Lumea in deriva nr. 05

Se întorc zeii ?

 

 

PARTEA I

Dintotdeauna, caracteristicile de bază ale unei civilizaţii au fost dezvăluite de ceea ce a reprezentat centrul de interes al opiniei publice. Nu de puţine ori, opinia publică a fost cea care a dictat direcţia către care să se îndrepte societatea umană, în toate domeniile. Orice frământare sau conflict care a afectat viaţa comunitară au fost dezbătute de majoritate care şi-a impus punctul de vedere, ce a devenit lege, mai presus de principiile morale, etice sau de altă natură existente până atunci în societate.

Astăzi, opinia publică, al cărei purtător de cuvânt este mass-media, impune o nouă direcţie ideologică, ce se conturează din ce în ce mai clar, cu fiecare zi. Această nouă direcţie, în revers, vădeşte caracteristicile de bază ale civilizaţiei omeneşti la acest sfârşit de mileniu. Încotro se îndreaptă, deci, omenirea astăzi ?

Se pare că principala preocupare a presei contemporane este slăvirea omului prin toate mijloacele posibile. Astfel, orice activitate culturală, artistică, socială, politică sau de altă natură este menită să aducă omagiu fiinţei umane, ridicată de ea însăşi pe soclul idolatriei. Nimic din ceea ce face omul contemporan nu pare a mai avea alt scop decât acela al închinării şi slujirii noului om, măreţului om al celui de-al treilea mileniu.

Pentru a ne argumenta poziţia, aducem ca mărturie preocupările societăţii în care trăim, aşa cum sunt ele reflectate de către mass-media. Într-o primă categorie de manifestări culturale tipice acestui sfârşit de secol se numără festivalurile menite să facă să renască păgânismul, prin aducerea în prim plan a unor elemente străine civilizaţiei actuale.

Un astfel de festival este ,,Saltimbanciada” de la Timişoara, care a ajuns în anul 2000 la cea de-a V-a ediţie. Marile cotidiene au titrat anul acesta: ,,Saltimbancii ocupă Timişoara” (,,Ziua” din 1 iulie 2000), ,, ,,Saltimbanciada” la Timişoara” (,,Curentul” din 3 iulie 2000), ,,Primarul a abdicat la Sărbătoarea saltimbancilor. Regina Maia a condus Timişoara vreme de 3 zile” (,,Evenimentul zilei” din 3 iulie 2000).

,,Sărbătoarea” a început pe 30 iunie 2000, după ce primarul Timişoarei, Gheorghe Ciuhandu, a înmânat cheia oraşului actriţei Maia Morgenstern – declarată regina saltimbancilor. Astfel, timişorenii au devenit ,,supuşii” reginei, trebuind să împlinească cele 10 porunci decretate de ea. Regina a ordonat printre altele ca, în cele 3 zile de ,,nebunie şi distracţie”, timişorenii să fie prezenţi cu trup şi suflet la toate manifestările şi concursurile, să nu le lipsească veselia şi curiozitatea.

,,Festivalul a avut şi un mesaj electoral, locuitorii Timişoarei având de ales între ,,saltimbancii zburdalnici” – petrecăreţii, ce purtau căciuliţe negre cu corniţe roşii şi ,,galii grijulii” – cumpătaţii, ce purtau căciuliţe cu aripioare. Cică ar fi câştigat galezii … “, titrează ziarele.

Această manifestare a fost organizată de Fundaţia SalTimBanc ce ,,dă întâlnire petrecăreţilor în toamnă, la Festivalul Vinului …”. ,,Sărbătoarea” saltimbancilor, ce este perpetuată şi întreţinută deja de 5 ani în România, reînvie atmosfera Evului Mediu timpuriu de la curţile principilor Europei, cu întreg alaiul de obiceiuri păgâne. Dintre acestea sunt de remarcat următoarele: primarul, reprezentant al puterii civile, se închină în faţa reginei saltimbancilor căreia îi cedează conducerea oraşului, timişorenii devin ,,supuşii” unei regine a ,,nebuniei şi distracţiei” care, pentru a parodia creştinismul, dă 10 porunci ce trebuie respectate cu stricteţe. Cine o fi stăpânit Timişoara vreme de 3 zile ?

Un alt exemplu de manifestare culturală menită să reînvie atmosfera Evului Mediu apusean păgân este Festivalul de Artă Medievală de la Sighişoara, care a ajuns anul acesta la cea de-a VII-a ediţie. Oraşul Sighişoara a constituit un mediu propice pentru acest festival, fiind o aşezare săsească atestată documentar în 1282, sub numele de Schassburg, şi ridicată la rangul de oraş liber în anul 1367. În 1999, Cetatea Sighişoara a fost inclusă în patrimoniul UNESCO, fiind una dintre foarte puţinele cetăţi medievale fortificate, locuite neîntrerupt până în zilele noastre, care a reuşit să păstreze farmecul Evului de Mijloc, notează ,,Curentul” din 26 iulie 2000, în articolul ,,Sighişoara – Întoarcere în timp”.

În suplimentul cotidianului ,,România Liberă” din această perioadă se precizează că acest festival ,,este menit să reconstituie imaginea vechii cetăţi, cu trubaduri, turniruri, negustori etc, şi să sprijine programul de restaurare şi conservare al oraşului aflat sub protecţia UNESCO”. El s-a deschis cu ,,o mare paradă a tuturor participanţilor şi s-a încheiat cu un carnaval medieval la care s-au decernat 3 titluri de Cavaler al Ordinului ,,Sighişoara 2000” … Secţia animaţie a prezentat numeroase spectacole de stradă: o alergare pe viu a vrăjitoarelor, ardere pe rug şi decapitare, cu tot ceremonialul de rigoare”, titrează acelaşi supliment. De asemenea, a avut loc o prezentare de modă medievală şi un ciclu de conferinţe oferit de Fundaţia Acropole, printre care s-au numărat ,,Idealul omului universal la Leonardo da Vinci”, ,,Academia platoniciană din Florenţa”, ,,Mistică şi filozofie în Renaştere” etc.

Acest festival reuşeşte, într-adevăr, să reînvie atmosfera Evului Mediu apusean păgân, readucând în prim plan elemente de sorginte catolică şi protestantă, îmbinate cu neopăgânismul Renaşterii caracteristic perioadei. Ca şi în cazul festivalului de la Timişoara, programele culturale sunt împletite cu desfrâul epocii, ce serveşte drept liant pentru societatea contemporană …

În aceeaşi categorie de manifestări se înscriu carnavalurile occidentale care au, de asemenea, origine păgână: carnavalul de la Rio de Janeiro, Brazilia, balul mascat de la Veneţia, Italia – ce au loc de lăsata secului pentru Postul Învierii Domnului, ,,Halloween” şi ,,Thanksgiving” – care sunt sărbători preluate de civilizaţia apuseană de la popoarele păgâne şi altele.

Un alt gen de evenimente culturale care, de această dată, îmbină păgânismul cu creştinismul, conferindu-i acestuia din urmă o imagine deformată, sunt expoziţiile de artă modernă, pretins creştină. Astfel, Galeria de Artă ,,La Pieta” găzduia la sfârşitul lunii iulie a anului 2000 o expoziţie de ,,icoane marcate de un puternic sentiment religios … ce oferă o alternativă la diferitele curente, aşa-zis ,,la modă”, înregistrate la cumpăna dintre milenii”. În realitate, ,,icoanele” expuse pot fi numite cel mult tablouri cu teme religioase, pictate într-o manieră suprarealistă, ce schimonoseşte adevărata artă creştină.

În aceeaşi perioadă, la Galeria de Artă ,,Orizont” a fost deschisă o expoziţie care se înscrie în aceeaşi manieră artistică. Criticile de artă au comentat astfel mesajul acesteia: ,, omul este permanent sfâşiat între credinţă şi necredinţă, între certitudini şi incertitudini, fiind într-o continuă stare de nelinişte şi căutare, definită dramatism: ,,Omul sfârşitului de secol XX nu mai are puterea să absoarbă şi să-şi asume acest dramatism, viaţa lui este o permanentă dramă a celui alungat din Paradis” “. Acest mesaj pare să vină într-o lume ce are nevoie de o nouă evanghelizare … şi nicidecum într-o civilizaţie care aniversează 2000 de ani de la întruparea Mântuitorului său.

Un alt exemplu de manifestare artistică pseudo-creştină o reprezintă expoziţiile regulate ale soţilor Victoria şi Marian Zidaru, ce aparţin mişcării sectante ,,Noul Ierusalim”. Arta lor promovează simboluri creştine deformate, îmbinate cu pasaje din Sfânta Scriptură şi rugăciuni ce se constituie într-un amalgam inform ce trivializează mesajul creştin. Din nefericire, exotismul artei lor atrage lumea, reuşind prin aceasta să propage o imagine eronată a creştinismului.

În plus, pe data de 4 octombrie 2000, s-a deschis la Sala Dalles expoziţia de grafică a artistului Marcel Chirnoagă. Suplimentul cotidianului ,,România Liberă” din această săptămână relatează acest eveniment cultural în articolul ,, ,,Un monstru” ce a ajuns ,,sacru” “: ,,În ciuda tuturor ,,demonilor” care îi bântuie întreaga operă, artistul a fost şi este un exorcist. Întâlnim în lucrările sale ,,lumea strâmbătăţii”, o lume a forţelor dezlănţuite, apocaliptice, ce se constituie în reale semnale de alarmă pentru cei din jur … Toate acestea sunt menite să şocheze şi să zguduie sufletul celui care contemplă aceste imagini”. Artistul însuşi declară: ,,Realitatea în care am trăit şi trăim îmi dă senzaţia că trăiesc un coşmar absurd, când tragic, când ridicol, când pompos, când stupid şi umilitor, până la degradarea tuturor clasicelor creştineşti valori umane, un înfiorător foc de umbre şi de măşti”.

Având în vedere faptul că artiştii au fost întotdeauna mesagerii duhului veacului, canale de exprimare a stării spirituale a societăţii în care au trăit, aceste expoziţii nu fac altceva decât să reflecte mentalitatea omului contemporan. Ele trădează frământările şi angoasele sufleteşti ale unei societăţi bântuite de demoni, ce se zbate între credinţă şi necredinţă, între creştinism şi idolatrie.

O manifestare mai gravă prin amploarea şi propagarea ei pe plan mondial o reprezintă sărbătorile creştine cu iz păgân, ce introduc în Biserică elemente străine ei. Cel mai relevant exemplu îl constituie diferitele jubilee şi zile mondiale ale Bisericii Catolice din cadrul Marelui Jubileu al anului 2000. Astfel, în perioada 15-20 august 2000, la Roma, au avut loc zilele mondiale ale tineretului creştin, eveniment organizat anual de Biserica Catolică, ce are loc la iniţiativa Papei Ioan Paul al II-lea, şi a ajuns în acest an la cea de-a XV-a ediţie.

În ediţia din acest an a zilelor tineretului, ce a avut ca temă ,,Cuvântul s-a făcut trup şi a venit între noi”, au participat aproximativ 2.300.000 de tineri din toate ţările lumii. ,,În mod simbolic, anticul circ roman, Circo Massimo, a devenit din 17 august cel mai mare confesional din lume, prin cele 24 de confesionale ambulante care îl înconjoară. 2.000 de preoţi catolici oficiază aici de patru ori pe zi, în 32 de limbi diferite, sacramentul absolvirii de păcate şi al mântuirii prin cuvânt: ,,Te iert. Pleacă în pace”. În cinci minute sau cel mult un sfert de oră, pelerinul va putea fi absolvit de păcate”, titrează ziarul ,,România Liberă” din 18 august 2000.

,,Mesagerul Sfântului Anton” din septembrie – octombrie 2000, revistă a preoţilor franciscani din România, consemnează: ,,Ţelul acestor zile mondiale este de a găsi un spaţiu larg unde tinerii să-şi poată manifesta solidar credinţa lor creştină. Semnificativ este că fiecare continent şi-a trimis reprezentanţii în grupuri de câte patru, până în faţa tribunei papei, purtând în mâini steaguri în diferite culori specifice executând un dans simbolic, cu mişcări tradiţionale pe ritmul unei muzici antrenante, vioaie. Un grup de tineri balerini au executat un dans tematic cu o coregrafie simbolică pentru toate continentele, cu tema: ,,Cuvântul s-a făcut trup”.”

Ca urmare, papei – cezarul creştin – i se închină mulţimile de tineri din întreaga lume, reînviind astfel atmosfera păgână a vechiului imperiu roman. De fapt, toate manifestările din acest an jubiliar au fost dedicate, într-o măsură mai mică sau mai mare, personalităţii Papei Ioan Paul al II-lea, considerat de întreg mapamondul o figură charismatică. El duce flamura unui creştinism ce poate fi modelat după doleanţele şi scopurile liderilor creştinătăţii, a unui creştinism păgân, caracteristic acestui sfârşit de mileniu, care se pare că nu are ca menire slăvirea lui Dumnezeu, ci a nenumăraţilor idoli întruchipaţi de capetele ,,luminate” ale acestei religii.

Pentru a putea revigora păgânismul, aceste jubilee utilizează o recuzită impresionantă în scopul de a ţine mulţimile în frâu: 24 de confesionale ambulante, 2.000 de preoţi ce slujesc în 32 de limbi diferite, 600 de cardinali ce slujesc la sfânta liturghie, ecrane imense care transmit imagini de la slujba din Piaţa Sfântul Petru etc, ce transformă sărbătorile creştine într-un adevărat circ.

Tot în cadrul jubileului anului 2000 a avut loc o slujbă dedicată show-bussiness-ului, săvârşită în Piaţa Sfântul Petru, de către Papa Ioan Paul al II-lea. Cu această ocazie, el a afirmat: ,,Distracţia sănătoasă este bună pentru corp şi pentru suflet”, binecuvântând, de fapt, ceea ce a reprezentat întreg jubileul …

Păgânizarea creştinismului a fost, de asemenea, promovată prin girarea de către Biserică a unor personalităţi din lumea artei. Astfel, au început să apară în cadrul creştin diferite manifestări dedicate memoriei artiştilor lumii, prin care Biserica îşi însuşeşte operele şi mesajul pe care aceştia îl transmit lumii, nu întotdeauna creştin.

De pildă, pe data de 1 octombrie 2000, la Mânăstirea Curtea de Argeş a fost săvârşită prima ,,slujbă şi rugăciune în memoria artiştilor lumii”, la care au participat Prea Sfinţitul Calinic al Argeşului şi părintele Henri Lambert de la Catedrala Sfinţilor Michel şi Gudule din Bruxelles, Belgia. După această slujbă ecumenistă, ca pentru a pecetlui uniunea, a cântat celebra soprană Mariana Nicolesco.

În aceeaşi notă se înscrie anul 2000 dedicat aniversării a 150 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu, ca şi anul 2001 închinat serbării a 125 de ani de la naşterea marelui artist Constantin Brâncuşi. Alături de manifestările sobre, cu o înaltă ţinută academică, ce au avut loc în cadrul acestei aniversări, s-au desfăşurat o serie de acţiuni de o factură culturală îndoielnică. Astfel, cu ocazia vizitei la Chişinău şi Cernăuţi a unei delegaţii de mari artişti români, pentru a sărbători împreună cu românii de peste Prut, a fost … sfinţit bustul poetului Octavian Goga. De asemenea, ziarele au relatat diverse comentarii din acest an jubiliar, în care personalităţi de vază ale societăţii româneşti au folosit expresii ce au creat o aură de sfinţenie marelui poet, slăvindu-l pe acesta şi mulţumindu-I lui Dumnezeu că a dăruit poporului român un astfel de geniu literar.

Alte evenimente de acest gen sunt: restaurarea cavoului pictorilor români din Cimitirul Bellu, ce a avut loc în vara anului 2000, a operelor de artă ale lui Constantin Brâncuşi etc, la inaugurarea cărora au participat înalte feţe bisericeşti.

Un altfel de amalgam între Biserică şi lumea culturală s-a desăvârşit prin propovăduirea credinţei creştine prin muzica laică, fenomen iniţiat de Biserica Catolică şi susţinut cu fervoare de însuşi papa. În ziarul ,,Cotidianul” din 3 iulie 2000, sub titlul ,,Papa scoate un CD împreună cu staruri pop”, se consemnează următoarele: ,,Papa a lansat anul trecut albumul ,,Abba Pater” care s-a vândut până acum în peste un milion de exemplare. Acum lucrează la un nou album cu rugăciuni ale sale citite de staruri internaţionale, cu muzică relaxantă drept fundal. În 1999, cu binecuvântarea papei, echipe de preoţi şi călugăriţe au luat parte la o prezentare de modă organizată la Roma”.

Urmând exemplul capului Bisericii, trei călugăriţe italiene, de la Mânăstirea din Passirano, Lombardia, au fondat formaţia ,,Sister Act” sub al cărui nume au lansat deja primul album. Albumul a fost primit cu bunăvoinţă de ierarhia catolică. ,,Este adevărat că suntem călugăriţe, dar pentru noi aceasta este o altă formă, mai modernă, de a aduce cuvântul Domnului printre tineri”, precizează una dintre protagoniste.

Din nefericire, acest curent a pătruns şi în Biserica Ortodoxă. Astfel, 12 tineri călugări de la Mânăstirea Sfinţii Serafim şi Augustin de Sarov din Grecia centrală au dat naştere formaţiei rock Eleftheria, care a produs deja două CD-uri cu muzică rock, devenind capul de afiş al ziarelor elene. De asemenea, călugării au realizat video-clipuri, ce au fost transmise de canalele de televiziune.

Întrebat de reporteri care este atitudinea sa faţă de acţiunea monahilor, stareţul mânăstirii a arătat acestora scrisori de felicitare din partea patriarhului ecumenic Bartolomeu, ca şi a altor patriarhi şi episcopi mitropolitani, citându-l pe Arhiepiscopul Hristodul al Atenei şi întregii Grecii ca numărându-se printre suporterii călugărilor.

Prin urmare, astăzi, acţiunea de păgânizare a Bisericii este susţinută de înalţii săi ierarhi, care consideră că metodele de propovăduire şi misionarism rânduite de Sfinţii Părinţi au devenit insuficiente sau ,,învechite”, apelând la posibilităţile lumii laice supermodernizate. Această mentalitate nu este nouă, ea făcând parte dintr-o întreagă campanie de laicizare a Bisericii, de amestecare a rânduielilor dumnezeieşti cu cele omeneşti. Din nefericire, însă, nimic nu pare să se opună acestui curent devastator.

Din această caravană a idolatriei face parte asocierea sărbătorilor creştine cu diferite manifestări de origine păgână, ce s-a transformat treptat în confundarea celor două categorii de evenimente, ajungându-se astăzi la contopirea lor.

De pildă, pornind de la faptul că Maica Domnului este protectoarea celor care călătoresc pe mare, praznicul Adormirii Maicii Domnului a fost asociat cu Ziua Marinei. Astfel, în timp, sărbătoarea creştină a fost ,,îmbogăţită” cu elemente culturale, printre care se numără şi invocarea zeului Neptun … Naşterea Maicii Domnului a fost şi ea contopită, de-a lungul timpului, cu Ziua Petrolistului.

În aceeaşi notă, praznicul Cuvioasei Parascheva a fost ,,încadrat” în Sărbătorile Iaşiului. Suplimentul cotidianului ,,România Liberă” din această perioadă notează: ,,Sărbătorile Iaşiului sunt organizate în perioada 9-16 octombrie şi cuprind o serie de manifestări, printre care o expoziţie de sculptură ,,Anno Domini 2000”, un târg cu vânzare de bunuri de larg consum ,,Sărbătorile Iaşiului”, Festivalul şi concursul de creaţie coregrafică ,,Eurodans 2000”, Târgul meşterilor populari, Salt demonstrativ cu paraşute, expoziţie de icoane, muzică de fanfară şi de jazz”, iar ziarul ,,Naţional” din 12 octombrie 2000 completează: ,,Pe 14 va avea loc şi un cocktail. De asemenea, se vor desfăşura mai multe festivaluri: Festivalul Vinului, Festivalul folcloric ,,Trandafir de la Moldova”, Festivalul Teatrului de păpuşi etc.”

Prin urmare, sărbătoarea creştină ajunge să se topească în noianul de manifestări ,,colorate” ce o înconjoară şi care reuşesc să-l atragă pe omul contemporan. Multitudinea de evenimente culturale, ce au fost grefate pe sărbătoarea creştină, are tocmai menirea de a distrage complet atenţia de la mesajul acesteia către idolatriile societăţii actuale.

Acest fenomen de păgânizare a sărbătorilor creştine a luat amploare în ultimul deceniu, din cauza libertăţii prost înţelese de mijloacele de comunicare în masă, presa fiind principala propagatoare a acestui gen de asocieri. Ţinând cont de importanţa perceperii corecte a sărbătorii creştine, problema deformării sensului duhovnicesc al acesteia va face subiectul unui serial ce aparţine aceleiaşi rubrici, ,,Lumea în derivă”.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 20-21/noiembrie-decembrie 2000

 

 

 

PARTEA A II-A

 

 

După 2000 de ani de la naşterea Mântuitorului, lumea continuă să se împartă în emisfera creştină şi cea idolatră. Chiar dacă lumea s-a creştinat, căutând să se dezvolte şi să se desăvârşească în credinţa sa în Hristos, idolatria a continuat să existe la graniţele lumii creştine şi să se propage din generaţie în generaţie, de-a lungul mileniilor.

Astfel, întâlnim astăzi popoare păgâne ce şi-au păstrat practicile şi obiceiurile idolatre. De pildă, uruguaienii încă se închină zeiţei apelor, căreia îi aduc ofrande din dorinţa de a obţine favorurile ei. În fiecare an, pe data de 2 februarie, mii de credincioşi vin să încredinţeze valurilor mării jertfele pentru zeiţa fecioară Iemanja, mama zeilor în cultul Umbanda, născut în Brazilia printre sclavii africani. Ei aduc în dar zeiţei lumânări, pui sacrificaţi şi orice şi-ar putea dori o femeie: flori, parfumuri scumpe, băuturi sau chiar bijuterii de aur.

În alte colţuri ale lumii, unii se străduiesc să reînvie tradiţiile idolatre ale străbunilor lor. În articolul ,,Idolii de sub ape”, cotidianul ,,România Liberă” din 26 august 2000 consemnează despre artistul polinezian contemporan Guy Tihoti, care ,,a realizat o expoziţie de artă mai deosebită, pe fundul mării, ce poate fi vizitată cu o navă semisubmersibilă. În cadrul acesteia pot fi admirate 16 sculpturi în lavă, ce întruchipează idoli cu feţe hieratice şi stilizate. Inspirat de arta străbunilor şi de acele faimoase tikis, statuete aflate în Polinezia, Guy Tihoti este un moştenitor al artei milenare, unde figurile din lemn sau lavă erau respectate pentru puterile lor supranaturale”.

,,Când eram copil locuiam într-o proprietate unde se aflau sculpturi mari, unele fiind astăzi în muzeul Gauguin”, relatează Tihoti, subliniind că ,,aceste tikis concentrau forţă, şi am trăit în preajma lor. Am început să modelez capete pe plajă cu un cuţit. Percepeam prezenţa zeităţii printr-un parfum sau o lumină … dar asta nu se arată lumii întregi”. ,,Arta iniţiaţilor, sculptarea de tikis, este un efect legat de cultele aduse divinităţilor nenumărate din vechile societăţi polineziene”, notează marele cotidian.

,,Pentru muzeul meu marin am reprezentat-o pe Meherio, o sirenă care protejează marinarii”, mai spune artistul. Astfel, prin artă, se proliferează idolatria antică, ce serveşte probabil ca model celei actuale …

De asemenea, în articolul ,,Vinul – istorie, religie şi cultură” din cotidianul ,,Ziua” din data de 3 februarie 2001, inginerul Dorin Popa, vicepreşedintele Asociaţiei Degustătorilor Experţi din România scrie: ,,Omul a creat Vinul – Vinul a creat omenia. Vinul l-a determinat pe om să se apropie de alţi semeni cu care să se bucure împreună, mulţumind zeului care le-a făcut acest dar”. El ne readuce în vechea mitologie, în care ,,întâlnim câte un zeu al vinului la majoritatea popoarelor antice”, propovăduind importanţa vinului în viaţa spirituală a omului. Articolul său pare că aduce jertfă zeului vinului sau poate chiar vinului însuşi.

Industria cinematografiei, ce este, la rândul ei, un idol, dezgroapă şi aduce noi jertfe idolatriei antice. Printre idolii treziţi la viaţa pe micul ecran se numără Spartacus, Antoniu şi Cleopatra, Xena, Hercule etc, ultima mare realizare a studiourilor hollywoodiene fiind filmul de lung metraj ,,Gladiatorul”. Pe marginea acestei producţii, sub titlul ,,Gladiatorii, zeii arenelor, idolii femeilor”, ziarul ,,România Liberă” din 8 iulie 2000 notează: ,,Filmul ,,Gladiatorul”, cu mii de figuranţi, decoruri fabuloase şi patru autentici tigri de Bengal, dornici să sfărâme războinicii arenei, cunoaşte un succes extraordinar”.

,,În acea epocă, existau şcoli de gladiatori, aşa cum există astăzi în Japonia şcolile de sumo sau în Spania de toreadori, şi sportivii erau de înalt nivel. Erau în general cumpăraţi, închiriaţi şcolilor sau schimbaţi, aşa ca jucătorii de fotbal în prezent, contra unor sume fabuloase. Starurile de atunci valorau la fel de mult ca şi vedetele noastre de fotbal. Gladiatorii, sportivi de performanţă, cu fizic perfect, erau consideraţi adevăraţi zei ai arenelor. Nu există exemple de gladiatori căsătoriţi, cu copii – rar. Vecinătatea lor cu moartea le interzicea să aibă în vedere un viitor”, scrie cotidianul.

Prin urmare, filmul readuce în prim plan atmosfera şi preocupările vechilor romani, ziarul subliniind, poate fără să vrea, asemănările dintre sursele de divertisment ale antichităţii şi cele ale societăţii actuale, cu mica observaţie că acestea reprezintă forme de idolatrie. Este fenomenală comparaţia dintre gladiatorii de dinainte de Hristos şi sportivii de performanţă de astăzi – ,,gladiatori” contemporani care oferă pâine şi circ omenirii celui de-al treilea mileniu. Vecinătatea cu moartea, amintită în articol, sugerează, în realitate, jertfa supremă pe altarul idolatriei. Şi astăzi, sportivii de performanţă se aduc ca jertfă pe altare păgâne, cele mai celebre fiind cazurile şoferilor de formula 1, motocicliştilor şi a celor ce practică sporturi extreme.

Odată cu reînvierea idolilor antici, societatea contemporană şi-a creat idolii săi, pe măsura dorinţelor şi a aspiraţiilor moderne, fiecare latură a divertismentului, ca şi a ştiinţei dând naştere propriilor zei. Astfel, muzica ultimelor decenii înregistrează un număr crescând de personalităţi idolatrizate, presa neîntârziind să le reliefeze. De pildă, titluri precum ,,Din mitologia secolului XX: Beatles nu ne lasă memoria să adoarmă” nu sunt singulare.

Demne de remarcat sunt şi articolele de genul ,,Robbie Williams se roagă în faţa fotografiei lui Elvis”, apărut în ,,Cotidianul” din 11 august 2000, în care se scrie: ,,Robbie Williams a făcut recent dezvăluiri şocante în legătură cu viaţa sa spirituală, el având un adevărat cult pentru Elvis Presley. În foaier, înainte de a se urca pe scenă, Williams se roagă în faţa fotografiei reprezentându-l pe Regele rock-ului, rostind următoarea frază: ,,Elvis, dă-mi liniştea de care am nevoie !”, pe care şi-a tatuat-o şi pe braţ”.

Un alt domeniu care abundă de idoli este cel al sportului. Lumea fotbalului a făcut din sportivii săi adevăraţi zei ai stadioanelor, cinstindu-i şi slăvindu-i prin diferite titluri şi superlative. De pildă, pe ,,tronul” cel mai înalt a fost aşezat fotbalistul brazilian Pele, numit ,,rege pentru eternitate”, el fiind triplu campion mondial (1958, 1962, 1970), ce a revoluţionat fotbalul contemporan. Lui îi urmează Eric Cantona, de la Manchester United, ce a fost supranumit ,,Eric the King” (Eric regele), apoi Raymond Koppa, poreclit ,,Napoleon al fotbalului”, Franz Beckenbauer, ,,Kaiser”-ul german, Laurent Blanc, ,,preşedintele”, pe aceeaşI linie ,,regală” înscriindu-se Daniel Bravo, ,,micul prinţ din Ray”.

Şi fotbalul românesc abundă, în genere, de porecle măgulitoare, Gheorghe Hagi fiind supranumit ,,regele” fotbalului românesc sau ,,Maradona al Carpaţilor”, iar Adrian Mutu ,,Briliantul”, exemplele putând continua. Este notabil faptul că nici în ceea ce priveşte fotbaliştii, presa nu a ezitat să facă comparaţii deplasate, de genul ,,Mutu nu este Iisus Hristos” sau ,,Lăcă, ăştia joacă după chipul şi asemănarea ta !”

Pe lângă titlurile şi superlativele atribuite idolilor săi, omul contemporan a căutat noi metode pentru a-i cinsti şi a-i slăvi pe aceştia. Astfel, cotidianul ,,Evenimentul Zilei” din 2 octombrie 2000, scrie despre campania lansată de presa hunedoreană ,,Vrem o statuie la Deva”, în cinstea succeselor olimpice ale gimnasticii româneşti. ,,Iniţiatorii campaniei au propus ca model pentru realizarea statuii poza de final al exerciţiului la sol al Andreei Răducan din finala concursului individual compus”, mai scrie cotidianul. Prin urmare, la Deva se va ridica, în viitorul apropiat, o statuie gimnastei în viaţă Andreea Răducan …

De asemenea, sensibilizată de retragerea medaliei olimpice de aur obţinută la proba individual compus de către gimnasta Andreea Răducan, pe motiv că a fost dopată, casa de filme ,,Media Pro Pictures” va ecraniza povestea vieţii campioanei olimpice, contractul cu privire la acest lung metraj fiind deja semnat în luna octombrie a anului trecut.

Cea mai notabilă luare de poziţie faţă de cazul Andreei Răducan îi revine ziarului ,,Jurnalul clujean” din data de 27 septembrie 2000 care a scris: ,, … după 2000 de ani continuăm să răstignim murdar şi mizerabil tot ce ni s-a dat spre mântuire. Căci, cu ce altceva seamănă mai fidel povestea Andreei Răducan, curată şi cinstită ca la începuturi, decât cu scena răstignirii lui Hristos ?” Acest comentariu este abominabil, însă el conţine un sâmbure de adevăr, acela că gimnasta a reprezentat o jertfă, dar nu pe altarul creştinătăţii, ci al scârnavei idolatrii.

În aceeaşi notă se înscrie primirea campioanei olimpice de înot Diana Mocanu în localitatea natală, Brăila. Ziarul ,,ProSport” din data de 2 octombrie 2000 consemnează acest eveniment în articolul ,,Toată Brăila s-a închinat prinţesei Diana”: ,,Dubla campioană olimpică de înot Diana Mocanu a fost întâmpinată sâmbătă seara, în oraşul său natal, de peste 100.000 de oameni, după oficialităţi chiar 200.000. ,,Am atins-o pe prinţesă !”, ţipa fericit un ţânc. Ea a fost primită cu fanfara şi s-a intonat imnul. Primarul oraşului i-a decernat titlul de cetăţean de onoare al Brăilei, iar Prea Sfinţitul Casian, episcop al Dunării de Jos, i-a înmânat Ordinul Sfântul Andrei, pe care în România l-a mai primit doar patriarhul” … Tot cu această ocazie, primăria i-a dăruit un apartament de 3 camere, complet mobilat, într-un bloc care nu este cunoscut după iniţialele sale, ci după numele campioanei.

Se pare că astfel de manifestări devin din ce în ce mai obişnuite în lumea sportului. Ceea ce este însă semnificativ sunt cuvintele unui copil: ,,Am atins-o pe prinţesă”, deoarece copiii – care sunt cei mai curaţi şi mai neprihăniţi – sunt cei care exprimă cel mai bine starea de spirit a unei comunităţi, precum şi preocupările primordiale ale acesteia, fiind ,,purtătorii de cuvânt” cei mai fideli. În concluzie, întreg oraşul Brăila a fost acaparat de festivitatea de întâmpinare a campioanei olimpice, aducându-i acesteia cinstea şi slava cuvenită unei adevărate prinţese a idolatriei.

Asemenea Brăilei, Consiliul Local al sectorului 6 din Bucureşti a aprobat, în unanimitate, un proiect de hotărâre prin care o stradă de pe raza sectorului va purta numele campioanei olimpice Gabriela Szabo. Această decizie, ce vine să aducă slavă deşartă altei mari sportive de performanţă, nu şochează în sine, cât prin faptul că a fost votată în unanimitate. Mai mult, toate aceste gesturi idolatre sunt făcute faţă de sportivi în viaţă, reînviind astfel zeificarea vechilor împăraţi romani sau a faraonilor din Egipt, ce îşi ridicau statui sau îşi construiau monumente funerare din viaţă. Pe de altă parte, ele depăşesc cadrul clasic în care este cinstită o personalitate, în general, societatea aducând un omagiu post-mortem celor care au avut o contribuţie deosebită la valorile sale.

Din nefericire, uneori, acest gen de manifestări sunt cumva girate în faţa opiniei publice de prezenţa sau aderarea la acestea a unei feţe bisericeşti. De pildă, în oraşul Maranello din nordul Italiei, unde se află cartierul general al echipei de formula 1 Ferrari, se sărbătoreşte cu mare fast orice victorie a şoferilor de formula 1 ce conduc maşinile companiei. Cu ocazia cursei de la Suzuka, unde Michael Schumacher a ieşit învingător, singurul care nu a putut respecta obiceiurile încetăţenite printre cei din Maranello ,,a fost preotul Alberto Bernardoni, care de mulţi ani trage clopotele imediat după fiecare victorie a scuderiei”, scrie ziarul ,,ProSport” din 9 octombrie 2000 sub titlul ,,Cel mai fericit oraş din lume”.

,,Ieri, însă, triumful lui Schumacher s-a suprapus peste slujba de duminică, preotul urcând în clopotniţă imediat după terminarea acesteia. ,,Ştiu că am întârziat, dar eram în faţa altarului. Am încercat să ne rugăm, aşa cum Schumacher a încercat să piloteze bine. Sunt extrem de fericit”, a spus părintele Bernardoni”. Acest exemplu nu este singular şi, mai ales, nu se întâmplă numai în occident, deseori preoţii români girând evenimente laice, ce nu au nici o legătură cu preocupările reale ale Bisericii. Este posibil ca, într-o bună zi, slujitorii sfântului altar să considere mai importante aceste manifestări care îi ajută să devină mai populari printre oameni, decât să slujească Domnului şi să se facă bine plăcuţi Lui.

Tot din lumea divertismentului mult cinstită şi slăvită de omul contemporan face parte şi domeniul artei cinematografice, creaţiei vestimentare şi a concursurilor de frumuseţe. Cinematografia ultimelor decenii a dat naştere unor mituri fabuloase, dintre care cele mai faimoase sunt Marilyn Monroe, Greta Garbo, Marlene Dietrich, Brigitte Bardot sau Rudolf Valentino, Clark Gable, Gregory Peck, Laurence Olivier şi alţii. Ei au întruchipat, de-a lungul timpului, mitul frumuseţii feminine sau masculine, al senzualităţii şi plăcerilor trupeşti. Unii dintre ei au fost distruşi de viaţa pe care au dus-o, închinată idolatriei, fiind jertfiţi precum Marilyn Monroe sau Elvis Presley. De asemenea, lumea modei şi a concursurilor de frumuseţe a distrus nenumăraţi oameni, ce au sfârşit prin a deveni jertfe pe altarul frumuseţii umane.

Nici politicienii şi marii conducători ai lumii nu au fost feriţi de cultul personalităţii. Sunt notorii cazurile dictatorilor de genul lui Stalin, Hitler sau ai celor din blocul comunist, printre care cel care a atins apogeul slavei deşarte a fost Kim Ir Sen în Coreea de Nord. Deşi această epocă a impunerii unui cult al personalităţii pare îndepărtată, ea nu este nicidecum, din contră, reînvie căpătând alte forme şi diferind de la situaţie la situaţie, în funcţie de caracteristicile fiecărei naţiuni.

Astfel, cotidianul ,,Evenimentul Zilei” din 20 decembrie 2000 notează următoarele în articolul ,,Cultul personalităţii bate toate recordurile în Turkmenistan”: ,,Pe 28 decembrie 1999, Consiliul Poporului din Turkmenistan l-a numit preşedinte pe viaţă pe şeful statului, Saparmurat Niazov. Titlul său oficial este ,,Turkmenibaşi”, adică ,,Tatăl Tuturor Turkmenilor”, pe străzile tuturor localităţilor turkmene găsindu-se nenumărate portrete ale ,,tatălui naţiunii”, monumente, statui. În capitală tronează o imensă statuie aurită a lui Niazov, în apropiere aflându-se un impresionant centru comercial, în interiorul căruia se pot cumpăra produse care au imprimate sau ţesute chipul preşedintelui”.

Acelaşi cotidian consemnează în data de 24 octombrie 2000 despre o ,,firmă specializată în imnuri de slavă pentru îmbogăţiţii de tranziţie” din Rusia. Potrivit acestuia, o firmă din Sankt-Petersburg s-a specializat în proslăvirea, ,,în toate formele imaginabile”, a ruşilor bogaţi. ,,Fie că e vorba de un cântec simplu sau o simfonie epopeică, compania MSRA poate satisface doleanţele oricărui patron ultravanitos – la comanda acestuia sau a subalternilor săi mai slugarnici. ,,Avem comenzi venind din mediile bancare şi bursiere, de la diverse întreprinderi, precum şi de la clienţi particulari”, a declarat Vadim Sedacev, patronul firmei MSRA. Pentru MSRA lucrează deocamdată 8 compozitori profesionişti şi 6 poeţi, care creează la comandă ode”, notează cotidianul.

Acest cult al personalităţii nu este un fenomen caracteristic blocului comunist, fiind răspândit în întreaga lume, chiar şi în ţările cu o îndelungată tradiţie democratică, ce se manifestă însă într-o manieră mai subtilă. De pildă, preşedinţii Statelor Unite ale Americii se bucură de o cinstire deosebită din partea poporului american, atât în timpul administraţiei sale, cât şi ulterior. Concret, spre sfârşitul celui de-al doilea mandat, Bill Clinton s-a străduit din răsputeri să-şi refacă imaginea publică afectată de scandalurile din timpul preşedinţiei sale, ziarul ,,Adevărul” din 30 august 2000 amendând eforturile sale cu titlul ,,Preşedintele Clinton îşi pregăteşte soclul viitoarei statui”.

Nici România democrată nu a făcut excepţie de la slăvirea preşedintelui său. Astfel, cu ocazia vernisajului expoziţie de pictură ,,Maeştri evrei ai penelului în arta plastică românească şi universală 1850-2000” din 4 septembrie 2000, deputatul Dorel Dorian, reprezentantul comunităţii evreieşti din România, a adresat următoarele cuvinte preşedintelui ţării, Emil Constantinescu: ,,Domnule preşedinte, aţi făcut o treabă bună … Aţi făcut vernisajul acestei expoziţii, rămâneţi nemuritor ca toţi sfinţii”.

De asemenea, tot în România post-decembristă, cu ocazia praznicului Cuvioasei Parascheva, odată cu moaştele Sfântului Gheorghe, a fost adus steagul lui Ştefan cel Mare, care a fost aşezat în catedrala mitropolitană din Iaşi alături de moaştele celor doi sfinţi. Astfel, steagul de luptă al domnitorului român a fost cinstit la fel ca moaştele sfinţilor. Mai mult, autorităţile au organizat expunerea acestuia, în perioada 16-22 octombrie 2000, în diferite oraşe ale ţării, preponderent în Moldova.

Scopul acestui demers a fost, potrivit cotidianului ,,Adevărul” din 24 august 2000, ,,reunirea în ţară, fie şi temporar, a trei obiecte simbolice pentru Biserica, armata şi poporul român: moaştele Sfântului Gheorghe, steagul lui Ştefan cel Mare şi sabia domnitorului Moldovei”. Alăturarea acestora nu este de natură să ne bucure, deoarece, uzitând de evlavia pe care poporul român o are faţă de Sfântul Mucenic Gheorghe, s-a încercat cinstirea unor obiecte ce nu aparţin cultului creştin, ci mai degrabă ar contribui la slăvirea personalităţii lui Ştefan cel Mare.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 22-23/ianuarie-februarie 2001

 

 

 

PARTEA A III-A

 

 

Asupra neopăgânismului actual au atras atenţia nu puţini oameni de cultură, semnalând grava tendinţă a societăţii contemporane. Într-un capitol al cărţii sale, ,,Aspecte ale mitului”, Mircea Eliade vorbeşte despre aşa-numitele mituri moderne, aşa cum sunt ele prezentate de mass-media americană. Se pare că el ar fi vrut să scrie un al patrulea volum la ,,Istoria ideilor şi credinţelor religioase” în care să prezinte aceste mituri, dar nu a mai apucat să redacteze ideile cu privire la acestea.

În ultimă instanţă, în lipsa adevăratei credinţe în Dumnezeu şi a diluării crescânde a principiilor morale şi etice ale societăţii, omul contemporan caută să-şi construiască noi mituri, pe măsura năzuinţelor sale. Astfel se explică interesul existent pentru filmele de aventuri gen Superman, benzile desenate care narează aventuri senzaţionale, ce se pot întâlni în publicaţiile pentru copii şi adolescenţi, ca şi tendinţa de a idolatriza personalităţile din lumea muzicii, sportului, politicii, pe care tinerii le iau drept modele de comportament.

Mircea Eliade consideră că anumite aspecte ale preocupărilor americanilor cu privire la succes, realizare profesională, dorinţa de a ieşi cu orice preţ din anonimat sunt de domeniul miticului. Tot din această categorie face parte cultul automobilului: oamenii sunt atât de nedespărţiţi de automobil încât preferă să-şi ia dejunul sau prânzul la un fast-food pentru maşini, să urmărească un film stând în maşină sau chiar să se căsătorească în automobil.

Mai problematic ca manifestare a unei societăţi care se pretinde a fi creştină este unul din miturile elitei, care se concentrează în jurul creaţiei artistice şi dă naştere unei întregi generaţii de artişti, care sunt cu atât mai propulsaţi şi recunoscuţi cu cât ei se dovedesc mai neconformişti şi au un mesaj mai inaccesibil publicului. Referitor la acest fenomen, Mircea Eliade remarcă faptul că elita progresistă a creat un nou sistem de valori faţă de care este apreciată întreaga pleiadă de manifestări culturale. Potrivit acestuia şi în conformitate cu nevoia omului de a mitiza aspectele existenţei, astăzi, dacă nu există, se inventează genii.

Astfel, expoziţiile de artă modernă prezintă, în loc de pictură, afişe publicitare enorme şi fotografii, iar, în loc de sculptură, ansambluri de obiecte ciudat îmbinate, al căror mesaj scapă cu siguranţă omului convenţional. De asemenea, acest nou sistem de valori şi-a impus punctul de vedere în ce priveşte tradiţia creştină a societăţii contemporane. De pildă, în 1999, o expoziţie găzduită de Muzeul de Artă din Brooklyn includea un tablou în care era înfăţişată Maica Domnului ca o negresă obeză, îmbrăcată într-o rochie împodobită cu tăieturi din reviste pornografice, ca anul acesta, în cadrul aceluiaşi muzeu, să poată fi ,,admirat” nudul unei femei de culoare ce-l reprezintă pe Iisus Hristos la Cina cea de Taină !

Expoziţia din 1999 cu pricina a iscat un scandal de anvergură, ,,graţie” căruia Muzeul din Brooklyn a înregistrat, în acel an, un număr record de vizitatori …

Deşi aflaţi pe o poziţie opusă celei a lui Mircea Eliade, reprezentanţii Bisericii au atras la rândul lor atenţia asupra idolatriei contemporane. Astfel, în cadrul unei manifestări de la Academia Severin din Linz, Austria, profesorul de dogmatică Jozef Newiadomski a ţinut o conferinţă cu tema ,,Drepturile omului în epoca neopăgână”. În accepţiunea sa, ,,neopăgânismul se manifestă prin aceea că în societate nu mai există valori care să fie obligatorii pentru toţi. Fiecare are un Dumnezeu al său, un Paradis al său şi propriul drum care duce acolo. Structurile neopăgâne, deşi în mod teoretic proclamă demnitatea persoanei umane, traducerea acestor principii în viaţă este de multe ori deficitară”[1].

Cu toate acestea, înşişi ierarhii Bisericii sunt prinşi în mreaja neopăgânismului, ce a pătruns la toate nivelele administraţiei bisericeşti. Unul din fenomenele cele mai şocante din inima Bisericii îl reprezintă cinstirea acordată de către ierarhii Bisericii autorităţilor seculare, prin acordarea de medalii, distincţii, diplome, de regulă în cadrul unor ceremonii religioase. De pildă, pe 20 iulie 2000, la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, premierul României, Mugur Isărescu a primit din partea Î.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi al Bucovinei, medalia ,,Crucea Moldavă”[2].

 

Î.P.S. Daniel al Moldovei conferind preşedintelui Emil Constantinescu distincţia ,,Crucea Moldavă”

 

De asemenea, la 27 septembrie 2000, după prăznuirea Sfântului Antim Ivireanul, de la biserica cu acelaşi hram din Râmnicu Vâlcea, P.S. Gherasim al Râmnicului, i-a înmânat premierului medalia de aur ,,Constantin Brâncoveanu”, ca recunoştinţă pentru ce a făcut pentru lăcaşurile de cult. Aceeaşi distincţie a fost acordată şi Patriarhului Teoctist al României[3]. Premierului Mugur Isărescu i s-a decernat, totodată, de către primarul municipiului Râmnicu Vâlcea, Traian Sabău, ,,Medalia de aur” şi ,,Diploma de onoare”.

Tot premierului Mugur Isărescu i s-a înmânat, pe 30 noiembrie 2000, ,,Crucea Sfântului Andrei” de către P.S. Casian al Dunării de Jos. Astfel, după ce a participat la slujba în cinstea Sfântului Apostol Andrei şi s-a închinat la moaştele sfântului, premierul a fost decorat de episcopul locului[4].

Un alt om politic român care a fost distins de către un ierarh al Bisericii este Bartolomeu Constantin Săvoiu, vicepreşedinte al Partidului Naţional Român. Astfel, pe 10 august 2000, în Biserica ,,Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din cartierul Istinye, Istanbul, Patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului i-a acordat acestuia, în cadrul unei ceremonii speciale, titlul de ,,Arhonte” şi funcţia de ,,Deputat” al Patriarhiei Constantinopolului.

 

Mitropolitul Daniel al Moldovei împreună cu preşedintele României, Emil Constantinescu, la sfinţirea bisericii cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din satul Dămideni, judeţul Botoşani, 27 iunie 1999. Cu această ocazie, ctitorii bisericii, Mariana şi Gheorghe Tofan, patronii firmei Tofan Grup, au primit din partea mitropolitului distincţia ,,Crucea Moldavă”

 

Î.P.S. Bartolomeu a spus că această înaltă distincţie este acordată domnului Săvoiu pentru cei peste 25 de ani de activitate de consolidare a Diocezei Ortodoxe Române din Franţa, în organizarea Arhiepiscopiei Române pentru Europa Occidentală şi Meridională, cu sediul la Paris, ca vicepreşedinte al Consiliului de Administraţie, sub oblăduirea Patriarhiei Române şi în dezvoltarea relaţiilor cu celelalte Biserici creştine şi mai ales cu cele din Orientul Mijlociu şi Apropiat[5].

Nici Biserica Ortodoxă din Ucraina nu este străină de astfel de fenomene, propagate probabil de cultul personalităţii propovăduit de regimul comunist. De pildă, Iulia Timoşenko, apropiată a clanurilor politico-financiare din jurul preşedintelui Leonid Kucima, fost adjunct al premierului ucrainean Viktor Iuşcenko, a primit din partea Bisericii Ortodoxe ordinul ,,Sfânta Varvara Mare Mucenică”, pentru ajutorul financiar acordat lăcaşurilor de cult ortodoxe din Ucraina[6].

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 24-25 (2/2001)

 

 

 

PARTEA A IV-A

 

 

Într-o lume ce tinde din ce în ce mai mult să redevină păgână, nici Biserica nu a rămas neatinsă de ideologia tributară idolatriei, ierarhii ei confruntându-se cu fenomene care se află la graniţa sau chiar au depăşit hotarul dintre lumea creştină şi cea păgână.

Astfel, alături de cinstirea acordată de către ierarhii Bisericii autorităţilor seculare, prin acordarea de medalii, distincţii şi diplome, a luat amploare fenomenul invers, în care acestea din urmă sunt cele care acordă distincţii şi premii ierarhilor Bisericii, exemplele fiind covârşitoare ca număr şi posibilităţi. De pildă, la invitaţia patriarhului Teoctist, în perioada 10-14 octombrie 2000, Patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului a făcut o vizită frăţească în România.

Aflat la cea de-a şasea vizită în România, patriarhului ecumenic i s-a decernat diploma Honoris Causa a Academiei Române şi a primit, împreună cu patriarhul României, titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului Brăila. Distincţia i-a fost acordată pentru ,,recunoaşterea meritelor excepţionale ale sale, pentru ştiinţa în domeniul teologiei şi pentru rolul personal şi binefăcător pe care l-a exercitat şi îl exercită în lumea contemporană”. Cu această ocazie, Bartolomeu a declarat: ,,Este la îndemâna omului, care nu are în vedere un model la asemănarea căruia să tindă, să se lase atras şi să idolatrizeze pornirile sale nefireşti, în special iubirea de arginţi, iubirea de mărire şi iubirea de plăcere”[7] …

În ciuda declaraţiei de mai sus, se pare că patriarhul Constantinopolului este un asiduu primitor de distincţii laice, ce nu sunt altceva decât însemne ale iubirii de slavă deşartă. Cunoscut pentru ferventa sa activitate în domeniul ecologiei, patriarhul Bartolomeu a fost distins, la mijlocul lunii noiembrie 2000, de către organizaţia Scenic Hudson cu premiul internaţional pentru realizări în domeniul mediului înconjurător. El este considerat ,,unul dintre cei mai remarcabili lideri religioşi care prezintă mesajul creştinismului cu privire la responsabilitatea umanităţii de a administra bine creaţia lui Dumnezeu”[8].

 

 

Cu ocazia decernării acestui premiu, la masa oferită de organizaţia Scenic Hudson pentru a-l onora pe înaltul ierarh, el a afirmat că ,,prima lui datorie este de a stimula conştiinţa umană să realizeze că atunci când oamenii utilizează resursele şi elementele planetei, ei trebuie să o facă cu pioşenie şi într-un mod euharistic”.

În cadrul articolului ,,Patriarhul Ecumenic Bartolomeu: Cinci ani de slujire”, scris în 1996, Nick Manginas notează: ,,Pe durata celor cinci ani de slujire, patriarhul ecumenic Bartolomeu a primit titlul de doctor Honoris Causa al multor universităţi, ca o recunoaştere a activităţii sale. Ultima distincţie este cea dată de Universitatea Catolică din Leuven, Belgia, fondată în 1425. În februarie trecut, el şi cancelarul german Helmut Kohl au primit diploma Honoris Causa pentru contribuţia lor la cauza unificării Europei. Patriarhul a fost supranumit ,,constructor de poduri” între Răsărit şi Apus”[9].

Printre multitudinea de premii şi distincţii acordate patriarhului ecumenic se numără şi ordinul masonic Steaua României. Astfel, la sfârşitul lunii octombrie 1999, aflat în vizită în România, patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului a prezidat, alături de preşedintele Consiliului Europei, simpozionul ecologic internaţional ,,Religie, Ştiinţă şi Mediu”, cu tema ,,Un fluviu al vieţii pe Dunăre spre Marea Neagră”. La acest ,,eveniment religios, ecumenic, ştiinţific şi politic” dedicat regenerării ecosistemului dunărean au participat personalităţi bisericeşti, politice şi ştiinţifice printre care patriarhii Pavle al Serbiei, Maxim al Bulgariei şi Teoctist al României. Pe lângă lucrările simpozionului, ,,patriarhul verde” de Constantinopol, a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţilor din Bucureşti şi Galaţi. Vizita sa în România a fost încununată de acordarea ordinului naţional Steaua României în grad de Mare Cruce de către preşedintele Emil Constantinescu. Această distincţie masonică i-a fost acordată ,,pentru contribuţia sa deosebită la consolidarea Ortodoxiei, dialogului ecumenic şi interreligios şi pentru promovarea unor acţiuni ecologice”[10].

Ordinul Steaua României a mai fost acordat Patriarhului Teoctist al României, cardinalului Alexandru Todea, oamenilor politici Romano Prodi, Günther Verheugen, Petru Lucinski, Lenni Fisher etc. Printre cei care au primit această distincţie se remarcă cardinalul Iuliu Hossu, absolvent al institutului iezuit De Propaganda Fide, decorat cu ordinele masonice Steaua României şi Coroana României în grad de Mare Cruce, care a condus Biserica Greco-Catolică din România în perioada de clandestinitate. De asemenea, cu ocazia zilei naţionale a României, preşedintele Emil Constantinescu a conferit episcopului romano-catolic de Iaşi, Petru Gherghel, ordinul naţional Serviciul credincios în grad de ofiţer[11].

Un alt ierarh al Bisericii care a fost distins cu nenumărate premii laice este Patriarhul Teoctist al României. În perioada 5-9 noiembrie 2000, cu ocazia unei vizite în Polonia, la invitaţia Mitropolitului Sava al Varşoviei şi a toată Polonia, a cardinalului Jozef Glemp, arhiepiscopul primat al Poloniei şi a arhiepiscopului catolic Jozef Zycinski de Lublin, patriarhului Teoctist i-a fost conferit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Catolice din Lublin. Distincţia i-a fost acordată drept recunoaştere a meritelor Î.P.S. Teoctist în promovarea ecumenismului şi a dialogului interreligios între biserici şi popoare.

De asemenea, Grupul de Iniţiativă şi Reflecţie, iniţiat de un nucleu de membri fondatori ai Fundaţiei Identitatea Românească, a acordat unui număr de personalităţi ale vieţii culturale şi politice diplomele omagiale şi medaliile jubiliare de aur ,,Trei titani români – Eminescu, Brâncuşi, Enescu” (având drept efigie chipurile celor trei genii ale spiritualităţii româneşti – Mihai Eminescu, Constantin Brâncuşi, George Enescu), printre care s-a numărat şi patriarhul Teoctist[12].

Tot în acest cadru se înscrie cinstirea şi slăvirea din viaţă sau după moarte a ierarhilor Bisericii. Este bine cunoscută societăţii româneşti de după 1989, aniversarea an de an, într-un cadru festiv, a zilei de naştere a patriarhului României. Se pare că acest lucru se extinde treptat la toţi înalţii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, exemplu stând Î.P.S. Bartolomeu Anania, arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, care a fost sărbătorit în mod deosebit anul acesta, la împlinirea a 80 de ani. Astfel, Teatrul Naţional din Cluj-Napoca a fost neîncăpător pentru mulţimea care a venit să aducă un omagiu arhiereului ortodox, în cadrul festivităţii luând cuvântul Andrei Marga, care a rostit un ,,laudatium” la adresa arhiepiscopului cărturar, iar un membru al bisericii a prezentat un excurs prin viaţa ierarhului.

De asemenea, Prefectura Vâlcea a instituit un premiu de excelenţă (diplomă şi 1.000 de dolari) pentru aniversarea a 80 de ani de la naşterea Î.P.S. Bartolomeu, născut în comuna Glăvile din judeţul Vâlcea. Sâmbătă seara, după o slujbă ţinută în catedrala Episcopiei din Râmnicu Vâlcea, în sala Antim Ivireanul din complexul episcopal, înalte feţe bisericeşti şi reprezentanţi ai prefecturii, consiliului judeţean şi primăriei l-au omagiat pe Î.P.S. Bartolomeu pentru activitatea depusă atât în domeniul religios, cât şi ca literat. Primăria municipiului i-a înmânat cu acest prilej diploma şi medalia de aur ale acestei instituţii[13].

Fostul patriarh Iustinian Marina (1901-1977) a fost comemorat la 100 de ani de la naşterea sa, eveniment ce nu pare a fi o premieră pentru Biserica Ortodoxă Română. Astfel, în timp ce patriarhul Iustinian a fost comemorat în toate bisericile din România, la Paşcani, s-a desfăşurat, în perioada 19-27 februarie 2001, a V-a ediţie a Zilelor cultural-religioase Mitropolit Visarion Puiu (1879-1964). Această manifestare a fost iniţiată de colonelul Dumitru Stavarache, membru al Comisiei de Istorie Militară şi al Fundaţiei Românilor de pretutindeni, care a susţinut, în şcolile oraşului Paşcani, o serie de comunicări legate de personalitatea mitropolitului, care a murit în Franţa, după ce a fost condamnat în contumacie de tribunalele poporului. O seară evocatoare a avut loc şi la Casa de cultură din localitate, unde a fost deschisă expoziţia colecţionarului Vasile Niţă, cu documente inedite despre viaţa şi activitatea mitropolitului.

Pe 27 februarie, preoţii din protopopiatul Paşcani au oficiat o slujbă de pomenire, la împlinirea a 122 de ani de la naşterea celui care a fost ultimul Mitropolit al Bucovinei (1935-1940) şi al Transnistriei (1942-1943) înainte de instalarea puterii sovietice[14].

Este interesant de remarcat că acest fenomen nu aparţine mediului ortodox românesc, ci este universal răspândit, atât în lumea ortodoxă, cât şi în cea heterodoxă. Astfel, preşedintele rus Vladimir Putin a înmânat decoraţii de stat la 36 de arhierei şi preoţi ai Bisericii Ortodoxe Ruse şi ai altor denominaţiuni creştine. În cadrul ceremoniei ce a avut loc în Sala Sfânta Ecaterina din Kremlin, patriarhul Alexie al II-lea, unul dintre cei premiaţi, a spus că soarta Bisericii Ruse a fost inseparabilă de Rusia şi poporul ei[15]. Printre cei premiaţi s-au numărat Mitropoliţii Vladimir de Sankt Petersburg şi Ladoga şi Serghie de Solnehnogorsk.

Un alt fenomen îngrijorător este cel al acordării premiilor şi distincţiilor de către ierarhi ai Bisericii clericilor, premiile reprezentând însă recunoaşteri ale unor valori seculare, străine duhului Bisericii. Dintre acestea se remarcă premiul Athenagora pentru Drepturile omului, oferit anual de Ordinul Sfântului Apostol Andrei, al arhonţilor Patriarhiei Ecumenice, unei persoane sau organizaţii care luptă pentru drepturile omului şi libertate religioasă. De pildă, în anul 2000, arhiepiscopul Dimitrie, exarhul Patriarhiei Constantinopolului în America, a oferit Premiul Athenagora pentru Drepturile omului arhiepiscopului anglican Desmond Tutu de Cape Town, cunoscut pentru faptul că a luptat împotriva apartheidului, motiv pentru care a primit premiul Nobel pentru pace.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 26 (3/2001)

 

 

 

PARTEA A V-A

 

 

Ca şi celelalte segmente ale societăţii, lumea ştiinţifică de astăzi se arată a fi din ce în ce mai mult susţinătoarea ideii ,,omul este măsura tuturor lucrurilor”. S-ar poate spune că oamenii de ştiinţă consimt să facă jocul omului contemporan, oferindu-i mereu noi jucării spre slavă deşartă. Deşi iniţial marile laboratoare şi institute din întreaga lume au luptat din răsputeri pentru a rezolva diferite probleme sociale, precum bolile incurabile şi sărăcia, ele sfârşesc astăzi prin a căuta soluţii pentru chestiuni ce nu mai ţin de supravieţuire şi uneori nici de îmbunătăţirea nivelului de trai, ci doar de dorinţele, mai mult sau mai puţin mărunte, ale omului fără de Dumnezeu.

Graţie acestor strădanii, astăzi sunt posibile transplantul de organe, fertilizarea in vitro pentru familiile ce nu pot avea copii, selecţionarea şi modificarea genetică a plantelor şi animalelor pentru îmbunătăţirea producţiilor la scară industrială, clonarea de organe şi chiar de animale, fără a mai vorbi de clonarea umană, şi, în final, îmbălsămarea şi congelarea trupului uman pentru a fi readus la viaţă ulterior.

Tehnologia şi metodele care stau la baza transplantului s-au dezvoltat într-o asemenea măsură încât aproape orice componentă a organismului uman poate fi sau va fi, într-un viitor apropiat, înlocuită. Aceste ,,piese de schimb” vor fi folosite, în primul rând, în caz de boală, dar şi pentru înlocuirea ,,pieselor” uzate sau nedorite. Pornind de la această perspectivă, ,,oricine se poate gândi că nu este decât un singur pas de la strictul necesar la lux”.

Posibilităţile nemaipomenite ale transplantului au determinat lumea ştiinţifică să caute noi donatori de organe, având în vedere numărul mic de donatori din lume. Deşi transplantul de organe de la animal la om a fost interzis multă vreme, din cauza eşecurilor lamentabile în plan practic, dar şi a unor probleme etice destul de grave, ultimele descoperiri ştiinţifice au convins numeroase guverne să renunţe la această interdicţie. Astfel, frontul susţinătorilor xenotransplantului (n.r.: transplantul de celule, ţesuturi sau organe de la animal la om) s-a lărgit considerabil în faţa celor care afirmă că folosirea de organe animale este imorală şi prezintă pericole necunoscute pentru om, şi chiar ţări precum România se pregătesc să-şi conceapă adevărate bănci de organe animale pentru transplanturi.

Specialiştii români de la Centrul de Cercetare pentru Medicină Comparată s-au gândit să pună bazele unei adevărate ferme în care vor putea fi crescuţi porci ale căror organe vor fi transplantate la om. Prin acest proiect, România va deţine monopolul în Europa Centrală şi de Est ca bancă de organe ce va alimenta spitalele mai multor ţări. Porcii constituie o specie preferată pentru xenotransplant, deoarece organele lor sunt similare ca mărime cu cele umane, uşor de cultivat, iar valvele de inimă de porc sunt folosite deja de zeci de ani pentru înlocuirea celor bolnave la oameni, deşi respingerea lor de către organismul uman este încă o problemă.

Însă xenotransplantul nu este complet funcţional, iar penuria mondială de organe necesare pentru transplant a condus la fenomene îngrijorătoare. În acest sens, în 2001, Marea Britanie a fost zguduită de scandalurile ce au urmat descoperirii că medicii britanici au preluat circa 40.000 de organe de la pacienţii decedaţi în spitale, fără a cere consimţământul rudelor acestora. ,,Unele din practicile de reţinere a organelor erau hotărâte de Serviciul Naţional de Sănătate, pentru pacienţi şi nu cu pacienţii”, a declarat principalul consilier pentru probleme de sănătate al guvernului britanic, Liam Donaldson. Guvernul britanic luase deja măsuri, publicând un cod de practică provizoriu, după un scandal similar din 1998. Profesorul Ian Rennedy, însărcinat cu anchetarea deceselor post-operatorii ale copiilor de la spitalul din Bristol, a declarat că actuala legislaţie este ,,complexă şi obscură” …

Tot în Anglia, investigarea publică a doctorului Harold Shipman, care a fost acuzat de omorârea a 466 de pacienţi, a ţinut capul de afiş al ziarelor britanice. O asemenea consecinţă tragică a lipsei mondiale de organe şi-a făcut simţită apariţia şi în China, unde, sub oblăduirea armatei, s-au făcut vreme de mulţi ani prelevări de organe de la cadavrele condamnaţilor la moarte, dar şi trafic de organe. Acestora le erau preluate corneea şi bucăţi de piele, dar şi rinichii, ficatul şi inima.

O altă posibilitate pe care o oferă ştiinţa modernă este fertilizarea in vitro. Tehnicile de fertilizare in vitro sunt menite să ajute familiile care nu pot avea copii în mod normal. Această tehnică a fost introdusă în practică în 1978, când s-a născut primul copil prin acest procedeu, iar astăzi ea este răspândită în întreaga lume. În România, există policlinici unde se realizează fertilizarea in vitro atât în Bucureşti, cât şi la Timişoara. Ca şi în cazul transplantului, utilizarea acestei tehnici a iscat numeroase controverse din cauza implicaţiilor morale, etice şi religioase, care nu au luat sfârşit nici astăzi, după câteva decenii de la apariţia acesteia.

În plus, în America s-au dezvoltat tehnologii menite să ofere părinţilor posibilitatea de a alege dacă vor fetiţă sau băiat, în vreme ce în ţările europene o astfel de metodă este interzisă din motive etice. În ciuda interdicţiilor existente, ca şi a tabuurilor societăţii creştine, geneticienii americani au creat ovulul artificial, care permite femeilor sterile să aibă copii, iar cei australieni au demonstrat că un copil se poate naşte fără aportul tatălui, folosindu-se material genetic doar de la mamă.

Un alt domeniu care s-a dezvoltat spectaculos în ultimii ani este cel al biotehnologiilor vegetale şi animale. Astfel, cercetătorii canadieni au obţinut, prin metode de inginerie genetică, ,,porci ecologici”, care miros mai frumos decât porcii obişnuiţi; oamenii de ştiinţă de la Universitatea din Virginia au reuşit să introducă gene de şobolan în structura genetică a salatei, pentru ca acesta să fie mult mai bogată în vitamina C, iar cei britanici susţin că au realizat o varietate de roşii modificate genetic care protejează împotriva cancerului şi a bolilor de inimă.

În ciuda perspectivei pe care o oferă astfel de realizări ştiinţifice, unii specialişti avertizează că modificările genetice influenţează mediul înconjurător şi indirect pe oameni, dată fiind relaţia foarte strânsă dintre aceştia şi mediul ambiant. Plantele modificate genetic în laboratoare pot avea un impact negativ asupra mediului, chiar mai mare decât cel al compuşilor toxici; mai mult, aceste mutaţii şi modificări genetice sunt mult diferite de cele care apar pe cale naturală şi pot avea urmări nebănuite.

Oamenii politici au luat, de asemenea, poziţie împotriva selecţionării şi modificării genetice. Dând glas sentimentelor multora dintre compatrioţii săi, preşedintele Germaniei a avertizat asupra riscurilor manipulării genetice, de natură a resuscita amintirea atrocităţilor şi experimentelor medicale pe fiinţe umane practicate de nazişti. ,,Există anumite lucruri pe care pur şi simplu nu le putem face, indiferent de avantajele reale sau presupuse pe care le-am putea dobândi”, a spus el.

Realizările în acest domeniu nu s-au limitat la regnul vegetal şi animal, ci îşi îndreaptă, astăzi, atenţia către om. Una din posibilităţile oferite de acestea este selecţionarea genetică a embrionilor umani, astfel încât copilul ce se va naşte să nu fie purtătorul vreunei maladii grave sau incurabile. Însă ideea de a folosi ultimele cuceriri ale ingineriei genetice în scopuri nemedicale a atras atenţia întregii lumi. Unul dintre cei mai cunoscuţi geneticieni americani, George Church, profesor de genetică la Universitatea Harvard, partizanul îmbunătăţirii caracteristicilor copiilor pentru ca aceştia să fie mai frumoşi, mai inteligenţi, mai sănătoşi, a afirmat că o astfel de metodă se va ,,răspândi ca focul” în întreaga lume, imediat ce va fi tehnic posibilă şi disponibilă la un preţ rezonabil.

Această metodă presupune adăugarea unor noi gene sau ţesuturi în anumite părţi ale corpului uman, cum ar fi în sânge sau creier, ce vor genera îmbunătăţirea calităţilor fizice ale copilului ce se va naşte, dar care nu vor fi transmise generaţiilor următoare. ,,În anumite cazuri ar fi mai uşor să îmbunătăţim caracteristicile unui copil sau adult decât viitoarele generaţii”, a afirmat profesorul Church. ,,În plus, efectele se vor vedea mai rapid” …

Pe de altă parte, ciberneticienii s-au străduit să contribuie la această evoluţie a posibilităţilor pe care ştiinţa le oferă omului contemporan. Ei au creat roboţi care montează automobile, explorează fundul oceanului şi suprafaţa planetei Marte, ajută poliţia să dezamorseze bombele, spionează trupele inamice şi realizează operaţii microchirurgicale. De curând, o echipă de cercetători de la Universitatea Northwestern din Chicago a reuşit crearea unui cyborg (n.r.: creatură hibridă între un organism viu şi o maşină, cu abilităţi fizice deosebite), care combină un creier viu cu o structură electromagnetică de înaltă tehnologie. Acesta face parte dintr-un proiect mai amplu de a revoluţiona prostetica prin crearea de membre sau alte organe artificiale, care să fie conectate la creier într-un mod cât mai apropiat de cel natural.

De asemenea, cercetătorii ruşi de la Academia Internaţională de Ştiinţă a Informaţiei, uzitând de cele mai recente descoperiri în neurofiziologie şi neuromorfologie, au creat primul creier electronic din lume, o maşină care să gândească după modelul neuronului uman, capabil de evoluţie mentală. În sfârşit, cibernetica şi-a spus cuvântul şi în planul aplicaţiilor medicale, creând mâna bionică.

Toate aceste realizări ale ştiinţei – transplantul, fertilizarea in vitro, selecţionarea şi modificarea genetică a plantelor şi animalelor – reprezintă doar aspecte ale adevăratei aventuri contemporane: clonarea umană, deşi iniţial s-a urmărit doar clonarea animalelor în diferite scopuri. ,,Pharming”, o ramură relativ nouă a biotehnologiei, ce se ocupă cu introducerea de gene în capitalul genetic al animalelor, a deschis perspective spectaculoase în industria medicamentelor. Astfel, în 1997, a fost clonată o vacă modificată genetic, în laptele căreia există proteina numită lactoferină, care întăreşte sistemul imunitar al pacienţilor bolnavi de cancer sau SIDA.

Firma britanică specializată în biotehnologii PPL Therapeutics, din Edinburgh, a clonat oaia Tracy care are în laptele ei o proteină vitală pentru pacienţii al căror organism nu poate să o producă în cantitate suficientă şi la care se observă reducerea gradată a ţesutului pulmonar. Cercetătorii de la Universitatea de Ştiinţe Medicale din Portland, Oregon, au clonat, printr-o metodă nouă, o maimuţă, după care au urmat clonarea şoarecelui, clonarea porcului, experimente realizate de japonezi, americani şi britanici.

Un alt eveniment care a zguduit lumea ştiinţifică a fost anunţul doctorului J. Craig Venter, preşedinte al Institutului pentru Studiul Genomului din Gaithersburg, Washingthon, potrivit căruia echipa condusă de el se află la un pas de a crea o ,,bacterie din materie neînsufleţită”. Acest anunţ a fost precedat de o altă declaraţie a lui Venter: ,,Omenirea se află într-un moment de răscruce. Suntem foarte aproape să dăm viaţă unor celule vii din materie moartă”. La acea vreme, lumea a apreciat că dr. Venter este un aventurier care doreşte să schimbe teoriile creaţiei. Biserica a negat existenţa unei astfel de posibilităţi, organizaţiile pacifiste au reacţionat vehement pe considerentul că astfel de descoperiri pot avea aplicaţii militare îngrozitoare. ,,În câţiva ani vom anunţa că am produs pentru prima oară, in vitro, o fiinţă total artificială, chiar dacă cu un genom minimal” a fost concluzia lui Craig Venter.

În ciuda acestor realizări, oamenii de ştiinţă implicaţi în astfel de cercetări au avertizat asupra problemelor destul de grave pe care le ridică clonarea animalelor, cu atât mai mult cea umană. Jonathan Hill, veterinar şi profesor asistent în cadrul Departamentului de Reproducere a Animalelor de la Universitatea Cornell, a declarat că ,,cel puţin jumătate, dacă nu trei sferturi dintre experimente s-au dovedit a fi eşecuri”. Cercetătorii de la Institutul Roslin din Marea Britanie, care au ,,creat” oaia Dolly, primul animal clonat din lume, sunt de părere că ,,ideea de a clona fiinţe umane folosind aceleaşi tehnici utilizate în clonarea animalelor este periculoasă şi iresponsabilă”.

Într-un articol publicat în renumita revistă ştiinţifică ,,Science”, Rudolf Jaenisch şi Ian Wilmut au ţinut să precizeze că procedurile utilizate în clonarea animalelor dau un procent foarte scăzut de embrioni viabili, din care un număr foarte mare pot duce la naşterea unor feţi care vor muri foarte repede. Mai mult, oamenii clonaţi care vor supravieţui pot prezenta malformaţii majore. În 1999, la trei ani de la naşterea oiţei Dolly, cei implicaţi în clonarea acesteia aveau să demonstreze că Dolly se născuse bătrână şi suferea de îmbătrânire accelerată. Două oi clonate printr-o altă metodă au ridicat aceleaşi probleme.

În acest context destul de tulbure, oameni de ştiinţă precum doctorul american Panagiotis Zavos şi doctorul italian Severino Antinori, pe de o parte, iar pe de altă parte, Societatea Clonaid, din Las Vegas, şi-au anunţat intenţia de a se implica în clonarea umană. În ultimii 2-3 ani, presa a vehiculat adesea informaţii cu privire la naşterea de copii clonaţi, deşi nu a oferit dovezi clare în această privinţă.

Alături de clonare stă goana după nemurire, care este, de fapt, adevăratul scop al clonării umane. Omul a gândit însă, pe lângă clonare, şi alte căi de a ajunge la nemurire. Astfel, studiind caracteristicile celulei canceroase, o echipă de cercetători americani de la Universitatea Harvard au identificat o proteină care stă la originea secretului nemuririi acestor celule. În general, proteina poate fi considerată o moleculă a longevităţii cancerului şi este posibil ca şi alte celule să asimileze această moleculă pentru a-şi păstra nemurirea.

În alt context, oamenii de ştiinţă din Anglia au făcut o descoperire senzaţională, reuşind să inducă celulei umane schimbarea în sens invers a ceasului biologic, ceea ce înseamnă că celulele îmbătrânite pot fi întinerite. Iniţial, această descoperire a fost considerată atât de fantastică încât publicaţiile ştiinţifice britanice şi americane au refuzat să publice rezultatele experimentelor, relatează Itar-Tass, preluată de Rompres.

Într-un domeniu paralel se înscriu preocupările oamenilor de ştiinţă cu privire la posibilitatea păstrării intacte a corpurilor umane în timp. Astfel, cercetătorii de la Virginia Tech Center for Genomics au reuşit să deshidrateze celule umane, pe care le-au păstrat în această stare mai mult de o săptămână şi apoi le-au readus la viaţă prin rehidratare; iar un grup de promotori americani intenţionează să construiască un imens centru de congelare care să adăpostească 10.000 de corpuri ale clienţilor care speră să fie înviaţi în viitor. Circa 90 de persoane şi mai multe zeci de câini şi pisici sunt deja congelaţi în SUA, în speranţa unei reanimări sau, mai plauzibil, a unei clonări. Un complex modern ar fi ,,cheia împotriva îmbătrânirii”, susţine Fred Chamberlain, fondator al societăţii private ALCOR, care plasează oameni în suspensie criogenică din 1976. ,,În viitorii 5-10 ani, metoda va evolua şi va crea profunde schimbări în modul de a trăi”, afirmă el.

Pe de altă parte au evoluat tehnicile de conservare şi mumificare a corpului uman. Dr. Gunther von Hagens a expus la Berlin, în cadrul expoziţiei ,,Lumea trupului”, peste 200 de figuri anatomice îmbălsămate printr-o tehnică specială de conservare a cadavrelor, deosebită. De asemenea, vechile metode de mumificare sunt îmbunătăţite şi readuse în actualitate, existând chiar servicii funerare care oferă clienţilor astfel de tehnici. Ele au ajuns la o asemenea performanţă încât pot păstra aproape intact corpul uman, ultima dovadă a acestor realizări fiind chipul Papei Ioan al XXIII-lea, decedat în 1963 şi deshumat în 2001. Îmbălsămat prin metode speciale şi înmormântat în trei sicrie, unul din lemn de brad, unul din lemn de gorun şi unul de plumb, trupul lui este expus astăzi sub altarul capelei Sfântul Ieronim din Biserica Sfântul Petru din Roma.

Dar de ce am crede că toate aceste realizări ale ştiinţei moderne pot duce la slăvirea deşartă a omului ? Însă cum altfel am putea privi aceste lucruri, aceste posibilităţi nemaipomenite ? Este vreuna din aceste supertehnologii folositoare omului, îl pot ajuta să devină mai nobil, mai virtuos, mai înalt în ţelurile sale ? căci, la urma urmei, omul este, prin natura sa intrinsecă, filozofic şi nu doar trupesc. Prin darurile pe care le are – inteligenţă, creativitate, ingeniozitate –, omul ar trebui să-şi construiască lumea care îl înconjoară spre a-i sluji interesului său cel mai înalt, acela de a se înălţa cu mintea mai presus de cele vremelnice. Ştiinţa l-ar putea ajuta pe om să contemple frumuseţea acestei lumi şi să privească dincolo de ea, şi nu doar să slujească intereselor sale cele mai mărunte …

Unde sunt idealurile cele mai înalte ale omului ? S-au pierdut odată cu dorinţa acestuia de a fi mai frumos, mai atletic, mai tânăr, poate şi mai inteligent, dar nicidecum mai înţelept. De aceea, descoperirile ştiinţifice din ultimii ani, deşi au avut la origine un motiv umanitar, o dorinţă de a ajuta omul în nevoie şi de a construi o lume mai bună, sfârşesc prin a sluji mai degrabă poftelor umane, prin aceea că treptat omul contemporan denaturează mijloacele pentru a-şi atinge adevăratele scopuri …

Căci câte controverse au creat aceste descoperiri ştiinţifice în societatea umană ! parcă s-ar fi deschis cutia Pandorei de fiecare dată când oamenii de ştiinţă au reuşit să atingă o nouă culme a tehnologiei. Şi de ce s-ar fi tulburat într-atât apele lumii decât că toată această ,,ştiinţă” răscoleşte patimile cele mai profunde şi mai cumplite ale sufletului uman.

Cum va ajunge omul de mâine să gândească ? Va gândi el oare astfel: astăzi este bolnav, dar îşi poate face un transplant şi se vindecă; nu poate avea copii, dar poate apela la fertilizarea in vitro, eventual se foloseşte de posibilităţile ingineriei genetice şi alege ca copilul lui să fie băiat, blond cu ochii albaştri, frumos, atletic, deştept, şi se asigură că nu este purtătorul vreunei gene ,,nedorite” şi nefolositoare; apoi, ar putea să-şi cumpere nişte super-roboţi care să-i facă toată treaba în casă; îşi poate clona soţia, copilul sau pisica moartă ca să nu sufere pierderea lor; iar, spre sfârşitul vieţii, pe care şi-o poate prelungi prin tot felul de metode de întinerire, se asigură la vreo firmă că va fi congelat după moarte şi i se va păstra trupul vreme de decenii, pentru a ,,învia” cândva, când ştiinţa va putea realiza şi mai multe asemenea ,,minuni”. Şi, în final, dacă tot ceea ce are nu-l mulţumeşte, nu reuşeşte să-l facă fericit, ar putea să se eutanasieze …

Înţelepţii acestei lumi, fie ei păgâni sau creştini, au ajuns la concluzia că suferinţa este cea care-l face pe om să se ridice deasupra celor văzute şi vremelnice, şi-l înalţă către cele cereşti. Tot ceea ce se întâmplă în viaţa unui om are o cauză şi, prin urmare, un scop final. Iar dacă toate suferinţele şi necazurile din viaţa unui om îl fac pe acesta să privească dincolo de cele ale acestei lumi amăgitoare, ce motiv ar avea să le îndepărteze ? Însă, omul de astăzi, mai mult ca oricând în istoria umanităţii, vrea să trăiască clipa şi să se bucure de plăcerile acestei lumi, uitând cu totul de adevărata sa fire, închinându-se celor trupeşti şi alăturându-se dobitoacelor …

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 29 (1/2004)

 

 

 

PARTEA A VI-A

 

 

În strădaniile lor de a face pe plac omului modern, oamenii de ştiinţă au atins apogeul odată cu introducerea metodelor de eutanasiere în practicile medicinei umane. Deşi extrem de controversată, ca de altfel orice practică medicală care interferă cu morala şi etica civilizaţiei creştine, eutanasia este o chestiune disputată în numeroase ţări din Europa şi, cu toate că legile în acest sens variază de la un stat la altul, numărul important de decese asistate medical spune destul de mult despre cum este văzută această problemă.

De pildă, în 2000, parlamentul olandez a luat în discuţie legiferarea eutanasiei, care era tolerată în anumite condiţii în Olanda încă din 1994. Numai în anul 2000 s-au înregistrat circa 2.000 de cazuri de sinucidere asistată, dintre care 90 % au fost bolnavi de cancer. ,,O lege potrivit căreia unei persoane aflate pe moarte, care nutreşte dorinţa de a-şi pune capăt zilelor, i se acordă acest drept, îşi are locul într-o societate matură”, a apreciat ministrul olandez al Justiţiei, Benk Korthals. În consecinţă, la 1 ianuarie 2002, în Olanda a intrat în vigoare o lege care prevede instituirea unor comisii speciale regionale formate din specialişti în medicină, drept şi etică care vor analiza fiecare cerere de eutanasiere în parte. Este necesară a doua opinie medicală, iar suferinţa pacientului trebuie declarată ,,insuportabilă”, pentru ca el să primească aprobarea de a-şi curma zilele; legislaţia este valabilă şi pentru minorii cu vârste cuprinse între 12-16 ani, care au nevoie de acordul părinţilor.

Mai mult, în urma unui caz în care un fost senator, în vârstă de 86 de ani, dar care nu suferea de nici o boală, a fost ajutat să moară, Olanda a luat în discuţie dacă o persoană care nu are dureri insuportabile sau nu este pe moarte are dreptul să-şi pună capăt zilelor, ca şi posibilitatea utilizării unei pastile mortale, care să fie prescrisă bătrânilor atunci când aceştia se hotărăsc să moară.

În mai 2002, Belgia a urmat exemplul Olandei şi a adoptat un proiect de lege privind eutanasia, devenind cea de-a doua ţară din Europa care a legiferat practica sinuciderii asistate medical. În celelalte ţări ale Europei, cu excepţia Elveţiei, eutanasia este încă un tabu. În Elveţia însă, din cauza faptului că legile sunt foarte permisive, în ultimii ani a luat naştere un adevărat ,,turism” mortuar. În Zurich, fiinţează mai multe asociaţii care îşi oferă serviciile, purtând nume elocvente precum ,,Exit” (Ieşirea), ,,Dignitas” (Demnitatea) sau ,,Suizid Hilfe” (Ajutor pentru sinucidere).

Asociaţia ,,Dignitas”, al cărei motto este ,,Să trăim demni, să murim cu demnitate”, numără deja peste 70.000 de membri, toţi bolnavi incurabili, care contra unei taxe anuale de 50 de dolari, vor beneficia de o moarte asistată în momentul în care vor considera că a sosit clipa pentru ultimul drum. ,,60 % din străinii care apelează la serviciile noastre sunt bolnavi de cancer, 15 % au afecţiuni neurologice şi câte 10 % au probleme grave cu inima, sistemul sanguin şi osos. Bolnavii de SIDA reprezintă 5 % din cazuri”, afirmă Ludwig Minelli, preşedintele asociaţiei.

El avertizează însă că nu este vorba de o sinucidere printr-o simplă apăsare de buton: ,,Întreg procesul este relativ lung, între primul contact cu clientul şi moartea propriu-zisă se pot scurge câteva săptămâni, însă în cazuri foarte grave, pentru bolnavii în fază terminală, acest lucru se poate întâmpla mult mai rapid”, adaugă el.

Astfel, în schimbul unei cotizaţii, candidatul la sinucidere poate adera la una din aceste asociaţii, care organizează apoi întreaga operaţiune. El trebuie să-şi motiveze convingător decizia, prin documente medicale, iar în cazul unei persoane care suferă de depresie, asociaţia impune o perioadă de reflecţie de câteva săptămâni, în care acesta se poate răzgândi. Dacă decizia este finală, totul se petrece în mai puţin de 12 ore. Candidatul trebuie să consulte medicul asociaţiei şi să se cazeze într-un apartament din Zurich care aparţine organizaţiei. Apoi, el primeşte din partea unei asistente medicale un somnifer puternic, iar după ce adoarme faţa lui este învelită într-o pungă şi se asfixiază, sau poate beneficia de o injecţie letală.

Legiferarea sinuciderii asistate a provocat dispute aprinse pretutindeni în lume din cauza implicaţiilor sale morale şi etice nebănuite. Utilizarea practicilor de eutanasiere alterează profund relaţiile de familie, interacţiunea medic-pacient, dar impactul cel mai puternic îl are asupra conceptelor de viaţă şi moarte. Viaţa este o valoare supremă şi orice civilizaţie care consimte să tolereze şi să accepte atentatul la viaţă este pe cale să se autodesfiinţeze. Mai mult, eutanasia nu este o sinucidere în sensul strict al cuvântului, pentru că sinuciderea este un act spontan, în vreme ce eutanasia este premeditată, gândită şi, prin urmare, este mult mai gravă. Opinând pe marginea modificării legii cu privire la eutanasie, ministrul francez al sănătăţii, Jean-Francois Mattei, a afirmat: ,,Autorizarea eutanasiei va deschide calea greşelilor şi abuzurilor, care vor pune în pericol chiar fundamentele societăţii noastre”.

Cu toate acestea, deşi nu este legală decât în Olanda şi Belgia, eutanasia se practică în secret pe scară largă în toată Europa, între 1 şi 3,4 % din decese având loc prin această metodă. În ultimii ani, ţări precum Olanda, Ungaria şi Franţa au fost martorele inculpării unor infirmiere care administrau substanţe letale pacienţilor lor. În 2002, o infirmieră olandeză a fost acuzată de moartea a 13 persoane, dintre care 4 bebeluşi, care au decedat între februarie 1997 şi septembrie 2001 în 3 spitale din Haga, unde aceasta era angajată; tot în 2002, un tribunal din Ungaria a condamnat la 9 ani de închisoare o infirmieră de la un spital din Budapesta care a omorât 8 persoane, deşi anterior declarase că a luat viaţa unui număr de cel puţin 40 de bolnavi în stadii terminale; în 2003, Curtea de Juraţi de la Versailles a avut pe rol procesul unei infirmiere acuzate de asasinarea a 7 persoane, care a mărturisit la audieri că a ajutat să moară 30 de bolnavi.

La această oroare premeditată se adaugă tot mai multe cazuri de sinucidere, care premerg gândului de a subscrie, de-a lungul vieţii, practicii eutanasiei. În Statele Unite ale Americii, sinuciderea se află în primele 10 cauze ale morţii, rata sinuciderilor pentru persoane între 15 şi 24 de ani triplându-se între 1950 şi 1993. În România, cel puţin 2 milioane de oameni suferă de depresie, iar tinerii sunt cei mai afectaţi din cauza lipsei de perspectivă şi a inconvenientelor sociale cu care se confruntă, vârsta persoanelor care se sinucid fiind într-o continuă scădere: ,,Depresia atacă grupul populaţiei tinere. Am constatat că 51-52 % din ei au atacuri de panică, o criză de teamă care durează 15-20 de minute. Cu cât numărul acestor atacuri este mai mare, cu atât riscul ca acel tânăr să devină un depresiv creşte, ca şi cel de a face o încercare de a se sinucide”, afirmă profesorul Mihai Gheorghe, şeful Clinicii de Psihiatrie de la Spitalul Militar Central.

Presa din ultimii ani abundă de cazuri de sinucidere care au zguduit opinia publică. De pildă, în aprilie 2002, procurorul Cristian Panait, în vârstă de 29 de ani, implicat în anchetarea procurorului orădean Alexandru Lele, s-a sinucis aruncându-se de la etaj; în decembrie 2003, Elena Stănculescu, soţia generalului Victor Athanasie Stănculescu, s-a aruncat de la terasa locuinţei, nemaisuportând presiunile psihice la care a fost supus, de-a lungul anilor, soţul ei; în iunie 2004, omul de afaceri Mihail Erbaşu, în vârstă de 62 de ani, s-a sinucis aruncându-se de la etaj, fiind în pragul falimentului şi tot în iunie 2004, Victor Filip, tatăl preşedintelui Consiliului Naţional al Audiovizualului, Ralu Filip, s-a spânzurat.

Deşi mass-media a ridicat multe semne de întrebare în aceste cazuri, în final ele s-au adăugat la numărul de sinucideri şi au contribuit substanţial la opinia din ce în ce mai răspândită că sinuciderea este adeseori singura alternativă la a trăi. Însă cel mai şocant caz de sinucidere al unei persoane publice din România ultimilor ani este cel al soţiei lui Ştefan Augustin Doinaş. La sfârşitul lunii mai a anului 2002, Irinel Liciu, una dintre marile stele ale baletului românesc, s-a sinucis la puţin timp după ce soţul ei, poetul şi academicianul Ştefan Augustin Doinaş, a încetat din viaţă. Cei doi au fost înmormântaţi creştineşte în cimitirul Bellu, unde a venit foarte multă lume, iar funeraliile au fost însoţite de onoruri militare, care se acordă numai marilor personalităţi. La slujbă au fost prezenţi preoţii Iustin Marchiş, Ion Buga şi Nicolae Buga. La cuvânt, părintele Buga a spus că în acest caz ,,îngrozitorul păcat al sinuciderii a fost absorbit şi astfel mântuit de marea dragoste ce i-a unit pe cei doi, exact ca în exemplele celebre din istoria şi literatura universală” !

Aceste cazuri vehiculate de presă, ca şi modul favorabil în care sunt prezentate, produc schimbări extrem de profunde în mentalitatea societăţii cu privire la sinucidere. În consecinţă, din cauza faptului că sinuciderea nu mai este considerată un atentat la viaţă, iar viaţa însăşi, ca şi moartea, este banalizată, apar tot mai multe cazuri de sinucidere a căror motivaţie este din ce în ce mai frivolă. De pildă, în ianuarie 2003, Constantin Buciumanu de 15 ani, din judeţul Iaşi, s-a spânzurat din curiozitate. Psihologii nu pot explica în totalitate motivele pentru care un copil se sinucide: ,,Este anormal ca acest lucru să se întâmple. Copiii nu au o reprezentare a morţii, deci e posibil să se fi spânzurat din curiozitate”, a afirmat Constantin Romanescu, psihiatru în cadrul Spitalului Universitar de Psihiatrie ,,Socola” din Iaşi. Un alt medic consideră că minorul este victima campaniilor de presă exagerate din ultima vreme pe tema clonării: ,,Este dificil de spus ce s-a întâmplat acolo. Cred că lucrurile au depăşit chiar limita bunului simţ şi nu trebuie exagerat cu această problemă. Ce-şi putea închipui un copil de 15 ani ?”

Un caz similar a avut loc în Mangalia, unde un bărbat de 30 de ani s-a sinucis, dându-şi foc în propriul autoturism în ideea că se va reîncarna. Tot astfel, Nicu Bujor, în vârstă de 49 de ani, din Galaţi, a vrut să renunţe la viaţă pentru a-şi ceda inima unei fetiţe de 10 ani, care suferea de o malformaţie congenitală şi avea nevoie urgentă de un transplant de inimă. În octombrie 2003, el citise în ziarul local anunţul disperat al părinţilor fetei şi, considerându-se un om împlinit sufleteşte, şi-a oferit viaţa.

De asemenea, în mai 2002, trei elevi ai Şcolii nr. 21 din Sibiu au fost internaţi în stare critică la Spitalul de Pediatrie din localitate, după ce au avut o tentativă de sinucidere în grup. Cei trei copii, un băiat în vârstă de 15 ani şi două fete de 14 ani, au înghiţit nifedipin, pentru că unul dintre ei s-a certat cu părinţii, iar ceilalţi doi din solidaritate cu prietenul lor.

Ulterior, la Şcoala Generală ,,Al. I. Cuza” din Bacău, doi băieţi, de 14 şi respectiv 12 ani, s-au sinucis la scurt timp unul după celălalt, alegând aceeaşi moarte: spânzurarea. Consideraţi copii fără nici un fel de probleme, sinuciderea lor a surprins pe toată lumea. Apoi un alt băiat, Daniel Chiricheş, în vârstă de 18 ani, de la Colegiul Naţional ,,Vasile Alecsandri” a sărit de pe un bloc. Colegii şi profesorii lui Daniel au fost şocaţi, pentru că Daniel avea maşină, telefon mobil, bani, era singur la părinţi şi era foarte bun la şcoală, mai ales la informatică şi chiar câştigase un trofeu internaţional, ,,Join Multimedia”, iar premiul era o excursie în Germania. Panicaţi de aceste cazuri, profesorii de la cele două instituţii de învăţământ au investigat circumstanţele acestor sinucideri şi au descoperit că singurul lucru comun al acestor băieţi era pasiunea lor pentru Internet. O profesoară de la Şcoala Generală ,,Al. I. Cuza” a luat cunoştinţă de un site de pe Internet care avea ca temă jocul cu moartea şi în care sinuciderea era considerată ultimul nivel.

Colegiul Naţional ,,I. C. Brătianu” din Piteşti a fost, de asemenea, zguduit, la finele anului trecut, de sinuciderea a doi dintre elevi, preocupaţi de moarte. Pe fondul unei banalizări a sinuciderii, Internet-ul şi literatura consacrată temei morţii fac din ce în ce mai multe victime. Coreea de Sud a fost îngrozită, în martie 2004, de cazul a cinci tineri, cu vârste cuprinse între 19 şi 30 de ani, care s-au cunoscut pe Internet şi, în urma unui ,,pact”, s-au sinucis cu un cocktail de băuturi alcoolice şi cianură. Însă cel mai şocant caz este cel al lui Brandon Vedas, de 21 de ani, din oraşul american Phoenix, Arizona, care s-a sinucis în direct pe Internet.

În noaptea de 11 ianuarie 2003, Brandon a intrat într-o cameră de discuţii de pe Internet pe care o frecventa în mod obişnuit şi şi-a invitat prietenii virtuali să-l urmărească, cu ajutorul unei camere video digitale, în timp ce se sinucide. El a fost urmărit pe tot timpul agoniei de 12 persoane care, în loc să încerce să-i salveze viaţa, l-au încurajat să şi-o curme. În orele următoare, participanţii la chat l-au privit pe tânăr clătinându-se, au urmărit cum scrisul său devine tot mai plin de greşeli şi mai fără sens pe măsură ce, la îndemnurile lor, a luat tabletă după tabletă. În cele din urmă l-au văzut cum cade, în comă, şi moare. Apoi, ca şi cum ar fi urmărit un serial TV, pur şi simplu au închis calculatoarele. Mama lui Brandon, Nancy Vedas spune: ,,S-au uitat la el de parcă se uitau la o telenovelă. Şi totuşi era viaţa lui Brandon care se scurgea. Şi l-au împins, cu cinism, să se omoare”.

Camera virtuală de discuţii în care a intrat Brandon este doar una dintre cele peste 9.000 de locaţii Internet frecventate de sinucigaşi, numite de aceştia ,,sanctuare în care oamenii pot să discute despre sinucidere fără ca nimeni să-i condamne”. Rich Vedas, fratele lui, a citit transcrierea discuţiilor dintre fratele lui şi ceilalţi participanţi la chat şi a fost devastat de macabrele schimburi de cuvinte. ,,A fost ca şi cum nimeni nu-şi dădea seama că totul e real, nu doar o mascaradă”. Unul dintre privitori spune: ,,A fost haios de urmărit chestia asta”. Rich a reuşit să ia legătura cu trei dintre cei care au asistat la sinuciderea fratelui său, cărora le-a scris din dorinţa de a-i face să înţeleagă grozăvia faptelor lor, dar, din răspunsurile primite, a constatat cu stupoare iresponsabilitatea acestora: ,,Sunt parcă de pe altă lume. Mă îndoiesc că vreunul dintre ei înţelege, chiar şi acum, ce s-a întâmplat”, spune el.

Un alt fenomen care se învecinează până la a se confunda cu sinuciderea este asumarea unor riscuri din ce în ce mai mari. În ultimele decenii, setea de a trăi viaţa la maximum s-a metamorfozat dintr-o modă, lansată din dorinţa de teribilism şi ieşire din anonimat, într-un mod de viaţă. A devenit ceva banal ca adolescenţii să sară cu skateboard-ul peste limuzine, iar tinerii să se arunce în gol de la sute de metri înălţime, legaţi doar de o coardă elastică. Psihologii consideră că toate aceste gesturi, de la jocurile de noroc până la diversele sporturi extreme, reprezintă mimarea unor acte sinucigaşe şi le clasifică drept patologice: ,,Este vorba despre persoane care au un potenţial suicidal foarte mare”, spune psihologul Cristian Andrei, subliniind astfel că un sport extrem ascunde în spatele lui tot timpul o dorinţă de moarte.

Însă lumea pare că a derapat de la drumul drept, iar această tendinţă sinucigaşă se generalizează ca un cancer. România nu este ocolită de această plagă; astfel, în 1996, o prestigioasă revistă americană a descoperit că Bucureştiul era al treilea oraş din lume, după Las Vegas şi Monte Carlo, ca număr al cazinourilor, în acel moment, la noi existând 20 de astfel de stabilimente. În 2002, în Bucureşti rămăseseră doar 11 cazinouri, care aduceau la bugetul de stat nu mai puţin de 15 milioane de dolari. Pasionaţii de viteză au avut, de asemenea, posibilitatea să-şi satisfacă setea de aventură încă din 1995, când în Bucureşti se organizau curse ilegale de maşini. Din noiembrie 2001, cluburi precum ,,Legal Racing” şi ,,No Speed Limit” au început să organizeze curse auto legale.

De asemenea, în România se practică o multitudine de sporturi extreme: bungee-jumping-ul: saltul profesionist cu coarda elastică de pe cabluri amplasate între Cheile Râşnoavei, deviza organizatorilor fiind: ,,Noi vă producem frica”; mountain bike-ul: coborârea cu bicicleta, la viteze ameţitoare, de pante foarte abrupte cu lungimi de până la 4 km sau săritura de pe trambuline special amenajate; escaladarea cu mâinile goale, fără nici un fel de accesorii; parapantismul, care este practicat cu o paraşută specială, ca o aripă, sport extrem de periculos, dar pentru care există în România peste 40 de locuri de zbor şi mii de practicanţi legitimaţi; rafting-ul: coborârea pe râurile repezi cu o barcă pneumatică, la Vatra Dornei şi pe Valea Bistrei, în Poiana Mărului, existând asociaţii sportive de profil; snowboarding-ul: coborârea cu viteze ameţitoare a pârtiilor de schi; skateboarding-ul: rularea pe piste special amenajate cu patine cu rotile sau pe scândură (în engleză, ,,skate”) pe care există diferite obstacole, precum bârne, cărămizi şi trambuline.

Însă, ultima modă în materie de risc o reprezintă infectarea cu virusul HIV. Răspândirea cumplitei maladii a secolului, SIDA, a dat naştere unor grupări bizare de homosexuali, fără precedent: unii care doresc să le fie transmis virusul HIV, numiţi ,,vânători de virusuri”, şi alţii, bolnavi, care sunt de acord să transmită boala, denumiţi ,,cei care fac daruri”. Revista ,,Rolling Stone” a publicat, la începutul anului 2003, un reportaj cutremurător despre această ,,modă”, care a şocat societatea americană. Astfel, în timp ce restul lumii se luptă să oprească răspândirea bolii şi să găsească un remediu medical, aceşti oameni consideră că este o sărbătoare momentul în care vor fi infectaţi, perversitatea umană atingând, prin ei, un apogeu inedit.

Un alt eveniment care a zguduit opinia publică a fost procesul inginerului informatician de origine germană Armin Meiwes, în vârstă de 42 de ani, acuzat de canibalism. În noaptea de 10 spre 11 martie 2001, Armin Meiwes l-a ucis, pentru a-l mânca, pe Bernd Jurgen Brandes, inginer de calculatoare din Berlin, pe care-l cunoscuse pe Internet. El a înregistrat totul pe o casetă video care a fost vizionată la proces.

Îngrozită şi scârbită, lumea s-a cutremurat de actul de canibalism petrecut în secolul XXI într-o societate considerată civilizată, ca şi de faptul că, potrivit investigaţiilor întreprinse, numai în Germania există circa 800 de canibali. Însă cea mai terifiantă descoperire a anchetei a fost aceea că există oameni care doresc să fie mâncaţi.

,,Sunt mii de oameni care caută şi vor să fie mâncaţi”, a afirmat Meiwes la proces. Avocatul lui a dezvăluit că el a mai ,,negociat” cu alţi 4 oaspeţi cu înclinaţii morbide, din rândul celor racolaţi prin intermediul Internetului: un profesor, un bucătar, angajatul unui hotel şi un student, care s-au retras ulterior sau au fost respinşi de către Meiwes.

El a dat circa 80 de anunţuri pe Internet, de genul: ,,Caut bărbat dispus să se lase mâncat”, la care au răspuns peste 240 de bărbaţi care doreau să fie măcelăriţi. În fine, acest proces a aruncat o rază de lumină asupra unei lumi fantastice: ,, Este ceva ce nu îţi poţi imagina, nu putem crede nici noi, criminalişti cu experienţă”, a declarat un poliţist care a participat la investigarea cazului. Şi nu este vorba numai de actul de canibalism, ci şi de perversitatea diabolică la care a ajuns omul în mileniul al treilea şi de dorinţele sale josnice care devin imposibil de ţinut în frâu. Însă cele de mai sus nu reprezintă decât avangarda unor înclinaţii realmente groaznice, care se răspândesc din ce în ce mai mult în societatea omenească şi devastează orice este nobil şi curat în fiinţa umană …

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 30 (2/2004)

 

 

 

PARTEA A VII-A

 

 

În numărul trecut, am încercat să trecem în revistă fenomenul eutanasiei în societatea contemporană şi cazurile de sinucidere apărute în presa românească, care au un motiv mai mult sau mai puţin valid. Alături de sinucidere, ca act spontan al morţii, şi eutanasie, ca act premeditat, se înscrie omuciderea, iar aspectul cel mai înspăimântător al acestora este mobilul lor. Cineva s-ar putea întreba de ce suntem interesaţi de un asemenea subiect, ce relevanţă are pentru viaţa duhovnicească a omului şi ce legătură are cu problema ridicată de acest articol, cea a zeilor moderni. La aceste întrebări putem răspunde astfel: după ce se ,,hrănesc” o vreme cu ofrande ,,nevinovate”, zeii moderni, ca şi cei antici, sfârşesc prin a cere de la închinătorii lor vieţi omeneşti. Aceştia se pot jertfi pe sineşi, de bunăvoie, zeului adorat sau pot jertfi alţi oameni pe altarul idolatriei.

Analizând cazurile de sinucidere şi omucidere din presa românească, am rămas consternaţi să remarcăm că mai toate pot fi considerate jertfe aduse pe altare străine de cel al lui Hristos. Astfel, am întâlnit sinucideri şi omucideri pe altarul zeilor moderni, precum concursurile sportive, de frumuseţe, muzica, televizorul şi jocurile de calculator, pe altarul unor patimi împinse la extrem, ce capătă nuanţe morbide, precum slava deşartă, mânia, iubirea de argint, invidia şi gelozia, dar şi pe altarul unor religii mai noi sau mai vechi, precum islamismul, unele secte creştine şi necreştine, religiile păgâne de pe diferite continente, unele dintre ele aflându-se la limita cu magia şi vrăjitoria. Toate acestea culminează cu jertfele aduse în mod făţiş pe altarul lui satan.

Vom încerca să expunem halucinanta imagine dezvăluită înaintea ochilor de articolele spicuite din presa românească a ultimilor 4 ani şi să ne explicăm, pe cât posibil, punctul de vedere.

 

Concursurile sportive sunt ceremoniale ale idolatriei moderne

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte sporturile ca fiind o totalitate de exerciţii fizice şi jocuri practicate metodic şi sistematic în vederea întăririi organismului, dezvoltării voinţei şi a obţinerii unor performanţe. În măsura în care sportul este practicat având ca scop strict menţinerea sănătăţii, el este o activitate ca oricare alta; însă, în momentul în care el este practicat pentru a se pune în evidenţă calităţile fizice deosebite ale unei persoane, pentru obţinerea de performanţe, de sume considerabile de bani sau de faimă, el se metamorfozează, pe nevăzute, într-o idolatrie. Zeul cinstit este iubirea de sine, iubirea de argint, care, de fapt, converg către slava deşartă.

 

Publicitate făcută olimpiadei 2004 în presă 

 

În cinstea acestor zei, sportivul face o mulţime de sacrificii: în primul rând, îşi sacrifică viaţa de familie, dedicându-se unor antrenamente drastice pentru a obţine rezultatele scontate. Apoi, el poate face şi altfel de sacrificii ca, de pildă, să consume substanţe anabolizante pentru a-şi îmbunătăţi performanţele, fără a se gândi că aceste substanţe pot avea, în timp, efecte neprevăzute.

Un caz şocant este cel al atletei Heidi Krieger din fosta Republică Democrată Germană[16]. Campioană europeană la aruncarea greutăţii în 1986, Heidi a fost nevoită, în 1997, să suporte o operaţie pentru schimbare de sex, din cauza substanţelor dopante pe care le-a folosit în timpul carierei sale de sportivă. Fosta atletă a povestit presei cum, începând cu vârsta de 16 ani, antrenorii şi medicii au început să-i administreze steroizi, care au transformat-o încetul cu încetul într-un bărbat. Ea este doar unul dintre cazurile de campioni est-germani care suferă astăzi de boli incurabile din cauza substanţelor folosite. Ca o ironie, se poate spune că, în vreme ce iniţial sportul a avut ca scop menţinerea sănătăţii organismului, el sfârşeşte prin a ruina sănătatea sportivilor de performanţă.

Sportivii mai fac şi alte genuri de sacrificii pe altarul performanţelor. Astfel, atleta britanică Kelly Morgan, specialistă în proba de aruncare a suliţei, a fost de acord să i se scoată o coastă pentru a-şi îmbunătăţi performanţele sportive[17]. ,,Aş face orice ca să am rezultate mai bune. Renunţ la o coastă, chiar şi la două, dacă trebuie”, a declarat Morgan, citată de BBC.

La început, sacrificiile făcute de sportivi sunt mici sau par nesemnificative în raport cu rezultatele pe care le au, însă pe măsură ce se cufundă în acest ,,joc”, ei sunt nevoiţi sau poate chiar vor să facă noi şi noi sacrificii. Nu arareori au loc accidente mai mult sau mai puţin grave şi, din nefericire, nu arareori sportivii sfârşesc prin a plăti cu viaţa închinarea la zeul Sport.

Remarcând dispariţia unor nume răsunătoare din lumea sportului, diferite gazete de specialitate au realizat treceri în revistă a celor morţi pe altarul sportului în anul 2004. Astfel, în ianuarie, fotbalistul ungur de la Benfica Lisabona, Miklos Feher, de numai 24 de ani, moare pe gazon, în timpul unui meci la Guimaraes, în urma unui stop cardiac. Pe 14 februarie, în reşedinţa sa de la Rimini, este descoperit mort, la 34 de ani, marele ciclist Marco Pantani, din cauza unei supradoze de cocaină. În mai, fotbalistul Bruno Baiao, de numai 19 ani, tot de la Benfica Lisabona, suferă un atac de cord fatal în timpul unui antrenament, iar în august, tânăra judoka Eleni Ioannou, de 20 de ani, calificată pentru Jocurile Olimpice de la Atena, se sinucide sărind de la etaj. Lista celor morţi pe altarul sportului îi cuprinde doar pe cei care au murit în primele 8 luni ale anului 2004.

Este interesant de sesizat că zeul Sport este un zeu complex: el profită de faptul că un tânăr oarecare este atras de sportul de performanţă, în ideea de a face o carieră sportivă, de a obţine bani, faimă şi o poziţie privilegiată în societate; apoi, el speculează această dorinţă a tânărului şi îl determină să meargă înainte făcând noi şi noi sacrificii. Pe parcursul carierei sale de sportiv, tânărul devine un fel de preot al acestui zeu, care oficiază un ceremonial în timpul competiţiilor sportive şi prin toată viaţa sa, jertfindu-şi familia, prietenii, sănătatea şi chiar viaţa.

 

 

Am personificat acest zeu modern, pentru ca cititorul să înţeleagă mai bine unde duc toate acestea. Idolul este, de fapt, o patimă care prinde viaţă prin însuşi cel care o slăveşte, şi fură viaţa acestuia. Iubirea de sine, iubirea de argint, slava deşartă şi celelalte patimi care iau naştere, se întreţin şi ajung la paroxism prin practicarea sporturilor de performanţă sunt idoli însufleţiţi de cei care se închină lor, sportivi şi suporteri deopotrivă. Pentru că nici suporterii nu trebuie excluşi dintre cei care aduc jertfă pe altarul sportului. Să nu-i uităm pe suporterii echipelor engleze de fotbal Manchester United şi Liverpool care au provocat, de-a lungul anilor, o mulţime de scandaluri soldate cu răniţi şi chiar cu morţi.

Un caz mai aparte îl constituie suporterii fotbalistului argentinian Diego Armando Maradona, care au fondat o nouă religie, a cărei divinitate supremă este legendarul fotbalist[18]. Recent înfiinţata ,,biserică maradoniană” are deja propriile sărbători, ritualuri şi chiar un lăcaş de cult în oraşul argentinian Rosario. Printre poruncile noii religii se numără: ,,Să iubeşti fotbalul mai presus de orice”, ,,să-l iubeşti necondiţionat pe Diego”, ,,să răspândeşti cuvântul lui Diego în Univers”, ,,să onorezi ,,templele” unde Diego a făcut minuni” etc. Cine poate nega că aceasta este o nouă religie, cine poate nega că Maradona este un zeu modern ?

 

La rândul ei, muzica modernă cere jertfe umane

Unul din fenomenele studiate de criminaliştii din Occident este efectul muzicii rock asupra tinerilor; motivul care i-a îndemnat pe aceştia să acorde importanţă noilor curente de muzică sunt numeroasele cazuri de sinucidere a unor tineri cu vârste cuprinse între 15 şi 20 de ani, care aveau ca numitor comun pasiunea pentru muzica rock and roll. Jean-Paul Regimbal, specializat în psihologia criminalistică, a publicat rezultatele cercetărilor sale pe marginea acestui subiect într-un raport intitulat ,,Rock and roll: violarea conştiinţei prin mesaje subliminale”[19].

Extrem de elocvent, Regimbal scrie, în introducerea studiului său: ,,De mai bine de 30 de ani a apărut o puternică revoluţie fără partide politice, fără discursuri electorale, chiar fără vreun manifest ideologic care să prezinte scopurile şi obiectivele noilor revoluţionari. Pentru prima dată în istoria omenirii, o profundă revoluţie socială, economică, morală şi culturală a ales să-şi proclame radicalismul prin intermediul muzicii, al cântecelor, al grupurilor celebre, al rock and roll-ului”.

,,La început, nimic din toate acestea nu s-a luat în serios, fiindcă toţi îşi imaginau că va fi doar o modă în plus, care va sfârşi cum sfârşise şi charlestonul, bughi-ughi-ul şi twistul. Cu toate acestea, fenomenul socio-cultural al rock and roll-ului, apărut la începutul anilor ’50, se va extinde în lume ca un val de fond amestecat cu noroi, zgură, sânge şi sacrificii umane. Treizeci de ani mai târziu, muzica rock a evoluat până într-atât, încât a înfăptuit asupra trupurilor, asupra sufletelor şi asupra inimilor cea mai puternică revoluţie din câte au ieşit vreodată din adâncurile infernului”.

Într-adevăr, muzica rock a evoluat de-a lungul anilor; la originea ei se consideră că a stat muzica blues a negrilor din America de Nord, care a fost preluată de albi la începutul anilor ’50. Cuvântul blues vine de la expresiile din limba engleză ,,to feel blue” (a fi melancolic) şi ,,to have the blue devil” (a avea nişte diavoli trişti), iar termenul rock and roll, preluat din jargonul ghetourilor americane, este obscen. Începând cu anii ’60, va lua naştere hard-rock-ul, caracterizat de intensificarea volumului şi descătuşarea frenetică a percuţiilor. Pentru perfecţionarea ritmului, muzicienii s-au inspirat din muzica triburilor africane şi a cultului păgân voodoo.

Această sursă de inspiraţie a adus, în muzica rock, o multitudine de teme de curvie şi vrăjitorie, împletite într-un ritm care are efecte nebănuite asupra psihicului uman. El atinge toate pulsaţiile emotive, fizice şi psihice ale omului, iar nivelul extrem de ridicat al volumului paralizează procesele mentale, făcând din om o fiinţă lipsită de raţiune, lăsată pradă instinctelor celor mai josnice. Perversiunea, violenţa şi rebeliunea sunt consecinţele imediate ale acestei eliberării de inhibiţii.

În anii ’80 îşi fac apariţia pe scena muzicii grupurile de punk rock, care îşi îndeamnă direct fanii la sinucidere, violenţă colectivă şi asasinate sistematice. Adepţii acestui curent de muzică se rănesc între ei, tăindu-se cu lame ascunse în haine şi cu brăţări ce au cuie sau ţinte de metal. Şi termenul punk, în limba engleză, are înţeles obscen.

Din anii ’90 încoace apar formaţiile de death metal, black metal şi altele, care propovăduiesc aproape deschis satanismul. Formaţii precum H.I.M. (His Infernal Majesty – Maiestatea sa infernală), Gorgoroth etc mărturisesc că se află în slujba lui satan. Dintre cei actuali, Marilyn Manson pare să fi atins apogeul în grotescul şi abominabilul mesajelor muzicii sale. El instigă la sinucidere, crimă, ură şi violenţă, fiind adus, din acest motiv, în faţa instanţei în mai multe rânduri.

Nici unii dintre predecesorii lor nu s-au sfiit să vorbească despre aceasta. De pildă, binecunoscutul cântăreţ Alice Cooper declara, în 1978: ,,Acum câţiva ani, m-am dus la o adunare de spiritism unde Norman Backley a rugat ,,spiritul” să vorbească. Spiritul mi-a vorbit. Mi-a promis mie şi formaţiei mele glorie, stăpânire universală în muzica rock şi bogăţie. Singurul lucru pe care mi l-a cerut în schimb a fost să-l las să-mi stăpânească corpul”[20]. Astăzi, Cooper este un nebun care merge de la o clinică la alta, încercând să scape de coşmarurile cumplite care-l bântuie.

Un alt cântăreţ celebru a cărui imixtiune cu lumea ocultă este recunoscută este conducătorul formaţiei Rolling Stones, Mick Jagger. El este vândut diavolului, fiind iniţiat de două vrăjitoare, Marianne Faithfull şi Anita Palleubeng, şi este numit adeseori ,,demonul rock-ului”[21]. Din repertoriul lui Rolling Stones fac parte melodii precum ,,Sympathy for the Devil” (Simpatie pentru diavol), care este imnul sataniştilor, ,,Invocations of my Demon Brother” (Invocări ale fratelui meu diavolul), ,,Dancing with Mr. D” (Dansând cu diavolul) şi chiar un album intitulat ,,To Their Satanic Majesties” (Maiestăţilor sale satanice).

Prin urmare, deşi abia spre sfârşitul secolului al XX-lea, rock-ul îşi declină pe deplin adevăratul scop, aerul lui malefic s-a simţit încă de la începuturi. Este relevant numărul celor morţi pe altarul rock-ului, a căror moarte a fost precum le-a fost şi viaţa: tumultuoasă.

Cel mai cunoscut caz este cel al lui Elvis Presley (1935-1977), care s-a sinucis îngurgitând o supradoză de barbiturice; John Lennon (1940-1980), solistul formaţiei Beatles, este asasinat la New York; Jimi Hendrix (1942-1970), celebrul chitarist al anilor ’70, moare la Londra în urma unei supradoze de barbiturice; Jim Morrison (1943-1971), conducătorul formaţiei Doors, care a avut numeroase concerte anulate din cauza obscenităţii, moare în Franţa din cauza drogurilor; Janis Joplin (1943-1970) moare de supradoză de heroină; Kurt Cobain (1967-1994), liderul formaţiei Nirvana, scapă cu viaţă după o supradoză de alcool şi droguri şi se sinucide, la câteva săptămâni după aceea, prin împuşcare.

Ei se înscriu într-o galerie de muzicieni jertfiţi, în realitate, pe altarul lui satan. Căci în 1951, când rock-ul abia începea să cucerească lumea, diavolul a vorbit prin gura unei fete, spunând: ,,Noi venim cu toţii spre a pune stăpânire pe o rasă, pe tineretul din America”[22]. Şi acesta nu a fost singurul caz când s-a făcut cunoscută deschis adevărata misiune pe care rock-ul o avea în lume.

Astăzi, lucrurile au degenerat într-atât încât unii aspiranţi la o carieră muzicală de succes nu ezită să comită crime pentru a deveni celebri. Este şi cazul unui rapper obscur, Antron Singleton, care apare sub numele de scenă ,,Big Lurch”[23]. El şi-a asasinat cu cruzime colegul de cameră, în vârstă de 21 de ani, şi i-a mâncat o parte din plămâni. Singleton a afirmat că a făcut aceasta pentru a-şi comercializa ultimul album lansat pe piaţă şi pentru a exista o compatibilitate între stilul său de viaţă şi ideile propagate de muzica lui: crima, violul şi mâncarea organelor interne ale victimelor sale !

Lista evenimentelor terifiante din lumea muzicii moderne nu se încheie defel cu acesta. Şi precum sportivii şi suporterii lor slujesc deopotrivă zeului Sport, şi zeiţa Muzica cheamă la jertfă nu numai pe muzicieni, ci şi pe fanii acestora, fiindcă nu puţini au fost fanii care i-au urmat pe idolii lor în moarte.

În fine, acestea sunt informaţii care pot fi interpretate în multe feluri. Unii le-ar putea considera ca fiind fenomene normale, care fac parte din cotidianul lumii contemporane, şi poate chiar cred că astfel de lucruri se întâmplă zilnic în occident. Alţii ar putea crede că am speculat informaţia pentru a trage nişte concluzii dorite de noi, sau că am avea un interes în a prezenta lucrurile în această lumină. Însă cel care-L cunoaşte pe Dumnezeu ştie că evenimentele dintr-o viaţă nu se succed la întâmplare şi că tot ce se petrece în lume are o cauză. Iar creştinul trăitor în duhul Bisericii lui Hristos ştie, în sinea lui, că cele scrise mai sus sunt stranii, şi poate citi printre rânduri că e vorba de o lume stăpânită de duhuri rele. Aceşti zei – care sunt, în ochii noştri, fie oamenii care însufleţesc patimile, fie patimile însele -, sunt, în realitate, duhul iubirii de sine, duhul iubirii de argint, duhul slavei deşarte etc, care au venit să pună stăpânire, într-adevăr, pe lumea oamenilor.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 31 (3/2004)

 

 

 

PARTEA A VIII-A

 

 

Secolul al XX-lea a fost marcat de o revoluţie tehnologică fenomenală, fiecare deceniu aducând noi şi noi realizări uimitoare. Asaltul tehnologiei în viaţa cotidiană a metamorfozat preceptele societăţii umane şi nu a rămas fără consecinţe nici în plan religios. Abundenţa produselor de consum obţinute prin producţia de masă a trivializat multe din valorile unei societăţi tradiţionale şi, ca urmare, omul şi-a schimbat perspectiva asupra a ceea ce este important sau vital pentru viaţa sa. Treptat, el a ajuns să considere esenţiale pentru condiţia sa umană unele din realizările tehnologiei secolului XX, precum televizorul, computerul şi reţeaua Internet.

 

Televizorul a devenit un obiect fetiş pentru omul contemporan

În antichitate, erau considerate civilizate acele popoare care aveau o cultură proprie, cunoşteau scrierea şi aveau cunoştinţe de matematică, astrologie, arhitectură şi altele. Această cultură implica o viziune profundă asupra vieţii, popoarele civilizate ale antichităţii având şcoli de filozofie, gramatică, retorică, oratorie şi diverse ştiinţe. Chiar în lipsa unei tehnologii, ele au lăsat posterităţii scrieri şi învăţăminte în aproape toate domeniile, şi monumente construite cu o ingeniozitate fără seamăn.

Astăzi, se consideră a fi civilizată o societate care a atins un anumit nivel de trai şi care îşi permite să aibă, la orice nivel al său, tehnologie avansată, factorul cultural devenind nesemnificativ. Această evoluţie în viziunea societăţii umane asupra a ceea ce înseamnă civilizaţie este cauzată, în mare parte, de invazia tehnologiei în cotidian, fenomen care a trivializat ideea de învăţământ, educaţie şi mai ales de cultură. Omului contemporan nu i se mai par importante cărţile, scrierile înaintaşilor săi şi nici învăţăturile lor; el ,,învaţă” totul de la televizor, pe scurt şi fără efort.

Din nefericire, televiziunea nu se poate substitui catedrei de la şcoală, nici cărţilor şi studiilor, pentru că ea nu a fost concepută pentru asta, ci pentru informare succintă şi divertisment. Însă, din cauza asaltului tehnologiei în viaţa omului şi a grabei permanente cu care se desfăşoară lucrurile de zi cu zi, televizorul nu numai că a luat locul băncilor şcolii, ci a devenit chiar un obiect fetiş. Ca urmare, mai ales tinerii sunt modelaţi de televiziune şi cad sub influenţa ei, pe fondul unei inculturi şi a unei ignoranţe crescânde. Urmările acestei influenţe sunt uneori nebănuite.

De pildă, în februarie 2003, sub titlul ,,Televiziunea face din copii bestii violente”, ziarul ,,Adevărul” scria: ,,Un băiat de 13 ani din Alexandria şi-a înjunghiat mortal sora mai mică, spunând apoi că a făcut totul în vis, asemeni unui personaj dintr-un film de groază … O fetiţă s-a aruncat în apă, în ciuda faptului că nu ştia să înoate. Copilul văzuse într-un film cum o sirenă înota foarte bine şi a fost convinsă că poate să facă acelaşi lucru”[24].

Potrivit cotidianului britanic ,,The Guardian”, o serie de crime comise în America sugerează că unii oameni nu sunt în stare să facă diferenţa dintre ficţiune şi realitate, aşa cum sunt prezentate în filmul ,,Matrix”. Astfel, Josh Cooke, de 19 ani, din Qakton, şi-a împuşcat părinţii, avocaţii săi susţinând la proces că tânărul credea că trăieşte în interiorul Matrix-ului (n.r.: Matrix este un univers virtual, o lume virtuală creată de calculator), iar în Ohio, Lynn Ansley, de 37 ani, a fost achitată de uciderea unui profesor, fiind declarată iresponsabilă, percepţia ei despre realitate fiind puternic afectată de filmul ,,Matrix”.

În iunie 2003, ,,Evenimentul zilei” titra un alt caz, al unui tânăr din San Francisco care şi-a ucis proprietara după ce ,,a fost înghiţit de Matrix”, invocând că se afla sub influenţa celebrului film SF. În ultimii 20 de ani, în tribunalele Statelor Unite ale Americii, s-a afirmat, nu o dată, în cazul unor crime înfăptuite de tineri, că aceştia se aflau sub influenţa unor filme de groază sau acţiune; numai filmul ,,Natural Born Killers” (Născuţi asasini) a fost invocat de cel puţin 10 ori.

În finalul articolului, ,,Evenimentul zilei” notează: ,,Concluziile sunt atât amare, cât şi alarmante, spun specialiştii: pe măsură ce elemente tradiţionale, ca educaţia din familie, de la şcoală şi cititul sunt tot mai frecvent substituite, la vârste când se produc procese elementare de învăţare, cu televizorul, jocurile pe computer şi cultura străzii, copiii de azi pierd şansa de a-şi însuşi valorile morale clasice, astfel că, în viitor, ne aşteaptă confruntarea cu adevărate ,,generaţii ale crimei” “[25].

Tot în iunie 2003, încă o crimă a avut loc în Sibiu. ,,Inspirat” de cruzimea unor scene din filmul ,,Matrix”, Victor Popa, de 19 ani, ,,într-un acces inexplicabil de furie”, l-a înjunghiat pe Dan Nişcov, de 18 ani, cel mai bun prieten al său, cu 5 lovituri de cuţit, aplicate în zona gâtului, abdomenului şi pieptului, în timp ce vizionau împreună filmul în cauză. Pe la jumătatea filmului, tânărul a scos un cuţit, pe care-l purta de câteva luni asupra sa, şi şi-a înjunghiat prietenul, după care a părăsit calm locuinţa acestuia, ,,îndreptându-se spre Stadionul Municipal, unde era programat un meci amical al echipei locale de fotbal”[26].

În octombrie 2003, ,,Evenimentul zilei” nota un alt caz: cel al tânărului scoţian Allan Menzies, de 22 ani, care l-a înjunghiat de 42 de ori pe prietenul său, în vârstă de 21 ani, i-a zdrobit craniul, după care i-a băut sângele şi i-a mâncat o parte din cap[27].

Autor al uneia dintre cele mai oribile crime comise vreodată în Scoţia, Menzies a susţinut, în faţa tribunalului, că şi-a omorât cel mai bun prieten la ordinul unei vampiriţe din filmul american ,,Regina damnaţilor”. El a declarat că a vizionat de aproape 100 de ori filmul în cauză, în decurs de câteva săptămâni, iar apoi a simţit imboldul să iasă în oraş şi să omoare oameni; el a afirmat că Akasha, personajul din film, l-a vizitat de mai multe ori şi i-a spus că, dacă înfăptuieşte mai multe crime, va fi răsplătit în viaţa viitoare cu nemurirea.

Tot acest personaj de film i-a apărut tânărului pentru a-i spune că tatăl său încearcă să-l otrăvească şi că prietenii săi cei mai buni, printre care se afla şi victima, vor să-l omoare. Tânărul a mai spus că Akasha l-a mai vizitat şi după crimă, însă el a refuzat să mai omoare alţi oameni[28].

La începutul anului 2004, o altă crimă a avut loc în Bacău: o fată de 15 ani şi-a ucis prietena de aceeaşi vârstă, pentru câteva haine şi bijuterii. Atrasă de bunurile prietenei sale, Adelina Cătălina Galisz a strangulat-o pe Georgiana Blaga, în apartamentul acesteia, medicii legişti afirmând că fata a murit în chinuri groaznice. După ce a omorât-o, Adelina a luat două genţi cu haine şi câteva bijuterii; ea a revenit la locul crimei după două ore pentru a se convinge că victima este moartă şi pentru a mai lua o geantă cu haine. Anchetată de poliţie, ea a declarat că i-a venit ideea de a-şi omorî prietena de la filmul ,,Colega de cameră”, vizionat cu o seară înainte[29].

 

Cum se explică faptul că televiziunea, ca şi industria cinematografică, influenţează atât de puternic omul contemporan ? Şi de ce acestea au o influenţă nefastă, dacă nu cumva chiar demonică ?

Spicuirile din presă, de mai sus, oferă o perspectivă cât de cât realistă asupra influenţei pe care o are televiziunea şi industria cinematografică asupra omului contemporan. Cum se explică faptul că acestea reuşesc să influenţeze într-o asemenea măsură omul ? În primul rând, este de remarcat faptul că lipsa unei educaţii temeinice în şcoală, familie şi societate cu privire la valorile morale tradiţionale îşi spune cuvântul într-un mod covârşitor. Pe fondul lipsei unei educaţii minime în ce priveşte morala, televiziunea şi producţiile cinematografice încetăţenesc valori străine de cele umane. Ele propovăduiesc o lume a păcatului, care îl îndepărtează pe om cu totul de adevărata sa menire şi îl înstrăinează de natura sa într-o asemenea măsură, încât îl distrug.

Deşi poate părea neverosimil, aceste cazuri de sinucidere sau omucidere au un punct comun, extrem de îngrijorător, anume faptul că omul contemporan pare să nu mai fie stăpân pe ceea ce face, pentru că patimile sale au pus stăpânire pe el. Creştinul care trăieşte în inima Bisericii ştie că dacă omul nu se luptă împotriva înclinaţiilor sale către păcat şi a patimilor, el va fi condus de ele; încetul cu încetul, cel care nu încearcă să meargă către Dumnezeu, merge în direcţie contrară.

Cazurile de mai sus sunt mărturii care vin să ateste această realitate duhovnicească; băiatul de 13 ani din Alexandria a declarat în faţa anchetatorilor că a acţionat în vis asemeni unui personaj din filmul ,,Scream III”, însă psihiatrii care l-au consultat au concluzionat că el şi-a ucis sora ,,din gelozie frăţească”[30]. În mod similar, tânăra care şi-a ucis prietena pentru câteva haine sau bijuterii, a acţionat sub impulsul altei patimi, iubirea de arginţi.

Dar cum a fost posibil, totuşi, ca aceste filme să-i fi determinat pe copii să facă ceea ce au făcut ? Ei au văzut, în ,,Scream III” şi în ,,Colega de cameră”, aşa cum ar fi putut vedea în multe alte producţii cinematografice, dezlănţuiri ale unor patimi omeneşti, care nu au fost stăvilite, nici blamate, ci poate chiar îngăduite sau aprobate. Şi dacă ei au avut vreo barieră a bunului simţ, a educaţiei primite, aceasta a fost distrusă de neruşinarea pe care au văzut-o.

De asemenea, este terifiant cazul lui Victor Popa, care şi-a înjunghiat prietenul, într-un acces inexplicabil de furie. Este evident că violenţa din filmele şi emisiunile TV acţionează asupra psihicului uman într-un mod similar celui în care muzica rock dezinhibă şi descătuşează anumite porniri pătimaşe. Momentul în care Victor s-a hotărât să-şi înjunghie prietenul pare să fi fost declanşat sub influenţa violenţei imaginilor din filmul pe care-l urmărea, însă el a acţionat ca urmare a propriilor porniri pline de mânie, dezinhibate de violenţa manifestată în peliculă.

În fine, cel mai şocant exemplu este cel al tânărului scoţian Allan Menzies, care a fost sugestionat de un personaj de film să ucidă oameni, în schimbul nemuririi. Astfel de exemple vădesc, fără putinţă de tăgadă, faptul că televiziunea şi producţiile cinematografice s-au pus în slujba unor forţe demonice, care caută să atragă şi să prindă în plasa lor omul, pentru a-l distruge, în orice fel posibil. Această capcană este cu atât mai cumplită, cu cât oamenii zilelor noastre dau dovadă de lipsă de discernământ, ignoranţă în ce priveşte adevăratele valori umane, nu au o viziune profundă asupra vieţii şi, prin urmare, încep, încetul cu încetul, să aibă minţile goale …

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 32 (4/2004)

 

Teodor Ionescu