Lumea in deriva nr. 01

De ce NATO a atacat Serbia ?

De când a început războiul în Kosovo, fiecare dintre noi se întreabă, poate, ce se întâmplă cu adevărat în Balcani. Ce se întâmplă cu fostul bloc comunist, atât de străbătut, în ultimii 10 ani, de convulsii sociale, economice şi politice ? Şi mai ales, ce se întâmplă cu fraţii noştri sârbi ?

Ne-am pus şi noi aceste întrebări şi am încercat să ne dăm seama de cauza reală a acestui război. Îndrăznim să afirmăm că am înţeles care este adevăratul motiv al acestei tragedii. Cercetând toate aspectele problemei sârbe, prin excludere, am ajuns la concluzia că în Kosovo se duce un război împotriva ortodoxiei.

Astfel, dacă am privi problema din punct de vedere istoric – care popor a fost primul venit pe meleagurile Kosovo-ului şi Metohiei – am greşi, căci, judecând aşa, ar trebui să ,,alungăm” din Europa toţi slavii, turcii şi hunii, ar trebui ca turcii să înapoieze Constantinopolul grecilor şi, mai interesant ar fi ca Statele Unite ale Americii de astăzi să nu existe, ci meleagurile acestora să aparţină indienilor, cei puţini de azi, sechestraţi în rezervaţii graţie spiritului democratic tipic american. Sau am putea merge şi mai departe până la refacerea Imperiului Roman, sau chiar al celui elen. Dar istoria nu îndreptăţeşte şi nici nu ar putea îndreptăţi nici una din etniile ce trăiesc în Kosovo la a fi parte beligerantă în acest conflict.

Problema din Kosovo nu este nici de natură politică. Unii afirmă că războiul se duce împotriva comunismului, a unui dictator nemilos şi a sistemului lui totalitar. Dar războiul nu se duce împotriva lui Miloşevici, căci ,,nu persoana acestuia este în cauză, că în Iugoslavia există, la ora actuală, zece milioane de Miloşevici, hotărâţi să nu cedeze.” şi nici a unui sistem totalitar, crud, dat fiind că ,,la Paris, delegaţia sârbă acorda autonomie lărgită provinciei Kosovo” printr-un acord care recunoştea ,,necesitatea unei guvernări autonome în Kosomet (Kosovo şi Metohia), inclusiv participarea la viaţa politică a membrilor tuturor comunităţilor naţionale din provincie, în conformitate cu principiile Chartei ONU şi ale Actului Final de la Helsinki.” Am îndrăzni să spunem că ,,bomba” este una mult mai subtilă.

Biserica ,,Adormirea Maicii Domnului” din Lijevno, construită în anul 1859. Bombardată în iulie 1992

Din punct de vedere umanitar, de asemenea am greşi dacă am lua partea sârbilor sau a albanezilor. Ambele părţi, de-a lungul timpului, au procedat incorect. Vreme de câteva secole, atât sârbii cât şi albanezii au fost sub ocupaţie otomană, timp în care marea majoritate a albanezilor a trecut la islamism, în timp ce sârbii au opus rezistenţă. Ca urmare, turcii au încercat să infiltreze populaţie albaneză, fidelă imperiului, în regiunile sârbe, pentru a coloniza zona şi a o supune complet. Sprijiniţi fiind de turci, albanezii încep să persecute populaţia sârbă din Kosovo şi Metohia. Ei elaborează, în 1878, conceptul ,,Albania mare” prin care revendică teritorii de la ţările vecine. Începând cu acest moment al istoriei, relaţiile dintre popoarele sârb şi albanez devin extrem de tensionate. Albanezii, ,,musulmani angrenaţi dintotdeauna în grave incidente interetnice în zonă, raliaţi naziştilor în al doilea război mondial”, fac presiuni asupra populaţiei sârbe şi muntenegrene. Imaginea etnică şi demografică a Kosovo-ului se schimbă, în urma crudei asupriri a sârbilor de către albanezii din divizia SS ,,Skenderberg”. După al doilea război mondial, fiind provincie autonomă a Iugoslaviei, Kosovo şi Metohia, duce o politică separaţionistă, iar după moartea lui Iosip Broz Tito, mişcarea de secesiune capătă noi dimensiuni. În 1981, are loc o explozie a naţionalismului albanez, având în centru sloganul ,,Republica Kosovo”. Din acest moment, sârbii încep să protesteze, trecând la represalii, iar conflictul ia amploare. În anul 1987, Slobodan Miloşevici, preşedintele Iugoslaviei, iritat de atitudinea albanezilor,  încurajează poporul sârb la violenţă. De acum, sârbii răspund cu violenţă oricărei încercări de separare a provinciei de Iugoslavia. Începe conflictul armat, şi atât sârbii cât şi albanezii nu precupeţesc nici un efort în a recurge la crimă, abuzuri de orice fel, teroare şi cruzime.

Biserică din provincia Kosovo

Nu am încercat în cele de mai sus să luăm partea nici uneia dintre etnii, căci amândouă se fac vinovate de crime împotriva umanităţii. Dacă albanezii au greşit pretinzând teritorii care nu le aparţin şi nici nu le-au aparţinut, nici sârbii nu s-au lăsat mai prejos răspunzând acestor provocări cu violenţă şi cruzime. Prin urmare, ar fi nedrept să judecăm problema din Kosovo ţinând partea albanezilor sau a sârbilor. Iar dacă am merge mai departe cu raţionamentul la ceea ce se întâmplă, concret, azi în Iugoslavia vedem că într-un mod cu totul absurd ,,NATO a bombardat, fără discernământ, şi pe albanezi, şi pe sârbi, şi a provocat cu bună ştiinţă o catastrofă umanitară”, iar ,,cei mai afectaţi au fost albanezii”, cei pe care Occidentul a vrut să-i protejeze prin această ,,intervenţie umanitară”.

Şi atunci ne întrebăm descumpăniţi ,,ce se întâmplă în Balcani ?” De ce războaiele din fosta Iugoslavie au fost şi sunt atât de sângeroase ? În Europa, s-au dezmembrat şi alte state precum Cehoslovacia, Uniunea Sovietică, dezmembrări ce nu au avut loc sângeros. De ce războaiele cu Slovenia, Croaţia şi Bosnia-Herţegovina au fost atât de dure, ca şi războiul care ne tulbură astăzi ? Ce au deosebit sârbii de celelalte etnii implicate în mişcările separatiste din Europa de ,,s-a ajuns la războiul de acum împotriva unei naţiuni, a unui stat izolat şi făcut responsabil de toate relele umanităţii. Poate fiindcă e creştin-ortodox” ?

Fostul bloc comunist s-a ciocnit, după căderea Cortinei de Fier, de două probleme mari, care au produs convulsii sociale ani de-a rândul. Prima ar fi trecerea de la comunism la capitalism, ce a fost urmată de schimbări sociale, economice şi politice majore, fireşti de altfel. Dar ea nu a afectat numai aspectul material al existenţei umane, ci şi partea spirituală. Sistemul comunist a asuprit făţiş Biserica lui Hristos (şi nu numai Biserica, ci şi elita intelectuală, cultura şi civilizaţia unei naţii), impunându-şi punctul de vedere ateist, şi recurgând, pentru atingerea scopului, la toate mijloacele de opresiune. Astfel, au fost dărâmate biserici, preoţii au fost asupriţi, iar omul de rând a fost constrâns să creadă în ideologia comunistă şi împiedicat să-şi manifeste credinţa strămoşească. Cu toate acestea, din punctul de vedere al creştinului, putem spune că duşmanul lui a fost cinstit: şi-a declinat intenţiile şi a acţionat în consecinţă. Creştinul a ştiut, în regimul comunist, cu cine are de-a face şi, cei întăriţi în credinţă au rezistat asupririi acestuia. Prin schimbarea regimului politic, creştinul s-a confruntat cu un alt duşman, de această dată mai subtil. În timp ce comunismul asupreşte Biserica, afirmându-şi direct adversitatea faţă de credinţa în Hristos, democraţia pretinde a asigura libertatea de exprimare, gândire şi manifestare (dar a cărui propagandă ,,îngrădeşte drepturile cetăţeanului la libera informare”), lovind, de fapt, indirect Biserica prin valorile promovate în societate. Europa de azi se consideră civilizată şi creştin-democrată, dar nu poate fi nici civilizată, nici creştină atâta timp cât proliferează homosexualitatea, avortul, violenţa şi alte plăgi sociale, când ,,19 state occidentale, cu pretenţia de a fi un model de civilizaţie pentru întreaga planetă, tăbărau asupra unui popor drept răzbunare că nu s-a supus unui dictat”. Nimeni nu o să recunoască, bineînţeles, o să considere o insultă, poate, cele scrise mai sus, sau o să ne întrebe cine ne credem să facem o astfel de afirmaţie. Nu ne credem drepţi ca să omorâm cu pietre pe cel nedrept; nu ne credem fără de păcat, creştini ce respectăm cu sfinţenie poruncile Domnului; cu smerenie mergem înainte, dar cu îndrăzneală şi, în acelaşi timp, cu frică de Dumnezeu, încercăm să tragem un semnal de alarmă: dacă comunismul s-a remarcat prin totalitarismul lui, democraţia este, ea însăşi, totalitarismul, ascuns în spatele unor principii utopice.

Biserica ,,Naşterea Maicii Domnului” din Glina, construită la mijlocul secolului al XVIII-lea. Bombardată de croaţi în august 1999

Capitalismul este un lup îmbrăcat în haine de oaie, adepţii lui practicând ,,discriminarea pozitivă, forma degenerată, malignă, a ceea ce se numeşte Drepturile Omului”, prin care ,,feluritele minorităţi etnice, rasiale, sexuale, confesionale, de vârstă, au primit drepturi care le situează deasupra majorităţii – numai pentru că sunt minoritari. Discriminarea pozitivă astfel creată este folosită, prin intermediul mass-media, ca mijloc de presiune asupra majorităţii”. Astfel, democraţia asigură privilegii unor grupuri minoritare în detrimentul celorlalţi, grupuri care manifestă, în multe cazuri, o moralitate îndoielnică, un nivel intelectual scăzut, sau o pseudo-cultură – prin aceasta ea promovând non-valori, atacând şi subminând nu numai moralitatea, credinţa în Dumnezeu, ci şi gradul de cultură şi civilizaţie al omenirii în totalitate. Cu adevărat totalitară, nu ? ,,Iată cum Drepturile Omului se pot transforma într-o ideologie, adică într-un instrument de control politic.”

În concluzie, Europa de Est s-a revoltat inconştient la tot acest asalt murdar, realizând, pentru o clipă, că se află la un pas de moartea sufletească. Căci dacă comunismul a reuşit să distrugă în mare parte credinţa în Hristos, democraţia ar putea distruge complet, prin principiile sale utopice (masonice), coloana vertebrală a omenirii: morala şi raţiunea.

A doua problemă este şi mai subtilă, ea strecurându-se precum şarpele la sânul Evei. Este vorba de războiul religios dintre ortodoxie şi restul lumii, dintre ce a rămas în urma pustiirii comuniste şi non-valorile democraţiei. Occidentul, dându-şi seama că metodele paşnice precum mişcarea ecumenică, invazia sectelor, avalanşa de informaţie şi, însuşi sistemul politic nu au reuşit să neutralizeze rezistenţa credinţei ortodoxe, utilizează astăzi forţa brută. În neputinţa de a suprima glasul credinţei, NATO a recurs la violenţă, ,,pentru că Statele Unite vor ce-au vrut de la început: să aducă Iugoslavia însângerată în genunchi; să aşeze Europa cu mâinile în poale şi ochii în pământ, să demonstreze lumii întregi că există acum un singur stăpân pe glob.” Pe bună dreptate, unii se vor întreba cum de facem astfel de afirmaţii şocante.

Iugoslavia a fost cea mai apropiată ţară, din fostul bloc comunist, de Occident, cu o economie prosperă şi o oarecare libertate de expresie. După 1989, iugoslavii au depăşit destul de uşor perioada de tranziţie de la comunism la capitalism. Cu toate acestea, Iugoslavia este, de 10 ani de zile, măcinată de mişcări separatiste. Cunoscând situaţia economică prosperă, şi politica îngăduitoare faţă de etniile federaţiei, motivele unor astfel de mişcări segregaţioniste trebuie căutate la alte nivele, şi reflectând asupra războaielor dintre croaţi, sârbi şi musulmani, este evident că avem de-a face cu un conflict religios, căci ,,Iugoslavia e prima ţară ortodoxă în drumul către Rusia”, inima Europei de Est.

Ţară bogată, cu o economie înfloritoare, Iugoslavia trebuia să fie printre primele state primite în Comunitatea Europeană sau în Alianţa Nord-Atlantică, dar fiind ortodoxă, cu o Biserică puternică, ea nu a fost compatibilă cu cerinţele Occidentului, pentru că ,,ortodoxismul, în esenţă contemplativ, nu este pe placul americanilor. Aceştia au invitat să adere la NATO numai ţări care corespund, din punct de vedere religios şi cultural, standardelor Vestului.” Ca atare, ea trebuia zguduită de conflicte interne, pentru a dărâma din interior forţa ortodoxiei. Conflictele interetnice din Iugoslavia au fost alimentate, de-a lungul timpului, cu multă osteneală, ele fiind ,,asul din mânecă” pentru cazul în care sârbii nu erau ,,ascultători”. Ceea ce se întâmplă azi în Iugoslavia este o lecţie dată ortodoxiei, un avertisment că dacă nu se lasă ,,modelaţi” şi nu se supun democraţiei se recurge la violenţă. Azi, în Iugoslavia, se face un genocid, care nu este îndreptăţit de nici un argument, se masacrează un popor ,,în numele înaltelor principii ale ,,libertăţii” popoarelor, ale ,,drepturilor” omului clamate de la tribunele preţioaselor conferinţe pentru pace şi securitate” – al unui ,,adevăr” care şi-a câştigat dreptul de a fi adevăr nu prin calitate, ci prin forţa cu care a fost impus – pentru simplul fapt că nu a acceptat ca valori aberaţiile unei LUMI ÎN DERIVĂ.

Bisericile, mânăstirile şi cimitirele ortodoxe din Kosovo şi Metohia

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 2/mai 1999