Lumea in deriva nr. 06

Real sau imaginar ?

Una din instituţiile care a avut întotdeauna un cuvânt foarte greu de spus în societate este mass-media. Considerată a fi a patra putere în stat din cauza influenţei covârşitoare pe care o are asupra populaţiei, ea şi-a adaptat, de-a lungul timpului, tacticile şi metodele pentru a putea prolifera ideologia momentului. La rândul ei, după Revoluţia din decembrie 1989, eliberată din chingile comunismului, mass-media românească a început să-şi modifice structura şi a împrumutat din ce în ce mai multe elemente din curentele existente în Occident.

Astfel, la începutul anului 2003, România a devenit cea de-a 21-a ţară în care s-a lansat reality show-ul Big Brother. Această emisiune are o carte de vizită impresionantă: este cel mai de succes reality show din istoria televiziunii şi una dintre cele mai costisitoare, dar şi profitabile afaceri ale ultimilor ani; de îndată ce show-ul ajunge la momentul final în câte o ţară, postul de televiziune care-l găzduieşte stabileşte recorduri de audienţă, în vreme ce în timpul celor 100 de zile ale emisiunii, pe Internet – unde emisiunea poate fi urmărită, de asemenea, în direct – intră sute de milioane de curioşi. Despre ce este vorba în Big Brother ?

Timp de 100 de zile, 12 persoane – 6 fete şi 6 băieţi – care nu se cunosc vor locui împreună într-o casă, fără nici un contact cu lumea exterioară. Cei 12 sunt urmăriţi şi înregistraţi de camere de luat vederi şi microfoane, zi şi noapte, fără încetare. Ei au misiunea de a funcţiona ca un grup, de a face faţă probelor fizice, dar şi presiunii psihologice la care sunt expuşi. Miza acestui concurs de televiziune este, dincolo de un premiu substanţial în bani, aceea a câştigării celebrităţii.

Echipa din spatele emisiunii are 110 oameni în departamentul tehnic, dintre care 9 regizori, 27 operatori şi 8 sunetişti, o suprafaţă de 140 metri pătraţi, cea mai mare regie de spectacol din România, 45 de monitoare, 15 km de cablu; în casă sunt instalate 27 de camere de luat vederi şi 60 de microfoane. Costurile aparaturii necesare echivalează cu două regii complexe, dotate cu echipamente la cele mai înalte standarde. O echipă de editori supraveghează fluxul de imagini şi monitorizează materialele pe casete şi într-un server uriaş, cu o capacitate de peste 10.000 de ore.

Mediul în care se desfăşoară producţia Big Brother este o casă echipată cu strictul necesar. În plus, în casă există o cameră a confesiunilor, în care participanţii sunt obligaţi să intre o dată pe zi şi să vorbească cu Big Brother – Fratele cel Mare. Ei pot vorbi cu el de fiecare dată când simt nevoia să comunice cu altcineva în afară de cei 11 contraconcurenţi.

Această emisiune a fost inventată de olandezul John de Mol şi are la bază ideea unui proiect ştiinţific american, numit Biosphere II. În cadrul acestui proiect, care s-a desfăşurat în Arizona, 4 bărbaţi şi 4 femei au trăit vreme de 2 ani de zile, între 26 septembrie 1991 şi 26 septembrie 1993, într-un spaţiu de un hectar, fără nici un fel de contact cu lumea exterioară. Ei aveau misiunea de a studia reproducerea în miniatură a 5 ecosisteme şi, cu ajutorul electricităţii şi al luminii solare, creşteau peste 3.500 de specii de plante şi animale.

Având la bază acest experiment, în 1999, John de Mol şi Joop van den Ende, care au înfiinţat compania Endemol, au lansat reality show-ul. Creatorul acestui tip de emisiune este considerat, în industria divertismentului, un ,,Frank Sinatra olandez” şi şi-a câştigat reputaţia unei minţi de-a dreptul diabolice. El a declarat la un moment dat: ,,Sunt 100 % sigur că dacă aş anunţa un show în care 10 persoane ar fi lăsate într-un avion pe cale să se prăbuşească, având pentru salvare doar 9 paraşute, aş avea candidaţi”. De altfel, unul dintre cele mai mari scandaluri provocate de un program de televiziune a fost iscat de una din ideile lui. De Mol a iniţiat un concurs între 10 obezi şi câştiga cel care slăbea cel mai mult. Lumea a fost oripilată de emisiune, dar audienţa a fost pe măsură …

Astăzi, posturile de televiziune se întrec în a avea în grila de programe astfel de emisiuni, care au depăşit deja orice limită. De pildă, un nou reality show difuzat în Rusia prezintă 12 tineri lăsaţi să se descurce singuri prin Berlin, fără să ştie limba germană, fără bani şi fără mâncare. La sfârşitul lunii noiembrie 2003, concurenţii au fost duşi în Berlin, unde nu dispun decât de un container unde pot înnopta. Câştigătorul emisiunii ,,Golad” (Foamea) are parte de un premiu consistent – o pensie lunară pe viaţă în valoare de 1.000 de dolari. Într-un alt reality show, ,,Shattered”, difuzat de canalul britanic Channel 4 la începutul anului 2004, concurenţii se întrec în a nu dormi, iar cel care câştigă intră în posesia a 97.000 de lire sterline.

Mai presus de orice, aceste emisiuni au în comun faptul că îşi chinuie concurenţii cu un sadism îngrozitor. De pildă, pe 19 ianuarie 2004, canalul de televiziune Fox a lansat show-ul ,,Logodnicul meu gras şi nesuferit”, în care o concurentă trebuie să-şi convingă familia că este logodită cu un individ cât mai respingător. Pentru premiul de un milion de dolari, ea trebuie să-l prezinte pe ,,ales” familiei, să organizeze o petrecere de logodnă şi să meargă până la altar înainte să spună adevărul.

Postul german de televiziune RTL a avut în grila de programe un reality show în care un concurent a fost nevoit să stea într-un sicriu în compania a 30.000 de gândaci, care i-au intrat în urechi, în nas şi chiar în gură. Potrivit formatului, 10 concurenţi trebuie să petreacă 12 zile în junglă. În fiecare zi, unul dintre ei este desemnat de public să treacă printr-o probă terifiantă. Cotidianul german ,,Bild” a publicat, sub titlul ,,O scenă oribilă”, o relatare detaliată despre tânărul aflat în pragul isteriei după ce a aflat că publicul l-a desemnat pentru a doua oară să fie victimă. ,,Este cinic şi umilitor”, comentează ,,Die Welt”, în timp ce un editorialist de la ,,Sueddeutsche Zeitung” s-a declarat ,,dezgustat” când camerele TV l-au arătat pe tânăr plângând la anunţul ororii care-l aştepta. El a fost ales de public şi pentru a treia oară, de această dată fiind nevoit să intre într-un acvariu plin cu anghile, păianjeni de apă şi alte târâtoare.

Un alt post german de televiziune a oferit în cadrul unei emisiuni premii consistente pentru sarcini penibile, precum plimbatul în lesă în patru labe în jurul unui magazin, în vreme ce britanicii au născocit, în ianuarie 2003, un reality show în care două familii pot face schimb de mame. Însă cea mai abjectă idee de reality show este cea potrivit căreia 6 bărbaţi au fost nevoiţi să aleagă dintr-un grup de femei pe cea pe care o considerau cea mai atrăgătoare, care s-a dovedit a fi, în final, un transsexual …

Aceste înclinaţii perverse ale realizatorilor de emisiuni TV şi, în general, ale posturilor de televiziune nu au trecut neobservate de opinia publică, părerile fiind împărţite. Unii cred că emisiuni precum Big Brother sunt motivante pentru că pun telespectatorul în situaţii de viaţă transformatoare, mai preţioase decât orice altceva. Din studiile psihologilor implicaţi în procesul selectării concurenţilor reiese că, deşi banii sunt un factor important, aproape toţi concurenţii intervievaţi au mărturisit că vor să intre în concurs pentru că ,,Big Brother este o provocare, o cale de cunoaştere”.

Profesorul dr. Ioan Drăgan, directorul Centrului de Studii Media şi Noi Tehnologii de Comunicare, afirmă: ,,Fenomenul este general în lumea de azi, caracterizată, între altele, ca o societate a ,,comunicării generalizate”. Neoteleviziune: Este vorba despre o televiziune care privilegiază interactivitatea, implicarea telespectatorului obişnuit în emisiuni. Comunicarea pe micul ecran a istoriilor personale de viaţă le dau şi altora speranţa că propriile lor neîmpliniri vor dispărea, că li se va restitui ce au pierdut. Există şi nevoia de a ieşi din anonimat, pe care ,,neoteleviziunea” o cultivă pentru fiecare telespectator. Aici este un amestec de ficţiune, iluzoriu, de serios, dar şi de derizoriu şi facil. Dar cu această fantastică ,,uzină de iluzii” omul se poate acomoda mai uşor cu viaţa reală şi îşi poate regăsi credinţa în şansa vieţii sale”.

Pe de altă parte, profesorul dr. Florin Tudose, psihiatru, declară: ,,Avem de-a face cu nişte subproducţii. Aceste emisiuni sunt dăunătoare pentru că ele mănâncă timpul şi capacitatea intelectuală a individului, fără să-i aducă vreun beneficiu”. Psihoterapeutul Olivia Mocanu vorbeşte despre abuzul în cazul consumatorilor de televiziune ca despre o afecţiune psihologică a zilelor noastre. ,,O facem pentru a ne ocupa timpul, pentru a fugi de singurătate, de noi înşine sau de gândurile noastre, pentru a evada dintr-o relaţie nefericită. Conştienţi sau nu, înlocuim realitatea cotidiană refugiindu-ne într-o lume a fanteziilor, mai interesantă, mai bogată, mai condimentată”, spune Olivia Mocanu. Alţi specialişti consideră că realizatorii de reality show-uri manipulează afectiv telespectatorii, inducându-le o gamă întreagă de sentimente negative, precum frică, uimire, ură, mânie, poftă, groază şi prea arareori sentimente pozitive. Mai mult, cadrul în care se urmăreşte o emisiune TV este apropiat celui utilizat în hipnoză, un simplu cadru putând avea în subconştientul uman efecte secundare predeterminate.

Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA) s-a sesizat, la rândul său, cu privire la nocivitatea unor astfel de emisiuni. În opinia CNA, show-ul Big Brother promovează atitudini şi comportamente care pot avea o influenţă nefastă asupra principiilor şi modelelor de conduită ale unor telespectatori şi pot fi socialmente distructive, încălcându-se flagrant demnitatea persoanei şi drepturile fundamentale ale omului. Anumite probleme ridicate de această emisiune sunt mai mult decât serioase, afirmă Ralu Filip, preşedintele CNA.

Nici Biserica nu a rămas indiferentă la fenomenul Big Brother, Vaticanul numindu-l ,,inutil” şi ,,parazitar”, pe locuitorii casei ,,protagonişti seci”, iar pe telespectatori ,,plini de o curiozitate morbidă”. Cultele din România au luat, de asemenea, atitudine faţă de această emisiune. Însă cea mai puternică şi mai relevantă reacţie a avut-o, la urma urmei, însuşi telespectatorul român. Pe 13 iunie 2004 a luat sfârşit cea de-a doua ediţie Big Brother din România şi, în ciuda tuturor scandalurilor şi controverselor iscate în cele 3 luni de emisie, audienţele emisiunii au înregistrat cote alarmant de scăzute. Se pare că, în România, emisiunea a avut un efect invers celui observat în majoritatea celorlalte ţări unde s-a realizat în mai multe serii, depăşindu-şi cu fiecare difuzare propriile recorduri de audienţă. Dacă, anul trecut, prima ediţie a stârnit ceva interes din partea publicului, în acest an nici una din strategiile echipei de producţie nu a mai dat roade.

În fine, se pare că societatea românească a amendat destul de serios acest gen de emisiune, considerând că cel mai bun CNA este telecomanda. În cartea sa ,,Şocul viitorului”, Alvin Toffler scrie că, odată cu trecerea de la epoca industrializării la epoca informaţională, necesităţile consumatorilor de televiziune vor fi din ce în ce mai diverse. În urmă cu aproape 35 ani, el descria cum oamenii vor putea, la un moment dat, să trăiască efectiv în interiorul serialelor, cumpărând dispozitive virtuale pentru a se conecta şi a juca într-o telenovelă, din fotoliul de acasă. Până la urmă, în ce fel de lume vrem să trăim: într-o lumă reală sau într-una imaginară, plăsmuită de minţile noastre, după dorinţele noastre, mai mult sau mai puţin josnice ?

Căci ce este Big Brother decât un surogat de viaţă, o plăsmuire a realităţii în faţa camerelor TV ? Ce ne poate învăţa o astfel de emisiune ? Să trăim ? Am uitat să trăim şi avem nevoie de cineva care să ne înveţe să simţim din nou ce se petrece în jurul nostru ? De ce am avea nevoie de Big Brother ca să fim puşi în ,,situaţii de viaţă transformatoare” ? Nu cumva cel care urmăreşte Big Brother se află mai degrabă în căutare de pâine şi circ ? Ce să fie Big Brother pentru români: un nou test ? Dacă este aşa, nădăjduim că am reuşit să ne dezamăgim adversarii şi ne-am dovedit, sau poate măcar pe viitor ne vom dovedi, un popor cu minte …

Partenie Filipescu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 30 (2/2004)