Istoria – noi nr. 10

Şase sisteme calendaristice

în istoria Europei în ultimele două secole

 

PARTEA I

Din 1582 încoace, calendarul iulian care a predominat timp de cel puţin 16 secole a fost înlocuit treptat cu calendarul gregorian. Calendarul gregorian a fost considerat o necesitate, pentru a întoarce echinocţiul de primăvară la data sa astronomică adevărată. Cu toate acestea, el nu a schimbat numărul şi numele lunilor sau zilelor săptămânii, ci a modificat doar modul de calculare a anilor bisecţi. După aceste două calendare, în Europa au fost introduse alte 5 sisteme calendaristice politice şi unul bisericesc, dar nici unul dintre cele politice nu a predominat în afara mediului său politic limitat în timp şi spaţiu.

Să trecem în revistă aceste calendare nereuşite: calendarul revoluţionar francez, calendarul theosebic inventat de Theophilos Kairis, calendarul revoluţionar al Uniunii Sovietice (sau ‘calendarul bolşevic’), calendarul fascist din Italia şi calendarul dictaturii Metaxas din Grecia anterior celui de-al doilea război mondial. În plus, vom discuta singurul dintre ele care este încă în uz, calendarul iulian îndreptat al Bisericii Ortodoxe, ca şi dificultăţile de a introduce un nou calendar.

 

I. Calendarul revoluţionar francez

După calendarul gregorian, următorul pas de reformă a calendarului a fost întreprins în Franţa, după Revoluţia Franceză de la 1789, care a dus la abolirea monarhiei şi declararea democraţiei. Revoluţionarii francezi, după ruperea legăturilor cu monarhia, au vrut să rupă şi legăturile lor cu calendarul religios-papal (aşa cum îl percepeau ei), reintroducând baza sa fundamentală, calendarul egiptean antic. Din acest motiv, ei au vrut să creeze un calendar care să conducă la decuplarea totală a statului de Biserică. Primele atacuri la adresa calendarului gregorian, însoţite de propunerile de reformă a calendarului, au avut loc în anii 1785-1788.

După căderea Bastiliei la 14 iulie 1789, venise vremea ca revoluţionarii francezi să ceară cu şi mai mare zel un nou calendar, având ca punct de pornire primul an al Democraţiei. Astfel, în 1793, Adunarea Naţională i-a încredinţat lui Charles Gilbert Romme, preşedintele comisiei de educaţie publică, reforma calendarului. La rândul său, el le-a dat sarcina de a lucra la partea tehnică a chestiunii faimoşilor matematicieni Joseph-Louis Lagrange şi Gaspar Monge. Rezultatele studiilor celor doi matematicieni au fost supuse Adunării Naţionale în septembrie 1793 şi au fost acceptate imediat. În acelaşi timp s-a hotărât ca acest nou sistem calendaristic să fie aplicat neîntârziat.

Într-adevăr, Calendarul Republican al Revoluţiei de la 1789, precum a fost numit, a fost acceptat de Adunarea Naţională pe 5 octombrie 1793 şi a fost votat pe 4 decembrie 1793. Ca punct de pornire a cronologiei sale a fost stabilită o dată din trecutul recent, anume 22 septembrie 1792, cunoscută în noul calendar ca 1 Vendemiaire, data abolirii monarhiei şi declarării democraţiei, care coincidea întâmplător cu echinocţiul de toamnă astronomic. Astfel, ziua de Anul Nou a anului civil ‘revoluţionar’ a fost echinocţiul de toamnă al fiecărui an tropic, cronologia începând cu 22 septembrie 1792 sau 1 Vendemiaire a anului 1.

Calendarul revoluţionar francez, de Louis-Philibert Debucourt (1755-1832)

Anul acestui calendar ‘democratic’ era alcătuit din 12 luni a câte 30 zile, urmate de 5 sau 6 zile suplimentare, care, adăugate la sfârşitul celei de-a 12-a luni, adică între datele de 17 şi 22 septembrie, completau numărul total al zilelor anului. Astfel, numărul total al zilelor anului era din nou 365 sau 366 pentru anii bisecţi, păstrând tradiţia calendarului iulian şi a evoluţiei lui, calendarul gregorian.

Intervalul dintre zi şi noapte, de la miezul nopţii unei zile până la miezul nopţii zilei următoare, a fost împărţit în 10 ore, şi o sutime dintr-o astfel de oră a fost definită ca fiind ,,minutul decimal”. Adică, democraţii francezi au anulat sistemul hexadecimal de socotire a timpului şi l-au instituit pe cel mai simplu decimal (fiecare minut avea de asemenea 100 secunde). Săptămânile – deoarece erau legate de calendarul evreiesc şi fuseseră adoptate în interconexiune cu religia – au fost abandonate şi fiecare lună a fost împărţită în 3 decade. Numele zilelor săptămânii au fost de asemenea desfiinţate şi cele 10 zile ale fiecărui interval de 10 zile (o decadă) au fost numite în ordinea lor: prima, a doua, a treia, …, a zecea zi (primidi, duodi, tridi, quartidi, quintidi, sextidi, septidi, octidi, nonidi, decadi). Ultima zi a fiecărei decade, decadi, era o zi de odihnă, dedicată închinării la Fiinţa Supremă.

Numele lunilor aveau aceeaşi terminaţie pentru fiecare grup de 3 luni şi erau inspirate din natură. Ele au fost inventate de un membru al Adunării Naţionale, poetul Philippe Fabre d’Eglantine (1750-1794). În 1783, acest poet şi dramaturg câştigase (cu lucrarea sa Studiul naturii, 1783) primul premiu acordat la festivalul florii de la Toulouse; premiul era o floare de măceş aurie, care este numită eglantine în franceză, şi el a adoptat acest cuvânt ca poreclă, cu care este cunoscut în istorie. Philippe Fabre era membru al grupului lui Danton, şi când prietenul său şi-a pierdut puterea politică, el a fost acuzat de corupţie din cauză că fusese implicat în dizolvarea scandaloasă a Societăţii Indiilor. Din acest motiv el a fost decapitat împreună cu Danton şi adepţii lui pe 5 aprilie 1794.

Calendarul democratic era pătruns de un duh anti-creştin, raţionalist şi iubitor de natură. Numele poetice ale lunilor anului împreună cu sensul lor şi corelaţia cu lunile noastre sunt precum urmează:

 

Calendarul revoluţionar francez
 
Anotimp
Luna
Sensul
Corelaţia
 Toamnă
Vendemiaire
culegător de struguri
22 septembrie – 21 octombrie
Brumaire
ceţos
22 octombrie – 20 noiembrie
Frimaire
friguros
21 noiembrie – 20 decembrie
 Iarnă
Nivose
cu zăpadă
21 decembrie – 19 ianuarie
Pluviose
ploios
20 ianuarie – 18 februarie
Ventose
vântos
19 februarie – 20 martie
 Primăvară
Germinal
a mugurilor
21 martie – 19 aprilie
Floreal
împodobit cu flori
20 aprilie – 19 mai
Prairial
cu iarbă
20 mai – 18 iunie
 Vară
Messidor
secerător
19 iunie – 18 iulie
Termidor
dătător de arşiţă
19 iulie – 17 august
Fructidor
dătător de fructe
18 august – 16 septembrie
 
Jour de la Vertu
Ziua Virtuţii
17 septembrie
 
Jour de la Genie
Ziua geniului
18 septembrie
 
Jour du Travail
Ziua Muncii
19 septembrie
 
Jour de l’Opinion
Ziua Opiniei
20 septembrie
 
Jour des Recompenses
Ziua Răsplăţilor
21 septembrie
 
Jour de la Revolution
Ziua Revoluţiei
22 septembrie
(numai în anii bisecţi)

 

Aceste date gregoriene variază puţin din cauza anilor bisecţi. Mai mult, din cauza incompatibilităţii dintre articolele III (Fiecare an începe la miezul nopţii zilei echinocţiului de toamnă pentru observatorul din Paris) şi X (… Cel de-al patrulea an al unei Franciade este sextil[1]) din Decretul Convenţiei Naţionale pentru epoca, începutul şi organizarea anului, şi pentru numele zilelor şi lunilor, calendarul nu este aplicabil după anul XVIII, deoarece nu este necesară o zi suplimentară bisectă pentru compatibilitatea cu anul tropic pentru anul XIX (cel de-al patrulea an al Franciadei), ci pentru anul XX (cel de-al cincilea an al Franciadei). În consecinţă, există sisteme diferite pentru convertirea datelor după anul XVIII şi datele corespunzătoare sunt uşor diferite pentru sisteme diferite.

Cele 5 sau 6 zile suplimentare au fost numite iniţial Sans Culottides, pentru a-i cinsti pe revoluţionarii care nu purtau pantalonii scumpi (culottes) ai aristocraţilor, ci pantaloni lungi pufoşi. Francezii care foloseau calendarul spuneau: prima Sans Culottide, cea de-a doua Sans Culottide etc. Numele general de ‘zile suplimentare’ a fost dat zilelor Sans Culottides pe 7 Fructidor din anul III, adică pe 24 august 1795.

Desen în culori din secolul XIX. Persoana din dreapta poartă pantalonii scurţi ai aristocraţilor, culottes

Numele sfinţilor asociate cu fiecare zi a anului în calendarele creştine au fost înlocuite cu nume de copaci, plante, flori, fructe şi grâne, de vreme ce acest calendar era conceput să nu aibă de-a face cu nomenclatura creştină.

Zilele suplimentare, dintre 17 şi 22 septembrie ale calendarului gregorian, erau dedicate: virtuţii, geniului, muncii, opiniei şi răsplăţilor.

Ziua Opiniei era în mod special importantă pentru caracterul ei singular: în această zi, fiecare cetăţean avea dreptul să-şi exprime liber opinia. La nivel colectiv, cetăţenii judecau public, deşi la modul figurat, pe toţi funcţionarii publici pentru faptele lor. În cursul acestei zile, era permisă orice fel de satiră, alături de desene, cântece satirice şi multe alte glume isteţe, care erau îndreptate către cei de la putere. Apoi rămânea celor de la putere să respingă prin virtute aceste acuzaţii umoristice. Din acest motiv, această zi era de asemenea considerată a fi dedicată Acţiunilor şi Virtuţii. Cea de-a şasea zi suplimentară adăugată în anii bisecţi era dedicată sărbătoririi Revoluţiei. S-a hotărât ca primul an bisect al noului calendar să fie anul III. Perioada de 4 ani dintre două Zile succesive ale Revoluţiei era numită Franciadă.

Minunata invenţie franceză de a numi lunile calendarului democratic cu nume care corespund climatului real al Franţei a fost ridiculizată de britanici (pe atunci duşmani ai francezilor) cu următoarea parodie:

Toamnă: răguşit, strănutător, îngheţat
Iarnă: alunecos, ud leoarcă, geros
Primăvară: ploios, înflorit, umbros
Vară: ţopăitor, culegător, mac[2].

 

Pentru vară, în alte părţi există varianta: cu grâu, canicular, dulce[3].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 128/septembrie-octombrie 2020

 

 

PARTEA A II-A

I. Calendarul revoluţionar francez [continuare]

Acest calendar mai degrabă poetic era funcţional şi eficient pentru Franţa; cu toate acestea, era dezavantajos pentru clasa muncitoare, deoarece cuprindea doar o singură zi de odihnă la fiecare 10 zile şi nu una din şapte, cum fusese înainte. Altă slăbiciune majoră a sa consta în faptul că era un calendar cu întrebuinţare limitată, deoarece era utilizat numai în Franţa, şi astfel o izola calendaristic, administrativ, economic şi în chestiunile de relaţii internaţionale de celelalte ţări europene.

Din aceste motive, dar în principal urmărind scopuri politice, Napoleon a căzut de acord cu papa în 1801 să restabilească duminica în calendar, ca şi sărbătorile creştine importante: Naşterea Domnului şi Sfintele Paşti. În cele din urmă, în 1806, calendarul revoluţionar francez a fost anulat prin decretul din 22 Fructidor XIII semnat de Napoleon, şi Franţa a revenit la calendarul gregorian pe 11 Nivose XIV, ceea ce corespunde cu data gregoriană de 1 ianuarie 1806. Calendarul revoluţionar a avut o viaţă scurtă, de mai puţin de 13 ani şi jumătate. Cu toate acestea, câteva decenii mai târziu s-a făcut o încercare de a-l restabili.

În 1870, împăratul Napoleon al III-lea (1808-1873) a pierdut războiul cu prusacii de care era responsabil. Această înfrângere a dus la abdicarea împăratului pe 4 septembrie 1870 şi proclamarea celei de-a doua Republici. Însă prusacii au avansat şi au ocupat o parte din Paris. Războiul s-a terminat pe 1 martie 1871, când guvernul lui Thierry a semnat capitularea cu invadatorii.

Înfrângerea şi termenii umilitori ai tratatului au dus la o nouă revoluţie în Paris, pe 18 martie 1871. Locuitorii Parisului au instalat la primărie o administraţie comunală, care a rămas în istorie sub numele de ,,Comuna din Paris”. Comisia revoluţionară care s-a format a organizat apărarea oraşului. Şi una dintre primele sale acţiuni a fost reintroducerea calendarului revoluţionar pe 10 mai 1871, care corespundea cu 18 Floreal anul 79. Guvernul lui Thierry, cunoscut ca ,,Guvernul Salvării Naţionale”, s-a refugiat la Versailles. El a reuşit să convoace 100.000 bărbaţi şi cu această armată a atacat Parisul. După două săptămâni de lupte, în care au murit peste 20.000 de oameni, armata guvernamentală i-a zdrobit pe revoluţionari la sfârşitul lui mai 1871, ajutată de prusaci.

Ceas republican francez cu cadran combinat decimal (înăuntru) şi tradiţional (în afară)

Sfârşitul rapid al acestei revolte populare a adus cu sine din nou anularea calendarului revoluţionar-democratic, de data aceasta pentru totdeauna, pe 28 mai 1871. Astfel, Comuna din Paris a restabilit calendarul revoluţionar francez doar pentru o scurtă perioadă de timp.

Cu toate acestea, până astăzi almanahurile astronomice franceze dau, ca un tribut adus primei Republici Franceze, alături de celelalte calendare (gregorian, iulian, islamic, evreiesc şi copt), corelaţia datei cu calendarul revoluţionar.

 

II. Calendarul theosebic

Abolirea calendarului revoluţionar-democratic francez a descurajat alte regimuri să adopte vreun sistem calendaristic nou. Însă, calendarul francez l-a inspirat pe preotul şi învăţatul grec Theophilos Kairis să inventeze propriul ,,calendar theosebic”, care de asemenea a fost destinat să nu domnească nicăieri. Acesta era o variantă a calendarului revoluţionar francez, sub o mască religioasă.

Călugărul şi preotul Theophilos Kairis (1784-1853), gânditor şi învăţat din Insula Andros, care a participat la războiul de independenţă al Greciei din 1821, şi este considerat unul din majorii ‘Învăţători ai Naţiunii’, a studiat la universităţile din Pisa şi Paris. El a fost creatorul unui cult numit theosebism, şi din acest motiv a fost persecutat şi a murit în închisoare. Sistemul său filozofic original era ecoul ideilor de teozofie, pozitivism şi misticism.

Theophilos Kairis

Influenţat de filozofia creştin-socială apuseană, Theophilos Kairis căuta ‘analogia de aur’ dintre credinţa religioasă, cunoaştere ştiinţifică şi dreptate socială. El nu a acceptat cronologia creştină şi, inspirat de calendarul revoluţionar francez, a propus abandonarea săptămânii şi împărţirea fiecărei luni în 3 intervale a câte 10 zile: ,,Douăsprezece luni a ’30 zile’ în 3 grupuri a 10 zile fiecare (Theophilos Kairis, codul 53).

De asemenea, el a schimbat numele lunilor în următoarele:

 

Numele lunilor din calendarul theosebic, semnificaţia şi echivalenţa lor
 
 
Nume
Semnificaţie
Corelaţie*
1
Theosebius
Pius (a respectului faţă de Dumnezeu)
11/23 septembrie – 10/22 octombrie
2
Sopharetus
Înţelept şi virtuos
(a înţelepciunii şi virtuţii)
11/23 octombrie – 10/22 noiembrie
3
Dicaeos
Drept (just)
11/23 noiembrie – 9/21 decembrie
4
Hagios
Sfânt
10/22 decembrie – 8/20 ianuarie
5
Agathius
Bun (binevoitor)
9/21 ianuarie – 7/19 februarie
6
Sthenius
Curajos (a puterii)
8/20 februarie – 9/21 martie
7
Agapius
Iubit (a dragostei)
10/22 martie – 8/20 aprilie
8
Charisius
Plin de har (a harului)
9/21 aprilie – 8/20 mai
9
Macrothymus
Răbdător
9/21 mai – 7/19 iunie
10
Aeonius
Veşnic (perpetuu)
8/20 iunie – 7/19 iulie
11
Entheus
Dumnezeiesc (‘Dumnezeu înăuntru’)
8/20 iulie – 6/18 august
12
Sosius
Mântuitor (a mântuirii)
7/19 august – 5/17 septembrie

* Prima dată este potrivit calendarului iulian şi cea de-a doua potrivit celui gregorian, cu o diferenţă de 12 zile, precum era în secolul XIX. Pentru datele din secolul XX, trebuie să se ţină cont de faptul că diferenţa a crescut la 13 zile. Ca în cazul calendarului revoluţionar francez, datele variază puţin datorită anilor bisecţi.

 

Cele 5 sau 6 zile adăugate pentru completarea anului tropical erau datele de la 18 la 22 septembrie ale calendarului gregorian.

Theophilos Kairis ştia că, din punct de vedere astronomic, aşezarea începutului anului la 1 ianuarie nu avea o semnificaţie specială şi că toate calendarele străvechi îşi începeau anul la unul din cele 4 puncte caracteristice ale traiectoriei solare vizibile, care sunt cele 2 echinocţii – cel vernal din 21 martie şi cel de toamnă din 23 septembrie – şi cele 2 solstiţii – cel de vară din 22 iunie şi cel de iarnă din 22 decembrie.

Drept urmare, calendarul theosebic avea de asemenea ca prima zi a anului său echinocţiul de toamnă. Primul an al cronologiei theosebice începea pe 23 septembrie 1800 (calendarul gregorian). Theophilos Kairis a ales ca început al sistemului său calendaristic echinocţiul de toamnă, care obişnuia să aibă loc pe 11/23 septembrie, asemenea calendarelor greceşti antice ale dorienilor şi macedonienilor. Calendarul dorian (spartan) începea la prima lună nouă după echinocţiul de toamnă, în luna Panamos, iar calendarul macedonian începea în sfânta lună Dios. Dar şi modelul său de calendar, calendarul revoluţionar-democratic francez, începea la echinocţiul de toamnă (22 septembrie sau echivalent 1 Vendemiaire 1792).

În mod corespunzător, primul an al cronologiei theosebice începea pe 11/23 septembrie 1800 şi se sfârşea pe 10/22 septembrie 1801. Precum am notat deja, anul theosebic avea 12 luni a 30 zile fiecare (12 x 30 = 360), astfel că rămâneau 5 zile (sau 6 în anii bisecţi) pentru completarea anului solar de 365 (sau 366) zile. Aceste zile suplimentare, ca în calendarele greceşti antice, erau numite ,,zile determinate” şi erau inserate la sfârşitul anului theosebic, adică înainte de data de 11/23 septembrie a calendarelor ‘creştine’ (iulian şi gregorian).

În mod similar, ca în calendarele greceşti antice, fiecare lună era împărţită în durate de 10 zile (decade); prima decadă a fiecărei luni se numea ,,decada de început a lunii”, cea de-a doua ,,decada de mijloc a lunii” şi cea de-a treia ,,decada de plecare sau sfârşit a lunii” sau ,,decada după 20”.

Demetrios I. Polemis, director al Bibliotecii Kairiene din Andros şi specialist în scrierile lui Theophilos Kairis, editor al corespondenţei acestuia, scrie despre decade:

,,‘Decada este divizată în 10 zile, ziua în 10 ore, ora în 100 minute şi minutul în 100 secunde. Zilele decadei sunt numite Prima, A Doua, … A Zecea sau Sfânta’. Precum scrie Kairis: ‘era theosebiştilor’ începe ‘în primul an al secolului XIX al creştinilor şi este împărţită în Enteade a câte 5 ani’. Prin urmare, primul an al cronologiei theosebice a început pe 11/23 septembrie 1800 şi s-a sfârşit pe 10/22 septembrie 1801. Zilele 6-10 septembrie 1801 erau Epacte (zile determinate)

O cronologie theosebică completă este expusă în scrisoarea nr. 220: ‘Anul 33, sau a 9-a din enteada 9, la al 3-lea, prima din cea din mijloc [decadă a lui] Sopharetus’. Anul 33 a început pe 11/23 septembrie 1842, în timp ce a 8-a enteadă a fost completă pe 10/22 septembrie 1840 şi a doua zi a început cea de-a 9-a enteadă, din care cel de-al 3-lea an era 1842-1843. Sopharetus este cea de-a doua lună a calendarului theosebic (11/23 octombrie – 9/21 noiembrie). Prin urmare, prima din decada a doua a acestei luni este 21 octombrie/2 noiembrie 1842.

Kairis şi adepţii sectei sale foloseau tabele de date corespunzătoare celor două calendare (theosebic şi creştin), dintre care unele au fost păstrate”.

Aşadar, calendarul theosebic era în esenţă o variaţie ascunsă a calendarului revoluţionar francez învelit în religie şi, fiind urmarea unui calendar care nu a supravieţuit, el a fost de asemenea născut mort.

 

Ceasurile zilei în calendarul theosebic
 
,,Ceasurile” bisericeşti
,,Momentele” kairiene
Utrenie
Timp de rugăciune
Ceasuri
Timp de studiu şi lectură
Vecernie
Timp pentru propria profesie
Pavecerniţă
Timp pentru milostenie
Miezonoptică
Timp pentru confort irevocabil (odihnă)

 

În calendarul său, Kairis utiliza numerotarea greacă antică; astfel, în anul μλ (corespunzând lui 1852), a fost publicat la Londra Compendiul doctrinei şi eticii theosebiene. În această carte este descris într-amănunt fondul doctrinar al theosebismului şi al calendarului kairian. El împărţea ‘noaptea şi ziua’ în 5 perioade de timp a câte 2 ore (10 ore în total împărţite în 100 minute şi fiecare minut în 100 secunde). De asemenea, el desfiinţează toate sărbătorile creştine şi înlocuieşte duminica – ziua Domnului – cu Tithe (cea de-a zecea zi).

Potrivit principiilor theosebismului, credincioşii – poporul evlavios al lui Dumnezeu – se adunau la mijlocul celor 4 anotimpuri ale anului, începând cu mijlocul toamnei, prăznuind următoarele sărbători: Entheogona, Entheagona, Entheobia şi Entheondia. Aceşti termeni – care nu se pot traduce – au fost inventaţi de Kairis. Sensurile lor sunt dificil de stabilit până şi în greacă şi fiecare include cuvântul Dumnezeu (Theo, în limba greacă).

Kairis a creat calendarul său cu noua cronologie pentru a-l folosi în secta al cărei iniţiator era şi în al cărei ritual el adaugă noi rugăciuni, noi cântări şi un nou cult, creând astfel propriul ritual teoretic şi cultic special, scris în dialectul dorian antic. Fiind un admirator al spiritului grec antic, el a formulat în dialectul dorian antic al limbii greceşti o carte de imnuri pe deplin operaţională. El i-a numit Theagi pe ‘slujitorii lui Dumnezeu’. Aceşti Theagi sau Hieragoi (preoţi sfinţi) erau împărţiţi în 5 ordine: decani, citeţi, scriitori de imnuri, predicatori şi slujitori.

Acest calendar nu a fost pus niciodată în folosinţă cu adevărat şi a apus odată cu moartea inventatorului său, laolaltă cu cultul theosebismului.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 129/noiembrie-decembrie 2020

 

 

PARTEA A III-A

III. Calendarul revoluţionar al Uniunii Sovietice (calendarul bolşevic)

Ultima încercare majoră de reformă a calendarului a avut loc în 1929 de către guvernul Uniunii Sovietice, care a adoptat calendarul revoluţionar (sau calendarul bolşevic).

Pentru început, în 1918, guvernul format după Revoluţia din Octombrie a înlocuit calendarul iulian cu cel gregorian, punând în concordanţă Rusia cu Europa occidentală din punct de vedere al calendarului; iată de ce aniversarea Revoluţiei din Octombrie a avut loc pe 7 noiembrie în Uniunea Sovietică.

O schimbare mult mai radicală a avut loc în 1929. Această reformă sovietică a calendarului gregorian a fost foarte diferită de reforma franceză din timpul Revoluţiei. În timp ce nu înlătura anul calendarului gregorian, noua reformă restructura complet săptămânile. Motivul oficial era o mai mare productivitate a fabricilor, dar asemenea reformei franceze anterioare ei, reforma sovietică a calendarului era în mare parte o reacţie împotriva religiei.

Astfel, în mai 1929, economistul şi politicianul Iuri Larin a propus o săptămână de producţie continuă. Deşi la început propunerea sa a fost respinsă cu uşurinţă, chiar de luna următoare el a dobândit sprijinul lui Iosif Stalin, prim-ministrul Uniunii Sovietice. Orice opoziţie faţă de reforma propusă a fost zdrobită cu repeziciune ca ,,sabotaj birocratic contra-revoluţionar”[4]. Două luni mai târziu, pe 26 august 1929, Consiliul Comisarilor Poporului decreta că toate întreprinderile de producţie trebuiau să treacă de la săptămâna de muncă tradiţională întreruptă de un weekend la o săptămână de producţie continuă. Mai departe, Consiliul Comisarilor Poporului afirma că era ,,esenţial ca tranziţia pregătită sistematic a întreprinderilor şi instituţiilor la producţia continuă să înceapă în timpul anului economic 1929-1930”[5].

Drept urmare, 29 septembrie 1929 a fost ultima zi de duminică timp de 11 ani … Duminica reprezenta o ameninţare autentică pentru progresul industrial. Timp de o zi din cele 7 ale săptămânii, maşinile tăceau, iar oamenii se retrăgeau la confortul considerat a fi contrar idealului revoluţionar, precum viaţa de familie sau practica religioasă. În consecinţă, duminica va fi desfiinţată, iar zilele săptămânii vor fi dezbrăcate de semnificaţie. În duminica următoare, 80% din populaţie a mers la muncă, 20% a stat acasă.

Ideea părea simplă: toţi muncitorii aveau să fie împărţiţi în schimburi. Această regulă se aplica nu numai muncitorilor din fabrică, ci şi angajaţilor din comerţ şi guvernamentali. Cu fabricile şi magazinele deschise şi producând 24 ore pe zi, în fiecare zi a săptămânii, productivitatea va creşte. Aceasta era numită nepreryvka sau săptămâna ,,neîntreruptă”.

Drept urmare, în producţie, din toamna anului 1929 până spre sfârşitul anului 1931, în paralel cu calendarul gregorian, a fost introdus calendarul împărţit în 72 săptămâni a câte 5 zile (= 360 zile) – impropriu numite săptămâni, deoarece săptămâna este un interval de 7 zile consecutive –, dintre care 3 erau divizate în 2 săptămâni parţiale de către cele 5 zile de sărbători naţionale (360 zile + 5 zile de sărbători naţionale = 365 zile), dar sărbătorile nu erau parte a săptămânii, astfel că fiecare săptămână în parte avea de asemenea 5 zile.

Fiecare zi a săptămânii de 5 zile (pyatidnevka) era etichetată fie cu o culoare, fie cu o cifră romană de la I la V, fie cu numele ‘prima’ (pervyj), ‘a doua’, ‘a treia’, ‘a patra’ şi ‘a cincea’. Fiecare muncitor obţinea o culoare sau un număr pentru a identifica ziua sa de odihnă, astfel că în fiecare zi 80% din personalul fiecărei fabrici lucra, în timp de 20% se odihnea.

Un calendar sovietic pe anul 1930 cu ‘săptămâna’ de 5 zile

Fiecare dintre cele 5 zile noi este însemnată cu un element simbolic, adecvat politic: snop de grâu, stea roşie sau steag roşu, secera şi ciocanul, carte, budenovka, sau bereta militară de lână etc. În calendar sunt marcate 5 zile nelucrătoare: 22 ianuarie (9 ianuarie 1905 stil vechi) – aniversarea Duminicii Sângeroase sau Duminicii Roşii când, în Sankt Petersburg, demonstranţi neînarmaţi conduşi de părintele Gheorghe Gapon au fost împuşcaţi de soldaţii gărzii imperiale pe când se îndreptau către Palatul de iarnă pentru a prezenta o petiţie ţarului Nicolai al II-lea, 1-2 mai, zilele Internaţionalei şi 7-8 noiembrie, zilele Revoluţiei proletare. Acesta era lucrul în schimburi, pe cea mai mare scală în istoria umană.

În 1930 a fost propus calendarul revoluţionar sovietic cu 12 luni a câte 30 zile şi 5 sărbători naţionale, neaparţinând nici unei luni. A fost respins şi nu a fost introdus niciodată.

Nemulţumirea populaţiei a dus curând la o modificare a reformei calendarului. Pe 16 martie 1930, Comisia Guvernamentală a Consiliului pentru muncă şi apărare a tranziţiei întreprinderilor şi birourilor la o săptămână de producţie continuă a recunoscut necesitatea ca familiile să aibă zile libere similare şi că astfel de cereri ar trebui luate în considerare când se atribuie programele de lucru[6]. Aceasta a fost prima dintre numeroasele reforme minore care au încercat să facă din nepreryvka un experiment funcţional.

Însă nici îndeplinirea acestor cereri nu a asigurat reuşita reformei. Astfel, pe 21 noiembrie 1931 Sovnarkom (Soviet Narodnykh Komissarov) a înlocuit intervalele de 5 zile cu intervale de 6 zile, calendarul fiind practic împărţind în 12 luni cuprinzând 5 săptămâni a câte 6 zile fiecare, sau chestidnevki. Această săptămână nu era cu producţie continuă, ci ziua a 6-a, a 12-a, a 18-a, a 24-a şi a 30-a a unei luni erau zile de odihnă; cu alte cuvinte, cea de-a şasea zi era ziua liberă comună pentru toţi. Dar nici acest sistem nu a putut prinde rădăcini în conştiinţa oamenilor.

Prin urmare, pe 26 iunie 1940, guvernul sovietic a reintrodus utilizarea calendarului gregorian în fabrici şi întreprinderi şi vechea săptămână de 7 zile, cu zilele ei de sâmbătă şi duminică. Este de asemenea interesant că pe lângă anii gregorieni, în unele cazuri era pusă o zi suplimentară, de exemplu în cel de-al 21-lea an al Revoluţiei Socialiste, unde această cronologie era socotită începând din 7 noiembrie 1917. Aceasta a fost prezentă până la dezintegrarea Uniunii Sovietice în 1991.

Cel de-al 21-lea an al Revoluţiei Socialiste, 12 decembrie 1937 – cea de-a 6-a zi din săptămâna de 6 zile; ziua alegerilor în Sovietul Suprem al URSS

* * *

Reforma era simplă doar în aparenţă. Efectul asupra vieţii sociale era dezastruos. Cu un segment atât de larg al populaţiei ţării la muncă în orice zi a anului, rezultatul a fost că a izolat prietenii, membrii Bisericii şi familiile unii de alţii. Dacă, de exemplu, soţul se odihnea în fiecare zi roşie, soţia se odihnea în fiecare zi albastră şi copiii aveau liber la şcoală în fiecare zi verde, existau foarte puţine ocazii pentru a socializa chiar în sânul familiei, excepţie făcând după o lungă zi de muncă.

În mod logic, o persoană devenea asociată cu ziua sa liberă din săptămâna obişnuită de muncă, şi doar o cincime din întregul societăţii sovietice era liberă într-o zi dată. Poate că muncitorii sovietici se odihneau mai des decât omologii lor occidentali (o dată la fiecare 5 zile, în loc de 7 zile), însă ei cu siguranţă nu se odihneau laolaltă, ca o societate, deoarece 80% din întreaga populaţie lucrătoare sovietică era la lucru în orice zi dată.

[De fapt, dacă era vorba de producţie trebuia să se păstreze săptămâna de 7 zile, fiindcă în cea de 5 zile muncitorii aveau 70 zile libere pe an, în loc de 52 câte sunt în cea de 7 zile. Acesta este în realitate un argument că nu a fost nicicând vorba de producţie: nepreryvka şi succesoarea ei de 6 zile, chestidnevki, aveau rolul de a distruge ziua de duminică.]

Experimentul calendarului sovietic a fost mult mai radical decât cel francez. Schimbând doar numărul zilelor dintr-o săptămână, sovieticii au rupt în fond societatea în cincimi: o cincime a societăţii trăia după un calendar, cea de-a doua cincime trăia după altul, cea de-a treia încă după altul, şi tot aşa – fapt care a fragmentat profund societatea. Comunităţile religioase, familiile, societatea ca un întreg nu mai era o unitate armonioasă, ci era, într-un sens foarte real, 5 societăţi diferite care trăiau vieţi mai degrabă paralele decât că se intersectau în vreun fel.

Ca experiment social, aceasta a condus la o ruptură completă a unităţii familiale. Dintru bun început au existat murmure de nemulţumire. În ziarul oficial Pravda au apărut plângeri chiar în ziua în care nepreryvka (săptămâna neîntreruptă) a intrat în vigoare: ,,Ce să facem noi acasă dacă soţiile noastre sunt la fabrică, copiii noştri la şcoală, şi nimeni nu ne poate vizita … ? Nu este zi de odihnă dacă eşti singur”[7].

Este foarte posibil, susţine Eviatar Zerubavel, sociolog şi autor al cărţii Ciclul de 7 zile: istoria şi semnificaţia săptămânii, ca reforma calendarului să fi fost în acord cu o aversiune marxistă tradiţională faţă de familie. A face unităţile familiale mai puţin integrate putea să fi fost chiar o parte conştientă a agendei. Fără aceeaşi zi liberă era mai uşor puterii sovietice să dezbine şi să împărăţească.

Aşadar, în timp ce ideea de reformă poate părea, la prima vedere, o fază oarecum aridă a istoriei întemeiată pe lăcomia ierarhiei sovietice pentru mai multă producţie de la muncitorul de rând, motivaţia reală din spatele acestei idei era, încă o dată, de natură religioasă. Când săptămâna sovietică a fost scurtată la 5 zile, cele 2 zile care au fost lăsate în afara ei erau sâmbăta şi duminica, zilele iudeo-creştine tradiţionale de închinare. ,,Pentru a aprecia semnificaţia antireligioasă a acestei mişcări, să notăm că, iniţial, se presupunea că zilele săptămânii vor păstra chiar numele lor tradiţionale, cu doar sâmbăta şi duminica îndepărtate din ciclul săptămânal”[8]. De fapt, o caricatură din acea vreme publicată într-un ziar pentru emigranţii ruşi, zugrăveşte sâmbăta şi duminica ca fiind împuşcate de un soldat sovietic. Crima ? ,,Originea lor burgheză”[9].

Prin urmare, schimbând ciclul săptămânal, întreaga naţiune avea să fie îndepărtată de ciclul săptămânal tradiţional al celor 3 religii principale: iudaism, creştinism şi islamism. Nu numai că ar fi fost dificil de ţinut socoteala zilelor de închinare, ci doar o dată la fiecare 35 zile (când se întâlneau noua săptămână de 5 zile şi vechea săptămână de 7 zile) ar fi putut un muncitor să meargă la biserică, moschee sau sinagogă. Când comisarul pentru muncă şi-a exprimat opinia privind viitorul duminicii ca zi viabilă în calendar, el a spus cu emfază că scopul reformei era, în esenţă, de a ,,combate spiritul religios”[10]. ,,Ca în Franţa cu 140 ani mai înainte, principalul scop al abolirii săptămânii de 7 zile în Uniunea Sovietică a fost de a distruge religia acolo”[11].

Tot ca în Franţa, populaţia rurală în mod esenţial tradiţionalistă a fost avangarda mişcării de a păstra săptămâna de 7 zile. Când autorităţile au insistat ca ei să se odihnească potrivit ritmului săptămânal secular nou, mulţi ţărani au urmat exemplul dat de predecesorii lor francezi şi au sabotat eforturile lor luând atât zilele de odihnă oficiale, cât şi zilele lor de închinare săptămânale tradiţionale pe care ei le-au însemnat sfidător pe calendarele oficiale emise de imprimeriile guvernamentale[12].

În 1931, spune istoricul Malte Rolf, autorul cărţii Festivaluri sovietice de masă, ,,aproape toţi oficialii se plângeau cu privire la legăturile încă existente ale populaţiei rurale cu ‘obiceiurile tradiţionale’”, spaţiul rural permiţându-le să se distanţeze de inspecţia sovietică care avea loc la oraşe.

Reforma calendarului nu a avut producţia şi beneficiile financiare imaginate iniţial. Nu numai că maşinile s-au stricat mai des deoarece nu era timp liber pentru mentenanţa de rutină, dar creşterea iresponsabilităţii a scăzut producţia încă mai mult. Motivul oficial dat pentru abandonarea reformei calendarului a fost restabilirea productivităţii. Cu toate acestea, un factor care a contribuit mult, deşi nedeclarat, a fost refuzul ţăranilor de a se supune în totalitate.

Pentru a estima rolul jucat de sentimentele religioase în prăbuşirea săptămânii de 6 zile (chestidnevki), să notăm că, pe lângă restabilirea ciclului săptămânal de 7 zile, autorităţile sovietice au restabilit de asemenea duminica ca zi de odihnă săptămânală oficială. Dacă nu ar fi fost presiunile religioase puternice cărora în mod evident nu le-a putut rezista, guvernul ar fi putut alege cu uşurinţă oricare din celelalte 6 zile ale ciclului restabilit, mai cu seamă având în vedere faptul că duminica a fost oficial moartă timp de aproape 11 ani.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 131/ianuarie-februarie 2021

 

 

PARTEA A IV-A

IV. Calendarul fascist al lui Mussolini

Aşa-numitul calendar fascist a apărut şi s-a sfârşit în Italia fascistă. El nu a fost un calendar diferit în adevăratul sens al cuvântului, ci stabilea doar un nou început pentru cronologie, după faimosul Marş către Roma al fasciştilor cu cămăşi negre din 28 octombrie 1922, care l-a adus pe Mussolini la putere.

De fapt, potrivit Marlei Stone: ,,Utilizând exemplul francez, fascismul a repornit retroactiv calendarul în 1927, făcând din 28 octombrie 1922, prima zi a celui dintâi an al noului calendar I.I.I.. Fascismul a declarat că el va înlocui vechile loialităţi şi istoria colectivă. În acest fel, ‘fascistizarea’ a fost legată în mod inextricabil de ‘naţionalizare’”[13].

Deci, calendarul fascist a început pe 28 octombrie 1922. Data era scrisă cu cifre romane, ca parte a propagandei fasciste de însuşire a iconografiei romane străvechi. Fiecare an era un Anno Fascista, abreviat A.F., sau E.F. (Era Fascista). Astfel, anul 1922-1923 a fost socotit primul an fascist, sau anul I ,,di era fascista” – al erei fasciste. Acest an a fost scris în agendele italiene împreună cu anul normal după Hristos: după anul creştin exista o cifră romană indicând anul fascist corespunzător. De exemplu, ziua în care Italia a declarat război Greciei era scrisă 28 octombrie 1940 – XIX (al 19-lea an al erei fasciste).

Calendarul avea menirea finală de a înlocui calendarul gregorian ,,burghez” în viaţa publică italiană în aşa măsură, încât în 1939 ziarelor li s-a interzis să scrie despre Anul Nou.

O monedă italiană, de 20 lire, din perioada fascistă, datată MCMXXVIII A.VI

Potrivit lui Mark Antliff, ,,cea mai dramatică dovadă a unei asemenea inginerii sociale[14] a fost ‘suprapunerea peste calendarul gregorian’ a unui cadru de timp fascist, în care 1922 devenea ‘Anul I’ al erei fasciste, semnalând o ruptură regeneratoare de decadenţa plutocratică a trecutului imediat. Noul calendar era apoi presărat cu anumite zile de sărbătoare naţională, fiecare cu o ,,dublă semnificaţie mitică”. Astfel, 23 martie, ziua tineretului, comemora întemeierea Fasci; 21 aprilie, ziua muncii, fondarea Romei; 24 mai, ziua imperiului, intrarea Italiei în primul război mondial; 20 septembrie, unitatea italiană, încorporarea Romei în Regatul Italiei; 28 octombrie, Revoluţia Fascistă, Marşul către Roma … În acest fel, italienii de rând erau încurajaţi să experimenteze desfăşurarea timpului ca un fenomen cu un miez transcendental la egalitate cu realitatea metafizică care stă la baza creştinismului”[15].

Toate documentele fasciste şi alte materiale publicate erau datate potrivit calendarului fascist, în paralel cu calendarul gregorian. De exemplu, 1 mai 1934 era însoţit de anul fascist XII, iar 25 decembrie 1938 de anul fascist XVII, deoarece decembrie este după octombrie şi anul fascist se schimbase. Calendarul a fost abandonat în cea mai mare parte a Italiei odată cu căderea fascismului în 1943 (anul XXI), dar a continuat să fie utilizat în Republica Salo până la moartea lui Mussolini în aprilie 1945.

Multe monumente din Italia poartă încă datele erei fasciste.

Anul IX al erei fasciste la gara centrală din Milano

 

V. Calendarul dictaturii Metaxas în Grecia

Cronologia lui Mussolini a fost imitată în Grecia de dictatura lui Ioannis Metaxas (1936-1940), luând în considerare anul 1936 ca an al începutului său, ca ,,anul A”, scris cu cifre greceşti. În toate hârtiile oficiale ale dictaturii greceşti au existat două cronologii: anul creştin după Hristos şi anul corespunzător al dictaturii. De exemplu, ziua în care Italia a declarat război Greciei a fost scrisă 28 octombrie 1940 – anul E.

Nu este nevoie să spunem că acest mod de a socoti anii a încetat odată cu regimul respectiv. Mai mult, această acţiune a dictaturii este efectiv necunoscută societăţii greceşti moderne. Nu este menţionată şi nu a fost înregistrată nicăieri, cu excepţia anumitor documente oficiale şi arhive de stat din acea perioadă, precum procesele verbale ale Primei Conferinţe a Administratorilor Regionali ai Organizaţiei Naţionale de Tineret din 1939, anul Delta (foto).

 

VI. Calendarul iulian îndreptat al Bisericii Ortodoxe

Patriarhul Meletie al IV-lea al Constantinopolului a convocat un congres pan-ortodox în Constantinopol, în mai 1923, la care unul din principalele subiecte de dezbatere a fost reforma calendarului iulian. Biserica Ortodoxă a Serbiei a fost reprezentată de Gavriil Dozici şi Milutin Milankovici. La acea vreme, Gavriil era mitropolit de Crna Gora şi Primorje (Muntenegru şi litoral), şi mai târziu a devenit patriarhul Bisericii Ortodoxe Sârbe. Milutin Milankovici (1879-1958) era vice-preşedintele Academiei de Ştiinţe şi Arte a Serbiei şi directorul Observatorului Astronomic din Belgrad (1948-1951).

La acest congres, reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe Sârbă şi Română au supus atenţiei două propuneri elaborate. Propunerea delegaţiei sârbe, formulată de Maksim Trpkovici, era de a introduce regula de intercalare ca anii seculari din secole care împărţiţi la 9 dau rest 0 sau 4 să fie ani bisecţi. În consecinţă, 7 zile vor fi omise din 9 secole, şi calendarul va fi mai aproape de anul tropic decât cel gregorian, unde regula de intercalare este că doar anii seculari în care numărul secolelor este divizibil cu 4 sunt ani bisecţi. Mai mult, echinocţiul de primăvară va cădea întotdeauna pe 21 martie sau foarte aproape de această dată.

Delegaţia română consta din arhimandritul Iuliu Scriban şi senatorul Petre Drăghici. Ei au venit cu următoarea propunere pentru reforma calendarului: fiecare an să aibă 364 zile (exact 52 săptămâni), astfel încât fiecare dată are o zi fixă în săptămână. Martie, iunie, septembrie şi decembrie au 31 zile, şi alte luni 30 zile. O săptămână suplimentară este adăugată o dată la 5 ani între 31 iunie şi 1 iulie, al cărei număr de zile corectează diferenţa faţă de anul tropic. Prima zi a Sfintelor Paşti este fixată la 29 aprilie, şi toate celelalte sărbători devin fixe.

Congresul a respins ambele propuneri. Congresul a conchis că o soluţie mai bună este a suprima 13 zile din calendarul iulian pentru a-l alinia cu cel gregorian, până în 2100, când va apărea o diferenţă de o zi.

Milutin Milankovici a obţinut sarcina de a dezvolta o nouă propunere. El a dedus că dorinţa majorităţii participanţilor era ca Biserica Ortodoxă să nu aibă un calendar identic cu cel gregorian, ci ca cele două să meargă în paralel unul cu altul în măsura în care este cu putinţă. În consecinţă, în loc de a încerca să fixeze data echinocţiului de primăvară la 21 martie, ca în propunerea lui Trpkovici, el a încercat să obţină cea mai lungă cu putinţă consonanţă a celor două calendare. El a elaborat o nouă regulă de intercalare, ca anii seculari să fie ani bisecţi doar dacă numărul secolelor când se împarte la 9 dă restul 2 sau 6. În acest fel, noul calendar este mai precis decât cel gregorian, dar compatibil cu el până în 2800, adică timp de 877 ani de la Congresul din Constantinopol. Alt avantaj este că noul calendar iulian îndreptat al Bisericii Ortodoxe va fi într-un acord mai bun cu natura decât calendarul gregorian. Abia după aproape 30.000 ani se va acumula un dezacord de o zi cu anul tropic.

Milankovici a prezentat congresului noua sa propunere semnată de el şi Gavriil Dozici, ca noua propunere a Bisericii Ortodoxe Sârbe, în şedinţa din 23 mai 1923. În cuvântul său istoric la congres, el a spus delegaţilor că dacă ei au adoptat doar a suprima 13 zile din calendarul iulian, Biserica Ortodoxă va fi într-o poziţie inferioară în orice discuţie viitoare despre chestiunea calendarului. Cu propunerea delegaţiei sârbe, Biserica Ortodoxă ar putea intra cu încredere în orice negociere despre chestiunea calendarului cu Bisericile apusene deoarece ea va avea cel mai precis şi mai ştiinţific calendar din lumea creştină. El a subliniat de asemenea că luând o astfel de decizie, Biserica Ortodoxă nu va accepta calendarul Bisericii Romano-Catolice, ci va dobândi unul mai bun.

De asemenea, la congres s-a propus determinarea datei exacte a Paştelui prin metode astronomice cu ajutorul observatoarelor şi universităţilor din Atena, Belgrad, Bucureşti si Pulkovo.

Milutin Milankovici a formulat versiunea finală a reformei calendarului care a fost adoptată de congres şi semnată la 8 iunie 1923. Data începerii oficiale a noului calendar iulian a fost stabilită la început la 1 octombrie 1923, care va deveni 14 octombrie, pentru a elimina diferenţa de 13 zile dintre calendarul iulian şi anul tropic. Aceasta era data la care urma să fie introdusă reforma calendarului în Patriarhia Ecumenică şi în Bisericile greceşti, fără partea privitoare la determinarea datei Sfintelor Paşti, unde a fost păstrat vechiul calendar iulian, până când vor introduce reforma toate Bisericile Ortodoxe locale.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 132/martie-aprilie 2021

 

[1] An care are o zi în plus.

[2] În limba engleză, pentru fiecare anotimp sunt 3 cuvinte care rimează:

Fall: wheezy, sneezy, freezy
Winter: slippy, drippy, nippy
Spring: showery, flowery, bowery
Summer: hoppy, croppy, poppy

[3] Wheatty, heaty, sweety.

[4] Eviatar Zerubavel, Ciclul de 7 zile: istoria şi semnificaţia săptămânii (The Seven Day Circle: The History and Meaning of the Week), The University of Chicago Press, 1985, p. 35.

[5] Solomon M. Schwarz, ,,Săptămâna de lucru continuă în Rusia sovietică” (The Continuous Working Week in Soviet Russia), International Labour Review, 1931, Vol. 23, p. 157-180.

[6] Izvestia, 17 martie 1930.

[7] Eviatar Zerubavel, op cit., p. 38.

[8] Zerubavel, op. cit., p. 36; P.M. Dubner, ,,Săptămâna neîntreruptă şi productivitatea muncii” (Uninterrupted Week and Labor Productivity), Predpriyatiye, 1929, vol. 73, nr. 9, p. 51.

[9] Katherine Atholl, Mobilizarea unui popor (The Conscription of a People), New York: Columbia University Press, 1931, p. 84.

[10] Atholl, op cit.

[11] Zerubavel, op. cit., Walter Kolarz, Religia în Uniunea Sovietică (Religion in the Soviet Union), New York, St. Martin’s Press, 1961, p. 31.

[12] Zerubavel, ibid.

[13] Marla Stone, ,,Punerea în scenă a fascismului: Manifestarea Revoluţiei Fasciste” (Staging Fascism: The Exhibition of the Fascist Revolution), Journal of Contemporary History, 28, nr. 2, aprilie 1993.

[14] A se vedea o inginerie socială asemănătoare, dar mult mai elaborată şi experimentată pe o perioadă mai lungă de timp, în serialul Calendarul – un instrument puternic în mâna propagandei.

[15] Mark Antliff, ,,Fascism, modernism şi modernitate” în R. Griffin & M. Feldman (ed.), Fascismul: Concepte critice în ştiinţa politică (Fascism: Critical concepts in Political Science), Routledge, New York, 2004, p. 149-150.