Lumea in deriva nr. 28
Aspecte deosebit de instructive din vieţile celor trei mari ierarhi
de Arhiepiscop Averchie de Jordanville
Articol apărut în Orthodox Russia, nr. 2, 1976
Pe aproape tot parcursul slujirii sale episcopale, Sfântul Vasilie cel Mare a îndurat o luptă nemiloasă cu arienii eretici, care dobândiseră multă putere sub împăratul Constantin şi încă mai multă sub împăratul Valens. În bătălia împotriva arienilor, Sfântul Vasilie a continuat lucrarea Sfântului Atanasie, arhiepiscopul Alexandriei, şi, asemenea lui, s-a înălţat deasupra tuturor celorlalţi ca un stâlp de nezdruncinat al Ortodoxiei. Şi de aceea împăratul Valens a fost convins că dacă ar putea fi frântă fermitatea Sfântului Vasilie, arianismul ar triumfa în sfârşit.
Atunci, Valens l-a trimis pe eparhul Modest, care era binecunoscut pentru cruzimea cu care îi prigonea pe ortodocşi, la Sfântul Vasilie în Cezareea. Trufaşul eparh a început să-l ademenească pe Sfântul Vasilie făgăduindu-i felurite favoruri împărăteşti dacă va intra în comuniune cu episcopii arieni; dar când a văzut hotărârea sa de neclintit şi ostilitatea faţă de compromis, el a trecut la ameninţări şi a început să-l ameninţe cu pierderea averii, surghiunul, şi chiar moartea. La toate aceste ameninţări, sfântul episcop a răspuns cu curaj:
,,Nu mă tem de surghiun, pentru că al Domnului este pământul şi plinirea lui (Psalmi 23, 1); este cu neputinţă să iei averea cuiva care nu are nimic; pentru mine, moartea este o binecuvântare, pentru că mă va uni cu Hristos pentru care trăiesc şi lucrez”.
Măreţia sfântului l-a uluit pe eparh. ,,Nimeni nu mi-a vorbit vreodată aşa cum ai făcut-o tu”, a remarcat el.
Sfântul Vasilie i-a răspuns smerit: ,,Probabil că nu ţi s-a întâmplat nicicând să vorbeşti cu un episcop”.
Cu toată simplitatea şi smerenia sa profundă, cu adevărat creştină, Sfântul Vasilie înveşmânta slujbele dumnezeieşti pe care le săvârşea într-o măreţie şi frumuseţe împărăteşti care erau unite totodată cu o evlavie intensă, fierbinte care îl impresiona până şi pe împărat – care avea o atitudine duşmănoasă faţă de Ortodoxie – când se afla în Cezareea şi vizita biserica unde slujea Sfântul Vasilie.
Marele pustnic şi om al rugăciunii, Sfântul Efrem Sirul mărturiseşte acelaşi lucru. Când a venit la biserica unde slujea şi predica Sfântul Vasilie, el a fost atât de cuprins de admiraţie şi emoţie duhovnicească de tot ceea ce văzuse şi auzise, încât şi-a mărturisit sentimentele cu voce tare în limba sa natală, siriană. Sfântul Vasilie l-a trimis pe slujitorul său de altar să-l aducă pe el la sine în altar, şi l-a chemat pe nume, ceea ce a dezvăluit marea cunoaştere a sfântului episcop. Acesta a fost începutul viitoarei prietenii dintre ei.
Sfântul Grigorie Teologul, ca arhiepiscop al Constantinopolului, a luptat neînfricat şi cu hotărâre cu arienii eretici. Dar când s-au ivit disputele şi neînţelegerile la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic din cauza lui, ca o consecinţă a nemulţumirii câtorva episcopi cu privire la alegerea sa, şi când aceste neînţelegeri nu au încetat, el s-a smerit în mijlocul sinodului şi a spus: ,,Bărbaţi şi păstori ! Nu sunt mai bun decât Proorocul Iona; aruncaţi-mă în mare şi pe mine, doar să înceteze disputele !” Şi indiferent cât de mult au încercat să-l facă să se răzgândească mulţi dintre cei ce-l iubeau, el a rămas ferm în hotărârea sa de a renunţa la scaunul Constantinopolului.
El le-a spus: ,,Daţi-mi pace să mă odihnesc după ostenelile mele îndelungate, arătaţi respect faţă de acest păr alb, cinstiţi pribegiile mele, şi aduceţi în locul meu pe altcineva care va putea să vă mulţumească în toate lucrurile şi să poarte poverile Bisericii, pentru că timpul actual cere îndeosebi asemenea păstori. (…) Am obosit să ascult critica sfiiciunii mele; am obosit de sfădiri cu cuvinte şi cu invidie, cu duşmani şi cu propria turmă. (…) Probabil mă vor critica de asemenea, precum o fac deja, pentru că nu am avut o masă îmbelşugată, nici veşminte potrivite cu rangul meu, nici procesiuni solemne, nici măreţie în ţinută.
Nu am ştiut că ar trebui să mă întrec cu consulii, guvernatorii provinciilor şi cei mai de seamă conducători militari care nu ştiu unde să-şi cheltuiască averea; nu am ştiut că s-ar fi aşteptat de la mine să trăiesc în lux din moştenirea săracilor. Nu am ştiut că s-ar fi aşteptat de la mine să călătoresc într-o trăsură strălucitoare cu cai nemaipomeniţi, nu am ştiut că ar fi trebuit să aibă loc întâlniri şi recepţii pline de slugărnicie faţă de mine, că toată lumea trebuia să-mi facă loc şi să cadă înaintea mea de îndată ce mă vedeau venind chiar de la depărtare. Dacă această simplitate a mea a fost o povară pentru voi, iertaţi-mă pentru ea: acum este la sfârşit. Puneţi peste voi pe altcineva care va mulţumi oamenii şi mie daţi-mi pustia, viaţa de la ţară şi pe Dumnezeu; El este Singurul pe care-L mulţumesc cu simplitatea vieţii mele. Deci, de dragul Însăşi Treimii pe care voi şi eu o cinstim, de dragul nădejdii noastre comune şi a Bisericii, dăruiţi-mi mie această milostivire şi sloboziţi-mă cu rugăciuni”.
Şi a plecat, acest mare şi smerit episcop, care s-a ostenit atât de mult pentru Biserică, lăsând tuturor testamentul său: ,,Fiilor, păstraţi tradiţiile !” (potrivit I Timotei 6, 20)
După ce şi-a luat rămas bun de la toţi, spre marea mâhnire a împăratului şi poporului, înainte de toate marele sfânt a plecat spre Cezareea unde a rostit predica sa remarcabilă la înmormântarea Sfântului Vasilie cel Mare. Iată cum l-a caracterizat pe Sfântul Vasilie:
,,O, purtătorule de lumină Vasilie, lauda Cezareei ! Cuvântul tău este ca tunetul; viaţa ta fulger. Dar tu ai părăsit sfântul tău scaun ! Hristos a binevoit astfel să te unească cât mai repede cu putinţă cu ceata celor ce vieţuiesc în cer.
Întreaga lume, proprietatea Treimii de aceeaşi putere, a fost zguduită în chip nefiresc de învăţăturile contradictorii. Şi buzele lui Vasilie – vai ! Vai ! – sunt pecetluite de tăcere. Scoală-te, Vasilie, şi opreşte furtuna cu cuvântul tău şi faptele tale sfinte. Căci tu singur ne-ai arătat nouă că viaţa este egală cu învăţătura, că de asemenea învăţătura este egală cu viaţa.
Există un Dumnezeu împărăţind în înaltul cerului; şi epoca noastră a văzut un episcop vrednic. Acela eşti tu, Vasilie, vestitor ca tunetul al adevărului, ochiul cel luminos al creştinilor ! Tu nu ai trăit mult pe pământ, dar ai adus toate şi le-ai pus înaintea lui Hristos ca un dar: suflet şi trup, cuvinte şi mâini, o, Vasilie, marea slavă a lui Hirstos, reazemul preoţilor, reazemul adevărului pe care oamenii încearcă acum, mai presus de toate, să-l izgonească”.
Şi aici este testamentul extrem de important pe care Sfântul Grigorie Teologul ni l-a lăsat: este mai cu seamă potrivit pentru vremurile noastre, care sunt mult mai teribile decât toate epocile eretice din trecut, deoarece este un timp al apostaziei aproape totale, practic fără excepţii:
,,Există un dezacord subtil, exact aşa cum există cea mai distrugătoare înţelegere. Dar omul trebuie să iubească pacea bună care are un ţel bun şi care uneşte pe om cu Dumnezeu. (…) Dar când este un caz de necinstire evidentă, atunci omul trebuie mai degrabă să accepte focul şi sabia, nedând nici o atenţie cererilor vremii şi ale conducătorilor (Îndrăznesc să spun: nu numai conducătorilor seculari, ci şi celor ecleziastici) şi la absolut nimic, decât să fie părtaş la aluatul răutăţii şi să se alăture celor infectaţi. Cel mai înspăimântător lucru din toate este să te temi de ceva mai mult decât de Dumnezeu şi ca urmare a acestei temeri să devii, dintr-un slujitor al adevărului, un trădător al învăţăturii credinţei şi adevărului”.
În viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur, lucrul cel mai plin de învăţăminte pentru noi este că el, asemenea primilor doi din slăvita ,,treime a sfinţilor ierarhi”, şi-a început binecuvântata şi extrem de roditoarea slujire a Bisericii lui Hristos cu faptele ascetice ale unei vieţi monahale stricte. Aceasta singură ar trebui să slujească drept combatere puternică a concluziilor duşmanilor monahismului (care nu sunt puţini), care nu vor câtuşi de puţin să recunoască marele folos duhovnicesc al monahismului, şi care turbează mai ales împotriva obiceiului de multă vreme statornicit al alegerii candidaţilor pentru slujirea ca episcopi dintre monahi, nevrând să se împace cu acesta şi încercând în orice chip cu putinţă să dovedească că este incorect şi inadmisibil. Vieţile acestor trei mari ierarhi slujesc drept respingere limpede şi grăitoare a concluziilor lor.
Înainte de hirotonirea sa ca diacon, Sfântul Ioan Gură de Aur a petrecut 4 ani într-o rânduială monahală strictă, şi apoi a vieţuit încă 2 ani ca pustnic într-o peşteră retrasă, care l-a pregătit duhovniceşte pentru marea slujire care se întindea înaintea lui.
După ce a fost făcut preot, Sfântul Ioan a început să propovăduiască neobosit nu numai în fiecare săptămână, ci chiar de 2 sau 3 ori pe săptămână, şi uneori chiar zi de zi, criticând aspru păcatele şi chemând la pocăinţă. Credincioşii din Antiohia erau uimiţi îndeosebi de faptul că Sfântul Ioan nu-şi citea predicile, ci le rostea din plinătatea inimii sale; nimeni nu predicase vreodată aşa înaintea lui. Datorită acestui fapt, de pe buzele sale se revărsa un asemenea har, încât cei care-l ascultau nu puteau să nu fie uluiţi şi să fie plini de cuvintele sale. Au apărut stenografi care să transcrie cuvintele sale inspirate şi să le dea sau să le vândă celor mulţi care le doreau. Mulţi oameni le citeau apoi ei înşişi acasă şi chiar le învăţau pe dinafară.
Ca un adevărat păstor care îşi pune viaţa pentru oile sale, Sfântul Ioan Gură de Aur a mângâiat poporul din Antiohia când ei şi-au dat seama de nebunia faptelor lor săvârşite când s-au răzvrătit împotriva împăratului şi au distrus statuile imperiale; el a devenit un conducător al adunării clerului care i-a implorat pe trimişii împăratului să ierte poporul vinovat. Şi împăratul, pe care episcopul Flavian îl abordase pentru acelaşi scop, a fost convins să-i ierte. Cu această ocazie, Sfântul Ioan Gură de Aur a rostit predica sa fierbinte chemându-şi turma să-I mulţumească lui Dumnezeu şi să nu uite nicicând această întâmplare grozavă, astfel ca ei să nu mai îngăduie niciodată să se repete ceva de acest fel.
Se poate spune că Sfântul Ioan nu a trecut cu vederea nici unul din aspectele importante din viaţa turmei sale şi în predicile sale inspirate el a evaluat întotdeauna totul din punctul de vedere al Cuvântului lui Dumnezeu, şi astfel toate predicile sale au avut un caracter profund vital şi au atins inimile tuturor. Şi astfel el a fost un adevărat păstor al turmei sale.
El a criticat cu putere comportamentul necuviincios în biserică: ,,Poate spune cineva că biserica a devenit un teatru ? Femeile care vin aici sunt îmbrăcate mai nepotrivit şi mai neruşinat decât cele care se destrăbălează acolo. Şi ele atrag bărbaţi neruşinaţi aici după ele. Dacă cineva vrea să ademenească o femeie, cred că nici un loc nu pare aşa de comod pentru el ca biserica; şi dacă cineva trebuie să cumpere sau să vândă ceva, biserica îi pare mai potrivită decât piaţa publică. Aici este flecăreală, aici poate fi auzită mai multă flecăreală decât oriunde altundeva, şi dacă vrei să afli noutăţile, aici le vei afla mai bine decât în sala de judecată sau în cabinetele medicilor. (…) Este admisibil aşa ceva ? Putem suporta aşa ceva ? Zi de zi rabd şi mă ostenesc ca voi să puteţi pleca de aici cu o învăţătură folositoare, dar voi plecaţi cu mai multă pagubă decât bine”.
Cât de mult ne amintesc aceste cuvinte de vremea noastră, dar mulţi păstori pun atât de mult la inimă toate aceste fărădelegi şi vorbesc despre ele în predici ?
Ca un propovăduitor nu numai al criticismului, ci şi al milostivirii către cei ce se pocăiesc, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost un păstor al păcii. Inima sa era mâhnită de orice soi de neînţelegere, dezbinare şi schismă, şi învăţa astfel: ,,Nimic nu aduce atâtea dezbinări în Biserică ca dragostea de putere. Nimic nu stârneşte atât de mult mânia lui Dumnezeu ca dezbinările în Biserică. Chiar dacă noi am fi făcut cele mai desăvârşite fapte, dar am surpat unitatea, vom fi pedepsiţi exact ca şi cum am fi născocit un păcat”. Şi el a chemat neîncetat pe toţi la pocăinţă: ,,Dacă tu păcătuieşti zi de zi, atunci pocăieşte-te de asemenea zi de zi. (…) Ai îmbătrânit în păcatele tale – reînnoieşte-te prin pocăinţă ! Dar este cu putinţă, întrebi, să dobândesc mântuirea pocăindu-mă ? Bineînţeles că este cu putinţă ! Fiindcă milostivirea lui Dumnezeu este nemărginită şi bunătatea Sa de nedescris”.
Sfântul Ioan nu s-a schimbat câtuşi de puţin când a luat scaunul înalt de arhiepiscop al Constantinopolului; el a rămas cu totul străin de linguşire şi de a place celor aflaţi la putere şi a cugetat doar la mântuirea sufletelor turmei încredinţate lui spre păstorire. Aici, el a continuat să predice neobosit şi să critice aspru, cu cuvintele sale puternice, patimile şi păcatele oamenilor, netrecându-i cu vederea nici pe cei din înalta societate şi din cler care urmau exemplul vieţii luxoase şi fără noimă a curtenilor de seamă împărăteşti şi a celor bogaţi, şi chiar a împărătesei Eudoxia înseşi. Şi el s-a arătat vrednic de chemarea sa, nefiindu-i teamă să pătimească pentru ea şi să-şi piardă scaunul înalt.
În cele din urmă, aceasta a dus la condamnarea sa nedreaptă de către falşii săi fraţi, episcopii care-l urau fiindcă el era o mustrare tăcută pentru ei toţi prin viaţa sa ascetică strictă; ei simţeau că înfierările lui îi atingeau şi pe ei. Ei l-au urât îndeosebi atunci când, ţinând seama de multe plângeri, el a călătorit în Asia Mică şi, când s-a încredinţat la faţa locului de extrema neorânduială din problemele bisericeşti din cauza nevredniciei episcopilor locali, el i-a depus pe câţiva dintre ei care au fost prinşi în simonie şi vieţi personale netrebnice.
Exista de asemenea nemulţumire faţă de Sfântul Ioan Gură de Aur din partea acelor monahi făţarnici care erau departe de hotarele îngereşti şi duceau vieţi trândave, nu în mânăstiri, ci în felurite cetăţi şi chiar în capitală. Falşii monahi l-au denunţat pe arhiepiscop în orice chip cu putinţă, numindu-l mândru, dur, crud, şi arogant. Aceste vorbe urâte au condus cu repeziciune la defăimare şi mulţi oameni nemulţumiţi au început să răspândească toate soiurile de prostii înjositoare despre marele sfânt.
Dar cele mai nemulţumite de el erau femeile din înalta societate a capitalei care au întâlnit în el un critic neîndurător al vieţii lor zadarnice şi desfrânate; printre ele se număra împărăteasa Eudoxia însăşi, care a săvârşit condamnarea sa, depunerea sa din scaun şi surghiunirea. Cu mare smerenie, sfântul a plecat în surghiunul său nemeritat şi şi-a dat dreptul suflet în mâinile lui Dumnezeu cu cuvinte de mulţumire către Dumnezeu: ,,Slavă lui Dumnezeu pentru toate !”
Există în timpurile noastre rele şi perfide mulţi astfel de păstori şi arhipăstori evlavioşi, fermi, neînclinaţi către compromisuri şi vrednici de respect, precum aceşti mari dascăli şi episcopi soborniceşti, care să slujească drept model pentru oricine ?
Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 70/mai-iunie 2012