Lumea in deriva nr. 10

Marea apostazie[1]

de Arhiepiscop Averchie de Jordanville

 

Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov şi scrierile sale

 

Apărător al Ortodoxiei, învăţător şi făptuitor al rugăciunii şi al pocăinţei, împodobire de Dumnezeu insuflată a arhiereilor, slavă şi laudă a monahilor, cel ce prin scrierile tale ne-ai înduhovnicit pre noi toţi. Flaut duhovnicesc, Ignatie de Dumnezeu înţelepţit, roagă-L pre Cuvântul Hristos Dumnezeu, pre Carele în inima ta L-ai purtat, să ne dăruiască nouă mai înainte de sfârşit pocăinţă (Troparul Sfântului Ierarh Ignatie)

 

PARTEA I

La Sinodul local al Bisericii Ortodoxe Ruse, consacrat mileniului de la creştinarea Rusiei (iunie 1988, Lavra Serghiev Posad), Sfântul Ierarh Ignatie a fost alăturat la ceata sfinţilor. De la această dată, moaştele sale odihnesc în Biserica Mântuitorului din Mânăstirea Tolgsk-Vedenskidin oraşul Iaroslavl. „Flaut duhovnicesc” a fost numit el în troparul închinat lui.

Viaţa sa aminteşte istoria vechilor paterice. S-a născut la 6 februarie 1807 în satul Pokrovskoie, gubernia Vologda, în familia unui demnitar înstărit. Din copilărie îi plăcea să citească cărţi duhovniceşti. De la vârsta de 15 ani începe să viseze la viaţa monahicească şi la intrarea în mânăstire, dar este trimis de către tatăl său la Şcoala Superioară de Inginerie Militară de la Sankt-Petersburg. La examen era de faţă şi viitorul împărat, marele cneaz Nicolai Pavlovici. Înfăţişarea nobilă a tânărului şi cunoştinţele sale strălucite l-au interesat pe marele cneaz, care l-a invitat la palatul Anicikov, reşedinţa sa. Din acest timp Briancianinov devine pensionarul marelui cneaz. Era primul la toate ştiinţele. Puţini însă erau cei care bănuiau ce se petrece în tainiţele sufletului viitorului inginer militar.

„Au trecut aproape doi ani de preocupări lumeşti – îşi amintea el – timp în care în sufletul meu s-a născut şi a crescut o pustietate îngrozitoare, a apărut foamea şi dorul neostenit după Dumnezeu. Am început să deplâng nepăsarea mea, acea uitare şi delăsare a credinţei la care ajunsesem, pacea fericită pe care o pierdusem, acea deşertăciune ce mă cotropise şi care mă apăsa, mă înfricoşa, mă umplea de sentimentul părăsirii, al lipsei de viaţă !”

Era tânguirea sufletului ce se îndepărtase de adevărata sa viaţă – Dumnezeu.

 

Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov († 1867)

 

Cugetările la ştiinţele studiate de el cu asiduitate în şcoală l-au adus în pragul deznădejdii. „Întrebam ştiinţele: „Ce bunuri îi daţi voi omului ? Omul este veşnic, şi bunurile sale se cuvine să fie veşnice. Arătaţi-mi acele bunuri veşnice, acea bogăţie veritabilă, pe care aş putea s-o iau în cealaltă lume ! Până acum am văzut numai cunoştinţe, ca să zic aşa, împrumutate, la nivel terestru, nemaifiind bune la nimic după despărţirea sufletului de trup … Ştiinţelor ! Daţi-mi, dacă sunteţi în stare, ceva veşnic, pozitiv, daţi-mi ceva inalienabil şi adevărat, ceva vrednic de a fi numit proprietate a omului !” Ştiinţele tăceau”.

În această perioadă, Briancianinov frecventa casa lui Alexie Olenin, preşedintele Academiei de Arte, unde, potrivit tradiţiei, se adunau dintotdeauna scriitorii, artiştii, savanţii.

Aici el se întâlnea cu Puşkin, Gnedici, Krîlov, îşi citea compoziţiile sale rămase necunoscute nouă. Dar slava unui scriitor nu-l interesa. Literatura laică ce prospera în societatea cultivată, voit sau nevoit era în opoziţie cu Biserica. Gogol a afirmat că literatura ar trebui să fie „o treaptă nevăzută spre creştinism”, dar în ansamblu literatura rusă n-a mers pe această cale.

Dacă în ,,artistism”, după cum socoteau Sfinţii Părinţi, aproape negreşit se ascunde păcătoşenia, de aceasta se fac vinovate falsele tradiţii multiseculare. Ştiinţa pătrundea în lume, literatura în suflet, şi dacă el (sufletul) nu era temeinic apărat de credinţa în adevăratul Dumnezeu, atunci el se degrada şi pierea. Pierea de ,,frumuseţile” neobişnuite şi de rezultatele extraordinare.

Literatura şi ştiinţa slujeau aceleiaşi tendinţe, de îndepărtare a omului de Hristos, de fărâmiţare a sufletului, de împrăştiere şi distrugere a tuturor puterilor sufleteşti ale omului, în loc de a le reuni laolaltă.

După cum observa Sfântul Ierarh Ignatie: „Talentul omenesc, în toată puterea şi frumuseţea sa nefericită, s-a dezvoltat mai ales în direcţia reprezentării răului; în reprezentarea binelui el apare îndeobşte slab, palid, nefiresc”.

Pentru ca scriitorul să poată deosebi „lumina de întuneric”, Sfântul Ierarh Ignatie îl îndruma să-i citească pe Sfinţii Părinţi. „Optsprezece veacuri în glasul lor – scria el în eseul autobiografic „Plângerea mea” (1847) – mărturisesc unanim unicitatea învăţăturii dumnezeieşti !”

Împreună cu colegul său, Mihail Cihacev, viitorul ierarh lua parte la slujbele de la Catedrala Kazanskaia şi vizita adesea metocul Mânăstirii Valaam. În căutările lor duhovniceşti, ei au fost ajutaţi foarte mult şi de călugării de la Lavra Sfântului Alexandru Nevski. „Dimitrie Briancianinov – scrie biograful său – devenise în suflet un adevărat ascet, înconjurându-se de scrierile Sfinţilor Părinţi, pe care le recitea cu ardoare”.

După terminarea şcolii, el a început lupta pentru demisie. Împotriva lui s-a ridicat întreaga conducere, împreună cu marele cneaz şi cu împăratul Nicolai Pavlovici (era în 1826). A fost chemat la palatul Mihailovski, unde i s-a propus orice slujbă şi orice post în regimentul de gardă, Briancianinov însă o ţinea una şi bună, zicând că el voieşte să se ducă la mânăstire.

„Mai onorabil e să-ţi salvezi sufletul, rămânând în lume”, a remarcat marele cneaz. „A rămâne în lume şi a dori să te mântuieşti – răspundea tânărul ofiţer – e totuna cu a nimeri în foc şi a dori să nu arzi”. A fost trimis totuşi să slujească în Cetatea Dinaburg. Aici, el îşi petrecea timpul în singurătate, bolind şi corespondând cu ieromonahul Leonid (Nagolkin), viitorul stareţ de la Pustia Optina, cu care făcuse cunoştinţă în Lavră. După convorbirea cu el, Briancianinov scria: „Părintele Leonid mi-a smuls inima … îl voi urma pe stareţ şi mă voi preda lui cu tot sufletul”.

În cele din urmă, sănătatea lui s-a înrăutăţit într-atât încât în 1827 demisia i-a fost acceptată. Asta s-a întâmplat fără ştirea părinţilor, care, aflând vestea, au încetat de a-i mai trimite vreun ajutor bănesc şi au rupt orice relaţie cu el.

Rămânând fără mijloace financiare, a sosit la Petersburg în straie ţărăneşti şi de acolo s-a îndreptat spre Mânăstirea Sfântul Alexandru Svirski, aflată pe malul Lacului Ladoga. Acolo vieţuia pe atunci părintele Leonid. În 1829 s-a aflat un timp la Pustia Optina.

În 1831, Briancianinov a primit schima mică în Catedrala Învierii Domnului din Vologda, luând numele de Ignatie în cinstea Sfântului Sfinţitului Mucenic Ignatie, Purtătorul de Dumnezeu.

La data de 4 iulie, în acelaşi an, a fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah, iar în 1832 a fost numit egumen al Mânăstirii Lopotov. La 1 ianuarie 1834, din dispoziţia sinodului, egumenul Ignatie a fost ridicat la rangul de arhimandrit şi trimis, din ordinul împăratului, la Pustia Serghievo, nu departe de Sankt-Petersburg. Aici a petrecut 23 de ani.

Împovărat de nenumărate sarcini gospodăreşti, Briancianinov a găsit totuşi timp să se ocupe şi de scris. Aici, în Pustia Serghievo, au fost create majoritatea operelor sale, inclusiv monumentalul „Patericon”.

Exprimarea în scris era pentru el o necesitate duhovnicească. „Scrierile lui purtau pecetea harului dumnezeiesc. El scria atunci când slovele dumnezeieşti se atingeau de urechea lui fină, când în inima lui răsăreau cuvintele trimise de Dumnezeu”, stă scris în viaţa compusă la canonizarea lui. În articolul „Păstorul creştin şi artistul creştin”, Sfântul Ierarh Ignatie scrie: „Când talentul îşi însuşeşte caracterul evanghelic, acest proces fiind la început însoţit de trudă şi luptă lăuntrică, atunci artistul este iluminat de sus, numai atunci el poate să grăiască cu sfinţenie, să psalmodieze cu sfinţenie, să picteze cu sfinţenie”.

Ale sale „Experienţe ascetice” au fost primite cu dragoste în cele mai austere şi îmbunătăţite mânăstiri: Pustia Sarovului, Pustia Optina, Lavra Sfânta Treime de la Serghiev Posad ş.a..

La Sfântul Munte Athos, scrierile lui Ignatie au trezit o admiraţie plină de evlavie faţă de autorul lor. În scurt timp, ele au fost recunoscute în toate eparhiile ca unul din cele mai bune îndreptare pentru viaţa duhovnicească; în plus, scrisorile lui se îndreptau către toate colţurile Rusiei, multe din ele fiind scrise cu o adevărată măiestrie.

Sfântul Ierarh Ignatie era cu totul lipsit de conştiinţa trufaşă că este scriitor. El considera că scrierile sale aparţin patrimoniului Bisericii.

Ca urmare a climei neprielnice, Sfântul Ierarh Ignatie era mereu bolnav. Iarna anului 1847 şi-a petrecut-o în chilie, dar aproape în fiecare zi era văzut la masa de scris. În primăvară a cerut să fie slobozit din funcţia de egumen, dar nu i s-a acordat decât un concediu de un an. În 1847 soseşte la Mânăstirea Nicolo-Babaievski de pe Volga, unde, în mijlocul unei naturi minunate îşi mai întăreşte sănătatea. În 1856, el vine la Pustia Optina, intenţionând să-şi clădească o chilie la schit, pentru a se închide în tăcere pentru tot restul vieţii. Din nou nu este lăsat la odihnă.

În data de 27 octombrie 1857, arhimandritul Ignatie este sfinţit episcop al Caucazului. În noiembrie, el este chemat de împărăteasa Alexandra Fedorovna, care-i înmânează o panaghie împodobită cu briliante şi rubine în amintirea împăratului defunct. Noul episcop părăseşte Pustia Serghievo, neavând nici măcar bani de drum, căci nu agonisise nimic. El este nevoit să se împrumute de la o persoană particulară.

În ianuarie 1858 soseşte la Stavropol. Eparhia s-a dovedit a fi într-o stare deplorabilă. A trebuit să ia totul de la început.

În 1861, el se îmbolnăveşte grav şi devine clar că trebuie să părăsească definitiv tărâmul de activitate pastorală. Se mută cu traiul în Mânăstirea Nicolo-Babaievski.

Văzând că mânăstirea este săracă – în casa de bani erau doar 60 de ruble – el îşi vinde panaghia, cadoul împărătesei, cu 30 de mii de ruble, donând aceşti bani pentru nevoile mânăstireşti. În ultimii săi ani, Sfântul Ierarh Ignatie se ocupă de lecuirea propriilor boli, ca şi de ale ţăranilor suferinzi veniţi din tot ţinutul; renovează, şi în exterior şi în interior, chinovia modestă şi tihnită, care începuse pe vremea lui să primească tot mai mulţi pelerini; pregăteşte pentru tipar „Patericul” şi scrie câteva lucrări noi.

Articolele, tratatele, predicile şi scrisorile sale din ultima perioadă conţin o uimitoare bogăţie a gândirii, iluminată dinlăuntru de un sentiment viu al iubirii duhovniceşti.

Episcopul Ignatie a adormit în linişte şi pace, la ceasul rugăciunii, în data de 30 aprilie 1867.

Cu toate că majoritatea scrierilor sale este destinată monahilor, în general însă ele sunt adresate, după cum arată el însuşi în prefaţa la volumul IV, „tuturor creştinilor pravoslavnici, dornici să se familiarizeze cu viaţa ascetică după cugetul Sfinţilor Părinţi, după cugetul Bisericii”. El a găsit de cuviinţă „să înfăţişeze societăţii creştine un rezumat al viziunii sale asupra Pământului Făgăduinţei”, adică a mânăstirii veşnice a sufletului.

În veacul de acum lumea sortită pieirii şi fizic şi duhovniceşte, literalmente imploră mântuirea.

Toată lumea cunoaşte actuala criză ecologică, care este urmarea crizei spirituale a omenirii, ajunsă la apogeul prăbuşirii sale sufleteşti. După cum spunea ieromonahul Serafim Rose, în 1982: „Vizitatorul din orice ţară a secolului al XIX-lea, uitându-se la programele noastre de televiziune, la atracţiile, reclamele, filmele şi muzica noastră – aproape la fiece aspect al culturii noastre moderne – ar crede că a nimerit în ţara unor smintiţi, care au pierdut orice contact cu realitatea cotidiană. De multe secole, forţele întunericului ce pregătesc venirea antihristului se folosesc cu abilitate de slăbiciunile naturii omeneşti, convingându-ne că în această lume e bine să trăim lejer, necugetat, ,,frumos” şi ,,fericit”. Şi cum ar trebui de fapt să trăim ? Răspunsurile au fost date demult în scrierile unor astfel de scriitori ca Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov. Această literatură trebuie să fie citită anume astăzi”.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 34/martie-aprilie 2007

 

 

 

PARTEA A II-A

 

„Sarea ne pătrunde” – semnul apropierii sfârşitului

La un centenar de la dreptcredinciosul sfârşit al Episcopului Ignatie (Briancianinov)

 

Vremurile noastre se aseamănă cu vremurile din urmă – „sarea ne cuprinde”[2]. Păstorii Bisericii au rămas cu o înţelegere a creştinismului slabă, întunecată, confuză. O falsă înţelegere după buche, distrugând viaţa duhovnicească în societatea creştină, distrugând creştinismul, care este faptă, nu buche. Trist este să vezi, cui i-au fost încredinţate şi pe ce mâini au căzut oile lui Hristos, cui i-a fost încredinţată păstorirea şi mântuirea lor ! Apar „lupii îmbrăcaţi în blană de oaie”, recunoscuţi după faptele şi roadele lor. Toate acestea, însă, se petrec cu îngăduinţa Domnului. „Cei ce vor fi în Iudeea, să fugă la munte !” Cu un secol în urmă prin aceste cuvinte a caracterizat viaţa Bisericii timpului său marele luminător şi scriitor duhovnicesc, îndrumătorul vieţii creştin-ortodoxe, Sfântul Ierarh Ignatie (Briancianinov), a cărui prăznuire o cinstim în acest an 1967 († 30 aprilie 1867).

Oare nu suntem noi în zilele noastre mai în drept ca oricând să repetăm aceste aspre cuvinte prevestitoare ? Ori, anume în această privinţă – a totalei decăderi moral-duhovniceşti, ajunsă, se pare, până la limita extremă în acest din urmă veac, mai ales de la prăbuşirea catastrofală a patriei noastre, Rusia – cu adevărat am ajuns departe. E un ,,progres” întristător, vădind clar apropierea sfârşitului, potrivit cuvintelor pline de dumnezeiască înţelepciune ale Episcopului Ignatie.

 

Arhiepiscopul Averchie de Jordanville († 1976)

 

Încotro s-o apucăm, dacă cei cărora le sunt încredinţate sufletele oamenilor, le călăuzesc nu spre mântuire, ci spre pierzanie veşnică ?!

Este important că Sfântul Ierarh Ignatie, care din tinereţe năzuia din tot sufletul după o înaltă vieţuire moral-duhovnicească, fiind el însuşi un model al unei asemenea vieţuiri, ne istoriseşte aceasta nu din teorie, ci trecând el singur prin aceste încercări, după cum ne este cunoscut din descrierea vieţii sale.

Învăţămintele pe care le-a tras, în urma dezamăgirilor şi necazurilor îndurate de el personal, au fost descrise în ,,Experienţe ascetice”, ,,Predici ascetice”, ,,Scrisori către mireni”, ,,Prinos monahismului contemporan”, ,,Patericon” şi alte lucrări, ajunse până la noi. Ele alcătuiesc o bibliotecă extrem de valoroasă pentru oricine este interesat de problemele vieţii moral-duhovniceşti şi îndeosebi pentru cel ce doreşte nu numai să ,,filozofeze” (ceea ce se întâmplă adesea cu totul zadarnic şi fără de nici un folos !), ci şi să ducă o viaţă duhovnicească, aşa cum a trăit cu adevărat Episcopul Ignatie. Scrierile Sfântului Ierarh Ignatie apar ca deosebit de preţioase pentru noi, deoarece sunt scrise din proprie experienţă duhovnicească.

Este important să ştim că Sfântul Ierarh Ignatie, după cum subliniază el însuşi, caută răspuns şi îndrumare la Sfinţii Părinţi din vechime, vorbind puţin de la sine.

Iată, de pildă, cum descrie el, în epilogul „Patericonului”, epoca contemporană lui: „De la tabloul înfăţişat nouă de antichitate să ne întoarcem la viaţa contemporană. Ce putem zice despre noi înşine ? Cum să trăim, cum să acţionăm ? Răspunsul la aceste întrebări îl găsim la monahii din vechime: ei au prevestit starea actuală; ei au conturat şi modul de acţiune în această situaţie. „În vremurile din urmă – glăsuia unul dintre ei – cei ce vor lucra cu adevărat pentru Dumnezeu, se vor ascunde cu înţelepciune de oameni şi nu vor face semne şi minuni printre ei, ca în vremea de faţă. Ei vor păşi pe calea faptelor, dizolvate în smerenie şi în împărăţia Cerurilor, şi se vor dovedi mai mari decât Părinţii, care s-au proslăvit prin semne” (al 4-lea răspuns al Prea Cuviosului Nifon).

Câtă temeinică călăuzire, câtă mângâiere găsim în aceste cuvinte profetice ale înduhovnicitului părinte ! Această mărturie este extraordinar de importantă ! Din cele spuse reiese clar: acolo unde este multă gălăgie, autoreclamă, căutarea popularităţii cu orice preţ, adică acolo unde lipseşte în mod evident smerenia şi se observă dorinţa de slavă sau de preamărire a sinelui în faţa altora, prin intermediul unor fapte şi merite reale sau exagerate şi închipuite, acolo nu este o veritabilă slujire a lui Dumnezeu.

Şi ce este acolo ?

Acolo este numai făţărnicie, spune Sfântul Ierarh Ignatie, citându-l pe Sfântul Tihon de Zadonsk.

„Teme-te de această făţărnicie”, ne învaţă mai departe Episcopul Ignatie: „Teme-te de făţărnicie, în primul rând în tine însuţi, apoi în ceilalţi; teme-te de aceea, că este în spiritul timpului, fiind în stare să molipsească pe oricine, la cea mai mică înclinare spre o purtare uşuratică … Urmăreşte făţărnicia în tine însuţi, izgoneşte-o dinlăuntrul tău; fereşte-te de gloatele molipsite de ea, care acţionează voit sau inconştient în această direcţie, mascând slujirea lumească prin slujirea lui Dumnezeu, căutarea bunurilor trecătoare prin căutarea bunurilor veşnice, ascunzând sub masca sfinţeniei un trai şi un suflet vicios, supus în întregime patimilor”.

Iată o trăsătură extrem de caracteristică, proprie mai ales vremurilor noastre, şi dezvăluită nouă de către Sfântul Ierarh Ignatie pentru a ne preveni, ca un cunoscător experimentat al vieţii duhovniceşti.

A doua trăsătură, subliniată nu o dată de Sfântul Ignatie în scrierile sale, este secătuirea binecuvântaţilor păstori ai adevăratei vieţi moral-duhovniceşti, şi în legătură cu aceasta – ceea ce este deosebit de important în vremurile noastre a şti şi a cunoaşte fiecare sârguitor pentru a-şi salva sufletul – înmulţirea falşilor învăţători, înşelaţi de ispitirile demonice şi târând întreaga omenire în această minciună. E necesară o prudenţă deosebită, cum nu o dată ne prevenea Sfântul Ignatie, ca „să nu confundăm lupul cu păstorul” şi să nu ne încredem cu uşurinţă în acela care poate să-ţi ducă sufletul la pierzanie, călăuzindu-l pe un drum fals. Potrivit cuvintelor sfântului, vremurile noastre sunt vremurile excesivei sărăciri de îndrumători înduhovniciţi, de aceea, este cu neputinţă a mai găsi „stareţi” adevăraţi, cum au fost cei din vechime; este cu mult mai sigur să ne conducem după Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi.

În legătură cu aceasta, însuşi Sfântul Ierarh Ignatie îşi aminteşte cât de mult a suferit de pe urma deselor întâlniri cu aşa-zişii ,,îndrumători” duhovniceşti, bolnavi ei înşişi de orbire şi amăgire de sine, şi câte zguduiri amare şi grele a îndurat din această pricină.

A treia trăsătură caracteristică vremurilor noastre este neobişnuita înmulţire a ispitelor de tot felul, din cele mai felurite, toate îndepărtându-l pe om de la slujirea sinceră şi neprefăcută a lui Dumnezeu.

,,Vai lumii din pricina smintelilor ! Că smintelile trebuie să vină”, a prevestit Domnul. Năvălirea smintelilor va fi îngăduită de Dumnezeu, tot aşa după cum şi suferinţa sufletească din pricina smintelilor va fi cu îngăduinţa Domnului. Către sfârşitul lumii ispitele se vor înmulţi într-atât, încât ,,pentru înmulţirea fărădelegii, va răci iubirea multora” (Matei 24, 12), iar ,,când va veni Fiul Omului, oare va afla credinţa pre pământ ?” (Luca 18, 8) „Poporul lui Israil”, Biserica, „va cădea de sabie”, zice Domnul, „sui-se-va mânia Mea” (Iezechiil 38, 18). Vieţuirea după Dumnezeu va deveni din cale-afară de anevoioasă.

Aceasta se va întâmpla din cauză că celui ce trăieşte în mijlocul ispitelor, îi este imposibil să nu cedeze ispitelor. Aşa cum gheaţa se topeşte şi se preface în apă sub acţiunea căldurii, aşa şi inima preaplină de samavolnicie, fiind supusă influenţei ispitelor, mai cu seamă celor permanente, se moleşeşte şi se perverteşte.

,,O, vremi nenorocite ! O, stare nenorocită ! exclamă Sfântul Ierarh Ignatie, contemplând această deprimantă privelişte a ispitelor. ,,O, dezastru duhovnicesc, nevăzut oamenilor pătimaşi, neasemuit mai mare decât toate calamităţile naturale ! O, nenorocire, începută în timp şi nesfârşindu-se în timp, ci trecând în veşnicie ! O, nenorocirea nenorocirilor, înţeleasă numai de drepţii creştini şi de adevăraţii monahi, ascunsă celor pe care-i învăluie şi-i pierde !”

Cuvinte de aur ale Sfântului Ierarh Ignatie ! Ne aflăm, de pe acum, chiar în faţa acestor nenumărate ispite, care îngreuiază atât de mult ,,vieţuirea după Dumnezeu” a oamenilor de azi. Dar câţi oare îşi dau seama în zilele noastre de caracterul dăunător al acestor ispite ? Sub ochii noştri au loc evenimente cutremurătoare în lume, bunăoară, sângeroasa catastrofă abătută asupra patriei noastre Rusia, formarea unor state ateiste, luptătoare împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii, cultul făţiş al satanei.

Însă majoritatea, asemenea unor orbi, parcă n-ar vedea nimic din toate acestea, chiar se supără, când li se arată adevărul: ,,Ce tot vorbiţi ? Nu se întâmplă nimic deosebit. Aşa a fost dintotdeauna !” ş.a.m.d..

Această orbire spirituală a majorităţii contemporanilor, care se numesc creştini (este îngrozitor, dar trebuie s-o spunem: printre ei aflându-se nu puţini clerici !), cât şi celelalte sminteli, înmulţindu-se pe zi ce trece, împiedică tot mai mult ,,vieţuirea după Dumnezeu”.

Potrivit cuvintelor Episcopului Ignatie, acesta este semnul clar al apostaziei, care a început şi progresează cu repeziciune în zilele noastre şi despre care a proorocit Sfântul Apostol Pavel în Epistola a doua către Tesaloniceni (II Tesaloniceni 2, 3).

,,Vieţuirea după Dumnezeu – spune Episcopul Ignatie – va deveni foarte anevoioasă, din pricina apostaziei generale. Mulţimea apostaţilor, intitulându-se şi prezentându-se în aparenţă drept creştini (!?!), îi vor prigoni cu atât mai lesne pe veritabilii creştini. Apostaţii, înmulţindu-se, vor împresura pe adevăraţii creştini cu nenumărate intrigi, vor pune nenumărate piedici în calea bunelor intenţii de mântuire şi slujire a Domnului, după cum arată Sfântul Tihon de Zadonsk. Ei vor lupta împotriva robilor lui Dumnezeu, recurgând la forţa autorităţilor de stat, prin represalii şi denunţuri, prin diverse uneltiri, amăgiri şi prigoană feroce …

În vremurile din urmă, adevăratul monah (desigur, acest lucru este valabil pentru orice creştin adevărat !) abia dacă va găsi vreun adăpost îndepărtat şi ascuns pentru a sluji acolo cu oarecare libertate lui Dumnezeu, şi pentru a nu se lăsa antrenat de către apostazie şi apostaţi în slujire satanei.

Cine, văzând ce se petrece acum în lume, inclusiv slujirea satanei în mod făţiş, poate spune că aceste vremuri n-au venit încă ?

Fără îndoială că ele au şi venit, dacă Sfântul Ignatie scria cu peste o sută de ani în urmă despre aceste vremuri: ,,În viitor, vremurile vor fi tot mai grele. Creştinismul, ca duh, se îndepărtează din mediul uman, fără ca gloata agitată şi aservită lumii deşertăciunii, să observe, lăsându-l propriei decăderi !”

Este foarte important să semnalăm că acei oameni care fac parte din gloata agitată şi aservită ,,lumii deşertăciunii” sunt cei care într-atât s-au afundat ei înşişi în deşertăciune, predându-se slujirii lumii acesteia, care zace sub puterea celui rău, după cuvântul apostolului (I Ioan 5, 19), încât şi-au pierdut vederea duhovnicească.

De aceea, tot ce se petrece acum în lume li se pare absolut normal, firesc, ceva cu care trebuie să ne împăcăm. Ei se supără grozav pe acei ce încearcă să le deschidă ochii, din cauză că aceştia nu-i lasă să trăiască tihnit, cu plăcerile lor.

În continuare, Episcopul Ignatie scrie: ,,Se împlinesc proorociile Scripturii despre apostazia de la creştinism a popoarelor trecute de la păgânism la creştinism. Apostazia a fost prevestită de către Sfânta Scriptură cu toată claritatea şi este o mărturie a faptului cât de adevărat este tot ce s-a spus în Scriptură”.

Iată de ce adevăratul creştin nu trebuie să intre în panică, observând acest sumbru tablou al apostaziei, spre deosebire de unii, care cu naivitate şi necugetat se sperie, preferând să nu vadă apostazia şi să tacă.

Dreptcredinciosul creştin cunoaşte din cuvintele lui Hristos Mântuitorul Însuşi că toate acestea ,,trebuie să fie” (Marcu 13, 7; Luca 21, 9), însă el nu trebuie să închidă ochii asupra lor, ci este dator să fie pe deplin conştient faţă de cele ce se întâmplă, şi să aprecieze corect toate evenimentele în care se manifestă apostazia, ca să ştie cum să se comporte spre a nu fi târât de puhoiul apostaziei.

Spre a ne călăuzi, Episcopul Ignatie spune: ,,Apostazia are loc cu îngăduinţa Domnului, nu încerca s-o opreşti cu slabele tale puteri …”

Ce înseamnă aceasta ? Înseamnă oare să ne împăcăm cu apostazia şi să ,,ne integrăm” în ea ? Nu, desigur ! Iată însă cum trebuie să acţionăm: ,,Îndepărtează-te, păzeşte-te tu însuţi de ea: aceasta este de ajuns. Cunoaşte duhul vremii, cercetează-l, ca să te poţi feri pe cât posibil de influenţa lui !

De aceea, tăcerea asupra apostaziei este criminală. N-avem voie să păstrăm tăcere asupra apostaziei, să ne liniştim pe noi înşine şi pe alţii, că totul ar fi în ordine, că nu avem de ce să ne tulburăm.

Cu toate că nu ne stă în puteri ,,să oprim apostazia cu slabele noastre puteri”, datoria iubirii noastre creştineşti ne porunceşte nu numai să ne ferim, şi să ne păzim noi înşine, ci să-i păzim, să-i avertizăm şi pe semenii noştri, care nu văd şi nu observă nimic. Aici se cuvine să ne amintim minunata cugetare a unuia dintre cei mai mari stâlpi ai Bisericii noastre, Sfântul Grigorie Teologul: ,,Prin tăcere Îl trădăm pe Dumnezeu”.

Nu se cade a tăcea despre ceea ce este de primă necesitate: salvarea sufletelor omeneşti !

Să cugetăm în continuare pe marginea cuvintelor Episcopului Ignatie, care ne deschid ochii asupra celor ce se întâmplă în prezent în lume: ,,Apostazia a început de la un timp să înainteze rapid, liber şi făţiş. Urmările vor fi din cele mai triste. Facă-se voia Domnului !”

Oare noi nu observăm toate acestea ? Cu puţină vreme în urmă, părea de neconceput acea totală neruşinare din viaţa moral-religioasă a oamenilor, care se petrece în prezent sub ochii noştri, inclusiv până la lepădarea completă de Hristos, respingerea oricăror principii moral-religioase şi slujirea făţişă a satanei.

Ar fi de prisos să facem o paralelă între persecuţiile actuale ale dreptei credinţe în Hristos, sub toate formele ei, şi cele ce s-au petrecut în zorii creştinismului. Atunci creştinii erau prigoniţi de păgânii care nu-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, nu ştiau de El. Iar acum prigonesc credinţa creştină, aprig şi nemilos, cei care Îl cunosc prea bine pe Hristos şi sublima învăţătură propovăduită de El, şi adesea renegaţii conştienţi, care şi-au vândut sufletul satanei pentru bunăstarea materială.

Citim cu înfricoşare prevestirile Episcopului Ignatie, pe care le vedem împlinindu-se sub ochii noştri: ,,Dumnezeu cel milostiv să ocrotească rămăşiţa credincioşilor. Dar această rămăşiţă este mică şi devine tot mai săracă şi mai săracă … Lucrarea credinţei pravoslavnice poate fi recunoscută ca apropiindu-se de deznodământul hotărâtor … Numai milostivirea deosebită a lui Dumnezeu poate opri atotnimicitoarea epidemie morală, o poate opri pentru un timp, pentru că trebuie să se împlinească ceea ce a fost prezis în Scripturi”.

,,Judecând după spiritul timpului şi după frământarea minţilor, suntem îndreptăţiţi să credem că edificiul Bisericii, care se clatină de mult timp, se va cutremura straşnic şi repede. Nu are cine să-l susţină şi cine să se împotrivească. Măsurile întreprinse pentru susţinerea lui au fost împrumutate din stihiile lumii, vrăjmaşe Bisericii, şi mai curând vor grăbi căderea ei, decât s-o oprească”.

Aceste cuvinte parcă sunt copiate din realitatea zilelor noastre ! Chiar acum noi suntem martorii acestei ,,cutremurări straşnice şi rapide”. Iar măsurile luate, într-adevăr, nu sunt nicidecum împrumutate de acolo de unde ar fi trebuit împrumutate, adică de pe tărâmul duhovnicesc, ci din acele ,,stihii ale lumii, vrăjmaşe Bisericii”, adică din sfera pasiunilor umane, care nu tind către cele dumnezeieşti, ci la cele omeneşti. Bineînţeles, astfel de măsuri nu numai că nu vor opri căderea Bisericii, ci mai degrabă o vor accelera.

Unii vor zice: ,,Ascultaţi, ce tot vorbiţi, despre ce prăbuşire a Bisericii este vorba, când noi avem legământul hotărât al lui Hristos care spune: ,,Voiu zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Foarte adevărat, cuvintele lui Hristos sunt fără îndoială de netăgăduit, însă nu se ştie de ce, uităm că prin aceste cuvinte Hristos nu arată hotarele Bisericii, pe care ,,porţile iadului nu o vor birui”. Nu se spune care anume Biserică va fi aceea: a Constantinopolului, Rusă, Sârbă, Bulgară, Biserica Rusă din diaspora, sau oricare alta. Se spune simplu „Biserica”, adică, până la sfârşitul veacului şi cea de-a doua venire a lui Hristos, adevărata Biserică nu va dispare de pe faţa pământului, ci va subzista. Biserica va rămâne Biserică cu toate înaltele ei legăminte, împuterniciri şi drepturi binecuvântate ce-i aparţin, chiar şi în cazul când în ea va rămâne un singur episcop şi minimum de credincioşi. Iar restul se va clătina şi va cădea, va fi ,,biruit de porţile iadului”, chiar dacă va continua să se numească ,,Biserică”.

Iată ce trebuie de avut în vedere pentru a evalua corect evenimentele care au loc în zilele noastre !

,,Nu avem de unde aştepta restabilirea creştinismului”, scrie mai departe Episcopul Ignatie, „vasele Sfântului Duh au secat definitiv pretutindeni, chiar şi în mânăstiri, aceste tezaure de evlavie şi daruri harice, ori, substanţa Duhului dumnezeiesc poate fi suplinită şi restabilită numai prin uneltele Sale. Îndelungata şi milostiva răbdare a Domnului îngăduie să se prelungească şi să fie amânat deznodământul final pentru cei rămaşi, care se vor mântui. Între timp, cei ce putrezesc sau au putrezit, vor atinge deplina putreziciune. Cei ce vor să se mântuiască, trebuie să înţeleagă bine acest lucru şi să folosească timpul dat spre mântuire, ,,căci timpul scurt este”, iar trecerea în veşnicie este aproape pentru fiecare din noi.

Se cuvine să fim mai împăciuitori faţă de starea Bisericii şi totodată înţelegători. Această stare jalnică este îngăduită de sus.

Stareţul Isaia spunea: ,,Înţelege vremea ! Nu aştepta buna orânduire în structura bisericească îndeobşte. Fii mulţumit că există posibilitatea mântuirii individuale a celor care vor să se mântuiască”.

Sfaturi care parcă ne sunt date direct nouă, pentru a nu ne descuraja, a nu cădea în deznădejde, văzând ce se petrece. Cel mai greu este, desigur, în aceste vremuri, după cum remarca Sfântul Ierarh Ignatie, a suporta singurătatea spirituală.

,,Mântuieşte-te singur ! Fii fericit dacă vei afla măcar un colaborator adevărat în lucrarea de mântuire: acesta e cel mai mare şi mai de preţ dar al Domnului, în zilele noastre. Păzeşte-te, vrând să-ţi salvezi aproapele, să nu te tragă el în prăpastia pierzaniei. Acest din urmă lucru se întâmplă la tot pasul”.

Iată ce vremuri grele vor veni pentru mântuire, şi aceste vremuri au şi venit !

,,Mântuindu-te, mântuieşte-ţi sufletul !”, li s-a spus ultimilor creştini. Sunt cuvintele Sfântului Duh, subliniază Sfântul Ierarh Ignatie, vrând să ne impună tărie şi o vigilenţă sporită faţă de sinele nostru.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 35/mai-iunie 2007

 

 

 

PARTEA A III-A

 

„Sarea ne pătrunde” – semnul apropierii sfârşitului

La un centenar de la dreptcredinciosul sfârşit al Episcopului Ignatie (Briancianinov)

 

Potrivit Episcopului Ignatie, apostazia, spre care se îndreaptă tot mai rapid epoca modernă, este premergătoare apariţiei în lume a potrivnicului lui Hristos – antihristul. Ea va pregăti venirea şi urcarea pe tron a antihristului, fiind ,,încununată” de acest eveniment, după care va începe perioada înfricoşătoare a ultimei bătălii decisive a diavolului cu Dumnezeu şi cu Hristosul Său. Având ca temei proorociile unor Părinţi ai Bisericii, Episcopul Ignatie ne istoriseşte pe larg despre aceasta în remarcabila sa lucrare ,,Despre minuni şi semne”.

Antihristul va apărea ca o urmare firească a sărăcirii în oameni a ,,înţelepciunii şi cugetării duhovniceşti”, ,,a lipsei de dreaptă cunoştinţă a lui Dumnezeu”, care vor confunda lucrarea diavolului cu lucrarea lui Dumnezeu; înainte de venirea antihristului, întreaga ambianţă a lumii va fi de aşa natură, încât antihristul va apărea ca o consecinţă inevitabilă a acestei ambianţe realmente antihristice, a acestei stări de spirit antihristice a omenirii.

Iată de ce încă Sfântul Apostol Ioan Teologul vorbea despre mai ,,mulţi antihrişti” (I Ioan 2, 18). Iată de ce putem vorbi despre manifestarea în lume a ,,duhului antihristic” cu mult înainte de venirea la putere a antihristului în persoană.

A vorbi despre aceasta nu înseamnă deloc a lua asupra noastră îndrăzneala de ,,a prezice” timpul venirii antihristului care, potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi, nu-i este cunoscut nimănui cu precizie, deşi multe semne se arată.

Trebuie să vorbim despre aceasta, pentru a nu fi înşelaţi de antihrist, care va fi un amăgitor şi un seducător extrem de iscusit, capabil chiar să facă semne şi minuni false.

Iată cum vorbeşte Sfântul Ierarh Ignatie despre această ispitire primejdioasă şi păgubitoare pentru suflet, având ca temei învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi: ,,Înainte de a doua venire a lui Hristos, când creştinismul, cunoştinţa şi cugetarea duhovnicească vor sărăci în ultimul grad printre oameni, ,,se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi, şi vor da semne mari şi minuni, cât să amăgească de va fi cu putinţă, şi pre cei aleşi” (Matei 24, 24).

 

Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov

 

Antihristul însuşi va face minuni multe, ca să uimească şi să satisfacă ignoranţa şi mintea profană, le va da ,,semnul din Cer” căutat şi cerut de ei. ,,A cărui venire, spune Sfântul Apostol Pavel, este după lucrarea satanei întru toată puterea şi semne şi minuni ale minciunii, şi întru toată amăgirea nedreptăţii întru cei pieritori; pentru că dragostea adevărului n-au primit ei ca să se mântuiască” (II Tesaloniceni 2, 9-10).

Neştiinţa şi cugetarea lumească, văzând aceste minuni, nu se vor opri câtuşi de puţin să chibzuiască, ci le vor primi neîntârziat în duhul lor, înrudit cu duhul aceluia; în orbirea lor se vor închina lui şi vor primi lucrarea satanei ca pe o supremă manifestare a puterii dumnezeieşti, şi antihristul va fi primit în grabă, pe negândite (Sfântul Efrem Sirul).

,,Atunci va plânge tot pământul, va plânge marea şi văzduhul, împreună cu dobitoacele sălbatice şi cu păsările cerului; vor plânge munţii şi dealurile şi tulpinile câmpului; vor plânge şi luminătorii cerului împreună cu stelele pentru neamul omenesc, căci de bunăvoie s-au încredinţat tiranului” (Sfântul Efrem Sirul).

,,Oamenii nu vor pricepe că minunile lui nu au nici un scop binevoitor, înţelept, nici o semnificaţie aparte; că acestea sunt departe de adevăr şi pline de înşelăciune, sunt o comedie monstruoasă, răutăcioasă şi fără noimă, menită să zăpăcească şi să contrarieze, să înşele, să smintească şi să captiveze prin magia nălucirilor pompoase, deşarte şi inutile.

Nu-i de mirare că minunile antihristului vor fi acceptate necondiţionat şi cu admiraţie de către apostaţii de la creştinism, duşmanii adevărului, potrivnicii lui Dumnezeu: ei sunt deja pregătiţi pentru primirea făţişă, activă a trimisului şi uneltei satanei, a doctrinei sale, a tuturor activităţilor sale, fiind din timp în comunicare spirituală cu satana.

Faptul că minunile şi semnele antihristului îi vor pune în încurcătură şi pe ,,aleşii lui Dumnezeu” merită atenţie deosebită şi adâncă compasiune”.

Aceste din urmă cuvinte prevenitoare sunt importante mai ales pentru cei ce privesc cu superficialitate actuala pregătire a omenirii pentru venirea antihristului, rămânând orbi, în pofida realităţii, şi nevrând să vadă semnele evidente ale acestei febrile pregătiri a întronizării antihristului de către partizanii săi, care şi-au vândut deja sufletul satanei în schimbul satisfacerii libere şi fără oprelişti a ,,poftei trupeşti”, a ,,poftei ochilor” şi ,,trufiei vieţii”, adică: a senzualităţii, cupidităţii şi iubirii de slavă (I Ioan 2, 16).

Trebuie să ştim şi să nu uităm cât de mare va fi viclenia antihristului şi cât de perfid va acţiona el, dacă şi ,,aleşii lui Dumnezeu”, adică drepţii creştini, vor fi în încurcătură, nefiind în stare să se dumirească de îndată şi să-l demaşte pe antihrist, nu vor putea să-l identifice de la început.

Potrivit cuvintelor Sfântului Ierarh Ignatie, motivul acestei confuzii şi a puternicei influenţe a antihristului asupra oamenilor stă în viclenia şi ipocrizia infernală a acestuia, mascând o cumplită răutate, cât şi în obrăznicia lui neînfrânată şi nemăsurată, în sprijinul masiv acordat lui din partea spiritelor damnate şi, în sfârşit, în capacitatea de a produce miracole, deşi false, dar totuşi extraordinare.

Viclenia şi făţărnicia, iată trăsăturile specifice cu precădere epocii noastre. Inocularea lor în spiritul oamenilor pregăteşte omenirea pentru primirea facilă şi fără complicaţii a antihristului.

„Închipuirea omenească – scrie mai departe Sfântul Ierarh Ignatie – este neputincioasă în a-şi reprezenta pe sceleratul care va fi antihristul; este nefiresc pentru inima omenească, chiar pervertită, a crede că răul poate să ajungă la gradul atins în zilele antihristului”.

,,El va trâmbiţa despre sine însuşi, intitulându-se propovăduitor şi restaurator al autenticei cunoştinţe despre Dumnezeu. Cei ce nu înţeleg creştinismul vor vedea în el reprezentantul şi apărătorul adevăratei religii şi se vor alipi lui. Va predica despre sine că este adevăratul Mesia cel făgăduit. Slugile sale, adepte ale cugetării lumeşti, vor aclama venirea lui; văzând slava, atotputernicia şi aptitudinile sale geniale, amploarea manevrării stihiilor telurice, vor crede în el şi-l vor preamări ca pe un dumnezeu, devenind părtaşii lui” (Sfântul Efrem Sirul).

,,La început se va arăta blând, milostiv şi drept, iubitor, seducător, frumos şi plin de tot felul de virtuţi. Cei care vor accepta adevărul lumii decăzute ca fiind drept, îl vor primi şi i se vor închina din cauza înaltelor sale virtuţi, nelepădându-se de el pentru adevărul Evangheliei” (Prea Cuviosul Macarie cel Mare).

,,Antihristul va propune omenirii organizarea bunăstării şi prosperităţii depline pe pământ, va promite onoruri, bogăţii, tot confortul şi plăcerile trupeşti. Iubitorii de cele lumeşti îl vor venera pe antihrist şi-l vor numi stăpânul lor”.

Iată tabloul viu a ceea ce observăm în prezent, cu toate că antihristul ca persoană concretă nici nu există încă. Dar ,,predecesorii” lui activează deja în lume, în acelaşi mod în care va acţiona el însuşi. Din acest punct de vedere devin clare toate aceste mişcări contemporane din viaţa religioasă bisericească, în genul ecumenismului, toate aceste chemări înflăcărate la unirea reciprocă ,,în numele iubirii creştineşti”, această înflorire a culturii şi civilizaţiei pur pământene, satisfăcând pasiunile şi poftele omeneşti, tot acest entuziasm dubios al ,,binefacerilor filantropice”. De câtă vigilenţă şi spirit prevăzător avem nevoie pentru a discerne adevărul de amăgeală, sinceritatea de viclenie şi prefăcătorie, pe veritabilul binefăcător de slujitorul ce-şi întinde cursele, a antihristului ce vine ! Cât de periculos este pentru adevăratul creştin din zilele noastre a intra în relaţii cu ,,binefăcătorii” şi a se folosi de ,,binefacerile lor !”

Şi aceasta încă nu e totul ! „Antihristul va desfăşura în faţa oamenilor o panoramă a felurilor miracole deşănţate, inexplicabile şi nemaipomenite; va înfricoşa lumea prin grandoarea minunilor sale, va satisface curiozitatea nechibzuită, ignoranţa profană şi superstiţiile de tot felul; ştiinţa umană va fi luată în râs, iar prin mijloace oculte va fi creată o nouă ştiinţă, diavolească. Toţi oamenii conduşi de lumina firii lor decăzute, înstrăinaţi de călăuzirea dumnezeieştii lumini, vor fi atraşi în cursa seducătorului. Observăm şi acum începutul tuturor acestor evenimente, deci putem să ne închipuim cu claritate ce va fi, când va apărea antihristul în persoană.

,,Semnele antihristului se vor manifesta cu precădere în văzduh” (Sfântul Efrem Sirul).

,,În văzduhuri se manifestă puterea stăpânitorului, puterea satanei” (potrivit Efeseni 2, 2; 6, 12). Minunile vor acţiona cel mai mult asupra ochilor, fermecându-i şi înşelându-i (Sfântul Simeon Noul Teolog). Sfântul Ioan Teologul, contemplând în Apocalipsă evenimentele lumii în preajma sfârşitului, spune că antihristul va „face semne mari, ca şi foc să facă să se pogoare din cer pre pământ înaintea oamenilor” (Apocalipsa 13, 13). Acest semn este arătat în Scripturi, ca fiind cel mai mare semn, iar locul acestui semn este văzduhul: va fi o privelişte impunătoare şi înfricoşătoare.

Aceste fenomene se observă de pe acum, întrezărindu-se sub forma diverselor invenţii neobişnuite, nemaivăzute, desfăşurându-şi activitatea chiar ,,în văzduh”. „Minunile antihristului se vor adăuga la manifestările comportamentului său sofisticat, în intenţia de a-i face pe oameni complicii săi. Cei ce se vor împotrivi antihristului vor fi consideraţi instigatori, adversari ai bunăstării şi ordinii publice, vor fi supuşi persecuţiilor ascunse şi făţişe, vor fi osândiţi la chinuri şi cazne”.

Aceste lucruri ne sunt deja cunoscute ! Nu numai antihristul, ci şi predecesorii şi slugile lui au declanşat în epoca noastră prigoana camuflată ori deschisă a dreptcredincioşilor creştini, iar pe alocuri, ca de pildă în patria noastră Rusia, s-a ajuns şi la vărsare de sânge, tortură şi execuţii.

Toate acestea fiind comise sub cele mai ,,plauzibile” pretexte: creştinii au fost declaraţi ,,duşmani ai poporului”, ,,duşmani ai ordinii publice”, acuzaţi ca ,,răzvrătiţi”, iar în Biserică ,,schismatici”.

,,Spiritele viclene, răspândite în univers, vor inspira oamenilor o excelentă opinie generală despre antihrist, un entuziasm nemaipomenit, o atracţie de neînvins faţă de el” (Sfântul Efrem Sirul).

Ceva asemănător s-a observat deja în atitudinea faţă de acei predecesori ai antihristului, precum Lenin şi Stalin. Acestea au fost doar ,,repetiţii” a ceea ce se va petrece în proporţii şi mai grandioase în zilele antihristului. Sfânta Scriptură a descris prin multe trăsături grozăvia ultimei prigoane asupra creştinismului şi cruzimea prigonitorului. Ca trăsătură decisivă şi deosebită va sluji denumirea dată de Scriptură acestei creaturi cumplite: el este denumit ,,fiară” (Apocalipsa 13, 1), în timp ce arhanghelul căzut este numit ,,şarpe” (Facerea 3, 1).

Ambele denumiri redau cu fidelitate caracterul adversarilor Domnului. Unul acţionează în taină, altul făţiş; însă fiarei, ce se aseamănă cu toate fiarele (potrivit Apocalipsa 13, 2), reunind în sine cruzimea tuturor, „i-a dat ei balaurul puterea sa şi scaunul său, şi stăpânire mare” (Apocalipsa 13, 2). Va fi o încercare îngrozitoare pentru sfinţii lui Dumnezeu: viclenia, ipocrizia, minunile asupritorului se vor înmulţi ca să-i înşele şi să-i seducă; autoritatea neîngrădită a torţionarului, persecuţiile şi strâmtorările născocite şi camuflate cu ingeniozitate, îi vor pune pe creştini în cea mai grea situaţie; numărul lor mic va părea infim pe lângă întreaga omenire, iar învăţăturile lor vor fi minimalizate; dispreţul general, ura, prigoana, clevetirile, moartea violentă vor fi destinul lor. Numai sub călăuzirea şi cu ajutorul deosebit al harului dumnezeiesc, aleşii lui Dumnezeu se vor putea împotrivi vrăjmaşului şi vor fi în stare să mărturisească înaintea lui şi înaintea oamenilor pe Domnul Iisus Hristos”.

Dar cum şi de ce oamenii Îl vor respinge pe Hristos şi îl vor primi pe antihrist ?

Şi la această întrebare Sfântul Ierarh Ignatie dă un răspuns minunat: ,,Tot aşa cum L-au respins pe Hristos cu 19 secole şi ceva în urmă şi L-au răstignit pe cruce”.

,,Creştinismul ne-a fost propovăduit cu atâta certitudine, încât nu există justificare pentru acei ce nu-l cunosc. Motivul neştiinţei este unul: bunul plac, samavolnicia. Cum soarele luminează pe cer, aşa luminează creştinismul. Cel care închide ochii de bunăvoie, să-şi atribuie nevederea şi necunoaşterea sieşi, nu lipsei de lumină. Motivul respingerii lui Dumnezeu-Omul de către oameni se află în oameni, după cum tot în ei se află şi motivul acceptării antihristului”.

„Eu am venit întru numele Tatălui Meu, a mărturisit Domnul iudeilor, şi nu mă primiţi pre mine; de va veni altul întru numele său, pre acela veţi primi” (Ioan 5, 43). Ei sunt numiţi împreună, cei ce-L resping pe Hristos şi cei ce-l primesc pe antihrist, deşi antihristul e amintit ca unul ce va să vină. Neprimindu-L pe Hristos, potrivit dispoziţiei lor sufleteşti, ei s-au alăturat celor ce-l vor primi pe antihrist, cu toate că şi-au încheiat călătoria pământească cu multe secole înainte de venirea lui. Ei au comis fapta lui cea mai nelegiuită: uciderea lui Dumnezeu. Pentru timpul venirii lui, pentru el însuşi n-a fost lăsată o astfel de fărădelege. Precum duhul lor se află în stare de vrăjmăşie faţă de Hristos, tot aşa ei se află în comuniune cu antihristul, depărtaţi de el în spaţiu şi timp.

,,Şi tot duhul – spune Sfântul Ioan Teologul – care nu mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu nu este; şi acela este al lui antihrist, de care aţi auzit că va veni; şi acum în lume este” (I Ioan 4, 3).

Cei ce sunt conduşi de duhul antihristului în spiritul lor, intrând în legătură cu el, supunându-i-se şi închinându-i-se lui în duh, îl vor proclama dumnezeul lor. ,,Şi pentru aceea va trimite lor Dumnezeu lucrarea înşelăciunii, ca să crează ei minciunii; ca să se judece toţi care n-au crezut adevărului, ci au binevoit întru nedreptate” (II Tesaloniceni 2, 11-12).

În îngăduinţa Sa, Dumnezeu este un judecător drept. Îngăduinţa Domnului va fi, în acelaşi timp, satisfacţie şi acuzaţie, cât şi judecată a spiritului uman.

Antihristul va veni în vremurile predestinate lui. Venirea lui va fi anticipată de apostazia generală a majorităţii oamenilor de la credinţa creştină. Prin lepădarea de Hristos, omenirea se va pregăti pentru înscăunarea antihristului, primindu-l în duhul său. În însăşi starea de spirit umană va apărea cererea, chemarea antihristului, atracţia faţă de el, tot aşa cum într-o stare de grea suferinţă apare setea unei băuturi ucigătoare. Este lansată iniţiativa, chemarea societăţii umane, exprimându-se necesitatea imperioasă a geniului dintre genii, care ar impulsiona dezvoltarea şi prosperitatea materială la cele mai înalte cote, ar instala pe pământ acea bunăstare, faţă de care Raiul şi Cerul devin pentru om de prisos.

Antihristul va fi o consecinţă logică, justă şi firească a orientării generale, spirituale şi morale, urmată de omenire. De altminteri, tot ce observăm acum în lume, în viaţa social-politică şi bisericească a omenirii, corespunde întru totul prezicerilor expuse mai sus ale Episcopului Ignatie. Iar dacă ne gândim în mod serios la tot ceea ce se petrece, devine clar că încă niciodată, în întreaga sa istorie, lumea n-a fost atât de aproape de antihrist, ca în zilele noastre. Data apariţiei lui este doar o chestiune de timp, ce nu ne este încă dezvăluită.

Noi am fost avertizaţi despre cele ce se vor întâmpla şi vom fi pedepsiţi, dacă vom închide ochii cu uşurinţă asupra tuturor acestor evenimente, încredinţându-ne pe noi înşine şi pe alţii, că nu se întâmplă nimic deosebit, că totul e în ordine, că ar fi mai bine să fim concilianţi, şi ne vom lăsa ,,duşi de valurile vieţii”, ca şi ceilalţi, ori vom merge ,,în pas cu vremea” ce ne atrage cu repeziciune spre antihrist.

Câtă recunoştinţă îi datorăm noi, fiii şi fiicele Bisericii Ortodoxe, Sfântului Ierarh Ignatie pentru că, încă cu o sută de ani în urmă, a zugrăvit atât de viu în închipuirea noastră tabloul a tot ceea ce se întâmplă acum şi a ceea ce va mai fi poate, în viitorul apropiat !

,,Sarea ne cuprinde”, Biserica încetează de a mai fi Biserică. Ea devine pseudo-biserică, gata de a-l primi pe antihrist ca ,,Mesia”, în afară de ,,mica rămăşiţă” a dreptcredincioşilor care, potrivit cuvintelor Episcopului Ignatie devine ,,tot mai săracă şi mai săracă”. Toată cultura modernă şi întreaga viaţă umană, orientată exclusiv spre satisfacerea bunăstării aparente, pur materiale a oamenilor, pregăteşte stăruitor şi cu febrilitate omenirea pentru înscăunarea antihristului.

Prin urmare, a sosit timpul limită pentru fiecare din noi să hotărâm unde suntem şi cu cine: în această ,,mică rămăşiţă” a dreptcredincioşilor, în această ,,turmă mică a lui Hristos”, după cuvintele lui Hristos Mântuitorul Însuşi (Luca 12, 32), cu Hristos sau cu vrăjmaşul Său, antihristul ?

Aceasta ne învaţă scrierile insuflate de înţelepciunea dumnezeiască ale Sfântului Ierarh Ignatie !

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 36/iulie-august 2007

 

 

 

PARTEA A IV-A

 

Sfântul Ioan din Kronstadt şi papismul romano-catolic

 

În vremurile pe care le trăim, când apar atâtea discursuri amăgitoare despre aşa-zisa ,,unire a bisericilor”, când mişcarea ecumenistă se extinde şi se consolidează, suscitând entuziasmul multora, şi se adună periodic la sesiunile ,,Conciliului universal al Vaticanului”, ar fi timpul potrivit ca toţi drepţii creştini ortodocşi să-şi amintească ce părere avea marele nostru cuvios şi făcător de minuni, Sfântul Ioan din Kronstadt, despre papismul romano-catolic.

Iată ce scrie el, de pildă, în lucrarea sa ,,Gânduri despre Biserică”: ,,Nici una din confesiunile credinţei creştine, în afară de credinţa ortodoxă, nu-l poate conduce pe creştin la deplinătatea vieţii creştineşti sau a sfinţeniei şi la curăţirea desăvârşită de păcate şi la neputreziciune, deoarece celelalte confesiuni neortodoxe ,,ţin adevărul întru nedreptate” (Romani 1, 18), au amestecat deşarta înţelepciune şi minciuna cu adevărul şi nu sunt înzestrate cu acele mijloace de curăţire, renaştere, primenire, dăruite de Dumnezeu, care se află în posesia Bisericii Ortodoxe. Practica de secole, sau istoria Bisericii Ortodoxe şi a altor biserici, a demonstrat şi demonstrează aceasta cu o uimitoare claritate. Gândiţi-vă la mulţimea sfinţilor Bisericii noastre, de mai înainte şi din timpurile prezente, şi absenţa lor, după separarea bisericilor, în alte Biserici neortodoxe: catolică, luterană, anglicană”.

Iată extraordinarele cuvinte ale Sfântului Ioan, îndreptate parcă anume împotriva ultimei rezoluţii ,,ecumenice” a Conciliului de la Vatican: ,,Există numeroase confesiuni separate ale creştinismului, cu diverse structuri externe şi interne, cu diverse opinii şi teorii, adesea contrare adevărului dumnezeiesc al Evangheliei, predaniei Sinoadelor locale şi universale şi ale Sfinţilor Părinţi. Ele nu pot fi considerate toate ca adevărate şi salvatoare: indiferenţa faţă de credinţă, sau considerarea fiecărei credinţe drept egal de mântuitoare, duce la necredinţă şi lipsă de interes faţă de credinţă, la neglijenţă în îndeplinirea pravilelor şi canoanelor credinţei, la răceala creştinilor unul faţă de altul”.

 

Sfântul Ioan din Kronstadt (1829-1908)

 

“Simone, Simone, iată satana v-a cerut pre voi, ca să vă cearnă ca grâul” (Luca 22, 31). El, satana, a făcut şi face aceasta, adică a generat schisma şi ereziile. Urmaţi cu stricteţe unica, dreapta credinţă şi Biserică: ,,Un Domn, o credinţă, un botez. Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor” (Efeseni 4, 5-6).

În ce constă superioritatea nemărginită a Bisericii noastre Ortodoxe ?

Biserica Ortodoxă întrece toate Bisericile neortodoxe, în primul rând, prin adevărul său, prin ortodoxismul său păstrat şi cucerit cu sângele apostolilor, ierarhilor, mucenicilor, cuvioşilor şi al tuturor sfinţilor. În al doilea rând, prin aceea, că în modul cel mai sigur conduce spre mântuire pe cea mai netedă cale; că în mod sigur curăţeşte şi sfinţeşte, primeneşte prin mijlocirea ierarhiei, a sfintelor slujbe şi a posturilor; în al doilea rând, în modul cel mai reuşit învaţă cum să fim pe placul lui Dumnezeu şi să ne mântuim sufletele; ne îndrumă spre pocăinţă, îndreptare, rugăciune, preamărire, proslăvire. Unde mai găsiţi astfel de rugăciuni, imnuri de slavă, de recunoştinţă şi implorare, o slujbă bisericească atât de minunată, ca în Biserica Ortodoxă ? Nicăieri.

Cât de energic şi expresiv vorbeşte Sfântul Ioan despre totala absurditate a chintesenţei sistemului dogmatic papist – dogma greşită despre primatul papei de la Roma, în calitate de locţiitor infailibil al lui Hristos.

Iată cuvintele sale: ,,Iată eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20). Însuşi Domnul este veşnic prezent în Biserica Sa – pentru ce ne trebuie un locţiitor-papă ? Poate fi oare omul păcătos un locţiitor al Domnului ? Nu poate. Locţiitor al ţarului, locţiitor al patriarhului poate că există, însă locţiitor, înlocuitor al Domnului, al Împăratului fără de început şi Cârmuitorului Bisericii, nu poate fi nimeni. Cu adevărat, catolicii se înşeală. Doamne, fă-i să înţeleagă, cât de ridicoli sunt cei ce afirmă acest lucru, fiind împresuraţi de mândrie, ca de o salbă”.

Din această ,,dogmă” greşită şi păgubitoare, după opinia Sfântului Ioan, îşi trage obârşia, ca din rădăcina sa, tot răul în papism.

,,Cel mai dăunător lucru în creştinism, spune el, în această religie cerească, revelată de Dumnezeu, este primatul omului în Biserică, de pildă, al papei şi falsei sale infailibilităţi. Tocmai în această dogmă a infailibilităţii şi constă cea mai mare greşeală, pentru că papa este un om păcătos, şi vai şi amar, dacă el îşi va închipui că ar fi nesupus greşelii. Câte grave erori, fatale sufletelor omeneşti a născocit biserica papală, catolică în dogme, în ritualuri, în relaţiile ostile, anchilozate dintre catolici şi ortodocşi, în hulele şi clevetirile faţă de Biserica Ortodoxă, în injuriile adresate Bisericii Ortodoxe şi creştinilor ortodocşi. Şi de toate acestea se face vinovat infailibilul, chipurile, papă, cu doctrina sa şi a iezuiţilor, cu al lor duh al înşelăciunii, duplicităţii şi diverselor procedee incorecte ,,ad majorem Dei gloriam”.

Trebuie să facem parte din Biserica lui Hristos, al cărei Stăpân este Atotputernicul Împărat, Biruitorul iadului, Iisus Hristos. Împărăţia Sa este Biserica, care luptă cu începătoriile, stăpâniile şi stăpânitorii întunericului acestui veac, cu duhurile răutăţii, care sunt în văzduhuri, şi care alcătuiesc un imperiu organizat cu iscusinţă şi luptă extrem de perfid, subtil, dibaci şi eficace cu toţi oamenii, cunoscând la perfecţie toate patimile şi înclinaţiile lor.

Omul singur nu se poate lupta cu ei; chiar şi o societate prosperă, dar neortodoxă, adică fără Cârmuitorul Hristos, nu poate face nimic cu astfel de duşmani vicleni, ingenioşi, treji tot timpul, care şi-au însuşit la perfecţie ştiinţa războiului lor. Creştinul ortodox are nevoie de sprijinul puternic de sus, de la Dumnezeu şi de la sfinţii ostaşi ai lui Hristos, biruitori ai vrăjmaşilor mântuirii prin puterea harului lui Hristos, şi de la Biserica Ortodoxă pământească, de la păstori şi dascăli, apoi de rugăciunile comune şi de taine. O astfel de ajutătoare a omului creştin în lupta cu vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi este anume Biserica lui Hristos, din care, prin mila lui Dumnezeu, facem parte şi noi. Catolicii au inventat un nou cap, înjosind Unicul şi Adevăratul Cap al Bisericii – pe Hristos; luteranii au căzut şi au rămas fără cap; anglicanii la fel; ei Biserică nu au, legătura cu Capul este întreruptă, atotputernicul ajutor lipseşte, iar Veliar luptă din răsputeri cu toată viclenia şi pe toţi îi ţine în rătăcirea şi pierzania sa. Mare este numărul celor ce pier în necredinţă şi destrăbălare !”

Deci, iată care este cauza primară a răului în papismul romano-catolic, după cum observă just Sfântul Ioan: ,,Cauza tuturor falsurilor din Biserica Romano-Catolică este mândria şi recunoaşterea papei efectiv ca şef al Bisericii, şi încă infailibil. De aici provine toată opresiunea Bisericii Apusene. Asuprirea gândirii şi credinţei, suprimarea adevăratei libertăţi în credinţă şi în viaţă, peste toate papa şi-a pus mâna sa grea; de aici dogmele eronate, de aici diversele canoane şi reguli greşite cu privire la spovada păcatelor; de aici indulgenţele; de aici denaturarea dogmelor; de aici fabricarea unor sfinţi ai Bisericii Apusene şi a unor moaşte inexistente, neproslăvite de Dumnezeu; de aici ,,toată înălţarea (n.r.: trufia) ce se ridică împotriva ştiinţei lui Dumnezeu” (II Corinteni 10, 5) şi oricare împotrivire lui Dumnezeu sub aparenţa evlaviei şi râvnei unei mai mari slăviri a lui Dumnezeu”.

,,Papa şi papismul până-ntr-atât s-au trufit şi s-au preamărit pe sine, încât s-au încumetat să-L critice pe Însuşi Hristos, Ipostasul Înţelepciunii dumnezeieşti şi au extins (sub pretextul dezvoltării dogmelor) trufia lor până acolo, încât au denaturat unele din slovele, poruncile şi legile Sale, care nu trebuiau schimbate până la sfârşitul veacurilor, ca, de pildă, cuvintele Apostolului Pavel: ,,Că de câte ori veţi mânca pâinea aceasta, şi veţi bea paharul acesta, moartea Domnului vestiţi până când va veni” (I Corinteni 11, 26); în locul pâinii dospite folosesc la liturghie azimile”.

Această trufie a reprezentat sursa nemăsuratului fanatism şi a urii mortale faţă de toţi cei ce gândesc în alt fel, prin care papismul romano-catolic a devenit renumit pe parcursul istoriei:

,,Ura faţă de Ortodoxie, fanatismul şi prigoana ortodocşilor, crimele – trec ca un fir roşu prin toate secolele istoriei catolicismului. ,,Din roadele lor îi veţi cunoaşte pre ei” (Matei 7, 16). Oare acesta este duhul lăsat nouă de Hristos ? Dacă putem spune cuiva – atunci catolicilor, luteranilor şi reformatorilor le putem spune oricând: ,,Nu vă ştiu pre voi de unde sunteţi” (Luca 13, 25). Iată unde i-a dus pe romano-catolici înlocuirea Capului Bisericii – pe Hristos cu papa !”

,,La catolici capul Bisericii, în fond, nu e Hristos, ci papa, iar catolicii îl râvnesc pe papă, nu pe Hristos; pentru papă luptă, nu pentru Hristos, şi râvna lor în credinţă trece mereu într-un fanatism pătimaş, mizantropic, înverşunat, fanatism al sângelui şi spadei (rugurile), intoleranţă, intransigenţă, duplicitate, falsitate, viclenie”.

În Biserica noastră Ortodoxă, după părerea Sfântului Ioan, însăşi slujba bisericească ne aminteşte tot timpul de unitatea noastră duhovnicească sub egida comună pentru noi, creştinii, a lui Hristos, unitate întreruptă definitiv şi la romano-catolici şi la protestanţi, care au denaturat însăşi ideea de Biserică.

,,În timpul fiecărei slujbe bisericeşti, observa Sfântul Ioan: casnică, particulară sau obştească, vederii duhovniceşti a creştinului ortodox i se înfăţişează gândul, noţiunea despre unicul trup duhovnicesc, care este trupul lui Hristos, stâlpul şi temelia adevărului, al cărui Cap este Însuşi Hristos Dumnezeu: această Biserică a lui Hristos, sau Trupul duhovnicesc al lui Hristos este alcătuit din trei generaţii – cerească, pământească şi subpământească, deoarece Sfânta Biserică pământească sau generaţia pământească intervine zilnic înaintea Capului său pentru iertarea păcatelor celor răposaţi în credinţă şi pocăinţă şi sălăşluirea lor în Împărăţia Cerească, iar ca mijlocitori în demersurile sale cheamă pe membrii Bisericii cereşti şi pe însăşi Stăpâna înţelepciunii cugetătoare bisericeşti, pe Maica Domnului, ca Domnul prin rugile lor să acopere păcatele lor şi să nu-i lipsească de Împărăţia Cerească.

Nouă, celor trăitori pe pământ, mădulare ale Bisericii lui Hristos, ne este foarte îmbucurător şi mângâietor să credem totdeauna, să ştim şi să nădăjduim că Maica noastră duhovnicească, Sfânta Biserică necontenit, zi şi noapte, se roagă tainic şi pentru noi, că ne aflăm întotdeauna sub acoperământul haric al Domnului Însuşi, al Născătoarei de Dumnezeu, al sfinţilor îngeri, al Înaintemergătorului şi al tuturor sfinţilor. La catolici, capul Bisericii este papa, om supus greşelii (cu toate că în mod eronat a fost declarat infailibil) şi, ca atare, a comis numeroase greşeli în Biserica lui Hristos, prin fapte vădindu-se astfel, denaturând însăşi noţiunea de Biserică a lui Dumnezeu, încătuşând libertatea şi conştiinţa spirituală a creştinilor catolici şi supunând, în acelaşi timp, Biserica Ortodoxă unei nedrepte huliri şi antipatii din partea catolicilor.

La protestanţi – germani şi englezi, noţiunea despre Biserică este cu totul deformată, întrucât ei nu posedă harisma preoţiei legitime; nu au Taine, deci nu au botez şi nici cea mai importantă: împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos Dumnezeu – Prea Sfântul Cap, unicul Cap al Bisericii lui Dumnezeu pe pământ ! Slavă lui Dumnezeu Celui în Treime, că n-am căzut în hula împotriva lui Dumnezeu, n-am recunoscut şi nu recunoaştem în veci drept cap al Bisericii sfinte pe omul păcătos !”

Dar iată cum îi considera Sfântul Ioan pe toţi cei ce nu aparţin sfintei noastre Biserici Ortodoxe: ,,Mulţumesc lui Dumnezeu, care a ascultat şi ascultă rugăciunile mele înaintea atotmântuitoarei şi înfricoşătoarei Jertfe (a Trupului şi Sângelui lui Hristos) pentru marile comunităţi rătăcite de la credinţă, cu numele de creştine, dar în esenţă apostate: cea catolică, luterană, anglicană şi altele. Ce demonstrează ritualul convertirii de la diferitele credinţe şi confesiuni şi alipirea la Biserica Ortodoxă ? Necesitatea abandonării falselor credinţe şi confesiuni, tăgăduirea rătăcirilor, practicarea dreptei credinţe, pocăinţa şi mărturisirea tuturor păcatelor anterioare, şi făgăduinţa dată lui Dumnezeu de a păstra şi a împărtăşi cu tărie credinţa curată, a se păzi de păcate şi a trăi în virtute”.

Iată condamnarea clară şi categorică de către Sfântul Ioan a ecumenismului actualmente la modă, care a cuprins deja toate Bisericile Ortodoxe locale, iată răspunsul hotărât şi ferm ,,ecumeniştilor”, sub pretextul falsei ,,iubiri creştineşti”, propagând valoarea echivalentă şi egalitatea în drepturi a tuturor credinţelor şi confesiunilor !

În încheiere se cuvine să menţionăm, în calitate de exemplu grăitor şi concret la cuvintele Prea Cuviosului Părintele nostru Ioan din Kronstadt despre ,,duhul minciunii” din papismul romano-catolic, modul în care paterii romano-catolici răspândeau în partea apuseană a ţării calomnii la adresa Prea Cuviosului Ioan, precum că el ar fi trecut la catolicism şi numai datorită acestui fapt a devenit atât de renumit prin minunile sale şi prin darul clarviziunii.

Iată cum răspunde acestor născociri fanteziste însuşi părintele Ioan în cuvântul său rostit la 7 aprilie 1906, în Biserica Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel de la Vitebsk:

,,Mult am dorit eu, iubiţi părinţi, fraţi şi surori, să stau de vorbă cu voi în acest oraş şi în această biserică, întru slava lui Dumnezeu şi a sfintei şi curatei noastre credinţe şi Biserici, cât şi întru întărirea voastră pe calea mântuirii. Trăind şi slujind la Kronstadt ca preot de peste 50 de ani, am primit în ultimul timp numeroase scrisori din ţinuturile poloneze apusene, îndeosebi din gubernia Grodno şi Vilno – scrise, cum s-ar spune, cu lacrimi de sânge, conţinând plângeri amare asupra paterilor catolici şi a unor catolici-mireni, acoliţii acestora, care îi prigonesc pe creştinii ortodocşi, forţându-i prin diverse metode necuvenite să treacă la catolicism, ba chiar afirmând că şi ţarul ar fi devenit, chipurile, catolic şi la toţi le porunceşte să treacă la catolicism. În acest fel, clevetind fără scrupule asupra mea şi a ţarului, catolicii i-au silit pe mulţi ţărani dreptcredincioşi să treacă la catolicism, impunându-le o credinţă străină. Acesta este, oare, duhul lui Hristos ? Nu demonstrează, oare, paterii în acest fel că credinţa catolică nu are în sine forţa vitală, care să cucerească mintea, inima şi voinţa omului, spre a o urma de bunăvoie, şi că adepţii ei îi atrag pe oamenii cu dreaptă cugetare doar prin minciună şi constrângere?!
Iubiţi părinţi şi fraţi ! Cunoaşteţi slujirea mea neabătută în Biserica Ortodoxă în decursul a 50 de ani, ştiţi, poate, şi râvna mea statornică în dreapta credinţă, aţi auzit de numeroasele mele scrieri întru slava lui Dumnezeu şi a Bisericii Ortodoxe şi despre atâtea semne ale puterii lui Dumnezeu, arătate nu numai creştinilor pravoslavnici, ci şi catolicilor, şi luteranilor şi chiar evreilor şi mahomedanilor, atunci când ei se îndreptau cu credinţă către mijlocirea rugăciunilor mele. Despre toate acestea au adus şi aduc dovezi cronicile gazetăreşti, cât şi mărturiile adevărate şi nemincinoase ale martorilor oculari. Mărturisesc şi eu acum în faţa voastră, a tuturor, şi înaintea lui Dumnezeu Cel Atoatevăzător, că până în prezent minunile vindecărilor n-au secat. Înseamnă oare aceasta că credinţa ortodoxă este o credinţă moartă, cum clevetesc catolicii ? Nu mărturiseşte ea, oare, necontenit de viabilitatea şi puterea ei mântuitoare, de faptul că este plăcută lui Dumnezeu ?

Nu doresc să chem ca martoră a neadevărului catolic istoria milenară imparţială: ea este suficient de cunoscută întregii lumi cultivate.

Este încă vie în memorie ,,uniaţia” de tristă amintire din secolul al XVII-lea, la noi în Rusia – acea ură fanatică cu care catolicii distrugeau bisericile ortodoxe în ţinuturile apusene. Sunt încă vii în memorie toate ponegririle şi insultele, cu care era împroşcată credinţa pravoslavnică, Biserica Pravoslavnică şi sărmanii creştini pravoslavnici. Acum iarăşi au început timpurile uniaţilor. Şi asta când ? Atunci când catolicilor li s-a dat libertatea deplină, libertate, desigur, nu pentru a prigoni Ortodoxia şi pe ortodocşi, ci pentru conlocuirea frăţească, paşnică, mutuală cu cetăţenii de credinţă ortodoxă.

Am citat la început cuvintele Sfântului Apostol Pavel despre Biserică, ca Trup al lui Iisus Hristos, şi despre Hristos, Capul Bisericii, ,,carele este trupul lui, plinirea celui ce plineşte toate întru toţi” (Efeseni 1, 23).

Credem cu tărie în acest unic Cap al Bisericii şi altă căpetenie vizibilă şi infailibilă nu putem să recunoaştem, fiindcă nu putem sluji la doi stăpâni. Nouă ne este de-ajuns unicul Cap, atotdrept, atotştiutor, atotputernic, atotplinitor (,,plinirea celui ce plineşte toate întru toţi”). Acest Cap ne călăuzeşte, ne apără şi ne întăreşte în credinţă prin Duhul Sfânt, slujeşte, luminează, mântuieşte, aduce la desăvârşire.

Iar dacă voiţi să vedeţi slăvitele şi plăcutele lui Dumnezeu roade ale credinţei noastre, priviţi acea mulţime de vulturi cereşti care au zburat de pe pământul nostru la cer, către Însuşi Soarele Dreptăţii – pe toţi sfinţii noştri din vechime, şi pe cei noi, proslăviţi prin viaţa îngerească, prin moaştele neputrezite şi minunile nenumărate.

În încheiere voi spune că adevărul credinţei noastre constă în ea însăşi, în însăşi fiinţa ei, în ea însăşi este ,,Amin”.

Pentru toţi cei care-1 cinstesc cu sfinţenie pe marele cuvios al Domnului, Sfântul şi dreptul Părintele nostru Ioan din Kronstadt, mărturiile sus-citate sunt mai mult decât suficiente, mai ales că dreptatea şi temeinicia lor este confirmată de viaţa însăşi şi de istoria nepărtinitoare.

Ce fel de încredere mai putem avea după aceasta în papismul romano-catolic, bazat pe neadevăr şi pătruns în întregime de falsitate, până când nu se va dezice cu hotărâre şi în faţa întregii lumi de minciuna sa păgubitoare şi de rătăcirile pierzătoare de suflete omeneşti, generate de ea.

Nu pot exista nici un fel de compromisuri şi nici un fel de relaţii cu papismul, ,,că ce împărtăşire are dreptatea cu fărădelegea ? Sau ce împreunare are lumina cu întunericul ?” (II Corinteni 6, 14).

Singura cale justă în vremurile noastre viclene, pline de tot felul de amăgiri şi înşelăciuni, este calea arătată de acelaşi mare luminător:

,,Luptă-te cu orice rău, stinge-l neîntârziat, luptă împotriva lui cu armele sfintei credinţe, înţelepciunii şi adevărului dumnezeiesc, a rugăciunii, evlaviei, crucii, bărbăţiei, devotamentului şi dreptăţii, date ţie de la Dumnezeu !”

(Din Cuvântul rostit la 30 august 1906).

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 37/septembrie-octombrie 2007

 

 

 

PARTEA A V-A

 

Un profet al Ortodoxiei pătimitoare

 

 

Cei ce l-au cunoscut pe arhiepiscopul Averchie în perioada când era egumenul şi rectorul Mânăstirii şi Seminarului Sfânta Treime de la Jordanville îşi amintesc bine prezenţa sa fizică impunătoare. Era de statură înaltă, cu barbă albă, păr bogat şi sprâncene stufoase. Ochii lui mari te priveau drept în suflet. Modul său de comportare vădea un caracter nobil, şi o demnitate sufletească. Niciodată nu era grăbit. Nu-l interesa ce gândesc oamenii despre el şi nu încerca să impresioneze pe nimeni. Cu toate că era conştient de natura principiilor vieţii pământeşti şi avea o atitudine realistă faţă de semenii săi, părea vizibil detaşat de lucrurile pământeşti. Nu găseai la el nimic lumesc. Nu auzea bine – defect care îl ferea de năpădirea minţii cu vorbe deşarte. Iar când auzea în preajmă vorbărie goală, îşi scotea demonstrativ aparatul său de auzit.

Părintele Ghermano de la Frăţia Sfântul Ghermano de Alaska (fost seminarist la Jordanville) îşi aminteşte că arhiepiscopul Averchie era un adevărat păstor creştin. El nu spunea doar, „fă aceasta şi nu fă aceasta”, ci îţi prezenta întreaga filozofie a vieţii ortodoxe în aşa fel, ca oamenii să înţeleagă de ce trebuie să facă un lucru şi nu altul.

Părintele Serafim Rose scria despre iubitul său dascăl: „Concepţiile arhiepiscopului Averchie asupra lumii înconjurătoare erau sobre, precise şi inspirate în întregime din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi ai Bisericii”.

„Noi trăim actualmente în epoca apostaziei”, învăţa el, „a lepădării de adevăratul creştinism, când „taina fărădelegii” a intrat în stadiul final de pregătire înainte de venirea „omului nelegiuirii”, a antihristului”.

Arhiepiscopul Averchie a realizat un studiu amplu privitor la rădăcinile filozofice ale apostaziei. El a depistat evoluţia acestei apostazii încă din timpul schismei Bisericii de la Roma (1054), trecând prin epocile umanismului, renaşterii şi reformei, a revoluţiei franceze, a materialismului şi comunismului secolului al XIX-lea, şi culminând cu revoluţia rusă din 1917, care a înlăturat ultima barieră din calea pregătirii ,,misteriei[3] nelegiuirii” şi a venirii antihristului.

După cum se poate observa, arhiepiscopul Averchie aparţinea aceluiaşi curent duhovnicesc din care făcea parte şi profetul rus din secolul XIX, Sfântul Teofan Zăvorâtul, ale cărui profeţii – asemănătoare cu cele ale contemporanului său, Sfântul Ignatie Briancianinov, le vedea împlinindu-se fără greş în jurul său. Sfântul Teofan a profeţit căderea ţarului ortodox şi consecinţele dezastruoase care au urmat drept pedeapsă pentru necredinţa, libera cugetare, depravarea şi hula răspândite în toate păturile sociale.

„Când autoritatea monarhică va cădea”, scria el, „şi poporul îşi va instala pretutindeni autoguvernarea (republici, democraţii), acolo antihristul îşi va găsi mediul prielnic pentru activitatea sa. Pentru satana nu va constitui o dificultate să pregătească voci în favoarea renunţării la Hristos, după cum a arătat experienţa revoluţiei franceze. Atunci nu va fi nimeni care să opună un veto autoritar. Aşadar, când astfel de regimuri, gata să se conformeze aspiraţiilor antihristice, vor fi instalate peste tot, atunci va apărea şi antihristul”.

Arhiepiscopul Averchie observase deja toate acestea petrecându-se în lumea contemporană. Asemeni Sfântului Ioan din Kronstadt, arhiepiscopul Averchie considera că cel mai dificil lucru pentru un păstor ortodox este să mărturisească triumful răului în lume. El vedea cum creştinii de toate denominaţiile merg ,,în pas cu vremea”, colaborând inconştient cu servitorii antihristului prin propagarea ideilor milenariste, umaniste, în avantajul ,,progresului întregii lumi” şi a ,,bunăstării pământeşti” – idei motivate, s-ar părea, de ,,iubirea creştină”, dar în fapt străine adevăratului creştinism. „Singurul drum firesc pentru un creştin adevărat este să-şi ducă crucea, fără de care nu există creştinism”, spunea arhiepiscopul Averchie.

„În prezent noţiunea de Ortodoxie şi-a pierdut sensul, afirma el, sub masca Ortodoxiei se ascunde astăzi non-ortodoxia. Apare necesitatea forjării unei noi fraze pentru ceea ce noi numim Ortodoxie, aşa cum a trebuit cândva să făurim termenul de Ortodoxie. Şi acest lucru nu este deloc uşor”.

Părintele Ghermano îşi aminteşte de la seminar cum arhiepiscopul Averchie se străduia să transmită savoarea creştinismului supralumesc unor creştini ortodocşi pe cale de a-şi pierde ,,sarea”, emoţionându-se şi plângând atunci când îşi ţinea predicile. Lacrimile se rostogoleau pe obrajii dreptului păstor, în timp ce rostea fără nici un efort adâncile învăţături într-o frumoasă rusă clasică.

În anii ’70, când arhiepiscopul Averchie era aproape infirm şi firul vieţii lui se apropia de sfârşit, chemările sale pastorale erau mai viguroase ca oricând.

Arhiepiscopul Averchie a dat o înaltă preţuire Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, ea fiind vocea libertăţii pentru Rusia înrobită şi unul din ultimele bastioane ale adevăratei Ortodoxii în vremurile apostaziei. În acelaşi timp, nu i-au scăpat eforturile sporite din partea diavolului de a distruge acest bastion din afară şi din interior. Dogma eronată despre răscumpărare – pe care unii din Biserica sa încercau încă s-o promoveze – arhiepiscopul Averchie o numea „rana noastră”. Intrigile politice din culisele Bisericii sale, al căror martor a fost, inclusiv prigoana declanşată împotriva Fericitului Ioan Maximovici, de asemenea, l-au rănit profund în sufletul său curat şi sensibil. În cele din urmă, el a fost înlăturat din funcţia de membru permanent al sinodului, tocmai din cauză că refuzase să se lase influenţat de aceste maşinaţii.

„Aceste discordii bisericeşti mă distrug”, i-a spus el odată părintelui Ghermano. „Sfânta Rusie este actualmente crucificată. Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei ar putea să facă atâtea lucruri mari, să ducă o intensă activitate misionară, iar noi încă ne luptăm între noi. Nu rezultă oare, că harul Sfântului Duh părăseşte sinodul nostru ?”

Ceea ce l-a rănit poate cel mai tare spre sfârşitul vieţii sale, a fost să descopere chiar în interiorul ,,bastionului” său de adevărată râvnă ortodoxă, o nouă generaţie de lideri ortodocşi, care nu era nicidecum alcătuită din persoane smerite, dornice să preia şi să păstreze Tradiţia, ci de oportunişti a căror ,,râvnă” era motivată numai şi numai de lupta pentru puterea politică.

În 1975, cu un an înainte de moartea sa, el însuşi a devenit victima acestei „râvne mai presus de cuget”, când a fost atacat de fracţiunea celor ,,super-corecţi”. Mai întâi de toate a fost criticat din pricina relaţiilor sale personale de prietenie cu episcopul grec Petros de New York, considerat de către fracţiune, ca fiind o autoritate rivală ,,stiliştilor” greci din America. Ştiind că arhiepiscopul Averchie slujeşte împreună cu episcopul Petros de New York, liderii sinodali i-au trimis o Scrisoare deschisă, întrerupând apoi relaţiile cu el şi minimalizându-i, totodată, autoritatea prin difuzarea unor zvonuri, că ar fi ,,sub influenţă occidentală”, ,,scolast”, tipicar etc.

Arhiepiscopul Averchie i-a înştiinţat personal pe părinţii de la Platina asupra celor întâmplate. Fără îndoială, era foarte afectat de spiritul de înfruntare (cum îl numea el) ce se instalase în Biserică. Părintele Serafim Rose îşi amintea că, „aflându-se într-o stare de nespusă amărăciune, vlădica Averchie ne-a scris o scrisoare sfâşietoare în care arăta cât de adâncă este prăpastia dintre marii stareţi ai Bisericii şi generaţia mai tânără, ce n-a primit îndrumările lor, crezând că ştiu mai bine decât ei”.

Episcopul Nectarie, care îl admira enorm pe arhiepiscopul Averchie, socotindu-l încă din viaţă un sfânt, le povestea părinţilor de la Platina, că această campanie de denigrare dusă împotriva lui, arată cât de îngustă şi plină de necazuri este calea adevăratei Ortodoxii în zilele noastre.

În articolul ,,Holy Zeal” publicat în The Ortodox Word, arhiepiscopul Averchie face o distincţie clară între adevărata Ortodoxie şi acea râvnă prefăcută, ce ascunde interese personale şi clocotul unor ordinare pasiuni omeneşti. „Numai râvna sfântă pentru Dumnezeu, pentru Hristos, scria el, fără amestecul unor stratageme sau manevre politice echivoce, ar trebui să ne călăuzească în toate proiectele şi acţiunile noastre”.

Observând aceste scandaluri bisericeşti, în care fusese atras până şi un om drept ca vlădica Averchie, părintele Serafim Rose s-a gândit să întreprindă unele investigaţii de sine stătătoare. Un pasaj din Cronica sa, datat 1975, de Naşterea Domnului, arată încercările părintelui Serafim de a stoca un şir de informaţii privitoare la starea Bisericii în general.

„Pe tot parcursul anului, scria el, am primit diverse ştiri despre disensiunile apărute în Biserică. Pretutindeni – în parohii, în familii şi mici comunităţi – peste tot se iscă neînţelegeri, aparent fără nici un motiv, iar cei mai buni şi mai paşnici oameni sunt supuşi persecuţiilor.

Care poate fi cauza acestui fenomen ?

Să fi dispărut oare adevăraţii cârmuitori ai Bisericii ?

Ori urmaşii lor refuză să le acorde încrederea celor ce pot să cârmuiască ? De bună seamă, ambele posibilităţi sunt plauzibile şi, îndeobşte, iubirea multora s-a răcit, iar cârma şi încrederea în cârmuitori s-au prăbuşit şi ele într-o lume bazată pe egoism şi răzvrătire revoluţionară.

Şi atunci, care ar fi soluţia ? Să cucereşti un post de lider şi să ceri supunere totală ? – Imposibil în lumea actuală. Să te supui orbeşte unui lider, de preferinţă ,,harismatic” ? – Extrem de periculos. Mulţi l-au urmat pe părintele Tarasie de la Hatford, iar rezultatul a fost deplorabil, sfârşind în certuri şi adversităţi.

S-ar cuveni să ducem o viaţă în acord cu Sfinţii Părinţi şi să cultivăm dragostea şi încrederea în micul cerc în care ne aflăm, altă cale se pare că nu există pentru a rezolva „criza spirituală” din zilele noastre, care exprimă absenţa fiinţării într-un cuget.

Sau poate tânărul nostru Thomas (Anderson) are dreptate: dacă toţi gândesc altfel, poate că noi într-adevăr greşim ?

Mai apoi însă, gândindu-mă la vlădica Averchie, la părintele Mihail Pomazanski şi la întreaga generaţie mai vârstnică, care aproape că ne-a părăsit – mi-a venit să-i deplâng pe aceşti tineri atotştiutori ce şi-au pierdut ţinta. Dar înţelegerea poate fi dobândită numai prin suferinţă, şi cine e capabil de aşa ceva ?”

Ortodoxia pătimitoare – aceste cuvinte ale Sfântului Grigorie Teologul erau deseori pe buzele arhiepiscopului Averchie. Ele se referă la două lucruri: crucea, pe care creştinii ortodocşi trebuie s-o poarte, urmându-L pe Hristos în rai, cât şi persecuţiile pe care le-a îndurat însuşi Adevărul veşnic în această lume decăzută.

Ortodoxia pătimitoare – iată de ce toţi dreptmăritorii creştini n-au putut ocoli prigoana într-o formă sau alta, ce venea uneori chiar din partea slujitorilor Bisericii, precum i s-a întâmplat lui Hristos Însuşi. „Oricine se conduce după propria lui conştiinţă şi după învăţăturile Domnului”, spunea arhiepiscopul Averchie, „în cele din urmă va plăti scump”. Acest lucru este valabil pentru toate sectoarele vieţii moderne şi nu rareori chiar în domeniul religiei şi Bisericii”.

Arhiepiscopul Averchie a gustat din plin din „Ortodoxia pătimitoare”. În 1973, când părintele Ghermano a venit la Jordanville în vizită şi l-a întrebat cum se simte, a primit următorul răspuns: „Cum pot să mă simt când gloria Ortodoxiei apune, iar răul triumfă. Creştinii au devenit duşmănoşi, plini de ură, şi nici creştinii ortodocşi nu sunt mai buni – ba poate şi mai răi, pentru că lor li s-a dat mai mult. Şi cine va sta drept în aceste cumplite vremuri de restrişte pentru sărmana Ortodoxie pătimitoare?”

În ultima sa carte, arhiepiscopul Averchie menţionează cum preocupările lui pastorale şi temerile privitoare la „dezastrul spiritual” al timpului său au contribuit în final la agravarea sănătăţii sale: „În urma acestor zguduiri emoţionale survenite din pricina evenimentelor ce se petrec în zilele noastre, am fost asaltat (cel puţin aşa afirmă medicii) de mai multe boli, care mai că nu m-au scos afară din această lume pământească şi trecătoare, fiindcă nu m-am putut împăca cu tot ce se petrece împrejur.

Voi fi judecat, aşa cum vom fi judecaţi cu toţii de către Dumnezeul Cel nepărtinitor. Dar ţin să vă spun un lucru: am procedat întotdeauna corect, în acord cu conştiinţa mea şi fără nici o influenţă din partea celor sus-puşi”.

Eliberat în sfârşit de teribila sa povară pastorală, vlădica Averchie s-a odihnit cu vrednicie în Domnul la 31 martie/13 aprilie 1976.

În ultima zi a vieţii sale a aţipit şi a fost auzit, murmurând: „Lazăr este bolnav …” A fost, desigur, o identificare mistică cu prietenul lui Hristos din Evanghelie, deoarece arhiepiscopul Averchie a murit chiar în ziua când Biserica prăznuieşte moartea lui Lazăr. Înmormântarea sa a avut loc trei zile mai târziu, în ajunul Sâmbetei lui Lazăr – ziua învierii lui Lazăr din mormânt.

Părintele Ghermano de la Platina împreună cu doi ierarhi de la San Francisco şi cu episcopul Alipie din Chicago, au plecat la New York pentru a participa la funeraliile arhiepiscopului Averchie la Mânăstirea Sfânta Treime. Acolo s-a vădit că bietul arhiepiscop Averchie n-a fost lăsat în pace nici după moarte. În timpul funeraliilor, la care a slujit şi prietenul său, episcopul Petros, clericii din gruparea celor ,,super-corecţi” stăteau ţepeni în altar, cu mâinile încrucişate, ca nişte idoli indieni, refuzând demonstrativ să ia parte la serviciul divin. Oamenii simpli, care l-au iubit pe arhiepiscopul Averchie au fost deopotrivă şocaţi şi mâhniţi, văzând un astfel de comportament sfidător. Aceşti clerici au folosit serviciul liturgic – ca să nu mai luăm în considerare funeraliile unui cuvios – drept ocazie pentru o manifestare politică.

Acţiunea lor a fost înfierată de chiar cuvintele arhiepiscopului Averchie însuşi, care sublinia mereu că „Biserica ne-a fost dată pentru mântuirea sufletelor noastre şi nu pentru altceva ! Noi nu putem s-o transformăm într-o arenă a luptelor noastre personale”.

Din punct de vedere lumesc, arhiepiscopul Averchie a murit înfrânt. Lupta lui satana cu toate formele de dreptate continuă şi se va sfârşi în împărăţia răului. Dar în Ceruri, arhiepiscopul Averchie a ieşit biruitor. El a trăit o viaţă dumnezeiască, pregătindu-se să fie cu sfinţii. Cuvintele sale scrise doar cu un an înainte de sfârşit, ne însufleţesc şi pe noi să-l urmăm: „Fie ca devotamentul şi evlavia să fie singurele făclii pe care le vom strânge la piept, aşa cum Dreptul Simeon l-a strâns cândva la piept pe Pruncul Iisus. Abia atunci vom putea spune, înainte de a părăsi această viaţă: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace. Că ochii mei văzură mântuirea Ta !”

Peste câteva luni, părintele Serafim Rose de la Platina a primit încredinţare de la Domnul, că arhiepiscopul Averchie cu adevărat sălăşluieşte în Ceruri împreună cu Hristos şi sfinţii Săi. Într-un vis minunat, l-a văzut pe fericitul arhipăstor, în haine albe, sclipitoare, slujind la prăznuirea sărbătorii cereşti a învierii Rusiei.

Venind a doua zi la biserică, i-a povestit visul său părintelui Ghermano, întrebându-se ce poate să însemne.

Era de ziua Sfântului Averchie, cel întocmai cu apostolii: prima comemorare a arhiepiscopului Averchie în Ceruri, cât şi praznicul celor şapte tineri din Efes (prefigurând învierea de obşte), şi a icoanei Maicii Domnului Kazanskaia, care de atâtea ori a salvat Rusia în trecut.

Acesta nu este un vis obişnuit, a conchis părintele Ghermano.

La scurt timp după moartea arhiepiscopului Averchie, părintele Serafim a scris un articol pentru ziarul rusesc Rusia Ortodoxă intitulat „Un nou Gură de Aur al vremurilor din urmă: însemnătatea arhiepiscopului Averchie”, omagiindu-l pe marele său învăţător prin următoarele cuvinte:

„Arhiepiscopul Averchie a fost unul din ultimii stâlpi ai Ortodoxiei bimilenare, nu numai al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, ci şi al întregii Ortodoxii universale din secolul XX. Noi ne obişnuisem într-atât cu înflăcăratele sale cuvinte îndreptate contra apostaziei timpului nostru, încât nici n-am observat că el era de fapt singurul ierarh din toate Bisericile Ortodoxe, scriind în toate limbile, care a apărat cu atâta bărbăţie şi curaj adevărul Sfintei Ortodoxii …”

Într-adevăr, în vremurile noastre jalnice se resimte lipsa unor dascăli adevăraţi. Şi chiar dacă nu mai zărim în jurul nostru astfel de susţinători ai adevărului, învăţămintele sale ne-au rămas nouă, ca un far călăuzitor pentru zilele tot mai întunecate, când Biserica va trebui să fugă în pustie, după cum prevesteşte Apocalipsa.

Pentru cei care vor să rămână credincioşi Ortodoxiei, nu există o voce mai dreaptă decât vocea de aur a arhiepiscopului Averchie.

„Slujitorii antihristului”, repeta el cuvintele evanghelice, „vor încerca să-i ducă în rătăcire, de se poate, chiar şi pe cei aleşi”. Şi totuşi, acest gând nu trebuie să ne apese şi să ne copleşească; din contră, după cum a spus Domnul Însuşi: „Iar când vor începe să fie acestea, prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie”.

 

Din cartea Nu din această lume (Not of this World), de monah Damaschin Christensen, apărută la ,,Fr. Seraphim Fondation”, 1993

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 38/noiembrie-decembrie 2007