Lumea in deriva nr. 07

Se întorc zeii …

într-o ,,Istorie a sinuciderii” (I)

În ultimul episod din ,,Se întorc zeii ?” am prezentat, pe cât posibil, problema sinuciderii şi a eutanasiei în societatea contemporană, dar din lipsă de spaţiu nu am reuşit să dezvoltăm acest subiect, nici să expunem poziţia Bisericii. Ţinând cont de faptul că astăzi se tinde din ce în ce mai mult către introducerea eutanasiei printre practicile medicale, astfel ca aceasta să devină o obişnuinţă pentru omul modern, considerăm imperios necesar să insistăm asupra ei.

Într-o primă etapă s-ar putea remarca faptul că societatea contemporană tratează, în general, cu multă uşurinţă problema sinuciderii. Acest lucru este oglindit de superficialitatea cu care mass-media relatează cazurile de sinucidere, care nu mai constituie nişte tragedii ale comunităţii, ci par a fi intrat într-un firesc al lucrurilor. De asemenea, articolele de ansamblu din presă, care analizează şi comentează acest fenomen din punct de vedere sociologic, psihologic, moral etc, fac abstracţie în mare măsură de impactul pe care sinuciderea îl are asupra psihicului uman şi a societăţii în ansamblu. În plus, motivele puerile pentru care oamenii fac acest gest vorbesc despre aceeaşi alienare.

Astfel, societatea contemporană devine din ce în ce mai tolerantă în aprecieri şi opinii faţă de cei care se sinucid. Dacă în trecut, cel care făcea un asemenea gest îşi atrăgea oprobriul public şi, eventual, fapta lui era tăinuită, astăzi, în cea mai mare parte, el trece neobservat sau poate fi chiar aplaudat, de către unii, pentru curajul său. Această schimbare în modul de a percepe sinuciderea a condus, încetul cu încetul, la schimbarea mentalităţii, până acolo unde omul modern consideră, probabil, sinuciderea ca fiind o moarte firească şi o socoteşte printre celelalte cauze oarecare ale mortalităţii umane. Aşa cum oamenii mor într-un accident, ca urmare a unei boli etc, oamenii mor şi fiindcă ei doresc aceasta.

Faptul că omul modern ajunge să considere sinuciderea o moarte firească duce la dezvinovăţirea celui care face un astfel de gest. Sinucigaşul nu mai este stigmatizat de societate nici din punct de vedere social, nici moral, şi nici măcar din punct de vedere religios. El este considerat doar un om care a avut dreptul de a alege între viaţă şi moarte şi, uzitând de acest drept, a ales moartea. Dreptul de a alege viaţa sau moartea se va număra, în scurt timp, printre drepturile omului şi va fi specificat undeva în hârţoagele Uniunii Europene. Ulterior, acest drept poate deveni cu uşurinţă o datorie faţă de societate, în numele binelui propriu, al binelui celorlalţi sau cine ştie în numele cărui alt sentiment ,,nobil”. Aşadar, de la această judecată de valoare la introducerea eutanasiei ca practică medicală de rutină nu este decât un pas …

Conştienţi de pericolul pe care-l reprezintă un astfel de mod de a aborda pro- blema sinuciderii şi a eutanasiei, dorim să aducem în prim plan o istorie a sinuciderii, pentru a vedea cum a ajuns omul modern la această mentalitate şi dacă este îndreptăţit sau nu în opiniile sale. Putem face o călătorie prin istorie, pentru a afla cum au privit oamenii, de-a lungul secolelor, limita dintre viaţă şi moarte, pornind din antichitate, de la greci şi romani, spre creştinismul universal, iar mai apoi scindat în cel răsăritean şi cel apusean, pentru a ajunge în contemporaneitate.

Astfel, luând ca punct de reper cartea lui Georges Minois, ,,Istoria sinuciderii”, vom încerca să înţelegem în numele a ce omul poate renunţa la viaţa sa şi se poate situa în afara oricărei învinovăţiri. Să fie posibil sau credibil să te sinucizi fără a avea un scop ? Asta ar aşeza omul în rând cu animalele lipsite de raţiune. Un astfel de gest suprem şi ultim trebuie să aibă întotdeauna o cauză, o motivaţie şi, de cele mai multe ori, ea se dovedeşte a fi de natură filozofică, religioasă, morală, culturală. Prin urmare, omul renunţă la viaţa sa în numele unui principiu şi îndrăznim să afirmăm, fără putinţă de tăgadă, că dacă acest principiu nu se dovedeşte a fi Dumnezeul cel adevărat, omul şi-a irosit viaţa şi va răspunde pentru această crimă.

Într-adevăr, se întorc zeii, zei care cer jertfe umane, zei care cer vieţi omeneşti: zei mai mici care se hrănesc doar cu patimile noastre, şi zei mai mari pentru care doar viaţa omului este de ajuns.

Daria Pavel

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 31 (3/2004)