Lumea in deriva nr. 23

Rânduiala ortodoxă

de Arhiepiscop Averchie de Jordanville

Articol apărut în cartea Timpurile actuale în lumina cuvântului lui Dumnezeu: predici şi cuvântări,

vol. I, tipărită la Editura Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville

Tot cel ce va mărturisi pre mine înaintea oamenilor, voiu mărturisi şi eu pre dânsul înaintea Tatălui meu, care este în ceruri. Iar cela ce se va lepăda de mine înaintea oamenilor, mă voiu lepăda şi eu de dânsul înaintea Tatălui meu care este în ceruri (Matei 10, 32-33). Aşa a grăit Hristos-Adevărul care a venit în lume, ca să mărturisească adevărul (Ioan 18, 37), şi dacă lipseşte cunoaşterea şi stăpânirea deplină a acestui adevăr, nu există mântuire pentru om (potrivit Ioan 8, 31-51). Iată de ce în rugăciunea Sa ca cel dintâi arhiereu, înainte de a Se da pe Sine spre jertfă pentru păcatele oamenilor, El S-a rugat lui Dumnezeu Tatăl pentru ucenicii Săi: Sfinţeşte-i pre ei întru adevărul tău; cuvântul tău adevăr este. Precum pre mine m-ai trimis în lume, şi eu i-am trimis pre ei în lume. Şi pentru dânşii eu mă sfinţesc pre mine însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr (Ioan 17, 17-19).

Din aceasta trebuie înţeles că adevărul creştin este mai scump decât orice altceva, şi odată cu acest fapt că mărturisirea acestui adevăr prin cuvânt şi fapte – prin întreaga viaţă – este cea dintâi şi cea mai importantă datorie a creştinului. Şi din acest motiv Sfântul Apostol Iacov, fratele Domnului, spune: Fraţilor, de se va rătăci cineva întru voi de la adevăr, şi îl va întoarce cineva pre el; să ştie că cel ce a întors pre păcătos de la rătăcirea căii lui, va mântui suflet din moarte şi va acoperi mulţime de păcate (Iacov 5, 19-20). Iar iubitul ucenic al lui Hristos, Sfântul Ioan Teologul precizează cu tărie: Mai mare bucurie decât aceasta nu am când auz că fiii mei umblă întru adevăr (III Ioan 1, 4). Marele apostol al neamurilor, Sfântul Pavel, dorind să descrie Biserica episcopului proaspăt hirotonit al Efesului, Timotei, pe care el l-a făcut episcop, ţinând seama de trăsătura ei esenţială, o defineşte astfel: Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi întărire a adevărului (I Timotei 3, 15).

Dacă ne întoarcem în istorie, există o luptă neîncetată a Bisericii în persoana episcopilor credincioşi şi a celor care o urmează pentru adevăr împotriva erorii. Prima perioadă a istoriei creştinismului o constituie lupta pentru adevăr împotriva erorii iudaismului şi păgânismului. Cât de teribilă şi sângeroasă a fost această luptă, marcând prilejul de a vărsa mult sânge a nenumăraţi mucenici creştini ! Şi sângele acestor sfinţi mucenici s-a adus el însuşi ca mărturie a adevărului (în limba greacă, cuvântul ’mucenic’ înseamnă mărturie), făcându-se el însuşi temelia edificiilor măreţe ale Bisericii. Mărturisirea Adevărului, lupta pentru Adevăr caracterizează extraordinar şi cea de-a doua perioadă a istoriei Bisericii, când, după încetarea persecuţiilor din partea păgânilor, s-a ivit o nouă şi încă mai primejdioasă prigoană împotriva adevărului învăţăturii creştine din partea falşilor învăţători – ereticii. Şi această perioadă a dat Bisericii o mare mulţime de luptători pentru Adevăr, care au expus pentru veşnicie în mod limpede şi precis adevărata învăţătură a Bisericii în hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi în scrierile lor pline de înţelepciune dumnezeiască, păzind-o (Biserica) împotriva tuturor învăţăturilor false.

Dar este de la sine înţeles că lupta împotriva adevărului dusă de duşmanul lui Dumnezeu şi vrăjmaşul mântuirii oamenilor, diavolul, care potrivit Domnului Însuşi, mincinos este, şi tatăl ei (Ioan 8, 44), nu va înceta până la sfârşitul lumii, şi din acest motiv o atitudine fermă în adevăr prin intermediul mărturisirii şi a unei lupte neobosite de dragul adevărului, mergând până la a-şi da sufletul pentru el, rămâne datoria morală importantă a fiecărui creştin adevărat. Bătălia finală şi decisivă împotriva adevărului creştin va avea loc înainte de sfârşitul lumii şi cea de-a doua Venire a lui Hristos, când diavolul prin fiul său spiritual credincios, antihristul, va încerca să abată de la adevăr să amăgească de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi (Matei 24, 24).

Astăzi, noi trăim încă o dată o vreme teribilă de persecuţie sporită împotriva Bisericii şi împotriva adevărului credinţei creştine pe care ea îl cuprinde, şi de aceea este un timp îndeosebi binecuvântat acum pentru a ne aduce aminte de datoria morală a mărturisirii a ceea ce este important pentru noi. Începutul actualei persecuţii l-a constituit tăgăduirea de către Apus a adevărurilor creştine fundamentale, luând forma mai întâi a papalităţii şi apoi a protestantismului. Pe pământul acestor învăţături apusene false a renăscut de îndată păgânismul sub chipul aşa-zisului ’umanism’, care îndepărtându-se de Dumnezeu a făcut din fiecare om un dumnezeu pământesc. Şi de acolo s-a făcut în mod firesc trecerea de la închinarea la Dumnezeu la închinarea la duşmanul lui Dumnezeu, satan, care ia înfăţişarea unui înger de lumină (II Corinteni 11, 14) şi aceasta nu este cu putinţă fără această străduinţă în toate privinţele de a satisface patimile şi pofta omului care se depărtează de adevărul creştin, doar cu scopul de a-l înlănţui cu fermitate pentru totdeauna în puterea lui.

Prin urmare, nu este surprinzător că în vremurile actuale celule ale organizaţiilor secrete (şi uneori unele evidente) care se închină lui satan sunt larg răspândite în întreaga lume, pentru a conduce destinele acestei lumi. Rezultatul pretutindeni este o întărire a prigoanei împotriva Bisericii şi credinţei creştine, care are însă caracteristici diferite potrivit condiţiilor şi circumstanţelor locale. Uneori ele iau forma prigoanelor sângeroase (în Rusia), alteori iau chipul ’războiului rece’ prin diverse feluri de împilări şi născociri de condiţii de viaţă astfel că doar personalităţile excepţionale – eroii duhovniceşti – se găsesc într-o situaţie de a-şi mărturisi credinţa, fără să se lepede de Hristos şi să calce în picioare adevărul învăţăturii creştine, chiar dacă doar practic.

Tocmai aceşti închinători ai lui satan au înfiinţat în Rusia, plini de ură faţă de ea, celule revoluţionare pentru a distruge sfânta Rusie, care a fost cel mai important bastion al credinţei creştine nevătămate pe care a mărturisit-o împotriva întregii lumi. Prin minciuni şi defăimări, armele obişnuite ale diavolului, ei s-au străduit să-i amăgească ’de va fi cu putinţă’ chiar pe reprezentanţii cei mai aleşi ai tineretului nostru, ce gândesc idealist, pentru a nărui cu mâinile lor bastionul Ortodoxiei care stătea în calea lor, împiedicând realizarea planurilor lor infernale – adică, supunerea întregii omeniri puterii lui satan. Şi Domnul şi-a luat mâna de pe toţi, lăsându-i în propria cădere: mulţi au plătit greşeala lor cu propriul sânge, mulţi au trăit chinurile iadului înainte de vremea chinurilor veşnice în iad. Dar vai de cei care au fugit aici de judecata lui Dumnezeu şi nu s-au pocăit ’câtă vreme erau la judecată’ în faţa nemitarnicului şi nepărtinitorului Judecător !

Cu toate acestea, pentru slujitorii lui satan nu era îndeajuns să distrugă doar sfântul imperiu al Rusiei ortodoxe: ei aveau nevoie să distrugă Sfânta Biserică Ortodoxă Rusă. În duşmănia lor satanică şi oarbă, ei au sperat că după aceea va fi lesne pentru ei să isprăvească cu sfânta Ortodoxie din întreaga lume. Subminarea Bisericii Ortodoxe Ruse a început în chipul răspândirii tuturor sectelor posibile, şi mai apoi, prin înrădăcinarea ideilor protestante, liberale şi umaniste chiar în sânul Bisericii. Cu mult timp înainte de revoluţie, acasă (în Rusia) s-a copt un spirit al ’Bisericii vii’ şi ’al reînnoirii’, al cărui scop era să strice Biserica dinăuntru. Spiritul vătămător a prins rădăcini sub pretextul atrăgător de a întoarce Biserica în vremurile apostolice. Biserica, de parcă ar fi fost necrozată, era chemată să devină ’vie’.

După prăbuşirea Rusiei ortodoxe, acest spirit al modernismului Bisericii vii a început să se răspândească cu repeziciune în celelalte teritorii ale Bisericilor Ortodoxe. Şi când în timpul uriaşei emigrări (potrivit numărului celor emigraţi), împrăştiate în toată lumea, în mod cu totul firesc Biserica Ortodoxă Rusă de peste hotare s-a bucurat la primirea bazei canonice a existenţei sale datorită ucazului semnificativ al patriarhului Tihon, datat 7/20 noiembrie 1920, cu nr. 362, atunci închinătorii lui satan, care distruseseră statul rus ortodox şi puseseră la cale o persecuţie sângeroasă teribilă împotriva Bisericii în Rusia, s-au înarmat împotriva ei (a Bisericii Ortodoxe Ruse de peste hotare) pentru a scăpa de ea. Au fost puse în mişcare toate tipurile de resurse, chiar până la utilizarea canoanelor ecleziastice, pentru a demonstra necanonicitatea şi ilegalitatea însăşi existenţei ei. Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, duşmanii sfântului adevăr creştin s-au grăbit să facă o schismă în sânul ei şi în fracţiunile rupte deja către libertate deplină. Fără ruşine, ei au început cu toţii să picure strop cu strop acest spirit vătămător al Bisericii vii, protestantismul, liberalismul şi modernismul celor care au îndrăgit ideea de umanism.

Noua învăţătură născocită a sofianismului, insultătoare pentru Ortodoxia autentică prin însuşirea denumirii sfidătoare de ’ortodoxism’ care i-a fost dată, a luptat pentru apropierea strânsă de protestantism sub renumita doctrină numită ’ecumenism’, la temelia căreia se află – în cea mai mare parte ascunsă cu grijă, dar uneori expusă din imprudenţă – o idee a echivalenţei tuturor confesiunilor de credinţă cu diferite puncte de vedere scoţând la lumină chipurile unul şi acelaşi adevăr. Este o interpretare foarte confuză şi deloc ortodoxă a conceptului de Biserică, care, în cele din urmă, este neobişnuit de vătămătoare, o tăgăduire în viaţa creştină morală a însăşi existenţei moralei creştine ortodoxe, exprimată atât de clar în cuvintele Mântuitorului Însuşi: Intraţi prin uşa cea strâmtă, că largă este uşa şi lată calea, ceea ce duce în pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră printr-însa; că strâmtă este uşa şi îngustă calea, care duce în viaţă, şi puţini sunt cei ce o află pre ea (Matei 7, 13-14).

De o parte avem tăgăduirea nevoinţei ascetismului în viaţa personală, atât de limpede poruncită de Hristos Însuşi, ca şi de sfinţii Săi apostoli într-o serie întreagă de cuvinte numeroase pe toată întinderea Sfintei Scripturi, şi drept urmare – este nesuferit de spus – ascensiunea indirectă a abuzurilor împotriva marilor prooroci ai creştinismului, slăviţi de Biserică, ca şi împotriva acestor sfinţi care au fost bineplăcuţi lui Dumnezeu şi a celor care o prăznuiau pe ea în cântările bisericeşti zilnice. De cealaltă parte avem dorinţa şi întreaga atenţie acordată clădirii unei vieţi pământeşti aici jos, în ciuda învăţăturii clare a cuvântului lui Dumnezeu: Că nu avem aici cetate stătătoare, ci pre aceea ce va să fie căutăm (Evrei 13, 14). Bineînţeles, aceasta este o consecinţă a slăbirii credinţei în realitatea a ceea ce va să fie.

Există de asemenea încercarea de a combina slujirea lui Dumnezeu cu slujirea lui mamona, adică slujirea unor tipuri de idealuri abstracte precum adevărul, bunătatea, frumuseţea pe care umaniştii le substituie Dumnezeului viu şi personal, împreună cu o atentă sugerare a gândului că nu trebuie să ne temem de păcat, asemenea ’asceticilor fanatici’, că ei sunt ucigaşii ’bucuriei acestei vieţi’, deoarece Hristos a luminat şi a transformat lumea de aşa natură încât păcatul nu mai este astăzi păcat. Iată cum este posibil a zugrăvi acest curent cu adevărat eretic, distrugător pentru viaţa creştină. Vai ! A făcut rădăcini realmente adânci în toate teritoriile Bisericilor Ortodoxe, găsind sprijin şi protecţie chiar printre unii ierarhi impozanţi. O parte considerabilă a clerului ortodox contemporan este educată deja şi continuă să fie instruită în cadrul acestui curent, care a contaminat cu adevărat credinţa ortodoxă, or această credinţă are temelii clare şi de netăgăduit în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, şi a fost mărturisită şi propovăduită de Părinţi – ’îngeri pământeşti şi oameni cereşti’, potrivit cuvintelor lui Hristos: Cela ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema întru împărăţia cerurilor (Matei 5, 19).

Să ştie cu toţii că nu există fărădelege mai mare decât neascultarea de Biserică, care devine evidentă îndeosebi în cazul ereticilor şi schismaticilor, şi pentru acest motiv haideţi să ne ridicăm deasupra tuturor relaţiilor noastre pământeşti cu această Biserică, care nu şi-a însuşit nici o inovaţie, ci cu sfinţenie şi fără nici o schimbare păstrează învăţătura de credinţă a Apostolilor şi a Sfinţilor Părinţi, ca şi evlavia lor – marele şi sfântul adevăr pe care ea l-a primit de la Întemeietorul ei, Domnul nostru Iisus Hristos. Dacă nu vrem pierzarea noastră veşnică, trebuie să luăm asupra noastră nevoinţa mărturisirii acestui adevăr, fiind gata să luptăm pentru el chiar până la moarte, aducându-ne aminte cuvintele remarcabile ale bravului şi de neclintit slujitor al dumnezeiescului adevăr, marele ierarh şi învăţător ecumenic şi Părinte al Bisericii, Sfântul Grigorie Teologul:

,,Când se urmăreşte un ţel în mod evident lipsit de evlavie, atunci cineva ar trebui mai degrabă să meargă să fie ars sau decapitat, lepădând cererea vremurilor şi a conducătorilor (îndrăznesc să spun nu numai a celor lumeşti, ci şi a celor duhovniceşti) şi în general vorbind lepădând orice, decât să se alăture unui aluat rău şi unui sărut care este infestat şi contagios. Cel mai teribil dintre toate este să te temi de cineva mai mult decât de Dumnezeu şi în loc să ai această frică care i se cade slujitorului adevărului, să devii un trădător al învăţăturii credinţei şi adevărului”.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 63/mai-iunie 2011