Lumea in deriva nr. 21

Maica Domnului meu

de Arhiepiscop Averchie de Jordanville

Şi nu o a cunoscut pre ea
până ce a născut pre fiul său
cel întâi născut, şi a chemat
numele lui: IISUS (Matei 1, 24)

 

Şi de unde mie aceasta, ca să vină Maica Domnului meu la mine ? (Luca 1, 43). Aşa a strigat cu glas mare dreapta Elisaveta când Prea Sfânta Fecioară Maria a venit la ea, ca la rudenia ei, pentru a-i împărtăşi bucuria Bunei Vestiri.

Biserica Ortodoxă, urmând învăţătura de veacuri care vine chiar din primele zile ale creştinismului, o numeşte de aceea pe Prea Sfânta Fecioară Maria ,,Maica Domnului” sau ,,Născătoarea de Dumnezeu” (Theotokos), şi o cinsteşte în mod solemn, aşa cum ea însăşi a profeţit zicând: Că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile (Luca 1, 48), mărturisind că este Pururea Fecioara, ceea ce înseamnă păstrarea de-a pururi a legământului ei de feciorie.

Există vreun temei pentru învăţătura despre pururea fecioria Prea Sfintei Fecioare Maria în Sfintele Scripturi ? Există, şi mai mult decât atât, este extrem de grăitor !

Când Arhanghelul Gavriil i-a adus vestea îmbucurătoare că va da naştere unui Fiu care Fiul celui de sus se va chema, ea i-a răspuns uimită: Cum va fi aceasta, de vreme ce de bărbat nu ştiu ? (Luca 1, 34). Un astfel de răspuns atât de plin de uimire la vestea îngerului ar fi fost cu totul fără noimă dacă ea nu ar fi făgăduit înaintea lui Dumnezeu să rămână fecioară de-a pururi. Îngerul a liniştit-o, explicându-i că legământul său nu va fi încălcat, căci ea va purta un Fiu într-un chip mai presus de fire, fără sămânţă bărbătească, prin umbrirea Sfântului Duh.

Şi răspunzând îngerul, a zis ei: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine, şi puterea celui de sus te va umbri; pentru aceasta şi Sfântul ce se va naşte din tine, se va chema Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 35).

Aceste cuvinte ale Sfintelor Scripturi servesc deja prin ele însele drept dovadă întru totul suficientă pentru credinţa şi învăţătura de veacuri a Bisericii Creştine că Prea Sfânta Fecioară Maria a făgăduit înaintea lui Dumnezeu să nu se însoţească cu un bărbat în nuntă, păstrându-şi cu sfinţenie pentru totdeauna fecioria. De aceea, Biserica a preamărit-o încă din primele veacuri ale existenţei ei ca Pururea Fecioară, numind-o ,,de trei ori Fecioară”: fecioară înainte de naştere, fecioară în naştere şi fecioară după naştere.

Maica Domnului tronând. Frescă de Manuel Pansellinos, de la Mânăstirea Protaton, Muntele Athos, secolul al XIV-lea

Dar cine a fost atunci Iosif, pe care Evanghelia îl numeşte uneori bărbatul ei (precum în Matei 1, 19) ? Nu a fost adevăratul ei bărbat ? Nicăieri nu spune în Evanghelie că Prea Sfânta Fecioară Maria a fost cununată cu Iosif, ci se spune doar că a fost logodită cu el (Luca 1, 27; 2, 5). Este evident că este extrem de greu şi primejdios pentru o tânără fecioară să-şi dea legământul fecioriei şi să trăiască complet singură, fără un protector şi apărător. De aceea, formal, potrivit Legii, ea era socotită femeia lui Iosif, şi aceasta a apărat-o de toate cursele împotriva curăţiei fecioriei sale. Logodna, în acele timpuri ca în oricare altele, în mod legal era considerată a fi egală cu căsătoria, cu toate că nu era o căsătorie desăvârşită şi nu îngăduia bărbatului logodit să aibă drepturile unui soţ.

Dacă Iosif logodnicul ar fi fost cu adevărat bărbatul ei şi nu doar logodnicul, de ce ar fi arătat ea o asemenea uimire la vestea adusă de arhanghel, că va naşte un fiu, şi de ce ar fi întrebat: Cum va fi aceasta, de vreme ce de bărbat nu ştiu ? O astfel de observaţie din partea ei ar fi fost altfel cu totul de neînţeles şi fără noimă !

De aceea, este surprinzător şi pur şi simplu o blasfemie faptul că protestanţii şi nenumăratele mişcări care s-au născut din ei spun că Prea Sfânta Fecioară Maria, după naşterea minunată a Fiului lui Dumnezeu, a devenit nu numai soţia legală, ci şi propriu-zisă a lui Iosif şi că ea i-a născut lui mai multe fii şi fiice.

În Sfintele Scripturi nu este menţionată nicăieri vârsta lui Iosif logodnicul, dar ar fi fost extrem de bizar să credem că preotul Templului din Ierusalim, unde fusese crescută Prea Sfânta Fecioară Maria, ar fi logodit-o, în scopul păstrării fecioriei sale, cu un bărbat tânăr care nu fusese căsătorit, aşa cum tind să creadă potrivit ţelurilor lor protestanţii şi sectanţii. Aceasta este în opoziţie cu tradiţia care este transmisă din vremuri străvechi, potrivit căreia Iosif era un bătrân văduv şi avea deja din prima sa căsătorie, reală şi nu doar părută, copii mari, care în ochii celor din jur erau consideraţi feciorul lui Iosif (Luca 4, 22; Matei 13, 55-56).

Faptul că Evanghelia după Matei afirmă despre Iosif şi Prea Sfânta Fecioară: Şi nu o a cunoscut pre ea până ce a născut pre fiul său cel întâi născut, şi a chemat numele lui: IISUS (Matei 1, 24) nu înseamnă că el ‘a cunoscut-o’ după aceea şi a trăit cu ea ca şi cu o soţie.

Cu totul adevărat este comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur, că un om drept precum Iosif (şi că el era un om drept este limpede din Matei 1, 19) nu putea să se hotărască să cunoască o fecioară după ce ea a devenit într-un chip atât de minunat – prin umbrirea Sfântului Duh – Mama Fiului lui Dumnezeu. Şi acelaşi Gură de Aur aminteşte o întreagă serie de locuri din Sfânta Scriptură unde acest cuvânt ‘până’, care este traducerea grecescului ‘heos’, are un înţeles cu totul opus celui pe care i-l atribuie protestanţii şi sectanţii. El spune:

,,Acest cuvânt nu stabileşte hotare dincolo de care acţiunea nu a continuat, nu indică nici un moment dat. Astfel, în relatarea din Cartea Facerii a potopului universal, se spune: Şi a trimis corbul să vază de a scăzut apa, şi ieşind nu s-a mai întors, până când s-a uscat apa de pre pământ (Facerea 8, 7), dar el nu s-a întors nici după aceasta. La fel, despre Dumnezeu Scriptura spune: Şi din veac şi până în veac tu eşti (Psalmi 89, 2), dar prin aceasta nu sunt rânduite nici un fel de hotare. Tot astfel citim în psalmul 109: Zis-au Domnul Domnului meu: şezi de-a dreapta mea până ce voiu pune pre vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale (Psalmul 109, 1-2), dar şi după supunerea duşmanilor Săi, Fiul lui Dumnezeu şade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl. În Cartea Proorocului Isaia citim: Că precum se pogoară ploaia sau zăpada din cer şi nu se întoarce până când adapă pământul (Isaia 55, 10), dar este evident că atunci când a fost udat pământul ploaia nu se va întoarce. În pilda datornicului nemilostiv se spune: Şi mâniindu-se domnul lui, l-a dat pre el muncitorilor, până ce va plăti toată datoria lui (Matei 18, 34), adică, în esenţă pentru totdeauna, căci cum şi cu ce şi-ar fi putut plăti datoria, când el era în mâinile asupritorilor ? Acest cuvânt ‘heos’ este folosit când Domnul Îşi ia rămas bun de la ucenicii Săi: Şi iată eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20); dar aceasta nu înseamnă, precum observă pe drept binecuvântatul Teofilact, că după sfârşitul veacului Hristos nu va mai fi cu noi. Nu ! Tocmai atunci El va fi cu atât mai mult cu noi”.

Faptul că Evanghelistul Matei spune că Prea Sfânta Fecioară Maria a născut pre fiul său cel întâi născut (Matei 1, 24) nu duce în nici un caz la gândul că după Iisus Hristos ea a dat naştere altor copii. Fiul cel întâi născut este numele dat aici lui Hristos, nu pentru că El a fost primul şi, de altfel, singurul născut din ea. Precum ştim, în Vechiul Testament, Dumnezeu a poruncit să i Se sfinţească Lui cel întâi născut, fără să se specifice în nici un fel dacă vor exista alţi copii după el sau nu (potrivit Ieşirea 13, 2; Numerii 3, 13).

Atât de uşor şi de simplu se risipesc toate aceste afirmaţii neîntemeiate ale protestanţilor şi sectanţilor, când ei tăgăduiesc cu atâta încăpăţânare vicioasă străvechea învăţătură a Bisericii Creştine despre Pururea Fecioara Născătoare de Dumnezeu ! Ei nici măcar nu se deranjează să se întrebe de ce Domnul Iisus Hristos a încredinţat-o pe Maica Sa ucenicului Său Ioan, în momentul răstignirii, dacă ea a avut mai mulţi fii şi fiice ? Chiar nici unul dintre ei nu ar fi luat-o pe mama lor în grijă ?

Prin urmare, care este motivul pentru o antipatie atât de surprinzătoare şi îndărătnică din partea protestanţilor şi sectanţilor faţă de vechea învăţătură a Bisericii Creştine despre Pururea Fecioara Maica lui Dumnezeu ?

Acest motiv este vădit foarte simplu: este antipatia lor generală faţă de nevoinţa ascetică a fecioriei !

Întemeietorul şi mentorul protestantismului, Martin Luther însuşi a fost un călugăr romano-catolic care a depus jurământul fecioriei şi nesimţindu-se în stare să-şi ţină făgăduinţa, a încălcat-o căsătorindu-se cu o călugăriţă. Şi pentru a se justifica, a început să propovăduiască învăţătura falsă potrivit căreia pentru mântuire nu este necesară nici o nevoinţă ascetică, ci este suficientă singură credinţa în Hristos.

Însă aceasta este în contradicţie făţişă cu Sfintele Scripturi, despre care protestanţii afirmă că sunt singura lor autoritate, deşi cu libertate totală în ce priveşte interpretarea lor. Este suficient să cităm doar un cuvânt al Sfântului Apostol Iacov, fratele Domnului, care spune în epistola sa sobornicească că singură credinţa nu poate mântui pe om, căci şi dracii cred şi se cutremură (Iacov 2, 19), şi de aceea precum trupul fără de duh mort este, aşa şi credinţa fără de fapte moartă este (Iacov 2, 26).

În ce priveşte legământul fecioriei, acesta este instituit de nimeni altcineva decât de dumnezeiasca Fecioară şi de Însuşi Domnul Iisus Hristos, în discuţia Sa cu ucenicii Săi despre cununie şi feciorie (Matei 19, 3-12).

Când Domnul a spus că o căsătorie nu se poate desface decât din cauza preacurviei, apostolii s-au tulburat şi au zis: Dacă aşa este pricina omului cu muierea, nu este de folos a se însura (Matei 19, 10). Îndreptând o asemenea afirmaţie nechibzuită a ucenicilor Săi, Domnul a confirmat că într-adevăr este mai bine să nu te căsătoreşti, dar totodată a afirmat că păstrarea fecioriei este o nevoinţă ascetică pe care nu toţi o pot purta. Nu toţi cuprind cuvântul acesta, ci celor ce s-a dat (Matei 19, 11) şi astfel a aşezat fecioria la aceeaşi înălţime morală cu cele mai nobile şi mai desăvârşite stări ale vieţii duhovniceşti. Mai departe, Domnul asemuieşte nevoinţa ascetică a fecioriei cu famenii de bunăvoie, cuvinte care, bineînţeles, nu trebuie luate literal, în sensul fizic, brut. Şi sunt fameni, care singuri s-au scopit pre sine pentru împărăţia cerurilor (Matei 19, 12).

A se face cineva famen pentru împărăţia cerurilor înseamnă a-şi curma cu totul dorinţa trupească, a-şi omorî pofta trupească şi a hotărî să ducă o viaţă fără însoţire, feciorelnică, pentru a sluji Domnului în chip desăvârşit şi a câştiga împărăţia cerurilor.

Cel ce poate cuprinde, să cuprinză (Matei 19, 12). Aceasta înseamnă că nimeni nu este silit a lua asupra sa nevoinţa ascetică a fecioriei, dar cel care simte că poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, trebuie să o ia asupra sa.

Aceasta este instituirea limpede şi de netăgăduit de către Însuşi Mântuitorul nostru a nevoinţei ascetice a fecioriei, care este atât de mare şi bineplăcută înaintea lui Dumnezeu. Pentru aceasta, mulţi creştini, bărbaţi şi femei, au preamărit nobleţea acestei nevoinţe ascetice şi au ales-o pentru ei înşişi, şi de-a lungul întregii istorii a Bisericii au fost slăviţi pentru sfinţenia vieţilor lor. Abia în secolul al XVI-lea, protestanţii, în persoana lui Martin Luther, au atacat această instituţie creştină şi, din aversiune faţă de ea, nu s-au abţinut nici de la a blasfemia pe Pururea Fecioara Maica lui Dumnezeu, negând fecioria ei şi recunoscând-o în chip profanator doar ca o femeie obişnuită, asemenea tuturor celorlalte femei care nasc copii de la bărbaţii lor. Ei nu vor să o cinstească, în opoziţie cu proorocia sa: Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile (Luca 1, 48).

De aceea nu este surprinzător – şi de fapt este concluzia logică – că cei mai extremişti dintre protestanţi au ajuns să nege naşterea mai presus de fire din ea a Fiului lui Dumnezeu, ca dintr-o fecioară curată şi neprihănită, şi se luptă din răsputeri acum să demonstreze că în marea profeţie a lui Isaia despre naşterea lui Emanuel dintr-o fecioară, nu trebuie citit ‘fecioară’, ci ‘tânără fată’ (potrivit Isaia 7, 13). Astfel, pas cu pas, ei capitulează în faţa propagandei ateilor care nu recunosc nimic înalt sau sfânt.

Nimeni nu-i opreşte pe protestanţi şi sectanţi să se căsătorească, dacă nu se simt în stare să ducă o viaţă feciorelnică, şi nici să aducă pe lume copii. Dar de ce neagă şi blasfemiază ceea ce a fost dintotdeauna sfânt în ochii tuturor creştinilor adevăraţi ? Şi acum îndrăznesc să micşoreze şi să hulească înalta feciorie a celei mai neprihănite şi prea curate fecioare – Maica lui Hristos, Dumnezeul nostru !

În secolul al IX-lea, vocea Bisericii Soborniceşti a lui Hristos aruncase deja într-un glas asupra lor şi a tuturor simpatizanţilor lor o condamnare teribilă care a fost inclusă în Sinodiconul Ortodoxiei:

,,Tuturor celor care îndrăznesc să spună că Pururea Fecioara Maria nu a fost fecioară înainte de naştere, în naştere şi după naştere – anatema !”

Iar noi o preamărim cu slavoslovia îngerească: Bucură-te ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine (Luca 1, 28).

Şi pentru fiecare dintre noi, creştinii, ea este Maica Domnului meu (Luca 1, 43).

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 61/ianuarie-februarie 2011