelor. El vroia să-i facă inaccesibil accesul la tronul imperial, ca şi cum ar fi prevăzut că va părăsi curând acest tron, pe care nu-l putea ceda nici unui succesor; deoarece el nu avea copii.
Flavian a refuzat să se preteze la intrigile al căror agent secret era Hrisafie. Prin urmare, războiul dintre Flavian şi puternicul eunuc era declarat, atunci când Eutihie a început să dogmatisească. Pentru a se face cale liberă, Hrisafie a dobândit de la împărat un edict potrivit căruia toţi cei care erau nestorianişti, sau cei la care se găseau cărţi eretice, trebuiau să fie pedepsiţi cu moartea.
Sub titlul de nestorieni erau confundaţi toţi cei care, la începutul discuţiilor, fuseseră împotriva lui Chiril şi a Sinodului de la Efes. Astfel, Teodoret era un nestorian la fel ca Ibas, succesorul lui Vavula pe scaunul Edessei. Înainte de a urca în acest scaun, Ibas îi scrisese unui monah pe nume Maris o epistolă foarte ostilă faţă de Sinodul de la Efes. El a recunoscut după aceea erorile. Dar cei care fuseseră pur şi simplu înşelaţi de fapte sau învăţături erau consideraţi nestorieni tot aşa ca cei care se pronunţaseră deschis în favoarea erorilor lui Nestorie.
De aici persecuţii crude împotriva tuturor celor care erau suspectaţi cu sau fără temei valid de nestorianism.
Dioscor exagera importanţa anatemelor lui Chiril în sensul apolinarist pe care Teodoret îl indicase, şi arunca anatema asupra tuturor celor care nu le acceptau în exact acelaşi sens cu el.
Eutihie încerca să înşele Apusul şi să abuzeze de râvna care fusese arătată acolo împotriva lui Nestorie. De aceea el a scris Sfântului Leon. Noi nu deţinem această epistolă, dar îi este cunoscut sensul din răspunsul episcopului Romei, care se exprimă astfel[4]:
„Prea iubitului nostru fiu, preotul Eutihie, Leon episcop.
Prin epistola dragostei tale, noi am aflat că, datorită câtorva personaje, erezia nestoriană tinde să renască. Noi vă răspundem că solicitudinea ta ne-a fost foarte plăcută şi că sentimentele pe care le exprimi faţă de noi nu pot decât să atragă ajutorul Domnului, autorul credinţei soborniceşti. Cât despre noi, de îndată ce vom fi în posesia informaţiilor complete despre cei ce vor să reînnoiască erezia, noi vom considera de datoria noastră să ne spunem opinia, pentru ca otrava care a fost condamnată să fie distrusă din faşă.
Fie ca Domnul să te păstreze în bună sănătate, prea iubite fiu”.
Leon nu cunoştea erorile lui Eutihie în momentul în care îi scria această epistolă. Eutihie credea că l-a câştigat pentru cauza sa şi îşi închipuia că se putea baza pe el în disputele pe care erorile sale le-au provocat curând în Răsărit. De câtva timp, persecuţiile pe care el a făcut să fie săvârşite în numele împăratului împotriva cinstiţilor episcopi care nu aveau decât o vină trecătoare şi scuzabilă, de a se fi temut în prealabil şi a fi prevăzut erezia sa, atrăseseră atenţia asupra violentului arhimandrit, şi se spunea că el, pronunţându-se împotriva nestorianismului, învăţa o erezie care, pentru a fi opusă lui [adică, nestorianismului], nu era mai puţin periculoasă.
Lucrurile ajunseseră aici, atunci când mai mulţi episcopi din Constantinopol s-au reunit în oraşul imperial pentru a judeca câteva conflicte de jurisdicţie episcopală. Printre ei era Eusebiu, un profesor bătrân al împărătesei Eudoxia, unul dintre primii adversari ai lui Nestorie. El ajunsese episcop de Dorileea. El îl cunoştea pe Eutihie de multă vreme şi l-a vizitat de mai multe ori înainte de sinod. Conversaţia se desfăşura în mod necesar despre erorile nestoriene, dar Eusebiu a remarcat că Eutihie, vrând să combată o eroare, cădea în alta. De fapt, pentru a-l respinge pe Nestorie şi a dovedi că El [Iisus Hristos] nu avea în El decât o persoană, Eutihie făcea raţionamente potrivit cărora El nu avea decât o fire, firea dumnezeiască, ceea ce conducea la a face din umanitate o fiinţă fantastică. El se apropia astfel de erezia lui Apolinarie care avea numeroşi partizani în Răsărit, şi împotriva căreia cei mai învăţaţi episcopi, precum Teodor de Mopsuestia şi Teodoret al Cyrului, luptaseră în mod constant.
Eusebiu a căutat să-l readucă pe Eutihie la adevăr; el l-a pus în legătură cu mai mulţi episcopi capabili să-i respingă raţionamentele. El şi-a pierdut timpul şi Eutihie le-a răspuns că toţi pustnicii, familiarizaţi cu speculaţiile înalte asupra lucrurilor dumnezeieşti împărtăşeau modul lui de a gândi.
Atunci Eusebiu a vorbit despre noua erezie Sfântului Flavian, episcopul Constantinopolului. Acesta cunoştea influenţa pe care Eutihie o exercita la curte prin intermediul eunucului Hrisafie; el a prevăzut toate nenorocirile pe care noile discuţii le vor pricinui Bisericii şi l-a sfătuit pe Eusebiu să nu atragă atenţia publică asupra noii erezii care va muri poate odată cu autorul ei.
Eusebiu nu împărtăşea această părere, şi s-a hotărât să facă un denunţ în toate formele canonice la Sinodul care se adunase la Constantinopol. Eroarea lui Eutihie avea deja prea multă importanţă pentru a fi ascunsă. Domnus, episcopul Antiohiei, îi scrisese deja împăratului o epistolă sinodală pentru a-l denunţa pe arhimandritul care îndrăznea chiar să învinuiască de erezie episcopi mari şi savanţi, care ar fi putut să-l dovedească atât ca ştiinţă, cât şi ca ortodoxie[5].
Sinodul fiind întrunit[6], Eusebiu de Dorileea i-a înmânat un memoriu cu următorul conţinut: Eutihie nu încetează să profereze blasfemii împotriva lui Iisus Hristos; el vorbeşte despre Sfinţii Părinţi cu dispreţ şi mă tratează pe mine însumi ca pe un eretic. De aceea, rog sinodul să-l cheme înaintea noastră pe Eutihie pentru a răspunde acuzaţiei mele.
Flavian l-a sfătuit pe Eusebiu să-l viziteze încă o dată pe Eutihie în particular, înainte de a solicita citaţia canonică. Eusebiu i-a răspuns că, după toate demersurile pe care le făcuse, această ultimă vizită va fi complet inutilă. Atunci sinodul i-a trimis lui Eutihie memoriul lui Eusebiu şi citaţia care decurgea din el. Evlaviosul arhimandrit a răspuns că el făcuse un legământ să nu iasă din chilia sa înainte de moartea sa; că el nu putea, prin urmare, să se prezinte la sinod; că Eusebiu îl acuza pentru că era duşmanul său personal; că el recunoştea învăţătura propovăduită de Sfânta Scriptură şi de Părinţi cu privire la Întruparea Cuvântului.
Sinodul nu s-a mulţumit cu aceste declaraţii vagi. Citat de trei ori, Eutihie s-a decis în cele din urmă să se prezinte înaintea episcopilor; dar Hrisafie a făcut să fie însoţit de o escortă de soldaţi şi monahi, şi a obţinut de la împărat un delegat imperial care trebuia să exercite asupra adunării marea sa influenţă. Acest delegat a fost Patriciu Florentinus, om foarte instruit şi ortodox.
Eutihie a făcut o mărturisire de credinţă, sobornicească în aparenţă, dar alcătuită din termeni ambigui sub care se ascundea eroarea sa. Episcopii l-au presat cu întrebări la care era imposibil să răspundă fără a-şi mărturisi eroarea. Florentinus însuşi i-a pus întrebări categorice. Atunci Eutihie a declarat deschis că, înainte de întrupare, cele două firi dumnezeiască şi umană ale lui Hristos erau distincte una de cealaltă; dar că, după întrupare, Hristos nu mai era decât Cuvântul şi că nu mai avea decât firea dumnezeiască.
A fost întrebat care era atunci umanitatea în Hristos, dar el s-a eschivat şi a ţinut să mărturisească că în Hristos nu exista decât o fire, firea dumnezeiască.
Atunci întreg Sinodul l-a dat anatema şi Flavian a citit sentinţa care îl declara deposedat de titlurile şi onorurile sale ecleziastice şi exclus din comuniunea sobornicească.
Eutihie, retrăgându-se, i-a spus lui Florentinus: „Eu voi apela la sinoadele Romei, Alexandriei, Ierusalimului şi Thessalonicului”.
Acest din urmă oraş avea pe atunci un rang asemănător cu cel al Bisericilor care se numeau patriarhale; şi episcopul Romei pretindea că el se bucura de acest titlu deoarece episcopul Thessalonicului era reprezentantul său în ţinuturile în care el era episcopul principal[7].
Eutihie, întors în mânăstirea sa, a redactat pamflete pe care le-a afişat pe zidurile din Constantinopol, şi Hrisafie, duşman personal al lui Flavian, a făcut să cadă asupra acestui cinstit episcop toate acuzaţiile de care se plângea Eutihie. Cu toate acestea, din actele Sinodului rezultă că el încercase de mai multe ori să-l îmblânzească pe Eusebiu de Dorileea, şi că el nu s-a hotărât să-l condamne pe eretic decât după ce s-a încredinţat de încăpăţânarea lui în eroare.
Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.
[1] Teodoret, Epist. 113 ad. Leon Episcop. Rom.
[2] Se poate găsi altă dovadă în ceea ce el a scris, cu privire la aceşti doi eretici, în al său Rezumat al fabulelor eretice.
[4] Sfântul Leon, Epist. 20. Edit. Quesnel-Ballerini.
[5] Facundus, Defens. 3 Capitul., cartea a VIII-a, c. 5.
[6] Collect. Concil. Labbe-Mansi, tomul VI; Hardouin, tomul II.
