Istoria – noi nr. 13

Amănunte ale expulzării ultimilor monahi ruși

de la Schitul Sfântul Prooroc Ilie din Muntele Athos

A se vedea Prigonirea monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia Constantinopolului

 

A trecut mai mult de un sfert de veac de la expulzarea ultimei obşti vorbitoare de limbă rusă de la Schitul Sfântul Prooroc Ilie din Muntele Athos. Schitul este condus în prezent de monahi greci, care în 2017 i-au permis lui S.V. Şumilo, directorul Institutului Moştenirii Athonite din Ucraina, să vadă atât rămășițele binecuvântatului arhimandrit Anichit (Şirinski-Şikmatov), ​​cât și comorile legate de întemeietorul său, Sfântul Paisie Velicicovski. De la preluarea schitului de către greci, nici unui slav nu i s-a permis un astfel de acces liber. După expulzare, biblioteca și alte părți ale schitului au fost plasate sub paza poliției, şi lupte aprinse s-au dus în presă şi tribunale.

De la întemeierea sa în 1757, Schitul Sfântul Prooroc Ilie a fost încontinuu în mâini ruse. Cele 80 şi ceva de chilii ruseşti, cândva comunități monahale cenobitice substanțiale, dispăruseră și erau în ruine, şi puternicul Schit Sfântul Andrei fusese preluat de mânăstirea sa conducătoare, Vatopedi, și adaptat pentru a găzdui Școala Athoniada. Până în anii ‘1960 existau temeri că până și Sfântul Panteleimon va înceta să fie o mânăstire rusească și ar putea fi preluată de greci, așa cum fusese în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Imagine de ansamblu asupra Schitului Sfântul Prooroc Ilie

În 1992, reprezentantul (antiprosopos) Mânăstirii Sfântul Panteleimon la Karyes din acea vreme, ieromonahul Nicolae (Generalov), a scris un raport detaliat pentru patriarhul Moscovei și Sfântul Sinod rus despre expulzare[1]. El rezumă ceea ce se întâmplă astfel:

„Pe 7 mai 1992, stil vechi, o comisie a Patriarhiei Ecumenice, alcătuită din Mitropoliții Atanasie de Ilioupolis și Meliton de Calcedon, care erau ajutaţi de o comisie a Sfintei Chinotite athonite reprezentată de antiprosopoi de Iviron, Pantokrator, Sfântul Pavel, Stavronikita și Xenofont, și susținuţi de asistentul guvernatorului, dl. Nikolaos Papadimitriou[2] şi de poliţie, dar fără cunoştinţa celorlalţi membri ai Sfintei Chinotite – adică, acționând extrajudiciar — i-a expulzat atât din schit, cât şi din Muntele Athos pe cei 4 vieţuitori ai Schitului Sfântul Prooroc Ilie. Doi dintre vieţuitori erau înscriși în monahologionul mânăstirii [conducătoare] și erau cetățeni greci. [Părinților expulzați] li s-a dat o oră să-și adune bunurile”.

Potrivit părintelui Nicolae, motivul principal al expulzării era îndeajuns de limpede: ,,Părintele Serafim [Bobici, egumenul] și obştea sa nu au recunoscut Biserica Ecumenică de stil nou. Din acest motiv, ei nu l-au pomenit pe patriarhul ecumenic, şi aceasta era o încălcare clară a tipikon-ului athonit”.

Cu toate acestea, expulzarea în sine era săvârşită nu numai ‘extrajudiciar’, ci şi în grabă şi în taină. Nu exista nici un avertisment oficial al vizitei comisiei. Cu o lună înainte au circulat zvonuri în comunitatea athonită că patriarhia va trimite o comisie pentru a transforma Mânăstirea Pantokrator într-o mânăstire de obşte şi a pune în ordine Schitul Sfântul Prooroc Ilie, casa dependentă a acestuia, care urma să fie predată unei obşti grecești. Mai mult, vieţuitorii schitului trebuia să fi fost conştienţi de pericolul cu care se confruntau. Precum spune părintele Nicolae: ,,Părintele Serafim şi obştea au fost avertizaţi că ei vor fi expulzați din Athos dacă stăruiau să nu-l pomenească pe patriarhul ecumenic”. Dar totul a fost neoficial.

În cele din urmă, Chinotita a primit o telegramă de la patriarhie că pe 12 mai va sosi comisia, dar pe 4 mai, la ora 21,45, protos-ul, ieromonahul Atanasie de Vatopedi, a primit un telefon din Fanar care-l anunța că comisia va sosi în Karyes chiar a doua zi. Pe 5 mai, la ora 16,00, mitropoliții au ajuns la Ouranoupolis. Aceasta a fost o încălcare a protocolului: nici o vizită oficială la Chinotită nu se făcea de obicei fără o notificare scrisă. Trei ore mai târziu, comisia se afla în Karyes.

Înainte de întâlnirea cu toți cei 20 reprezentanți care alcătuiesc Chinotita, mitropoliții au purtat conversații individuale, private, cu câțiva antiprosopoi aleși. Apoi ei au citit telegrama către adunarea generală și au explicat că sosirea lor grăbită și neașteptată se datora ,,unei lipse de timp şi multor lucruri care trebuiesc rezolvate, și faptului că au trebuit să vină cu o săptămână mai devreme decât era plănuit”. Misiunea lor era de a instala o nouă obşte cenobitică în Mânăstirea Pantokrator şi de a scăpa de vechea comunitate idioritmică, care era „indezirabilă atât Patriarhiei Ecumenice, cât și Chinotitei”. Nu s-a spus un cuvânt despre Schitul Sfântul Prooroc Ilie.

Toată ziua următoare, marți 6 mai, comisia şi-a îndeplinit misiunea la Mânăstirea Pantokrator. Ea s-a întors acolo miercuri dimineața, de praznicul înjumătăţirii Cincizecimii, pentru a finaliza aranjamentele din ziua precedentă și pentru a aşeza în mod oficial noul stareț. Între timp, secretarul guvernatorului, dl. Omiros, a venit la Schitul Sfântul Prooroc Ilie pentru a spune că comisia se afla la mânăstirea conducătoare şi probabil va face o vizită schitului, dar că nu era nici un motiv de îngrijorare. Nimeni din Karyes nu știa ce se petrecea cu exactitate.

În acea după-amiază de miercuri, la ora 4, părintelui Nicolae i s-a spus la telefon că comisia şi cei care o însoţeau erau la Schitul Sfântul Prooroc Ilie. El a aflat de asemenea că mitropolitul Meliton, întorcându-se în grabă la Karyes, încerca să-l convingă pe chiliotul ieromonahul Paisie să devină numaidecât noul egumen al schitului. Acesta din urmă a cerut timp pentru a se gândi la propunere: el a refuzat ulterior. În acea seară, un cunoscut athonit grec al părintelui Nicolae i-a bătut urgent la ușă și l-a informat că cei 4 vieţuitori ai Schitului Sfântul Prooroc Ilie erau duși la Dafne pe drumul lor de ieşire din Sfântul Munte.

În dimineața zilei următoare, joi 8 mai, a avut loc în sfârșit o întrunire a tuturor celor 20 reprezentanți ai Chinotitei la Karyes. Mitropolitul Meliton a început prin a-şi „cere iertare în mod curtenitor pentru că au omis în graba lor să citească scrisoarea patriarhului ecumenic”, şi l-a invitat pe secretarul Chinotitei s-o citească. În procesul verbal al întrunirii a fost consemnat însă că scrisoarea a fost citită la prima întrunire, luni, şi că acţiunile comisiei erau aprobate în unanimitate de Chinotită. Din nou, expulzarea vieţuitorilor din Schitul Sfântul Prooroc Ilie nu era menționată. Părintele Nicolae a protestat cu tărie faţă de tratamentul părinților de la schit şi a cerut ca procesul verbal să consemneze rezervele Mânăstirii Sfântul Panteleimon. Antiprosopos al Mânăstirii Pantokrator i-a spus părintelui Nicolae:

„Schitul Sfântul Prooroc Ilie se află pe terenul mânăstirii și astfel aparține mânăstirii. Drept urmare, el i-a cerut părintelui Nicolae să nu se amestece în treburile interne ale mânăstirii. Cei expulzați nu erau vieţuitorii ruși ai schitului, ci americani, şi egumenul schitului, arhimandritul Serafim, era, în ceea ce privea mânăstirea, nu un monah, ci un gangster american”.

Calomnia aparent absurdă a reprezentantului Mânăstirii Pantokrator la adresa părintelui Serafim este extraordinară pentru veninul său evident. Antiprosopos nu a exprimat doar antipatia pe care mânăstirea o nutrise faţă de schitul său dependent de peste un veac[3]; un filetism mai general anti-rus a fost exprimat la întrunire de către mitropoliți, care au susținut că „schitul nu este situat pe pământ rusesc, ci grecesc, și aparține Mânăstirii Pantokrator; nu există, nici nu a existat vreodată un Schit Sfântul Prooroc Ilie rusesc”.

Această perspectivă este asemănătoare cu cea a anumitor greci din anii ‘1870, care cred că Mânăstirea Sfântul Panteleimon a fost întotdeauna grecească și a fost uzurpată de ruși.

Apoi de ce animozitatea faţă de egumenul Serafim ? În 1970, părintele Serafim Bobici a venit din America la schit, unde el a găsit o mână de părinţi bătrâni și neputincioşi. Egumenul de atunci, arhimandritul Nicolae în vârstă de 90 ani, suferea de scleroză generală progresivă. El a predat responsabilitatea schitului părintelui Serafim în 1973, anul morții sale, instruindu-l să ţină cu strictețe anumite principii: din 1924 încoace, schitul s-a opus și nu a avut nimic de-a face cu calendarul de stil nou[4]; schitul a protestat puternic împotriva oricărei forme de ecumenism, și nici un patriarh ecumenic nu a fost pomenit în slujbele din schit. Nou-venitul era hotărât să adere cu râvnă la aceste principii.

Arhimandritul Serafim era neobosit. În decurs de un an de la sosirea sa, el „a început să renoveze complet biserica centrală și celelalte clădiri [ale schitului]. În ultimii ani, din cauza lipsei forței de muncă, multe din clădirile schitului erau în stare proastă ca urmare a lipsei de întreținere. Acum, datorită străduinţelor părintelui Serafim, geamurile sparte sunt înlocuite, vopseaua veche este reînnoită, găurile în acoperișuri sunt astupate, şi locuințele sunt curățate și renovate temeinic. În același timp, toate slujbele bisericeşti sunt săvârşite [din nou] potrivit tipicului”[5].

Desigur, părintele Serafim a fost ajutat de voluntari și poate chiar de muncitori angajați. Cu 10 ani înainte de expulzare, vasta biserică centrală, a doua ca mărime din Sfântul Munte, și cadrul exterior al celorlalte clădiri păreau imaculate.

Biserica principală a schitului

De la sosirea sa la schit, părintele Serafim a scris în mod regulat la periodicul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, Pravoslavnaya Rus’. De Naşterea Domnului şi de Sfintele Paşti, aproape în fiecare an, părintele Serafim va depune apeluri pline de pasiune în jurnal, cum ar fi următorul: ,,Hristos a înviat ! … Iubiţi fii ai Sfintei Biserici Ortodoxe Ruse ! Știți bine ce cale necruțătoare și grea de mucenicie parcurge poporul nostru în patria mamă și împrăștiat în străinătate, în timp ce păstrează Sfânta Ortodoxie în curăția ei. Noi, athoniții ruși, dorim din toată inima ca frații noștri ortodocși să păstreze statornicia esențială și respectul necesar față de vechile tradiții bisericeşti, ca noi să putem apăra sfânta noastră comoară, Biserica Ortodoxă, în aceste condiții istorice extrem de nefavorabile de apostazie … Cu mare bucurie, îi informăm pe toți binefăcătorii [noștri] că, datorită ajutorului spiritual și material al diasporei ruse, biserica noastră [centrală], clopotnița şi biblioteca sunt renovate … Pe măsură ce trec anii, mica noastră comunitate trăieşte neîncetat dragostea ruşilor din diaspora pentru sfântul nostru lăcaş”[6].

Corpuri de chilii

Apelurile părintelui Serafim subliniau suferința pricinuită de urmarea căii drepte și înguste. Un fragment preferat al său era: Strâmtă este uşa şi îngustă calea, care duce în viață, și puțini sunt cei ce o află pre ea (Matei 7, 14). Maica Domnului, spunea el, a dat putere celor puțini, care „au o credință adevărată, străină de toată erezia și compromisul secolului nostru, al XX-lea, apostatic”[7]. Cea mai extremă expresie a râvnei sale se află într-o scrisoare deschisă în numele fraților din Schitul Sfântul Prooroc Ilie expulzați în vara lui 1992:

„Din anii ‘1920, politicile ecumeniste și moderniste ale patriarhului Constantinopolului au condus la schisme în Biserica Ortodoxă și în turma patriarhului însuși – inclusiv în Sfântul Munte … În aceste circumstanțe complexe și dificile, noi am făgăduit ascultare față de dorinţele exprimate pe patul de moarte ale egumenului schitului, arhimandritul Nicolae de binecuvântată amintire. Noi considerăm că poziţia sa este întru totul potrivită cu sfintele canoane şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Sub călăuzirea părintelui Nicolae, schitul a încetat să fie în comuniune cu patriarhul Athenagora în 1957, când el a adoptat deschis o politică ecumenistă, uniată, dezbinând astfel Biserica Ortodoxă … [care] a fost împodobită cu mulți sfinți mucenici. Nu aşa stau lucrurile astăzi, când hindușii, budiștii, musulmanii, evreii și uniații îi persecută fără milă pe ortodocși ?”[8]

Precum a spus Episcopul Calist de Diocleea: „Desigur, din punctul de vedere al patriarhiei, [părinții schitului] se aflau într-o situație canonică neregulată. Dar, în același timp, ei erau oameni sinceri și evlavioși, urmând în mod pașnic o viață strictă de rugăciune, care păstraseră proprietatea monahală în stare bună, iar refuzul lor de a-l pomeni pe patriarh avea temeiuri adânci de conștiință. Modul în care delegația patriarhală a căutat să rezolve această chestiune de conștiință prin folosirea forței și violenței nu poate fi decât deplâns. Monahii au fost tratați într-un mod cu totul barbar. … Schitul, până acum întotdeauna rus, a fost preluat acum de călugării greci. Patriarhia Ecumenică spune că expulzarea nu trebuie privită ca o măsură anti-rusă, dar faptele vorbesc de la sine”[9].

În raportul său către patriarhul și Sfântul Sinod rus, părintele Nicolae (Generalov) subliniază că au existat grave inconsecvențe și lipsă de logică în expulzare: „Eu am atras atenţia de asemenea [mitropoliților] că aproape jumătate din populația athonită nu-l pomeneşte pe patriarh deoarece ei sunt zeloţi. Există şi pe Sfântul Munte așa-numiți hexagoniști, care nici măcar nu recunosc Învierea. Atunci de ce nu au fost expulzați ei din Athos ?”

Părintele Nicolae a făcut publică nu numai scrisoarea sa către Patriarhia Moscovei, ci și conflictul său cu starețul și autoritățile propriei sale mânăstiri. Într-un interviu pe care l-a acordat în 2008 unui jurnalist rus, el a spus:

„Când grecii au pus stăpânire pe Schitul Sfântul Prooroc Ilie, opinia mea asupra chestiunii diferea de cea a starețului și pneumatikos [părintele duhovnic] Macarie, care mi-a cerut să semnez procesul verbal [al întrunirii Chinotitei cu comisia din 8 mai] [deşi dau o notă de abţinere a mânăstirii]. Mi-a trecut prin minte că se cuvenea să răspund diferit la toate acestea, dar mi s-a poruncit să mă abțin… Am vrut atunci să consemnez opinia diferită a mânăstirii, dar am fost silit să-mi pun semnătura [pe abținere]”[10].

Ca urmare a neînţelegerii sale cu colegii săi mai în vârstă de la mânăstire, părintele Nicolae a demisionat din funcţia de antiprosopos . În 2004, el a fost mutat la Schitul Xylourgou și câțiva ani mai târziu la Kroumitsa[11].

Se vor întoarce rușii vreodată în Schitul Sfântul Prooroc Ilie ? În 1821, majoritatea comunității athonite a fugit din Sfântul Munte de teama persecuției turcești. Egumenul Partenie şi obştea sa i-au adus ţarului Alexandru I o bucată din Sfânta Cruce și alte relicve pe care le-au adus cu ei de la schit. Ţarul le-a spus să păstreze moaștele în siguranță și să aibă răbdare: în cele din urmă, ei se vor întoarce în Athos[12]. Cu răbdare și în timp, poate va veni o zi când candela monahismului rus va arde încă o dată în schitul ctitorit de Sfântul Paisie Velicicovski.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 148/iulie-august 2023

 

[1] „O sobytiyakh na Afone”, publicat în Pravoslavnaya Rus’, 1993, nr. 12 și 13. Toate citatele ulterioare din acest articol – exceptând cele menţionate în note de subsol – sunt din raportul său. Raportul părintelui Nicolae a fost publicat ulterior în afonit.info, jurnalul athonit online: http://afonit.info/biblioteka/afon-i-slavyanskij-mir/ilinski-skit-na-afone; și pe o serie de alte site-uri rusești, cum ar fi http://cliuchinskaya.blogspot.co.uk/2015/10/blog-post_30.html.

[2] Guvernatorul însuşi, Konstantinos Papoulidis, un prieten al slavilor, plecase acasă pentru a-și sărbători ziua onomastică (pe stilul nou). În toamna anului 1992, el a demisionat în semn de protest față de tratamentul rău al slavilor athoniţi de către Patriarhia Ecumenică. A se vedea Nicholas Fennell, Il’insky skit na Afone (Moscova: Indrik, 2011), p. 74, fn. 94.

[3] Pentru analize detaliate ale disputei dintre cele două părţi, a se vedea L.A. Gerd, Russky Afon 1878–1914 gg. (Moscova: Indrik, 2010), p. 60-73 și Nicholas Fennell, Il’insky skit na Afone, p. 25-69.

[4] Fennell, op. cit., p. 281, Procesul verbal 28.

[5] Pravoslavnaya Rus’, 1971, nr. 13.

[6] Ibid., 1977, nr. 2.

[7] Ibid., 1978, nr. 8.

[8] Ibid., 1992, nr. 16.

[9] Episcopul Calist de Diocleea, „Muntele Athos după 10 ani: vești bune și rele”, Sobornost, 15:1, 1993, p. 34.

[10] Anatolie Kolodiuk, Eto bozhie blagoslovenie – byt´ nasel´nikom na Afone, http://pravoslavie.ru/28260.html, 2008.

[11] Probabil părintele Nicolae a fost iertat sau cel puţin nu mai este în disgraţie. În iunie 2017, el l-a însoțit pe noul stareț Evloghie (ales în anul precedent, la moartea starețului Ieremia) într-o vizită oficială la patriarhul Bulgariei.

[12] Fennell, op. cit., p. 80.