Lumea in deriva nr. 34

,,În Biserica slavei tale stând, în cer a sta ni se pare, Născătoare de Dumnezeu”

de Arhiepiscop Averchie de Jordanville

Articolul de mai jos este tradus din cel de-al doilea volum de Omilii şi cuvântări ale pururea pomenitului arhiepiscop Averchie, publicat de Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, în 1975. Nu este datat, însă în mod evident a fost rostit pentru prima oară în Postul Mare. Cu toate acestea, mesajul său este de primă importanţă pentru sănătatea noastră duhovnicească în orice vreme. În zilele noastre, omul aude lucruri foarte îngrijorătoare, şi probabil îndeosebi de la creştinii care sunt lucizi duhovniceşte, despre starea lumii – economică, politică, ecologică, socială – sub toate aspectele.Dar marea noastră îngrijorare – şi probabil îngrijorările pentru ce se întâmplă în lume ne distrag atenţia de la aceasta – ar trebui să fie starea deplorabilă a Bisericii astăzi.

În acest articol, arhiepiscopul începe prin a trata câteva aspecte ale comportamentului în biserică – după câte s-ar părea lucruri mai degrabă neimportante, dar apoi el tratează un fenomen care, de la binecuvântata sa adormire în 1976, l-am văzut accelerându-se alarmant: pierderea ‘sufletului’ Bisericii şi înlocuirea sa cu o rânduială, organizare exterioară – un soi de instituţionalism –la care arhiepiscopul se referă în mod repetat numindu-l ,,organizaţie” şi ,,administraţie”.El vădeşte o înţelepciune profundă corelând primele lucruri legate pur şi simplu de comportamentul în biserică cu chestiunea din urmă gravă. Ortodoxia este asemenea unei tapiserii foarte frumoase şi cineva nu poate să scoată pur şi simplu fire din ea, vrând-nevrând, fără să-i distrugă frumuseţea. La un moment dat, întreaga frumuseţe a tapiseriei se va pierde şi tot ce va rămâne va fi la propriu cadrul de pânză jerpelit – ,,organizaţia” şi ,,administraţia”, instituţionalismul lipsit de duh.

* * *

În Postul Mare, auzim adeseori în bisericile noastre aceste cuvinte pline de sens, căci ele sunt citite la fiecare zi la utrenie.

,,Cu adevărat, biserica este un cer pământesc”, subliniază marele nostru drept şi om al rugăciunii, păstorul de vrednică pomenire al Kronstadt-ului, părintele (acum sfântul) Ioan. ,,Acolo unde este altarul lui Dumnezeu, unde sunt săvârşite tainele minunate, unde îngerii slujesc împreună cu oamenii, unde are loc slăvirea neîncetată a Atotputernicului Dumnezeu, acolo cu adevărat este cerul, şi cerul cerurilor”.

Şi în realitate, biserica noastră, prin săvârşirea în ea a slujbelor dumnezeieşti pentru noi, care încă trăim pe pământ, este – ca să spunem aşa – poarta, ca să spunem aşa pregătirea pământească pentru acea cină cerească a Mielului lui Dumnezeu, la care toţi creştinii sunt chemaţi să participe în viaţa viitoare, care ne aşteaptă acolo în cer.

,,Sus să avem inimile” auzim, un îndemn adresat nouă de cei ce săvârşesc slujba dumnezeiască. Şi noi, în timp ce stăm în biserică, ca să spunem aşa chiar ne îndepărtăm de pământ pentru o vreme, cu mintea şi inima ne oferim pe noi înşine acolo ,,sus”, către cer, unde sălăşluieşte Dumnezeu cu nenumărate cete de îngeri şi sfinţi.

Oricine se roagă în biserică, dacă se roagă cu adevărat, trebuie să se socotească pe sine ca nefiind pe pământ, ci în cer. Trebuie să lase la intrarea în biserică toate gândurile, sentimentele, dorinţele şi îngrijorările sale pământeşti, toate purtările, obiceiurile şi căile sale lumeşti de zi cu zi.

Iată de ce este cu totul nepotrivit şi inadmisibil pentru cineva care intră în biserică să se comporte ca şi cum ar fi cu oaspeţii săi, într-o adunare lumească: să-şi abordeze cunoscuţii, să le ureze sănătate şi să se intereseze sau să stea de vorbă despre una sau alta.

Un asemenea comportament, chiar dacă este permis (nu corectat), este o încălcare a evlaviei, o insultă faţă de sfinţenia nepământească, cerească a bisericii !

În biserică, totul este diferit: acolo lumea particulară a cuiva nu este pământească, ci cerească; acolo regulile, obiceiurile sunt stabilite de rânduiala bisericii. Şi cel care iubeşte biserica, pentru care ea este calea către sfinţenia cerească, trebuie să ştie toate acestea şi, dacă nu le ştie, trebuie să se străduiască să le înveţe.

Însă intrarea noastră în biserică şi zăbovirea noastră acolo trebuie să se facă cu cea mai mare evlavie şi cu frică de Dumnezeu. Când intri, trebuie să te însemnezi de trei ori cu semnul sfintei cruci, făcând aceasta în praznice cu închinăciuni şi în zilele obişnuite cu metanii[1]. Faţă de cei care sunt deja în biserică trebuie să te înclini puţin către dreapta şi către stânga şi apoi să te aşezi la locul obişnuit unde stai şi să te rogi. Bărbaţii trebuie să stea pe partea dreaptă şi femeile pe partea stângă, lăsând o cărare liberă între uşile împărăteşti şi ieşire. Acesta este un obicei antic, sfinţit de secole, pe care îl încalcă cei care nu îl observă.

Toţi cei care intră în biserică – acest ,,cer pământesc” – trebuie, chiar în înfăţişarea lor exterioară, să-i imite pe cei cereşti, cu care intră în conversaţie acolo, şi ei nu trebuie cu nici un preţ să le pricinuiască lor sau celorlalţi oameni care se roagă acolo nici o insultă vizuală. Îmbrăcămintea lor trebuie să fie modestă şi cuviincioasă, şi în nici un fel frivolă, la modă sau stridentă. În special, este inadmisibil ca femeilor să li se vadă braţele şi picioarele, să aibă rochii foarte scurte care nu le acoperă îndeajuns trupul, care slujesc doar pentru a sugera că au înclinaţii neruşinate; nici să vină cu capetele descoperite, machiate sau rujate. A veni în biserica lui Dumnezeu atât de necuviincios îmbrăcat este totuna cu a huli împotriva sfinţeniei cereşti.

Este oare acceptabil să întârzii când eşti invitat la o masă festivă cu o persoană de rang înalt ? Cu atât mai mult este inacceptabil şi păcătos să întârzii la slujba dumnezeiască în casa lui Dumnezeu, când ne aşteaptă Domnul şi Stăpânul Însuşi, Gazda noastră împărătească şi Conducătorul nostru, în ale cărui mâini sunt viaţa şi moartea noastră.

Nu este zadarnică în biserici exclamaţia insistentă care se face: ,,Uşile ! Uşile ! Cu înţelepciune să luăm aminte !” Şi apoi, după Crez: ,,Să stăm bine ! Să stăm cu frică. Să luăm aminte, sfânta jertfă în pace a o aduce”.

Uşile bisericii, nu numai precum era în timpurile străvechi, ci chiar acum, în acest moment, ar trebui să fie complet închise, ca nimeni, prin intrarea sau ieşirea sa din biserică într-un moment nepotrivit, să-i deranjeze pe cei ce stau acolo de la a se concentra asupra rugăciunii lor în aceste clipe extrem de importante şi sfinte ale celei mai mari taine creştine, dumnezeiasca euharistie.

Dacă până şi la spectacolele lumeşti, precum sunt cele înfăţişate oamenilor lumii zadarnice, adeseori intrarea se închide când începe spectacolul, pentru ca spectatorii să nu fie deranjaţi, atunci cu siguranţă este îngăduit ca noi în bisericile lui Dumnezeu să nu permitem intrarea şi ieşirea în aceste clipe extrem de importante ale slujbei dumnezeieşti, şi să nu îngăduim plimbatul înainte şi înapoi, abătându-i de la rugăciunile lor pe cei ce se roagă.

Păstorii care nu-şi învaţă turma să ia aminte în biserică la rugăciune şi, fiind îngăduitori cu privire la orice fel de indisciplină, nu reuşesc să ofere celor cu o dispoziţie evlavioasă posibilitatea de a se ruga în pace vor purta înaintea lui Dumnezeu o mare responsabilitate pentru această încălcare a evlaviei. Dar încă mai rău şi mai jignitor este dacă, chiar în sfântul altar, există o astfel de forfoteală încoace şi încolo necuviincioasă şi de prisos, căci atunci nu mai există şi nu poate exista nici o rugăciune autentică nici printre slujitorii sfinţiţi !

Întotdeauna şi în orice împrejurare, trebuie să avem în minte că – potrivit afirmaţiei remarcabile a vrednicului de pomenire părintele Ioan de Kronstadt – ,,deşi este întemeiată pe pământ, Biserica aparţine mulţimii de instituţii cereşti”.

Din acest motiv, totul în biserică trebuie să fie ceresc.

Şi însuşi ţelul Bisericii constă în a ne conduce pe noi de la pământ la cer, de la a fi pământeşti la a ne face cereşti.

În primul rând, păstorii Bisericii înşişi trebuie să fie cereşti şi nu pământeşti, înstrăinaţi de vanitatea lumească şi de patimi şi pofte, care domnesc în lume, căci lor – prin ucenicii şi apostolii Săi, ai căror urmaşi sunt – le-a spus Domnul limpede: Din lume nu sunteţi (Ioan 15, 19). Chiar fără a vorbi despre înclinaţiile lor lăuntrice, o consecinţă a acestora, însăşi înfăţişarea exterioară a păstorilor, întreg comportamentul şi caracterul vieţii lor, modul în care abordează problemele slujirii lor, toate metodele şi căile prin care îşi conduc turma – toate acestea trebuie să fie speciale, aparte de căile lumeşti obişnuite, cereşti şi nu pământeşti.

Şi toţi credincioşii de rând, amintindu-şi mereu că Biserica lui Hristos îi preamăreşte pe aceia pe care-i numeşte ,,îngeri pământeşti” şi ,,oameni cereşti”, trebuie să aibă de-a pururi înaintea lor acest ideal nelumesc: să se înstrăineze de această lume, care zace în rău, pentru a deveni cereşti.

Fiţi ca cei ce se folosesc cu lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi (I Corinteni 7, 31), aşa ne aduce în minte Sfântul Apostol Pavel.

Înstrăinarea de pământ, strădania pentru cer – acesta este idealul înflăcărat pe care ni-l înfăţişează credinţa creştină.

Vai celui care nu-şi aminteşte aceasta sau care nu vrea să înţeleagă, care nu acceptă acest lucru cu toată inima lui şi nu este mişcat de el !

Asemenea oameni sunt complet străini de adevăratul creştinism, şi poartă numele de creştin în zadar, înşelându-se pe ei înşişi şi pe alţii.

Dar încă mai mare vai celor care resping în mod conştient acest ideal înalt al creştinismului, care doresc într-un mod denaturat să-l subordoneze altor idealuri mai mărunte !

Aşa sunt ,,falşii prooroci”, aşa sunt cârciumarii care amestecă vinul cu apă (Isaia 1, 22), potrivit expresiei folosite de Scripturi; asemenea oameni în realitate abuzează de suflete, cărora nu putem să le amintim decât ameninţarea cumplită a Domnului: Cine va sminti pre unul dintr-aceşti mici, care cred întru mine, mai de folos i-ar fi lui ca să-şi spânzure o piatră de moară la grumazul lui şi să se înece întru adâncul mării (Matei 18, 6). Vai omului aceluia prin care vine sminteala ! (Matei 18, 7)

Şi iată, indiferent de această interdicţie teribilă dată de Domnul Însuşi, în vremurile noastre putem vedea manifestări ale unor asemenea capcane groaznice, care în esenţă răstoarnă însuşi creştinismul.

Aşa este erezia oribilă şi distrugătoare a vremurilor noastre, care distruge dogma Bisericii, încercând să submineze credinţa în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, care a existat deja mai mult de 19 secole, cu toate învăţăturile, canoanele, tradiţiile şi preceptele ei evlavioase, care caută să o discrediteze ca fiind istovită şi muribundă, şi să creeze în locul ei o nouă ,,Biserică falsă”.

Potrivit planului organizatorilor ei, această nouă ,,Biserică falsă” trebuie smulsă din cer şi făcută să fie un edificiu cu totul lumesc, cu scopuri, sarcini şi acţiuni lumeşti. ,,Păstorii” acestei ,,Biserici” trebuie să fie oameni cu totul lumeşti, atât în înfăţişare cât şi în înclinaţia lăuntrică. Atenţia credincioşilor trebuie abătută de la cer şi ţintuită la pământ; atitudinea slujbelor şi tuturor rânduielilor bisericeşti, ca şi toate relaţiile reciproce din această ,,Biserică”, trebuie să fie pur formale şi oficiale, precum stau lucrurile în toate organizaţiile lumeşti.

Ideea noii ,,Biserici false”, care necesită amestecul în ea şi unirea tuturor confesiunilor de pe pământ, a devenit acum foarte populară, ,,foarte mult la modă”, şi se răspândeşte tot mai mult, împreună cu aşa-numita ,,mişcare ecumenistă”. Şi aceasta nu trebuie cu nici un chip să ne surprindă !

Astăzi, viaţa duhovnicească autentică a oamenilor, care numai ea atrage oamenii către cer, făcându-i mai degrabă cereşti decât pământeşti, s-a prăbuşit ca niciodată până acum. ,,Lucrarea lăuntrică”, ce înflorise odinioară atât de mult printre noi în Sfânta Rusie, şi care a zămislit atât de mulţi stâlpi minunaţi ai evlaviei creştine în primele veacuri ale creştinismului, aproape a dispărut. Şi, ştiţi, fără această ,,lucrare lăuntrică”, viaţa duhovnicească autentică este de neconceput şi adevăratul creştinism este cu neputinţă.

Odată cu aceasta, remarcăm apariţia celor mai îngrozitoare simptome: cu o înverşunare de neînţeles şi cu un soi de batjocură, viaţa duhovnicească în general este tăgăduită de anumiţi oameni, ca şi cum ar fi nenecesară sau chiar un lucru ,,nesănătos” în sarcina de edificare a Bisericii (în această privinţă, aveţi în vedere construirea ,,Bisericii false” !), şi ,,lucrarea lăuntrică” este înlocuită cu ceva ce este exclusiv exterior – ,,organizaţia” şi ,,administraţia” sunt înălţate împotriva vieţii duhovniceşti, ca şi cum prin măsuri externe ar fi cu putinţă să aşezi sufletul omenesc cum trebuie şi să-l mântuieşti.

Şi totuşi cel dintâi ţel al Bisericii este exact mântuirea sufletelor ! Dar acum este ca şi cum ei nu vor să ştie acest lucru, şi ei vorbesc despre mântuirea sufletului doar din când în când şi cu un fel de zâmbet ironic.

Nu omul rugăciunii, nici luptătorul pentru evlavie, care renunţă la lume şi năzuieşte să-şi ridice privirea spre cer; nu păstorul cel bun, care se îngrijeşte sincer pentru mântuirea sufletelor turmei sale şi din acest motiv introduce în viaţa lor conceptul că ei trebuie să rupă legăturile lor cu cele pământeşti şi să-şi înalţe inimile şi minţile către cele cereşti – ci formalistul găunos, ,,organizatorul” şi ,,administratorul” este acum recunoscut ca întruchipând idealul de falşii învăţători şi reformatori ai Bisericii.

Strădania pentru cer, – lucru la care Biserica ne cheamă neîncetat prin rugăciunile ei, este acum respinsă ca un lucru ,,ireal”, ,,nerealizabil” şi chiar ,,nesănătos”, ca fiind opus idealului fals al ,,organizaţiei” şi ,,administraţiei” lumeşti, care, contrar adevăratei învăţături a Bisericii, ei le instituie şi pe care le recunosc ca fiind de sine stătătoare şi ca singurele care răspund necesităţilor contemporane.

Şi astfel, iată semnul caracteristic al vremurilor noastre: adevărata Biserică a lui Hristos cu propovăduirea ei despre viaţa duhovnicească trebuie neapărat desfiinţată şi schimbată cu o anumită înfăţişare asemănătoare falsă, una cu principii de funcţionare, scopuri şi sarcini exclusiv lumeşti.

Însă nu este o asemenea mentalitate semnul cel mai limpede al apropierii acelui moment cumplit, despre care Mântuitorul şi Domnul a spus: Când va veni Fiul Omului, oare va afla credinţa pre pământ ? (Luca 18, 8)

Deja mulţi nu au credinţă în Dumnezeu, nu au credinţă în Hristos şi nu au credinţă în Biserică; şi în locul lipsit de credinţă, ei înalţă alţi idoli, printre care susţinătorii noii ,,Biserici false” au idolul ,,organizaţiei” şi pe cel al ,,administraţiei”. Dar de ce şi pentru ce motiv, dacă cel mai important lucru, credinţa, nu este acolo, dacă este necunoscută ?

,,Organizarea” şi ,,administraţia” fără credinţă reală, fără o viaţă duhovnicească autentică, nu sunt decât un trup fără suflet, un trup mort, cadavru !

Ai nume că trăieşti şi eşti mort şi din acest motiv te pocăieşte, iar de nu vei priveghea, voiu veni asupra ta ca furul, şi nu vei cunoaşte în care ceas voiu veni asupra ta (Apocalipsa 3, 1-3). Iată această prevestire groaznică despre această Biserică falsă, activiştii şi adepţii ei, care se bucură de ,,organizaţia” şi ,,administraţia” lor, care nu sunt decât înfăţişarea exterioară a vieţii.

În zilele noastre, acesta este răul pervertirii adevăratelor ţeluri ale Bisericii.

O conştiinţă sănătoasă din punct de vedere moral nu poate vedea aici decât uneltiri diavoleşti – acea lucrare a înşelăciunii prin care oamenii vor crede minciunii despre care ne-a avertizat Sfântul Apostol Pavel (II Tesalonicheni 2, 11).

Căci sunt puse înaintea Bisericii alte ţeluri, alte preocupări, în afară de acela singur pentru care ea a fost întemeiată de Domnul şi Mântuitorul: mântuirea sufletelor; este stupid şi absurd !

Dar adevărata Biserică a lui Hristos ne învaţă limpede că este necesar ca noi să ne străduim să devenim cereşti, fiind pământeşti, şi chiar trăind aici pe pământ să încercăm să trăim ca şi cum am fi în ceruri, şi mai ales acum, în Postul Mare, Biserica ne cheamă cu râvnă să facem aceasta.

Îndepărtându-ne şi păzindu-ne pe noi înşine de duhul vătămător al vremurilor, haideţi să luăm aminte la chemarea Sfintei Biserici, dacă într-adevăr nu dorim pierzarea veşnică pentru noi înşine:

,,Veniţi toţi fraţilor mai înainte de sfârşit, cu inimă curată să ne apropiem către milostivul Dumnezeu. Lepădând valurile cele lumeşti, să purtăm grijă de suflete” (Stihira utreniei, Joia dinaintea Duminicii Stâlpărilor).

---

[1] Acest obicei, deşi minunat, nu este respectat în toate bisericile ortodoxe şi mai ales în bisericile de parohie.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 83/martie-aprilie 2014