Lumea in deriva nr. 32

Următorul articol, tradus din predicile arhiepiscopului Averchie, nu este datat, dar este publicat într-o culegere a lucrărilor sale dintre anii 1961-1968. Mărturiile din interiorul său sugerează că a fost scris în 1964, când, la începutul lunii ianuarie, Papa Paul al VI-lea şi patriarhul ecumenic Athenagora I s-au întâlnit în Ţara Sfântă. Prin urmare, exemplele specifice pe care le menţionează pot fi puţin cam vechi; cu toate acestea, învăţătura pe care el ne-o dă este neschimbătoare. Şi dacă el exprimă o îngrijorare profundă în ce priveşte atacurile ecumenismului din acea perioadă, cât de îngrijorat ar fi de evoluţia sa în vremurile noastre ?

 

Se poate vorbi de unirea creştinilor neţinând seama de har şi adevăr ?

 

Tocmai am sărbătorit marele praznic al Botezului Domnului, sau Teofania[1]. Minunat este acest praznic ! Sfântul Ierarh Teofan (Zăvorâtul) de Vişa, spune referitor la acest praznic: ,,Tainele creştine strălucesc aici cu lumina lor dumnezeiască, şi ele luminează cugetele şi inimile celor care ţin cu credinţă această mare sărbătoare”. Din acest motiv, praznicul însuşi este numit, în tipicul Bisericii noastre, ,,Luminarea”[2].

Dar în ce constă această luminare ? Constă în luminarea şi sfinţirea cugetelor şi inimilor noastre prin har şi adevăr, aduse pe pământ pentru mântuirea oamenilor de Însuşi Fiul Unul-Născut întrupat al lui Dumnezeu, precum mărturiseşte chiar la începutul Evangheliei sale ucenicul iubit al lui Hristos, Sfântul Ioan Teologul: Şi Cuvântul trup s-au făcut şi s-au sălăşluit întru noi … plin de dar şi de adevăr. Şi din plinirea lui noi toţi am luat şi dar pentru dar. Că legea prin Moisi s-a dat, iar darul şi adevărul prin Iisus Hristos s-au făcut (Ioan 1, 14, 16-17).

Când S-a născut Hristos, puţini oameni au ştiut acest lucru. Doar în ziua Botezului Lui, a arătat El limpede şi deschis marea Sa slujire, pentru care S-a întrupat, şi de aceea, în cântările sale, Sfânta Biserică numeşte Teofanie praznicul Botezului lui Hristos, ,,cea mai luminată” şi ,,cea mai slăvită” zi, chiar în comparaţie cu praznicul cel mai plin de bucurie pentru noi, cel al Naşterii Domnului, şi veselindu-se, ea cântă: ,,Arătatu-S-a Mântuitorul, Harul şi Adevărul, în repejunile Iordanului, şi pre cei ce erau întru întuneric şi în umbră dormeau i-a luminat. Pentru că a venit şi S-a arătat Lumina cea neapropiată” (Luminânda, glasul 3).

Dar ce sunt exact ,,harul” şi ,,adevărul”, împărtăşite nouă în ziua Teofaniei ?

Ce este important pentru noi din ceea ce se petrece la ,,cel mai luminat” şi ,,cel mai slăvit” praznic ?

În această zi, Hristos cel fără de păcat a primit botezul de la Ioan în apele Iordanului, pentru ca, în Persoana Sa, El să poată curăţi păcatele întregii omeniri, luate asupra Lui Însuşi din iubirea Sa mai presus de cuvinte pentru om.

În această zi, Stăpânul cerului şi al pământului Şi-a plecat capul şi primeşte botez de la rob, pentru ca El să poată da pildă de smerenie prin respectarea rânduielii botezului stabilită de El pentru tot poporul, pentru ca astfel El să poată plini toată dreptatea (Matei 3, 15) şi prin pilda Sa să sfinţească această mare taină a re-naşterii duhovniceşti, fără de care nu este cu putinţă a intra întru Împărăţia Cerească.

În această zi, Mesia Hristos S-a arătat pe Sine lumii pentru prima oară ca Fiul Unul-Născut iubit al lui Dumnezeu, întru care stă bunăvoinţa lui Dumnezeu Tatăl şi întru care Se odihneşte Sfântul Duh. Smerenia Sa nemăsurată a deschis larg cerurile şi a dezvăluit limpede oamenilor taina mai înainte ascunsă a celor Trei Persoane ale Dumnezeirii: Tatăl, şi Fiul, şi Sfântul Duh.

În această zi, Iisus Hristos, ajungând potrivit legii la vârsta majoratului, întrucât ajunsese la 30 ani, începe slujirea Sa publică pentru neamul omenesc; rămânând până la această vreme necunoscut, astăzi El S-a arătat lumii şi lumina Lui S-a însemnat preste noi[3], luminând poporul ,,care şedea în întuneric şi în umbra morţii” cu luminări tainice din înălţime.

În ce constă această ,,luminare” ?

În ceea ce am primit astăzi din citirea sfântului apostol: În apele Iordanului s-a arătat darul lui Dumnezeu cel mântuitor tuturor oamenilor. Învăţându-ne pre noi ca, lepădând păgânătatea, şi poftele cele lumeşti, cu întreagă înţelepciune, şi cu dreptate, şi cu bună-credinţă să vieţuim în veacul de acum; aşteptând fericita nădejde, şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Tit 2, 11-13).

 

Botezul Mântuitorului Hristos

 

Aşadar, Mântuitorul nostru, Harul şi Adevărul, Hristos S-a arătat pentru ca El să ne poată vesti slobozirea din păcat şi începutul unei noi vieţi – o viaţă potrivit harului şi adevărului.

Crezând cu toată inima noastră în acest adevăr dumnezeiesc, adus nouă de Fiul întrupat al lui Dumnezeu, şi primind acest har mântuitor în taina botezului, noi murim păcatului şi ne naştem din nou la o viaţă nouă, curată, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu, suntem îmbrăcaţi în Hristos şi devenim una cu El prin har.

Cum putem îndrăzni să păcătuim, dacă am murit păcatului, dacă ne-am îmbrăcat în Hristos şi am devenit una cu El ?

Într-adevăr, păcatul este acum un lucru cu totul străin pentru noi, creştinii; este un lucru care nu ne este propriu, este un atac violent asupra firii noastre renăscute în Hristos: noi nu putem păcătui după placul inimii. Nu în zadar sfântul apostol ne spune: Oricâţi întru Iisus Hristos ne-am botezat, întru moartea lui ne-am botezat ? Împreună cu el ne-am îngropat prin botez întru moarte; (…) ştiind că Hristos cel ce au înviat din morţi, nu mai moare; că moartea pre dânsul nu-l mai stăpâneşte; (…) aşa şi voi socotiţi-vă pre voi morţi a fi păcatului, şi vii lui Dumnezeu întru Iisus Hristos, Domnul nostru (Romani 6, 3-4, 9, 11).

Astfel, sfântul apostol îşi încheie această învăţătură: Să nu împărăţească dar păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să-l ascultaţi pre el întru poftele lui. Nici să vă faceţi mădularele voastre arme de nedreptate păcatului; ci să vă puneţi pre voi înaintea lui Dumnezeu, ca din morţi vii, şi mădularele voastre arme de dreptate înaintea lui Dumnezeu (Romani 6, 12-13).

Că păcatul pre voi nu vă stăpâneşte, conchide apostolul şi tâlcuieşte: Că nu sunteţi sub lege, ci sub dar (Romani 6, 14).

Din toate cele de mai sus, ar trebui să fie clar cu prisosinţă că unde nu există nici har, nici adevăr, nu există nici slobozire de păcat; unde este desconsiderat harul şi adevărul, acolo se păcătuieşte involuntar şi se justifică păcatul, şi acolo nu există creştinism.

Însă harul şi adevărul sălăşluiesc numai în Biserica adevărată, adică acea Biserică care a fost întemeiată de Fiul Unul-Născut întrupat al lui Dumnezeu şi căreia i-a fost dată marea făgăduinţă, că porţile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18) şi care rezultă că a existat, există şi va exista întotdeauna până la sfârşitul veacurilor şi nu are nevoie să fie întemeiată din nou.

Exact din acest punct de vedere trebuie să înţelegem şi să estimăm tot ce se întâmplă astăzi în lume.

Şi din cauza aceasta noi nu putem fi decât îngroziţi de ceea ce este numit cu precizie ,,un semn al vremurilor” şi este în realitate un semn teribil, înspăimântător, ameninţător de care ţinem seama noi, care îl mărturisim şi îl vedem, care trăim aceste vremuri cumplite.

Noi avem în vedere acele ,,roade” pe care le-a produs aşa-numita ,,mişcare ecumenistă”, în special întrunirea care a avut loc acum şi sărutul ,,simbolic” dintre papa Romei, Paul al VI-lea, şi patriarhul Constantinopolului, Athenagora I[4].

Nu întrunirea în sine, aşa cum a avut loc, ne îngrozeşte, ci conţinutul său tainic, care cuprinde în sine ceva nesănătos duhovniceşte, respingând în esenţă creştinismul autentic, ceva având o înclinaţie ecumenistă deplină, care a fost atât de limpede şi cu tărie exprimat în chiar cuvintele patriarhului Athenagora, când a spus într-o predică înainte de a pleca către Ţara Sfântă, către această întâlnire cu papa: ,,Mă voi întâlni cu papa şi îl voi îmbrăţişa ca pe un frate, lăsând deoparte discuţiile teologice”.

Ne rămâne doar să ne întrebăm: ,,Ce înseamnă aceasta ? Stupiditate extremă sau trădare cu bună ştiinţă ?”

Ne-am certat noi cu adevărat cu papa într-atât de rău, încât era necesar să ne împăcăm, vădind înaintea întregii lumi această ,,împăcare” cu îmbrăţişări frăţeşti ?

Sau patriarhul Athenagora doreşte să fie mai plin de dragoste decât însuşi ,,apostolul iubirii”, iubitul ucenic al Domnului, Sfântul Ioan Teologul, care ne îndeamnă următoarele, într-o învăţătură care este valabilă pentru toate vremurile: Oricine va veni la voi, şi nu va aduce învăţătura aceasta [învăţătura adevărată, apostolică a credinţei şi evlaviei], să nu-l primiţi în casă, şi să nu-i ziceţi lui: bucură-te (2 Ioan 10) ?

Nu este patriarhul Athenagora teolog ? Dacă el nu a studiat în realitate teologia şi nu cunoaşte adevărurile dogmatice fundamentale ale învăţăturii creştine ortodoxe, nici cum sunt ele arătate în viaţa morală şi duhovnicească a tuturor creştinilor ortodocşi, nu este o greşeală că el poartă un rang atât de înalt ?

Este cu putinţă ca, de fapt, separarea noastră de romano-catolici să fi fost cauzată de unele sentimente pur personale de ostilitate, de o oarecare rea-voinţă personală ?

Sau profundul nostru dezacord cu ei, având un caracter atât dogmatic, cât şi duhovnicesc şi moral, a apărut doar în urma unei neînţelegeri conceptuale între teologii învăţaţi, rupţi de viaţa reală, care s-au certat prosteşte între ei ? Şi pentru ca toate aceste dezacorduri şi ,,discuţii” să poată fi rezolvate atât de lesne, era necesar doar ,,a face pace” cu papa ?

Cu adevărat, cineva se poate doar minuna de o asemenea naivitate copilărească din partea ,,celui dintâi ierarh al Ortodoxiei” (precum se consideră pe sine prin tradiţie patriarhul Constantinopolului, fiind odinioară cel dintâi scaun al imperiului lumii) dacă nu cumva această naivitate aparentă nu ascunde ceva mult mai îngrozitor.

Toate acestea sunt exact în duhul ecumenismului autentic – un ecumenism fără mască. ,,Ecumeniştii” noştri ortodocşi ne-au asigurat în mod repetat vreme îndelungată că ei au intrat în mişcarea ecumenistă cu un singur scop – care, din afară, pare pe de-a întregul bun – ,,de a mărturisi înaintea heterodocşilor adevărul Sfintei Ortodoxii”, ,,de a le dezvălui profunzimea şi frumuseţea Sfintei Ortodoxii” şi astfel ,,de a-i atrage spre a primi Sfânta Ortodoxie, din care ei au căzut”.

Şi ce s-a întâmplat în realitate ?

S-a întâmplat tocmai opusul: nu a avut loc revenirea la ortodoxie a celor care căzuseră, ci recunoaşterea tacită, ,,simbolică” a lipsei de însemnătate şi a inconsistenţei tuturor lucrurilor care deosebesc Ortodoxia de heterodoxie, ceea ce este şi ceea ce a cauzat o cădere deplină din Ortodoxie şi, în consecinţă, şi din Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, întemeiată de Hristos Mântuitorul, a romano-catolicismului şi ulterior a protestantismului şi a celorlalte, astăzi nenumărate, secte şi a oricărei posibile entităţi confesionale motivate, care fără nici o raţiune fundamentală pretinde pentru sine numele de ,,Biserica lui Hristos”.

Harul şi adevărul, care sălăşluiesc numai în adevărata Biserică, care a primit făgăduinţa lui Hristos că porţile iadului nu o vor birui, sunt, în aparenţă, pe deplin uitate !

Şi cât de straniu este a auzi din gura ,,celui dintâi ierarh al Bisericii Ortodoxe” că toate trăsăturile distinctive ale Ortodoxiei, care alcătuiesc un hotar limpede între ea şi romano-catolicism, nu trebuie să mai constituie subiectul discuţiei teologice.

Dogmele Ortodoxiei nu sunt întrucâtva noţiuni abstracte, fără legătură cu viaţa adevărului, astfel încât să le putem socoti sau recunoaşte ca neimportante.

Dogmele – marile şi mântuitoarele adevăruri ale credinţei – ne-au fost revelate de Fiul lui Dumnezeu întrupat; ele sunt cuvintele Lui dumnezeieşti. Şi aceste graiuri care eu grăiesc vouă – precum El Însuşi spune – duh sunt, şi viaţă sunt (Ioan 6, 63).

Cum putem să socotim că ele nu au nici o importanţă în marea lucrare a unirii tuturor creştinilor, care poate avea loc doar în har şi adevăr ?

Cum poate crede cineva că această datorie poate consta numai în îmbrăţişări şi sărutări ,,frăţeşti” ?

Şi asemenea săruturi nu sunt ca cel al lui Iuda, dacă în spatele lor este ascunsă trădarea harului şi adevărului ?

Şi mai mult, diferenţa fundamentală dintre noi şi romano-catolici şi toţi ceilalţi, care pretind să se numească pe sine creştini, rezidă tocmai în duh şi viaţă.

Este teribil a spune însă, aparent, pentru ecumeniştii contemporani, printre care pot fi incluşi şi patriarhul Athenagora şi Papa Paul al VI-lea, botezul însuşi – care a fost instituit de Hristos Mântuitorul Însuşi în marea zi a Teofaniei, pentru toţi cei care doresc să devină creştini – nu este o sfântă taină, care ne deschide intrarea în Împărăţia Cerească, ci doar un subiect gol al ,,discuţiei teologice”, lipsit de orice înţelegere semnificativă. Şi, în consecinţă, pentru mântuirea veşnică, în opinia lor, nu este necesar să fii botezat şi îmbrăcat în Hristos. Pentru că acum discuţia lor este despre o unire generală nu numai a creştinilor, ci şi cu evreii, deşi ei nu Îl recunosc pe Hristos Mântuitorul ca Mesia, şi cu musulmanii şi păgânii.

Ei vorbesc şi scriu tot mai mult astăzi despre religia unică, comună, universală pentru toate popoarele, tot aşa cum vorbesc despre un guvern mondial unic.

Da, acesta este într-adevăr un semn al vremurilor, însă un semn înspăimântător ! Unirea tuturor oamenilor, ,,cu orice preţ” şi ,,în ciuda a orice”, este cerută, precum ştim de multă vreme, din proorociile Părinţilor din vechime ai Bisericii, că în zilele de pe urmă toţi oamenii vor fi uniţi sub o singură autoritate şi se va încerca înlocuirea lui Hristos cu altcineva.

Cu adevărat, chiar astăzi este înfricoşător a trăi în lume în mijlocul unui asemenea neadevăr antihristic, unei asemenea înşelări, unei asemenea necredinţe şi făţărnicii, prin care slujitorii lui antihrist ce va să vină se străduiesc chiar acum să-l aşeze în conştiinţele oamenilor şi să distrugă adevărata Biserică.

Însă, Dumnezeu este cu noi ! Şi de frica lui să nu vă temeţi, nici să vă tulburaţi (Isaia 8, 12) ! Căci noi ştim că porţile iadului nu vor birui adevărata Biserică. Nouă ne rămâne doar să ne lipim de această adevărată Biserică până la sfârşit, să luăm de la ea harul şi adevărul lui Hristos şi să avem întotdeauna în cuget că noi, care în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am şi îmbrăcat, şi prin urmare trebuie să vieţuim fiind vrednici de chemarea noastră înaltă ca creştini, ca unii ce am murit păcatului şi ne-am sculat din nou la o nouă viaţă plăcută lui Dumnezeu – viaţa în Hristos.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 75/ianuarie-februarie 2013