Lumea in deriva nr. 39

Renaşterea harismatică ca un semn al vremurilor

de ieromonah Serafim Rose († 1982)

Mişcarea Penticostală
Duhul ,,ecumenist” al ,,renaşterii harismatice”
,,Vorbirea în limbi”
Mediumnitatea ,,creştină”
Înşelarea duhovnicească
Atitudinea faţă de experienţele ‘spirituale’
Reacţii fizice care însoţesc experienţa harismatică
,,Darurile duhovniceşti” care însoţesc experienţa ,,harismatică”
Noua ,,revărsare a Sfântului Duh”
Duhul vremurilor de pe urmă. O ,,Cincizecime fără Hristos”
,,Noul creştinism”
,,Iisus vine curând”
Trebuie ca Ortodoxia să se alăture apostaziei ?
Fiilor, ceasul cel de apoi este (I Ioan 2, 18)
Religia viitorului

,,Costa Deir a luat microfonul şi ne-a spus că inima sa a fost împovărată pentru Biserica Ortodoxă Greacă. El i-a cerut părintelui episcopalian Driscoll să se roage ca Sfântul Duh să curăţească acea Biserică aşa cum a curăţit Biserica Catolică. În timp ce părintele Driscoll se ruga, Costa Deir a plâns în microfon. După rugăciune a fost un mesaj lung în limbi şi o interpretare la fel de lungă care spunea că rugăciunile au fost auzite şi Sfântul Duh va sufla prin Biserica Ortodoxă Greacă şi o va deştepta. În acest moment erau atâtea plânsete şi strigăte încât am bătut în retragere emoţional … Însă, m-am auzit pe mine însumi spunând un lucru surprinzător: ,,Într-o zi când vom citi cum lucrează Duhul în Biserica Ortodoxă Greacă, să ne amintim că noi am fost aici în momentul când a început”[1].

După şase luni de la evenimentul descris aici, petrecut la o întrunire interconfesională ,,harismatică” din Seattle, creştinii ortodocşi au început într-adevăr să audă că ,,duhul harismatic” lucra în Biserica Ortodoxă Greacă. Din ianuarie 1972, revista Logos a părintelui Eusebiu Stephanou a început să relateze despre această mişcare care apăruse mai devreme în câteva parohii greceşti şi siriene din America şi acum se răspândise în altele, fiind promovată activ de părintele Eusebiu. După ce cititorul va studia descrierea acestui ,,duh” din cuvintele reprezentanţilor săi de frunte în paginile care urmează, nu trebuie să-i fie greu a crede că în realitate el a fost evocat şi infiltrat în lumea ortodoxă tocmai de astfel de rugăminţi stăruitoare urgente ale ,,creştinilor interconfesionali”. Deoarece dacă reiese o concluzie din această descriere, aceasta trebuie categoric să fie că ,,renaşterea harismatică” spectaculoasă actuală nu este doar un fenomen al hiper-sentimentalismului şi revivalismului[2] protestant – deşi aceste elemente sunt de asemenea puternic prezente –, ci este de fapt lucrarea unui ,,duh” care poate fi invocat şi care lucrează ,,minuni”.

Întrebarea la care vom încerca să răspundem în aceste pagini este: ce sau cine este acest duh ? Ca ortodocşi, noi ştim că nu numai Dumnezeu lucrează minuni; diavolul are propriile ,,minuni” şi de fapt el poate şi chiar imită efectiv orice minune autentică a lui Dumnezeu. Aşadar, noi vom încerca în aceste pagini să fim atenţi să ispitim duhurile de sunt de la Dumnezeu (I Ioan 4, 1). Vom începe cu o mică prezentare istorică, de vreme ce nimeni nu poate nega că ,,renaşterea harismatică” a pătruns în lumea ortodoxă de la confesiunile protestantă şi catolică, care la rândul lor au primit-o de la sectele penticostale.

 

Mişcarea Penticostală

Mişcarea Penticostală modernă, deşi a avut precursori în secolul al XIX-lea, îşi are originea precis la orele 7 p.m. în ajunul Anului Nou al anului 1900. Cu câtăva vreme înainte de acest moment, pastorul metodist din Topeka, Kansas, Charles Parham, căutând o soluţie la slăbiciunea slujirii sale creştine, se concentrase pe studiul Noului Testament, cu un grup de studenţi ai săi, cu scopul de a descoperi secretul puterii creştinismului apostolic. În cele din urmă, studenţii au dedus că acest secret stă în ,,grăirea în limbi”, care – credeau ei – însoţea întotdeauna primirea Sfântului Duh în Faptele Apostolilor. Cu un freamăt şi o tensiune sporite, Parham şi studenţii lui au hotărât să se roage până când vor primi ei înşişi ,,botezul Sfântului Duh” împreună cu grăirea în limbi.

Pe 31 decembrie 1900, ei s-au rugat de dimineaţă până în noapte fără nici un succes, până când o tânără fată a sugerat că din acest experiment lipsea un ingredient: ,,punerea mâinilor”. Parham şi-a pus mâinile pe capul fetei şi imediat ea a început să vorbească într-o ,,limbă necunoscută”. În decurs de 3 zile, au fost multe asemenea ,,botezuri”, inclusiv al lui Parham însuşi şi a altor 12 slujitori din diferite confesiuni, şi toate au fost însoţite de vorbirea în limbi. Curând renaşterea s-a răspândit în Texas, şi apoi a avut un succes spectaculos la o mică biserică a negrilor din Los Angeles. De atunci s-a răspândit în toată lumea şi afirmă că are 10 milioane de membri.

Vreme de jumătate de secol, Mişcarea Penticostală a rămas sectară şi pretutindeni era primită cu ostilitate de confesiunile consacrate. Apoi, însă, grăirea în limbi a început să apară treptat în confesiunile însele, deşi la început a fost ţinută mai degrabă sub tăcere, până când în 1960, un pastor episcopalian din apropiere de Los Angeles a făcut o publicitate largă acestui fapt, declarând public că el a primit ,,botezul Sfântului Duh” şi a grăit în limbi. După o oarecare ostilitate iniţială, ,,renaşterea harismatică” a câştigat aprobarea oficială sau neoficială a tuturor confesiunilor importante şi s-a răspândit rapid în America şi străinătate.

Chiar Biserica Romano-Catolică, odinioară rigidă şi exclusivistă, odată ce a luat în serios ,,renaşterea harismatică” la sfârşitul anilor ’1960, a fost curăţită entuziast în această mişcare. În America, episcopii romano-catolici şi-au dat aprobarea pentru mişcare în 1969, şi cele câteva mii de catolici implicaţi în ea au sporit de atunci la nenumărate sute de mii, care se adună periodic în conferinţe ,,harismatice” locale şi naţionale, la care participă uneori zeci de mii de oameni. Ţările romano-catolice europene au devenit de asemenea ,,harismatice” cu entuziasm, precum dovedeşte conferinţa ,,harismatică” din vara anului 1978 din Irlanda, la care au fost prezenţi mii de preoţi irlandezi. Nu cu mult timp înainte de moartea sa, Papa Paul al VI-lea s-a întâlnit cu o delegaţie de ,,harismatici” şi a proclamat că şi el este penticostal.

Lumea 99 2

Cardinalul Suenens şi alţi episcopi de-a stânga şi de-a dreapta Papei Paul al VI-lea în timpul conferinţei internaţionale pentru renaşterea harismatică în Biserica Catolică, Roma, 1975

Care poate fi motivul pentru un succes atât de spectaculos al renaşterii ,,creştine” într-o lume evident ,,post-creştină” ? Fără îndoială, răspunsul constă în doi factori: primul, terenul receptiv alcătuit din acele milioane de ,,creştini” care simt că religia lor este seacă, excesiv de raţională, doar exterioară, fără fervoare sau putere; şi al doilea, ,,duhul” în mod evident puternic care se află în spatele fenomenelor, care este capabil să genereze, în condiţii adecvate, o multitudine şi diversitate de fenomene ,,harismatice”, inclusiv tămăduire, grăire în limbi, tâlcuire, proorocie – şi, fundamental pentru toate acestea, o experienţă copleşitoare care este numită ,,botezul în sau cu Sfântul Duh”.

Dar ce este mai precis acest ,,duh” ? În mod semnificativ, această întrebare este arareori, dacă nu chiar deloc pusă de adepţii ,,renaşterii harismatice”; propria lor experienţă ,,baptismală” este atât de puternică şi este precedată de o pregătire psihologică atât de eficientă sub forma rugăciunii şi aşteptării intense, încât în minţile lor nu există nici o îndoială că ei au primit Sfântul Duh şi că fenomenele pe care le-au trăit şi văzut sunt exact cele descrise în Faptele Apostolilor. De asemenea, atmosfera psihologică a mişcării este adesea atât de unilaterală şi tensionată, încât este socotit chiar blasfemie împotriva Sfântului Duh a nutri cea mai mică îndoială în această privinţă. Din sutele de cărţi care au apărut deja despre mişcare, doar extrem de puţine exprimă cea mai mică îndoială în ce priveşte validitatea sa spirituală.

Pentru a ne face o idee mai bună despre caracteristicile distinctive ale ,,renaşterii harismatice”, haide să examinăm câteva mărturii şi practici ale participanţilor la ea, comparându-le mereu cu standardul Sfintei Ortodoxii. Aceste mărturii vor fi luate, cu câteva excepţii care vor fi specificate, din cărţile şi revistele apologetice ale mişcării, scrise de oameni favorabili ei şi care, în mod evident, publică numai acel material care pare să susţină poziţia lor. Mai mult, vom folosi la minimum sursele penticostale stricte, limitându-ne în principal la participanţii protestanţi, catolici şi ortodocşi la ,,renaşterea harismatică” contemporană.

Lumea 99 3

Întrunirile catolice seamănă din ce în ce mai mult cu mişcările protestante harismatice originale

 

Duhul ,,ecumenist” al ,,renaşterii harismatice”

Înainte de a cita mărturii ,,harismatice”, ar trebui să ţinem seama de o caracteristică de bază a Mişcării Penticostale originale, care este arareori menţionată de scriitorii ,,harismatici”, aceea că numărul şi diversitatea sectelor penticostale sunt uluitoare, fiecare cu propriul accent dogmatic şi multe dintre ele neavând nici o relaţie cu celelalte. Există ,,Adunările lui Dumnezeu”, ,,Bisericile lui Dumnezeu”, grupuri ,,penticostale” şi ,,ale sfinţeniei”, grupuri ,,Evanghelia deplină” etc, multe din ele împărţite în secte mai mici. Primul lucru pe care cineva ar trebui să-l spună despre ,,duhul” care inspiră o asemenea anarhie este că acesta nu este cu siguranţă un duh al unităţii, (fiind) în contrast puternic cu Biserica Apostolică din primul secol la care mişcarea afirmă că se întoarce. Cu toate acestea, în ultimul deceniu se vorbeşte mult, mai ales în ,,renaşterea harismatică” din sânul confesiunilor, despre ,,unitatea” pe care o inspiră. Dar ce fel de unitate este aceasta ? Este ea adevărata unitate a Bisericii pe care o cunosc deopotrivă creştinii ortodocşi din secolele I şi XX, sau este pseudo-unitatea mişcării ecumeniste care neagă că există Biserica lui Hristos ?

Răspunsul la această întrebare este enunţat destul de limpede de ,,profetul” conducător al penticostalismului secolului XX, David Du Plessis, care în ultimii 20 ani a răspândit activ ştiri despre ,,botezul Sfântului Duh” printre confesiunile din Consiliul Mondial al Bisericilor, ca răspuns la un ,,glas” care i-a poruncit să facă aceasta, în 1951. ,,Renaşterea penticostală în biserici adună putere şi viteză. Lucrul cel mai remarcabil este că această renaştere se găseşte în aşa-numitele societăţi liberale şi mult mai puţin în cele evanghelice şi deloc în segmentele fundamentaliste ale protestantismului. Ultimele menţionate sunt în prezent cei mai vehemenţi opozanţi ai acestei renaşteri glorioase, deoarece în mişcarea penticostală şi în mişcările moderniste ale Consiliului Mondial găsim cele mai puternice manifestări ale Duhului”[3].

De asemenea, în Biserica Romano-Catolică, ,,renaşterea harismatică” apare tocmai în cercurile ,,liberale”, şi una din consecinţele ei este că inspiră şi mai mult ecumenismul lor şi experimentarea liturgică (,,liturghiile cu chitară” şi cele asemenea); în timp ce catolicii tradiţionalişti se opun mişcării pe atât de mult pe cât protestanţii fundamentalişti. Fără nici o îndoială, orientarea ,,renaşterii harismatice” este puternic ecumenistă. Un pastor luteran ,,harismatic”, Clarence Finsaas scrie: ,,Mulţi sunt surprinşi că Sfântul Duh poate lucra şi în diferitele tradiţii ale Bisericii istorice … fie că doctrina Bisericii are o temelie de calvinism sau arminianism, acest lucru contează puţin, dovedind că Dumnezeu este mai mare decât crezurile noastre şi că nici o confesiune nu are monopol asupra Lui”[4]. Vorbind despre ,,renaşterea harismatică”, un pastor episcopalian relatează că ,,din punct de vedere ecumenist (ea) conduce la o remarcabilă reunire a creştinilor de tradiţii diferite, în special la nivelul bisericesc local”[5].

Publicaţia ,,harismatică” californiană Renaşterea Inter-Bisericească (Inter-Church Renewal) este plină de demonstraţii de ,,unitate”, precum aceasta: ,,Întunericul secolelor a fost risipit şi o călugăriţă romano-catolică şi un protestant s-ar putea iubi unul pe celălalt cu un fel nou de dragoste stranie”, care dovedeşte că ,,vechile bariere confesionale se prăbuşesc. Diferenţele doctrinare superficiale sunt lăsate deoparte pentru ca toţi credincioşii să vină în unitatea Sfântului Duh”. Preotul ortodox Eusebiu Stephanou crede că ,,această revărsare a Sfântului Duh transcende hotarele confesionale … Duhul lui Dumnezeu lucrează atât înlăuntrul, cât şi în afara Bisericii Ortodoxe”[6].

Aici creştinul ortodox care este atent în a ,,ispiti duhurile” se găseşte pe un teren familiar, presărat cu clişeele ecumeniste obişnuite. Şi mai presus de orice haideţi să remarcăm că această nouă ,,revărsare a Sfântului Duh”, exact ca mişcarea ecumenistă însăşi, apare în afara Bisericii Ortodoxe; acele câteva parohii ortodoxe care o acceptă în prezent urmează în mod evident o tendinţă a vremurilor care s-a maturizat pe deplin în afara hotarelor Bisericii lui Hristos.

Dar cum de cei aflaţi în afara Bisericii lui Hristos pot să-i înveţe [ceva] pe creştinii ortodocşi ? Cu siguranţă, este adevărat (nici un creştin ortodox treaz nu va nega) că ortodocşii sunt uneori ruşinaţi de înflăcărarea şi râvna unor romano-catolici şi protestanţi privind prezenţa la biserică, activităţile misionare, rugăciunea comună, citirea Scripturii şi altele asemenea. Persoanele neortodoxe râvnitoare îi pot ruşina pe ortodocşi, chiar în eroarea credinţelor lor, când ei se străduiesc mai mult să-I placă lui Dumnezeu decât mulţi ortodocşi ce deţin deplinătatea creştinismului apostolic. Ortodocşii ar face bine să înveţe de la ei şi să-şi dea seama de bogăţiile duhovniceşti din propria Biserică pe care nu reuşesc să le vadă din cauza trândăviei duhovniceşti sau a obiceiurilor proaste. Toate acestea sunt legate de latura umană a credinţei, de strădaniile omeneşti care pot fi cheltuite în activităţi religioase, indiferent dacă credinţa cuiva este dreaptă sau eronată.

Cu toate acestea, mişcarea ,,harismatică” pretinde că este în contact cu Dumnezeu, că a găsit un mijloc de a primi Sfântul Duh, revărsarea harului lui Dumnezeu. Şi totuşi doar Biserica, şi nimic altceva a fost întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos ca mijloc de a da harul oamenilor. Trebuie noi să credem că Biserica trebuie înlocuită acum de vreo ,,nouă revelaţie” capabilă de a da harul în afara Bisericii, în orice grup de oameni care se poate întâmpla să creadă în Hristos, dar care nu au nici o cunoştinţă sau experienţă a sfintelor taine pe care Hristos le-a instituit şi nici un contact cu apostolii şi urmaşii lor pe care El i-a aşezat iconomi ai sfintelor taine ? Nu: este la fel de sigur astăzi precum era în secolul I că darurile Sfântului Duh nu sunt dezvăluite celor din afara Bisericii.

Marele Părinte ortodox din secolul al XIX-lea, Episcopul Teofan Zăvorâtul scrie că darul Sfântului Duh este dat ,,tocmai prin sfânta taină a mirungerii, care a fost introdusă de apostoli în locul punerii mâinilor” (care este forma pe care o are sfânta taină în Faptele Apostolilor). ,,Noi toţi – care am fost botezaţi şi mirunşi – avem darul Sfântului Duh … chiar dacă nu este activ în fiecare din noi”. Biserica Ortodoxă oferă mijloacele pentru a face ca acest dar să fie activ, şi ,,nu există nici o altă cale … Fără sfânta taină a mirungerii, precum anterior fără punerea mâinilor apostolilor, Sfântul Duh nu S-a pogorât niciodată şi nici nu se va pogorî niciodată”[7].

Într-un cuvânt, orientarea ,,renaşterii harismatice” poate fi descrisă ca una a unui nou ecumenism mai profund sau ,,spiritual”: toţi creştinii ,,renăscuţi” în propria tradiţie, dar în acelaşi timp uniţi în mod bizar, deoarece este aceeaşi experienţă cu alţii de asemenea ,,renăscuţi” în propriile tradiţii religioase, care toate conţin diferite grade de erezie şi hulă ! Acest relativism conduce de asemenea la deschidere faţă de practici religioase complet noi, precum aceea prin care un preot ortodox permite mirenilor să-şi ,,pună mâinile” pe el în faţa uşilor împărăteşti ale unei biserici ortodoxe[8].

Finalul tuturor acestora este viziunea super-ecumenistă a ,,profetului” conducător penticostal, care spune că mulţi penticostali ,,au început să vizualizeze posibilitatea ca mişcarea să devină Biserica lui Hristos la sfârşitul vremurilor. Însă, această situaţie s-a schimbat cu totul în cursul ultimilor 10 ani. Mulţi din fraţii mei sunt convinşi acum că Domnul Iisus Hristos, capul Bisericii, va revărsa Duhul Său asupra a tot trupul şi că Bisericile istorice vor renaşte sau vor fi reînnoite şi apoi în această renaştere vor fi unite de Sfântul Duh”[9]. În mod limpede, nu există loc în ,,renaşterea harismatică” pentru aceia care cred că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos. Nu este de mirare că până şi unii ortodocşi penticostali admit că la început ei au fost ,,suspicioşi privind Ortodoxia” acestei mişcări[10].

Dar acum haideţi să începem să privim dincolo de teoriile şi practicile ecumeniste ale penticostalismului către ceea ce inspiră şi dă putere în realitate ,,renaşterii harismatice”: experienţa efectivă a puterii ,,duhului”.

 

,,Vorbirea în limbi”

Dacă ne uităm cu atenţie la scrierile ,,renaşterii harismatice”, vom descoperi că această mişcare seamănă de aproape cu multe mişcări sectare din trecut prin faptul că se bazează la origine sau chiar în întregime pe o singură accentuare dogmatică sau pe o practică religioasă întrucâtva bizară. Singura diferenţă este că accentuarea de acum este pusă pe un punct specific pe care nici un sectar din trecut nu l-a socotit atât de esenţial: vorbirea în limbi.

Potrivit constituţiei diferitelor secte penticostale, ,,botezul credincioşilor în Sfântul Duh este mărturisit de semnul fizic iniţial al vorbirii în alte limbi”[11]. Şi acesta nu este numai primul semn al convertirii la o sectă sau orientare penticostală; potrivit celor mai mari autorităţi penticostale, această practică trebuie continuată sau ,,Duhul” poate fi pierdut. David Du Plessis scrie: ,,Practica de a te ruga în limbi ar trebui să continue şi să sporească în vieţile celor botezaţi în Duhul, altfel ei pot descoperi că celelalte manifestări ale Duhului au loc arareori sau încetează cu totul”[12]. Mulţi mărturisesc, precum o face un protestant, că limbile ,,au devenit acum un accesoriu esenţial al vieţii mele religioase”[13]. Şi o carte romano-catolică pe această temă, mai prudentă, spune că dintre ,,darurile Sfântului Duh”, limbile ,,sunt adesea dar nu întotdeauna cel dintâi dar primit. Aşadar, pentru mulţi este o poartă prin care cineva trece în tărâmul darurilor şi roadelor Sfântului Duh”[14].

Aici deja cineva poate remarca o exagerare care cu siguranţă nu este prezentă în Noul Testament, unde vorbirea în limbi are o importanţă indiscutabil minoră, slujind ca semn al pogorârii Sfântului Duh în Ziua Cincizecimii (Faptele Apostolilor cap. 2) şi în alte două ocazii (Faptele Apostolilor cap. 10 şi 19). După secolul I sau poate al II-lea, nu există nici o consemnare a sa în nici o sursă ortodoxă şi nu este consemnată ca având loc nici măcar printre cei mai mari Părinţi din pustia egipteană, care erau atât de plini de Duhul lui Dumnezeu încât săvârşeau numeroase minuni uluitoare, incluzând învierea morţilor.

Prin urmare, atitudinea ortodoxă faţă de vorbirea în limbi autentică poate fi rezumată în cuvintele Fericitului Augustin (Omilii la Ioan VI, 10): ,,La început, ‘Duhul Sfânt a venit asupra celor care credeau şi ei au vorbit în limbi’ pe care nu le învăţaseră, ‘precum le da lor Duhul a grăi’. Acestea erau semne potrivite cu timpurile. Căci se cuvenea să fie acest semn al Sfântului Duh a arăta în toate limbile că Evanghelia lui Dumnezeu trebuia să străbată prin toate limbile întreg pământul. Aceasta s-a făcut ca un semn şi a trecut”. Şi ca şi cum ar răspunde penticostalilor contemporani care accentuează în mod bizar acest aspect, Augustin continuă: ,,Se aşteaptă oare acum ca cei asupra cărora sunt puse mâinile să vorbească în limbi ? Sau când am pus mâinile noastre asupra acestor copii, voi toţi v-aţi aşteptat să vedeţi dacă ei vor vorbi în limbi ? Şi când a văzut că ei nu au vorbit în limbi, a fost vreunul din voi atât de corupt în inimă încât să spună: ‘Aceştia nu au primit Sfântul Duh ?’”

Pentru a justifica folosirea limbilor, penticostalii moderni menţionează îndeosebi la prima Epistolă a Sfântului Pavel către Corinteni (capitolele 12-14). Dar Sfântul Apostol Pavel a scris acest fragment tocmai pentru că ‘limbile’ deveniseră o sursă de tulburare în Biserica din Corint; şi chiar dacă nu le interzice, el reduce indiscutabil la minimum importanţa lor. Prin urmare, acest fragment, departe de a încuraja orice renaştere modernă a ,,limbilor”, ar trebui dimpotrivă să o descurajeze, mai ales când cineva descoperă (precum admit înşişi penticostalii) că există alte surse de a vorbi în limbi pe lângă Sfântul Duh ! Ca ortodocşi, noi ştim deja că vorbirea în limbi ca un adevărat dar al Sfântului Duh nu poate apărea printre cei din afara Bisericii lui Hristos; dar haideţi să privim mai îndeaproape la acest fenomen modern şi să vedem dacă are caracteristicile care ar putea dezvălui din ce sursă provine.

Dacă am devenit deja suspicioşi din cauza importanţei exagerate acordate ,,limbilor” de penticostalii moderni, ar trebui să ne trezim de-a binelea în ce le priveşte când examinăm circumstanţele în care au loc.

Departe de a fi dată liber şi spontan, fără intervenţia omului – precum sunt (date) darurile adevărate ale Sfântului Duh –, vorbirea în limbi poate fi făcută a se petrece destul de predictibil printr-o tehnică precisă de ,,rugăciune” concentrată colectivă însoţită de cântări protestante sugestive din punct de vedere psihologic (,,Vine ! Vine !”), care culminează cu o ,,punere a mâinilor” şi uneori implică asemenea eforturi pur fizice ca repetarea încontinuu a unei fraze date[15], sau doar producerea de sunete cu gura. După ce a vorbit în limbi, o persoană recunoaşte, ca multe altele: ,,Adeseori am scos silabe fără sens din gură într-un efort de a începe curgerea rugăciunii în limbi”[16]; şi astfel de eforturi, departe de a fi descurajate, sunt în realitate susţinute de penticostali.

,,A scoate sunete din gură nu este ‘grăire în limbi’, dar poate însemna un act onest de credinţă prin care Sfântul Duh îl va cinsti dând acelei persoane puterea de a vorbi în altă limbă”[17]. Alt pastor protestant spune: ,,Se pare că obstacolul iniţial pentru grăirea în limbi este pur şi simplu a realiza că trebuie să ‘vorbeşti mai departe’ … Primele silabe şi cuvinte pot suna straniu în urechea ta … Ele pot fi greoaie şi nearticulate. Poţi crede că tu doar le născoceşti. Dar pe măsură ce continui să vorbeşti în credinţă … Duhul va modela pentru tine o limbă de rugăciune şi laudă”[18]. Un ,,teolog” iezuit relatează cum el a pus în practică un astfel de sfat: ,,După micul dejun, m-am simţit tras aproape fizic către capelă unde m-am aşezat să mă rog. Urmând descrierea lui Jim, despre cum a primit el însuşi darul limbilor, am început să spun discret pentru mine însumi ‘la, la, la, la’. Spre imensa mea consternare, a urmat o mişcare rapidă a limbii şi buzelor însoţită de un sentiment grozav de evlavie lăuntrică”[19].

Orice creştin ortodox cumpătat poate confunda aceste jocuri psihice periculoase cu darurile Sfântului Duh ?! În mod limpede, aici nu există absolut nimic creştin, nimic câtuşi de puţin duhovnicesc. Mai degrabă acesta este tărâmul mecanismelor psihice care pot fi puse în mişcare prin intermediul unor tehnici psihologice sau fizice precise, şi ,,grăirea în limbi” pare să aibă un rol cheie, ca un fel de ,,declanşator” în acest tărâm. În orice caz, în mod categoric nu seamănă defel cu darul duhovnicesc descris în Noul Testament, dacă nu chiar mai rău, este mult mai apropiată de ,,vorbirea în limbi” şamanică aşa cum este practicată în religiile primitive, în care şamanul sau doctorul vrăjitor are o tehnică precisă pentru a intra în transă şi apoi de a da un mesaj către sau de la un ,,zeu” într-o limbă pe care nu a învăţat-o[20].

În paginile care urmează vom întâlni experienţe ,,harismatice” atât de ciudate, încât comparaţia cu şamanismul nu va părea teribil de deplasată, mai ales dacă noi înţelegem că şamanismul primitiv nu este decât o expresie particulară a unui fenomen ,,religios” care, departe de a fi străin de Apusul modern, are în realitate un rol semnificativ în vieţile unora dintre ,,creştinii” contemporani: mediumnitatea.

 

Mediumnitatea ,,creştină”

Un studiu minuţios şi obiectiv al ,,grăirii în limbi” a fost realizat de pastorul luteran german dr. Kurt Koch (Dezbinarea limbilor). După examinarea a sute de exemple ale acestui ,,dar” manifestat în ultimii câţiva ani, el a ajuns – pe temeiuri scripturistice – la concluzia că numai 4 din aceste cazuri ar putea fi identice cu darul descris în Faptele Apostolilor; dar el nu era sigur de nici unul din ele. Având tradiţia patristică completă a Bisericii lui Hristos în spatele său, creştinul ortodox ar fi mai strict în judecata sa decât Lumea 100 2dr. Koch. Dar, în contrast cu aceste puţine cazuri posibil adevărate, dr. Koch a descoperit un număr de cazuri de posedare demonică incontestabilă – fiindcă ,,vorbirea în limbi” este de fapt un ,,dar” obişnuit al celor posedaţi.

Dar în concluzia finală a dr. Koch găsim ceea ce este probabil cheia întregii mişcări. El conchide că mişcarea ,,limbilor” nu este deloc o ,,renaştere”, fiindcă în ea este prea puţină pocăinţă sau încredinţare că s-a păcătuit, ci în primul rând căutarea puterii şi experienţei; fenomenul limbilor nu este darul descris în Faptele Apostolilor, nici nu este (în majoritatea cazurilor) posedare demonică reală; mai degrabă, ,,devine tot mai limpede că probabil peste 95% din întreaga mişcare a limbilor are un caracter mediumnic[21].

Ce este un ,,medium” ? Un medium este o persoană cu o anumită sensibilitate psihică care îi permite să fie vehiculul sau mijlocul pentru manifestarea unor forţe sau fiinţe nevăzute (unde sunt implicate fiinţe reale, precum a afirmat limpede stareţul Ambrozie de la Optina[22], acestea sunt întotdeauna duhurile căzute al căror tărâm este acesta, şi nu ,,spiritele morţilor” imaginate de spiritişti). Aproape toate religiile necreştine folosesc mult darurile mediumnice, precum clarviziunea, hipnoza, vindecarea ,,miraculoasă”, apariţia şi dispariţia de obiecte ca şi mişcarea lor din loc în loc etc.

Ar trebui remarcat că unele daruri asemănătoare au avut şi sfinţii ortodocşi, dar există o diferenţă uriaşă între darul creştin adevărat şi imitaţia sa mediumnică. De exemplu, darul creştin autentic al tămăduirii este dat de Dumnezeu în mod direct ca răspuns la rugăciunea stăruitoare şi mai ales la rugăciunea unui om care este în mod special bineplăcut lui Dumnezeu, un om drept sau sfânt (Iacov 5, 16), şi de asemenea prin atingerea cu credinţă cu obiecte care au fost sfinţite de Dumnezeu (agheasmă, moaştele sfinţilor etc; a se vedea Faptele Apostolilor 19, 12; IV Împăraţi 13, 21). Însă vindecarea mediumnică, asemenea oricărui alt dar mediumnic, este realizată prin anumite tehnici precise şi stări psihice care pot fi cultivate şi aduse în uz prin practică, şi care nu au nici un fel de legătură nici cu sfinţenia, nici cu lucrarea lui Dumnezeu. Capacitatea mediumnică poate fi dobândită fie prin moştenire, fie prin transfer activ prin contact cu cineva care are darul sau chiar prin citirea de cărţi oculte[23].

Multe mediumuri pretind că puterile lor nu sunt câtuşi de puţin supranaturale, ci vin dintr-o parte a naturii despre care se cunoaşte foarte puţin. Într-o oarecare măsură, acest lucru este fără îndoială adevărat; dar este de asemenea adevărat că tărâmul din care vin aceste daruri este tărâmul special al duhurilor căzute, care nu ezită să folosească ocazia furnizată de oamenii care intră pe acest tărâm pentru a-i atrage în capcanele lor, adăugând propriile puteri şi manifestări demonice pentru a duce sufletele spre pierzare. Şi oricare ar fi explicaţia diferitelor fenomene mediumnice, Dumnezeu în Revelaţia Sa către omenire a interzis strict orice contact cu acest tărâm ocult:

Să nu se afle întru tine (…) care să umble cu vrajă, descântând şi fermecând. Şi fermecător şi descântător şi care vrăjeşte după măruntaie şi care caută în stele şi care întreabă morţii. Că urâciune este Domnului Dumnezeului tău tot cel ce face acestea (A Doua Lege 18, 10-12; a se vedea şi Leviticul 20, 6).

În practică este imposibil a combina mediumnitatea cu creştinismul autentic, dorinţa pentru fenomenele sau puterile mediumnice fiind incompatibilă cu orientarea creştină fundamentală către mântuirea sufletului. Aceasta nu înseamnă că nu există ,,creştini” implicaţi în fenomenul medium, adesea în mod inconştient (precum vom vedea); înseamnă doar că ei nu sunt creştini autentici, că creştinismul lor este doar un ,,creştinism nou” precum cel pe care l-a propovăduit Nicolae Berdiaev, care va fi discutat din nou mai jos. Dr. Koch, chiar cu formaţia sa protestantă, face o observaţie validă când remarcă: ,,Viaţa religioasă a unei persoane nu este vătămată de ocultism sau spiritism. Într-adevăr, spiritismul este în mare măsură o mişcare ‘religioasă’. Diavolul nu ne răpeşte ‘religiozitatea’ … [Dar] există o mare diferenţă între a fi religios şi a fi născut din nou de Duhul lui Dumnezeu. Este trist să spunem că denominaţiunile noastre creştine cuprind mai mulţi oameni ‘religioşi’ decât creştini adevăraţi”[24].

Cea mai cunoscută formă de mediumnitate în occidentul modern este şedinţa spiritistă, în care se face contactul cu anumite forţe care produc efecte observabile precum ciocănituri, glasuri, diferite feluri de comunicări ca scrisul automat şi vorbitul în limbi necunoscute, mişcarea obiectelor şi apariţia de mâini şi figuri ,,umane” care pot fi uneori fotografiate. Aceste efecte sunt produse cu ajutorul atitudinilor şi tehnicilor clare din partea celor prezenţi, despre care vom cita aici unul din manualele standard asupra subiectului[25].

 

1. Pasivitatea: ,,Activitatea unui spirit este măsurată de gradul de pasivitate sau supunere pe care el îl găseşte în persoana cu puteri psihice sau medium”. Însuşirea de a fi medium … poate fi dobândită prin cultivare sârguincioasă de oricine care în mod voit îşi oferă trupul, cu voinţa sa liberă şi facultăţile sensibile şi intelectuale unui duh invadator sau care să-l controleze”.

2. Solidaritate în credinţă: Toţi cei prezenţi trebuie să aibă o ,,atitudine înţelegătoare a minţii în sprijinul mediumului”; fenomenele spiritiste sunt ,,înlesnite de o anumită simpatie care se iveşte dintr-o armonie de idei, poziţii şi sentimente care există între experimentatori şi medium. Când această simpatie şi armonie, ca şi supunerea personală a voinţei, sunt incompatibile între membrii ‘cercului’, şedinţa se dovedeşte un eşec”. De asemenea, ,,numărul experimentatorilor este de mare importanţă. Dacă este mai mare, ei împiedică armonia atât de necesară pentru succes”.

3. Toţi cei prezenţi ,,îşi unesc mâinile pentru a alcătui aşa-numitul cerc magnetic. Prin acest circuit închis, fiecare membru contribuie la energia unei anumite forţe care este comunicată colectiv mediumului”. Cu toate acestea, ,,cercul magnetic” este necesar numai la mediumurile mai puţin bine-dezvoltate. Doamna Blavatsky, fondatoarea ,,teosofiei” moderne, ea însăşi un medium, mai târziu a râs de tehnicile grosolane ale Lumea 100 3spiritismului când a întâlnit mediumuri mult mai puternice în Orient, din a căror categorie face parte şi fachirul descris în capitolul 3.

4. Atmosfera spiritistă necesară este indusă de obicei prin mijloace artificiale, precum cântarea de imnuri, interpretarea de muzică liniştită şi chiar prin oferirea de rugăciuni”.

Fără îndoială, şedinţa spiritistă este o formă mai degrabă incipientă de mediumnitate – deşi tocmai din acest motiv tehnicile sale sunt cu atât mai mult evidente – şi numai arareori produce rezultate spectaculoase. Există alte forme mai subtile, unele din ele circulând sub numele de ,,creştine”. Pentru a înţelege aceasta cineva trebuie doar să urmărească tehnicile unui ,,tămăduitor prin credinţă” precum Oral Roberts (care înainte de a se alătura Bisericii Metodiste în urmă cu câţiva ani era pastor al sectei Sfinţenia Penticostală), care produce vindecări ,,miraculoase” alcătuind un ,,cerc magnetic” real alcătuit din oameni cu simpatia, pasivitatea şi armonia de ,,credinţă” potrivite care îşi pun mâinile pe televizor în timp ce el este la televizor; vindecările pot avea loc chiar bând un pahar cu apă care a fost pus pe televizor şi astfel a absorbit curgerea forţelor mediumnice puse în mişcare. Dar astfel de vindecări, precum cele produse de spiritism şi vrăjitorie, pot pricinui ulterior pierderi grele mediumului, fără a menţiona tulburări spirituale[26].

În acest tărâm, cineva trebuie să fie extrem de atent deoarece diavolul imită neîncetat lucrările lui Dumnezeu şi mulţi oameni cu daruri mediumnice continuă să creadă că ei sunt creştini şi că darurile lor vin de la Sfântul Duh. Dar este posibil a spune că acest lucru este adevărat despre ,,renaşterea harismatică”, că ea este de fapt, precum spun unii, în primul rând o formă de mediumnitate ?

Aplicând ,,renaşterii harismatice” cele mai evidente teste pentru mediumnitate, cineva este frapat înainte de toate de faptul că principalele cerinţe pentru sesiunea spiritistă descrise mai sus sunt prezente toate la întrunirile de rugăciune ,,harismatice”, în timp ce nici măcar una din aceste caracteristici nu este prezentă în aceeaşi formă sau grad în închinarea creştină autentică a Bisericii Ortodoxe.

 

1. ,,Pasivitatea” sesiunii spiritiste corespunde cu ceea ce scriitorii ,,harismatici” numesc ,,un fel de permisiune liberă … Aceasta implică mai mult decât dedicarea existenţei conştiente a unei persoane printr-un act de voinţă; se referă de asemenea la un domeniu mare, chiar ascuns din viaţa subconştientă a unei persoane … Tot ce poate fi făcut este a oferi sinele – trup, minte şi chiar limbă – astfel ca Duhul lui Dumnezeu să poată avea stăpânire deplină … Asemenea persoane sunt pregătite, barierele sunt lăsate la pământ şi Dumnezeu se mişcă cu putere prin întreaga lor fiinţă”[27].

O astfel de atitudine ,,spirituală” nu este cea a creştinismului: este mai degrabă atitudinea budismului zen, a ,,misticismului” oriental, hipnozei şi spiritismului. O asemenea pasivitate exagerată este cu totul străină de spiritualitatea ortodoxă şi este doar o invitaţie deschisă pentru activitatea duhurilor înşelătoare. Un observator plin de înţelegere notează că la întrunirile penticostale oamenii care vorbesc în limbi sau tălmăcesc ,,par aproape că intră într-o transă”[28]. Această pasivitate este atât de pronunţată în unele comunităţi ,,harismatice”, încât ele desfiinţează complet organizarea bisericească şi orice ordine stabilită a slujbelor şi fac absolut orice precum le dirijează ,,duhul”.

 

2. Există o ,,solidaritate în credinţă” categorică – şi nu doar solidaritate în credinţa creştină şi nădejde pentru mântuire, ci o unanimitate specifică în dorinţa pentru şi aşteptarea fenomenelor ,,harismatice”. Acest lucru este adevărat pentru toate întrunirile de rugăciune ,,harismatice”; dar este cerută o solidaritate şi mai pronunţată pentru experimentarea ,,botezului Sfântului Duh”, care este săvârşit de obicei într-o încăpere mică, separată, în prezenţa doar a câtorva care au avut deja experienţa. Prezenţa chiar a unei singure persoane care are gânduri negative despre experienţă este adesea suficientă pentru a face ca ,,botezul” să nu aibă loc – exact în felul în care îndoielile şi rugăciunea preotului ortodox descrise mai sus au fost suficiente pentru a opri iluzia impresionantă produsă de fachirul ceylonez.

 

3. ,,Cercul magnetic” spiritist corespunde cu ,,punerea mâinilor” penticostală, care este făcută întotdeauna de aceia care ei înşişi au experimentat deja ,,botezul” cu vorbire în limbi, şi care slujesc, în cuvintele penticostalilor înşişi, drept ,,canale ale Sfântului Duh”[29] – un termen folosit de spiritişti pentru a se referi la mediumuri.

 

4. ,,Atmosfera” ,,harismatică”, ca cea spiritistă, este indusă prin intermediul imnurilor şi rugăciunilor sugestive, şi adeseori şi prin bătut din palme, toate acestea dând ,,un efect de agitaţie crescândă şi de o calitate aproape ameţitoare”[30].

 

Se poate încă obiecta că toate aceste similitudini între mediumnitate şi penticostalism sunt doar întâmplătoare; şi într-adevăr, pentru a arăta dacă ,,renaşterea harismatică” este sau nu de natură mediumnică, va trebui să stabilim ce fel de ,,duh” este cel transmis prin ,,canalele” penticostale. Un număr de mărturii ale celor care l-au experimentat – şi care cred că este Sfântul Duh – indică limpede natura sa. ,,Grupul s-a strâns în jurul meu. Era ca şi cum ei formau cu trupurile lor o pâlnie prin care se concentra curgerea Duhului care pulsa prin încăpere. A curs în mine în timp ce şedeam acolo”[31]. La o întrunire de rugăciune catolică penticostală, ,,după ce a intrat într-o încăpere, o persoană a fost aproape doborâtă la pământ de prezenţa vizibil puternică a lui Dumnezeu”[32]. (Comparaţi cu atmosfera ,,vibrantă” de la unele rituri păgâne şi hinduse). Altă persoană descrie experienţa sa ,,baptismală”: ,,Am conştientizat că Domnul era în încăpere şi că Se apropia de mine. Nu-l puteam vedea, dar m-am simţit împins din spate. Mi s-a părut că plutesc către etaj …”[33]. Alte exemple asemănătoare vor fi expuse mai jos în discuţia despre acompaniamentul fizic al experienţei ,,harismatice”. Acest duh ,,care pulsează”, ,,vizibil”, ,,care împinge”, care ,,se apropie” şi ,,curge” ar părea să confirme caracterul mediumnic al mişcării ,,harismatice”. Cu siguranţă, Sfântul Duh nu ar putea fi descris niciodată în aceste feluri !

Şi haideţi să ne amintim o caracteristică bizară a vorbirii în limbi ,,harismatice” pe care am menţionat-o deja: că este dată nu numai la experienţa iniţială a ,,botezului Sfântului Duh”, ci se presupune că se continuă (atât în particular, cât şi în public) şi devine un ,,acompaniament esenţial” al vieţii religioase, sau altfel ,,darurile Duhului” pot înceta. Un scriitor ,,harismatic” presbiterian scrie despre funcţia specifică a acestei practici în ,,pregătirea” pentru întrunirile ,,harismatice”:

,,Se întâmplă frecvent că … un grup mic va petrece timp rugându-se în Duhul [adică, în limbi]. Procedând astfel este înmulţit considerabil simţul prezenţei şi puterii lui Dumnezeu care traversează întrunirea”. Şi din nou: ,,Descoperim că rugăciunea tăcută în Duhul în cursul acelei întruniri ajută la menţinerea unei deschideri faţă de prezenţa lui Dumnezeu … [deoarece] după ce o persoană s-a obişnuit să se roage în limbi cu voce tare … curând se naşte o posibilitate ca respiraţia sa, mişcându-se de-a lungul coardelor vocale şi limbii, să manifeste respiraţia Duhului, şi prin urmare ca rugăciunea să continue în tăcere, totuşi în mod profund, înlăuntru”[34].

Haideţi să ne amintim şi că vorbirea în limbi poate fi declanşată de astfel de procedee artificiale precum ,,a scoate sunete cu gura” – şi ajungem la concluzia inevitabilă că vorbirea în limbi ,,harismatică” nu este câtuşi de puţin un ,,dar”, ci o tehnică, dobândită ea însăşi prin alte tehnici şi care la rândul ei declanşează încă alte ,,daruri ale Duhului”, dacă cineva continuă să o practice şi să o cultive. Oare nu avem aici un indiciu pentru realizarea actuală principală a mişcării penticostale moderne – că a descoperit o nouă tehnică mediumnică pentru a intra în şi a păstra o stare psihică în care ,,darurile” miraculoase devin un lucru obişnuit ?Dacă este adevărat, atunci definiţia ,,harismatică” a ,,punerii mâinilor” – ,,simpla slujire a una sau mai multe persoane care ele însele sunt canale ale Sfântului Duh către alţii care nu sunt încă atât de binecuvântaţi”, în care ,,lucrul important [este] că cei care slujesc au experimentat ei înşişi mişcarea Sfântului Duh”[35] – descrie precis transferarea darului mediumnic de către cei care deja l-au dobândit şi au devenit ei înşişi mediumuri. ,,Botezul Sfântului Duh” devine astfel iniţiere mediumnică.

Într-adevăr, dacă ,,renaşterea harismatică” este de fapt o mişcare mediumnică, multe din lucrurile care nu sunt limpezi despre ea, dacă este privită ca o mişcare creştină, devin clare. Mişcarea apare în America, care cu 50 ani înainte dăduse naştere spiritismului într-o atmosferă psihologică similară: o credinţă protestantă plină de raţionalism, moartă, este inundată pe neaşteptate de experienţa reală a unei ,,puteri” nevăzute care nu poate fi explicată raţional sau ştiinţific. Mişcarea are cel mai mare succes în acele ţări care au o istorie însemnată de spiritism sau mediumnitate: America şi Anglia, în primul rând, apoi Brazilia, Japonia, Filipine, Africa neagră.

Cu greu poate fi găsit un exemplu de ,,grăire în limbi” în orice context creştin chiar doar cu numele timp de mai bine de 1.600 ani după vremea Sfântului Pavel (şi chiar atunci este un fenomen izolat şi isteric de scurtă durată), exact până la mişcarea penticostală din secolul XX, aşa cum a subliniat istoricul erudit al ,,entuziasmului” religios[36]; şi totuşi, acest ,,dar” este deţinut de numeroşi şamani şi doctori vrăjitori din religiile primitive, ca şi de mediumurile spiritiste moderne şi persoanele posedate demonic.

,,Profeţiile” şi ,,interpretările” de la slujbele ,,harismatice”, aşa cum vom vedea, sunt bizar de vagi şi cu stereotipuri în exprimare, fără a avea un conţinut specific creştin sau profetic. Învăţătura este subordonată practicii: motto-ul ambelor mişcări ar putea fi, precum spun întruna entuziaştii ,,harismatici”, ,,funcţionează”, însăşi capcana în care, aşa cum am văzut, hinduismul îşi conduce victimele. Cu greu poate exista orice îndoială că ,,renaşterea harismatică”, în ce priveşte fenomenele sale, seamănă mult mai bine cu spiritismul şi în general cu religia necreştină decât cu creştinismul ortodox. Dar va trebui să dăm încă multe exemple pentru a arăta cât de adevărat este acest lucru.

Până în acest punct noi am citat, pe lângă declaraţiile dr. Koch, doar din cele favorabile ,,renaşterii harismatice”, care doar aduc mărturiile lor despre ceea ce îşi închipuie ei că sunt lucrările Sfântului Duh. Acum haideţi să cităm mărturia câtorva oameni care au părăsit mişcarea ,,harismatică” sau au refuzat să intre în ea, deoarece au descoperit că ,,duhul” care o animă nu este Sfântul Duh.

 

1. În Leicester (Anglia), un tânăr a relatat următoarele. El şi prietenul lui erau credincioşi de câţiva ani când, într-o zi, au fost invitaţi la o întrunire a unui grup de vorbire în limbi. Atmosfera întrunirii a pus stăpânire pe ei şi după aceea ei s-au rugat pentru cea de-a doua binecuvântare şi botezul Sfântului Duh. După rugăciune intensă a fost ca şi cum ceva fierbinte a venit peste ei. Ei s-au simţit extrem de agitaţi înlăuntru. Vreme de câteva săptămâni ei s-au desfătat în această nouă experienţă, dar încet-încet aceste valuri de sentimente au scăzut. Tânărul care mi-a istorisit aceasta a remarcat că îşi pierduse orice dorinţă de a citi Biblia şi de a se ruga. El şi-a examinat experienţa în lumina Scripturilor şi a înţeles că nu era de la Dumnezeu. S-a pocăit şi a denunţat-o … Prietenul lui, pe de altă parte, a continuat în aceste ,,limbi” care l-au distrus. Astăzi, el nici măcar nu se mai gândeşte la ideea de a continua să fie creştin”[37].

 

2. Doi pastori protestanţi au mers la o întrunire de rugăciune ,,harismatică” la o biserică presbiteriană din Hollywood. ,,Amândoi am căzut de acord în prealabil ca atunci când prima persoană va începe să vorbească în limbi, să ne rugăm cam aşa: ‘Doamne, dacă acest dar este de la Tine, binecuvântează-l pe acest frate, dar dacă nu este de la Tine, atunci opreşte-l şi să nu fie nici o altă rugăciune în limbi în prezenţa noastră’. … Un tânăr a început întrunirea cu o rugăciune scurtă, după care s-a deschis pentru rugăciune. O femeie a început să se roage fluent într-o limbă străină fără nici o bâlbâială sau ezitare. Nu a fost dată nici o interpretare. Pastorii B. şi I. au început să se roage în tăcere aşa cum căzuseră de acord anterior. Ce s-a întâmplat ? Nimeni altcineva nu a mai vorbit în limbi, deşi de obicei la aceste întruniri toţi, cu excepţia unui arhitect, se rugau în limbi necunoscute”[38]. Observaţi aici că în absenţa solidarităţii mediumnice de credinţă, fenomenele nu apar.

 

3. ,,În San Diego, California, o femeie a venit pentru povăţuire. Ea mi-a vorbit despre o experienţă urâtă pe care o avusese în cursul unei misiuni ţinute de un membru al mişcării limbilor. Ea a mers la întrunirile sale la care el vorbea despre necesitatea darului limbilor, şi după o întrunire ea a permis să fie puse mâinile asupra ei pentru a primi botezul Sfântului Duh şi darul vorbirii în limbi. În acel moment, ea a căzut la pământ inconştientă. Când şi-a revenit, s-a găsit zăcând pe podea cu gura încă deschizându-i-se şi închizându-i-se automat fără a se auzi vreun cuvânt. Ea s-a înfricoşat foarte tare. În jurul ei stăteau unii din adepţii acestui evanghelist şi ei au exclamat: ‘O, soră, tu ai vorbit în limbi cu adevărat în chip minunat. Acum tu ai Sfântul Duh’. Dar victima acestui aşa-zis botez al Sfântului Duh s-a vindecat. Ea nu s-a mai întors niciodată la acest grup de vorbitori în limbi. Când a venit la mine pentru sfat, ea încă suferea de pe urma efectelor rele ale acestui ‘botez spiritual’”[39].

 

4. Un creştin ortodox din California relatează o întâlnire particulară cu un pastor ,,plin de duh” care a împărţit aceeaşi scenă cu reprezentanţii de frunte catolici, protestanţi şi penticostali ai ,,renaşterii harismatice”: ,,Timp de 5 ore el a vorbit în limbi şi a folosit toate şiretlicurile (psihologice, hipnotice şi ‘punerea mâinilor’) pentru a-i convinge pe cei prezenţi să primească ‘botezul Sfântului Duh’. Scena era într-adevăr teribilă. Când şi-a pus mâinile asupra prietenei noastre, ea a scos sunete guturale, a gemut, a plâns şi a ţipat. El a fost foarte mulţumit de aceasta. El a spus că ea suferea pentru alţii – mijlocea pentru ei. Când ‘şi-a pus mâinile’ pe capul meu am avut presentimentul unui rău real. ‘Limbile’ lui erau amestecate cu engleza: ‘Tu ai darul proorociei, pot să-l simt’. ‘Doar deschide gura şi el se va revărsa’. ‘Tu blochezi pe Sfântul Duh’. Prin darul lui Dumnezeu, eu mi-am ţinut gura închisă, dar sunt destul de sigur că dacă aş fi vorbit, altcineva ar fi ‘interpretat’” (comunicare particulară).

 

5. Cititorii revistei Cuvântul Ortodox (The Orthodox Word) îşi vor aminti relatarea ,,privegherii” ţinută de Arhiepiscopia Antiohiană Siriană din New York la adunarea sa din Chicago din august 1970, unde, după ce s-a creat o atmosferă dramatică şi emoţionantă, tinerii au început să ,,mărturisească” cum îi mişca ,,duhul”. Dar câteva persoane care au fost prezente au relatat ulterior că atmosfera era ,,întunecată şi ameninţătoare”, ,,sufocantă”, ,,întunecată şi nefastă”, şi printr-o mijlocire minunată a Sfântului Ghermano de Alaska, a cărui icoană era prezentă în încăpere, întreaga întrunire s-a risipit şi atmosfera nefastă s-a împrăştiat[40].

 

Există numeroase alte cazuri în care oamenii şi-au pierdut interesul pentru rugăciune, citirea Scripturilor şi creştinism în general, şi au ajuns chiar să creadă, precum a spus un student, că ,,nu va mai avea nevoie să citească Biblia. Dumnezeu Tatăl Se va arăta şi va vorbi cu el”[41].

Vom avea ocazia să cităm încă mărturia multor persoane care nu găsesc nimic negativ sau rău în experienţa lor ,,harismatică”, şi vom examina sensul mărturiei lor. Cu toate acestea, fără a ajunge încă la o concluzie privind natura precisă a ,,duhului” care produce fenomenele ,,harismatice”, pe baza dovezilor strânse aici putem deja să cădem de acord până aici cu dr. Koch: ,,Mişcarea limbilor este expresia unei stări delirante prin care se vădeşte o năpustire a puterilor demonice”[42]. Adică, mişcarea, care este în mod categoric ,,delirantă” prin faptul că se abandonează activităţii unui ,,duh” care nu este Sfântul Duh, nu este demonică în intenţie sau în sine (precum sunt cu siguranţă ocultismul şi satanismul contemporan), dar prin natura sa se lasă în mod particular deschisă faţă de manifestarea forţelor demonice evidente, care apar uneori în realitate. Această lucrare a fost citită de un număr de persoane care au participat la ,,renaşterea harismatică”; multe din ele au părăsit ulterior această mişcare, recunoscând că duhul pe care l-au experimentat în fenomenele ,,harismatice” nu era Sfântul Duh.

Unor astfel de oameni, implicaţi în mişcarea ,,harismatică”, care citesc acum această lucrare, dorim să le spunem: Este posibil să simţiţi că experienţa voastră în mişcarea ,,harismatică” a fost în mare măsură un lucru bun (chiar dacă puteţi avea reţineri faţă de unele lucruri pe care le-aţi văzut sau experimentat în ea); este posibil să nu credeţi că există ceva demonic în ea. Sugerând că mişcarea ,,harismatică” este mediumnică în inspiraţie, noi nu intenţionăm să negăm toată experienţa pe care aţi avut-o cât timp aţi fost implicaţi în ea. Dacă aţi fost treziţi la pocăinţă pentru păcatele voastre, la a înţelege că Domnul Iisus Hristos este Mântuitorul omenirii, la dragostea sinceră pentru Dumnezeu şi aproapele vostru – toate acestea sunt bune cu adevărat şi nu s-ar pierde prin părăsirea mişcării ,,harismatice”. Dar dacă socotiţi că experienţa voastră de a ,,vorbi în limbi”, sau a ,,profeţi”, sau orice altceva din cele ,,supranaturale” pe care le-aţi experimentat, sunt de la Dumnezeu – atunci această lucrare este o invitaţie pentru voi la a descoperi că tărâmul adevăratei experienţe spirituale creştine este mult mai profund decât aţi simţit până acum, că şiretlicurile diavolului sunt mult mai subtile decât aţi putut să vă imaginaţi, că bunăvoinţa firii noastre umane căzute de a confunda iluzia cu adevărul, tihna emoţională cu experienţa spirituală, este mult mai mare decât credeţi.

În ce priveşte natura exactă a ,,limbilor” care sunt vorbite astăzi, nu se poate da un răspuns simplu. Ştim cu certitudine că în penticostalism, întocmai ca în spiritism, elementele de înşelătorie şi sugestie joacă un rol nu puţin important, în presiuni uneori intense folosite în cercurile ,,harismatice” pentru a forţa fenomenele să apară. Astfel, un membru al ,,Mişcării lui Iisus”, penticostală în mare măsură, mărturiseşte că atunci când a vorbit în limbi ,,a fost doar o stare clădită emoţional în care am bălmăjit câteva cuvinte”, şi altul admite deschis: ,,La început când am devenit creştin, oamenii cu care eram mi-au spus că trebuie să o fac [să vorbesc în limbi]. Aşa că m-am rugat s-o pot face şi am mers atât de departe încât i-am copiat, ca ei să creadă că aveam darul”[43].

Prin urmare, unele din aşa-zisele ,,limbi” sunt fără îndoială false, sau în cel mai bun caz produsul sugestiei în condiţii de cvasi-isterie emoţională. Cu toate acestea, există cazuri documentate de vorbire penticostală într-o limbă neînvăţată[44]; există de asemenea mărturia multora referitor la uşurinţa, certitudinea şi liniştea (fără nici un fel de stări isterice) cu care ei pot intra într-o stare de ,,grăire în limbi”; şi există un caracter vizibil supranatural în fenomenul înrudit de ,,cântare în limbi”, în care ,,duhul” inspiră de asemenea melodia şi mulţi se alătură pentru a produce un efect care este descris în fel şi chip ca ,,sinistru, dar extraordinar de frumos”[45] şi ,,inimaginabil, imposibil omeneşte”[46].

În consecinţă, pare evident că o explicaţie pur psihologică sau emoţională nu poate justifica mare parte din fenomenele ,,limbilor” contemporane. Dacă nu se datorează lucrării Sfântului Duh – şi până acum este cu prisosinţă limpede că nu ar putea fi aşa – atunci ,,vorbirea în limbi” de astăzi ca fenomen ,,supranatural” autentic poate fi doar manifestarea unui dar al unui alt duh.

Pentru a identifica acest ,,duh” mai precis, şi pentru a înţelege mişcarea ,,harismatică” mai deplin, nu numai în fenomenele sale ci şi în ,,spiritualitatea” sa, va trebui să căutăm mai adânc în izvoarele tradiţiei ortodoxe. Şi în primul rând va trebui să ne întoarcem la o învăţătură a tradiţiei ascetice ortodoxe care a fost deja discutată în această serie de articole, când am explicat puterea pe care o are hinduismul asupra adepţilor săi: prelest, sau înşelare duhovnicească.

 

Înşelarea duhovnicească

Conceptul de înşelare duhovnicească [prelest], o problemă cheie a învăţăturii ortodoxe ascetice, este cu totul absent în lumea catolico-protestantă care a dat naştere mişcării ‘haris­matice’; şi acest fapt explică de ce o înşelare atât de evidentă poate câştiga o asemenea influenţă asupra cercurilor care se numesc creştine, şi de asemenea de ce un ‘profet’ ca Nicolae Berdiaev care vine dintr-un mediu ortodox poate considera că este absolut esenţial ca în ,,noua eră a Duhului Sfânt” ,,să nu mai existe perspectiva ascetică asupra lumii”. Motivul este evident: perspectiva ortodoxă ascetică asupra lumii oferă singurul mijloc prin care oamenii, primind Sfântul Duh la botezul şi mirungerea lor, pot continua cu adevărat să dobândească Sfântul Duh în vieţile lor; şi ea ne învaţă cum să percepem şi să ne păzim de înşelarea duhovnicească.

‘Noua spiritualitate’ la care visa Berdiaev şi pe care ‘renaşterea harismatică’ o practică de fapt are o temelie cu totul diferită şi este văzută ca o înşelătorie în lumina învăţăturii ortodoxe ascetice. Prin urmare, nu este loc pentru ambele concepţii în acelaşi univers spiritual: pentru a accepta ‘noua spiritualitate’ a ‘renaşterii harismatice’ trebuie să respingi creştinismul ortodox; şi invers, pentru a rămâne creştin ortodox, trebuie să respingi ‘renaşterea harismatică’, care este o contrafacere a Ortodoxiei.

Pentru a face acest lucru cât se poate de limpede, în cele ce urmează vom da învăţătura Bisericii Ortodoxe despre înşelarea duhovnicească mai ales aşa cum se găseşte în prezentarea din secolul al XIX-lea a acestei învăţături, alcătuită de Episcopul Ignatie Briancianinov, el însuşi un părinte ortodox al vremurilor moderne, în volumul I al operelor sale complete.

Există două forme fundamentale de prelest sau înşelare duhovnicească. Prima şi cea mai spectaculoasă formă apare atunci când o persoană se străduieşte să dobândească o stare duhovnicească mai înaltă sau vedenii duhovniceşti fără a se fi curăţit de patimi şi bazându-se pe propria judecată. Unei asemenea persoane diavolul îi dăruieşte ‘viziuni’ mari. Există multe astfel de exemple în Vieţile sfinţilor, unul din textele de căpătâi ale învăţăturii ortodoxe ascetice. Astfel, Sfântul Nichita, episcopul Novgorodului (31 ianuarie), a intrat în viaţa pustnicească nepregătit şi împotriva sfatului stareţului său, şi curând el a auzit un glas care se ruga împreună cu el. Apoi ‘Domnul’ a vorbit cu el şi i-a trimis un ‘înger’ care să se roage în locul lui şi l-a instruit să citească cărţi în loc să se roage şi să-i povăţuiască pe cei care veneau la el. Făcea aceasta, văzând întotdeauna pe ‘înger’ în preajma lui rugându-se, şi oamenii erau uluiţi de înţelepciunea sa duhovnicească şi de ‘darurile Sfântului Duh’ de care părea că este plin, inclusiv de ‘profeţiile’ care se împlineau întotdeauna.

Înşelarea a fost descoperită doar când părinţii din mânăstire au aflat despre aversiunea sa faţă de Noul Testament (cu toate că din Vechiul Testament, pe care nu-l citise niciodată, putea cita pe dinafară), şi prin rugă­ciunile lor el a fost adus la pocăinţă, ‘minunile’ sale au încetat, şi mai târziu el a ajuns la sfinţenie autentică. Din nou, Sfântul Isaac din Peşterile Kievului (14 februarie) a văzut o lumină mare şi ‘Hristos’ i S-a arătat împreună cu ‘îngerii’; când Isaac, fără să-şi facă semnul crucii, i s-a închinat lui ‘Hristos’, dracii au dobândit putere asupra lui şi, după ce l-au încins într-un joc drăcesc, l-au lăsat aproape mort. El a ajuns de asemenea mai târziu la sfinţenie autentică. Sunt multe cazuri asemănătoare în care ‘Hristos’ şi ‘îngerii’ s-au arătat pustnicilor şi le-au dăruit puteri uluitoare şi ‘daruri ale Sfântului Duh’, care adeseori i-au condus pe pustnicii înşelaţi în cele din urmă la nebunie sau sinucidere.

Dar există altă formă mai comună, mai puţin spectaculoasă de înşelare duhovnicească, care oferă victimelor sale nu vedenii mari, ci doar ‘simţăminte religioase’ exaltate. Aceasta se întâmplă, aşa cum scria episcopul Ignatie, ,,când inima doreşte şi se străduieşte să obţină bucuria sfintelor şi dumnezeieştilor sentimente în timp ce nu este încă pe deplin pregătită pentru ele. Cel care nu are un duh umilit, care recunoaşte orice soi de merit sau vrednicie în el însuşi, care nu păstrează în mod neabătut învăţătura Bisericii Ortodoxe, ci vreo tradiţie sau alta pe care şi-a elaborat propria judecată arbitrară sau a urmat o învăţătură neortodoxă este în această stare de înşelare”.

Biserica Romano-Catolică are toate manualele sale duhovniceşti scrise de oameni aflaţi în această stare de înşelare duhovnicească; aşa este Imitarea lui Hristos a lui Thomas de Kempis. Episcopul Ignatie spune despre ea: ,,Domneşte în această carte şi respiră din paginile sale glasul mieros al duhului rău, flatându-l pe cititor, intoxicându-l … Cartea conduce cititorul direct către comuniunea cu Dumnezeu, fără o curăţire prealabilă prin pocăinţă … Din ea oamenii trupeşti intră într-un extaz dintr-o încântare şi intoxicare dobândite fără dificultate, fără lepădare de sine, fără pocăinţă, fără răstignirea trupului cu patimile şi dorinţele sale (Galateni 5, 24), cu măgulirea stării lor căzute”. Şi consecinţa, aşa cum scria I.M. Konţevici[47], marele traducător al învăţăturii patristice, este că ,,ascetul, străduindu-se să aprindă în inima sa dragostea pentru Dumnezeu în timp ce neglijează pocăinţa, îşi încordează [puterile] pentru a dobândi un sentiment de încântare, de extaz, şi ca rezultat obţine exact opusul: ‘el intră în comuniune cu satan şi se infectează cu ură faţă de Sfântul Duh’ (episcopul Ignatie)”.

Şi aceasta este starea actuală în care se află adepţii ‘renaşterii harismatice’, chiar fără a o suspecta. Acest lucru poate fi văzut cel mai limpede examinând experienţele şi vederile lor, punct cu punct, în comparaţie cu învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, aşa cum este arătat de episcopul Ignatie.

 

Atitudinea faţă de experienţele ‘spirituale’

Neavând o temelie în izvoarele autentice ale experienţei creştine duhovniceşti – sfintele taine ale Bisericii şi învăţătura duhovnicească lăsată moştenire prin Sfinţii Părinţi de la Hristos şi Sfinţii Săi Apostoli – adepţii mişcării ‘harismatice’ nu au nici un mijloc de a deosebi darul lui Dumnezeu de imitaţia lui. Toţi scriitorii ‘harismatici’ dau dovadă, într-o măsură mai mică sau mai mare, de o lipsă de precauţie şi deosebire faţă de experienţele pe care le au. Ca să vezi, unii penticostali catolici ,,îl exorcizează pe satan” înainte de a cere ,,botezul în Duh”; dar eficacitatea acestui act, aşa cum va fi evident îndată din mărturiile lor, este asemănător cu cel al iudeilor din Faptele Apostolilor (19, 15), la al căror ‘exorcism’ duhul rău le-a răspuns: Pre Iisus cunosc, şi pre Pavel ştiu; dar voi cine sunteţi ?

Sfântul Ioan Casian, unul din marii Sfinţi Părinţi ai Apusului ortodox din secolul V, care scria cu mare discernământ despre lucrarea Sfântului Duh în convorbirea sa despre darurile dumnezeieşti, spune: ,,Uneori dracii [săvârşesc minuni] pentru a-l înălţa în mândrie pe cel care crede despre sine că deţine darul minunat, şi aşa îl pregăteşte pe el pentru o cădere mai mare. Ei se prefac că sunt arşi şi alungaţi din trupurile în care ei sălăşluiau de sfinţenia celor despre care ştiu cu adevărat că nu sunt sfinţi … În Evanghelie citim: Se vor scula hristoşi mincinoşi, şi prooroci mincinoşi[48].

‘Vizionarul’ suedez din secolul XVIII, Emanuel Swedenborg, care a fost un predecesor straniu al renaşterii ‘spirituale’ şi oculte de astăzi, avea o experienţă vastă cu fiinţele spirituale, pe care le vedea adeseori şi comunica cu ele. El distingea două feluri de duhuri, ‘bune’ şi ‘rele’; experienţa sa a fost recent confirmată de descoperirile unui psiholog clinician în lucrarea sa cu pacienţii care suferă de ‘halucinaţii’ dintr-un spital de boli mintale din Ukiah, statul California. Acest psiholog a luat în serios vocile pe care le auzeau pacienţii săi şi a întreprins o serie de ‘dialoguri’ cu ele (prin intermediul pacienţilor înşişi). El a conchis, asemenea lui Swedenborg, că există două categorii foarte diferite de ‘fiinţe’ care au intrat în contact cupacienţii: ‘superioară’ şi ‘inferioară’.

În propriile cuvinte: ,,Vocile de ordin inferior sunt asemănătoare cu cele ale vagabonzilor beţi dintr-un bar cărora le place să tachineze şi să chinuie doar din amuzament. Ele sugerează acte desfrânate şi apoi îi mustră pe pacienţi fiindcă le iau în considerare. Descoperă un punct slab al conştiinţei şi acţionează asupra lui neîncetat … Vocabularul şi gama de idei ale celor de ordin inferior sunt limitate, dar ele au o voinţă persistentă de a distruge … Acţionează asupra fiecărei slăbiciuni şi convingeri [ale pacienţilor], pretind că au puteri fenomenale, mint, fac promisiuni, şi apoi subminează voinţa pacientului … Toate vocile de ordin inferior sunt nereligioase sau antireligioase … Unei persoane i s-au arătat ca draci normali şi s-au referit la ei înşişi ca fiind demoni”.

,,În contrast direct cu acestea sunt halucinaţiile de ordin superior care sunt mai rare … Această diferenţă poate fi ilustrată prin experienţa unuia dintre pacienţi. El a auzit vocile de ordin inferior certându-se multă vreme între ele despre modulîn care vor să-l omoare. Dar el a văzut de asemenea o lumină venind la el noaptea, puternică precum soarele. Şi-a dat seama că era de un ordin diferit, deoarece lumina aceea îi respecta libertatea şi s-ar fi retras dacă l-ar fi speriat … Când a fost încurajat să se apropie de acest soare prietenos, el a intrat într-o lume a experienţelor supranaturale puternice …

Odată i-a apărut un chip ca al lui Hristos, extraordinar de puternic şi impresionant … Unii pacienţi trec atât prin halucinaţiile de ordin superior, cât şi prin cele de ordin inferior în momente diferite şi se simt prinşi la mijloc între un rai şi un iad personal. Mulţi cunosc doar atacurile celor de ordin inferior. Cele de ordin superior pretind că au putere asupra celor de ordin inferior şi, într-adevăr, o arată când şi când, dar nu îndeajuns încât să liniştească minţile celor mai mulţi dintre pacienţi … Cele de ordin superior s-au arătat într-un mod straniu înzestrate, sensibile, înţelepte şi religioase”[49].

Oricine citeşte Vieţile sfinţilor şi alte scrieri duhovniceşti ştie că toate aceste duhuri, fie ele ‘bune’ sau ‘rele’, ‘superioare’ sau ‘inferioare’, sunt deopotrivă draci, şi că deosebirea dintre adevăratele duhuri bune (îngeri) şi aceste duhuri rele nu poate fi făcută pe baza sentimentelor sau impresiilor personale. Practica larg răspândită a ‘exorcismului’ în cercurile ‘haris­matice’ nu oferă nici o garanţie că duhurile rele sunt realmente izgonite; exorcismele sunt de asemenea foarte comune (şi aparent pline de succes) printre şamanii primitivi[50], care recunosc şi ei că există diferite tipuri de duhuri, care însă sunt toate deopotrivă draci, fie că par că fug când sunt exorcizaţi, fie că vin când sunt invocaţi pentru a da puteri şamanice.

Nimeni nu va nega că mişcarea ‘harismatică’ în general este ferm orientată împotriva ocultismului şi satanismului contemporane. Dar duhurile rele mai subtile se arată ca îngeri de lumină (II Corinteni 11, 14) şi sunt necesare o mare capacitate de discernământ împreună cu o adâncă neîncredere în toate experienţele ‘duhovniceşti’ extraordinare personale pentru a nu fi înşelaţi. În faţa duşmanilor nevăzuţi, subtili care duc un război nevăzut împotriva neamului omenesc, atitudinea încrezătoare şi naivă faţă de experienţele celor mai mulţi oameni implicaţi în mişcarea ‘harismatică’ este o invitaţie deschisă la înşelare duhovnicească. De exemplu, un pastor recomandă meditaţia asupra unor pasaje scripturistice şi apoi notarea oricărui gând ,,declanşat” de lectură: ,,Acesta este mesajul personal al Sfântului Duh către voi”[51]. Dar oricine studiază serios spiritualitatea creştină ştie, de exemplu, că ,,la începutul vieţii monahale unii dintre necuraţii draci povăţuiesc [pe novici] în tâlcuirea dumnezeieştilor Scripturi … înşelându-i treptat ca să-i poată duce în erezie şi blasfemie”[52].

Din nefericire, atitudinea adepţilor ortodocşi ai ‘renaşterii harismatice’ nu pare să fie mai plină de discernământ decât cea a catolicilor şi protestanţilor. În mod evident, ei nu cunosc bine scrierile Sfinţilor Părinţi sau Vieţile sfinţilor, şi când ei chiar citează un Părinte neasemuit, [citatul] este adeseori scos din context (a se vedea mai târziu cu privire la Sfântul Serafim). Atracţia ‘harismatică’ se datorează mai cu seamă experienţei pe care o oferă. Un preot ortodox scrie: ,,Unii au îndrăznit să eticheteze această experienţă ca fiind ‘prelest’ – mândrie duhovnicească. Nimeni care L-a întâlnit pe Domnul în acest chip nu ar putea cădea în această înşelare”[53]. Dar sunt foarte rari creştinii ortodocşi capabili să deosebească formele foarte subtile de înşelare duhovnicească (în care ‘mândria’, de exemplu, poate lua chipul ‘smereniei’) doar pe baza simţiriilor cu privire la ele, fără o raportare la tradiţia patristică; doar cel care a asimilat deja pe deplin tradiţia patristică în propria cugetare şi trăire şi a dobândit o mare sfinţenie poate crede că face aceasta.

Cum este pregătit creştinul ortodox să se opună înşelării ? El are întregul corpus de scrieri patristice inspirate de Dumnezeu care, împreună cu Sfânta Scriptură, prezintă judecata Bisericii lui Hristos de 1.900 ani cu privire la orice experienţă duhovnicească şi pseudo-duhovnicească posibilă. Mai târziu vom vedea că această tradiţie are o judecată foarte bine definită tocmai despre chestiunea principală pe care o ridică mişcarea ‘haris­matică’: posibilitatea unei noi şi larg răspândite ‘revărsări a Sfântului Duh’ în vremurile din urmă.Dar chiar înainte de a-i studia pe Sfinţii Părinţi referitor la aceste probleme, creştinul ortodox este apărat de înşelare prin însăşi cunoaşterea faptului că o astfel de înşelare nu numai că există, dar ea este pretutindeni, inclusiv în el însuşi.

Episcopul Ignatie scrie: ,,Noi suntem cu toţii în înşelare. Cunoaşterea acestui fapt este cea mai mare preîntâmpinare a înşelării. Este cea mai mare înşelare ca cineva să socotească că este dincolo de înşelare”. El îl citează pe Sfântul Grigorie Sinaitul, care ne avertizează: ,,Nu este puţină osteneală a dobândi înţelegerea exactă a lucrurilor şi a se elibera cineva de toate cele ce se opun harului; deoarece diavolul obişnuieşte să-şi arate înşelăciunea, îndeosebi începătorilor, sub chipul adevărului, dând o înfăţişare duhovnicească la ceea ce este rău”. Şi ,,Dumnezeu nu Se mânie pe cel care, temându-se de înşelare, se păzeşte pe sine cu mare frică, chiar dacă el nu va primi ceea ce este trimis de Dumnezeu … Dimpotrivă, Dumnezeu îl laudă pe unul ca acesta pentru dreapta lui socoteală”.

Astfel, total nepregătiţi pentru războiul duhovnicesc, neştiind că există un asemenea lucru precum înşelarea duhovnicească de cel mai subtil fel (ca fiind opusă formelor evidente de ocultism), catolicii, protestanţii sau ortodocşii ignoranţi merg la o adunare de rugăciune pentru a fi se ,,botezaţi (sau umpluţi) cu Sfântul Duh”. Atmosfera adunării este extrem de liberă, fiind lăsată în mod intenţionat ‘deschisă’ activităţii unor ‘duhuri’. Iată cum descriu catolicii (care se dovedesc a fi mai precauţi decât protestanţii) unele din întrunirile lor penticostale: ,,Părea că nu există bariere, inhibiţii … Ei stăteau picior peste picior pe podea. Doamnele în pantaloni largi. Călugăr îmbrăcat în alb. Fumători. Băutori de cafea. Rugăciune fiecare după voia sa … Mi-a trecut prin minte că aceşti oameni se distrau rugându-se ! Asta însemna pentru ei că Duhul Sfânt se sălăşluieşte între ei ?”Şi la altă întrunire penticostală catolică, ,,cu excepţia faptului că nimeni nu bea, păreai că te afli la o petrecere”[54].

La adunările ‘harismatice’ interconfesionale, at­mosfera este de asemenea îndeajuns de degajată încât nimeni nu este surprins când ‘duhul’ inspiră o doamnă în vârstă, în toiul unui acces de plâns general, să se ridice în picioare şi ,,să danseze puţin săltat”[55]. Primul lucru pe care-l observă creştinul ortodox sobru cu privire la o astfel de atmosferă este absenţa totală a ceea ce el cunoaşte din slujbele dumnezeieşti a fi evlavia şi teama respectuoasă autentice, care se nasc din frica de Dumnezeu. Şi această primă impresie este doar adeverită în mod izbitor de perceperea efectelor cu adevărat bizare pe care le produce ‘duhul’ penticostal, când se coboară în această atmosferă lipsită de inhibiţii. Noi vom examina acum câteva din aceste efecte, plasându-le înaintea judecăţii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii lui Hristos.

 

Reacţii fizice care însoţesc experienţa harismatică

Una din cele mai comune reacţii la experienţa ,,botezului Sfântului Duh” este râsul. Un catolic mărturiseşte: ,,Eram atât de vesel încât tot ceea ce puteam să fac era să râd în timp ce zăceam pe podea”. Alt catolic: ,,Sentimentul prezenţei şi iubirii lui Dumnezeu era atât de puternic, încât îmi pot aminti cum stăteam în capelă vreme de o jumătate de oră doar râzând de bucurie că Dumnezeu ne iubeşte”[56]. Un protestant adevereşte că, la botezul său, ,,am început să râd … Vroiam doar râd şi iar să râd ca atunci când te simţi atât de bine, încât pur şi simplu nu poţi vorbi despre lucrul care provoacă bucuria. Mă ţineam cu mâinile de burtă şi râdeam până când am căzut pe spate”. Alt protestant: ,,Noua limbă pe care o primisem era împletită cu valuri de veselie din care toate temerile pe care le avusesem păreau să dispară. Era o limbă a râsului”[57]. Un preot ortodox, părintele Eusebiu Stephanou scrie: ,,Nu-mi puteam ascunde zâmbetul larg de pe faţă care în orice minut ar fi putut izbucni în râs – un râs al Sfântului Duh care stârnea în mine o uşurare reconfortantă”[58].

Ar putea fi aduse foarte multe exemple despre această reacţie cu adevărat bizară la o experienţă ’spirituală’, şi unii apologeţi harismatici au o întreagă filozofie a ,,veseliei duhovniceşti” şi ,,nebuniei pentru Dumnezeu” pentru a o explica. Dar această filozofie nu este câtuşi de puţin creştină; în întreaga istorie a gândirii şi trăirii creştine nu s-a pomenit vreodată de un asemenea concept ca ,,râsul Sfântului Duh”. Aici probabil se dezvăluie mai limpede ca oriunde altundeva că mişcarea harismatică nu este defel creştină în orientarea religioasă; această experienţă este pur lumească şi păgână, şi unde nu poate fi explicată în termeni de isterie emoţională (pentru părintele Eusebiu, într-adevăr, râsul a furnizat ,,uşurare” şi ,,eliberare” de ,,un sentiment intens de conştienţă şi stinghereală” şi ,,devastare emoţională”), poate fi datorată doar unui grad de ,,posedare” de către unul sau mai mulţi zei păgâni, pe care Biserica Ortodoxă îi numeşte diavoli.

Iată, de exemplu, o experienţă de ,,iniţiere” comparabilă a unui şaman eschimos păgân: ,,Neprimind iniţierea, începeam uneori să plâng şi să mă simt nefericit fără să-mi dau seama din ce cauză. Apoi, fără nici un motiv, mă schimbam brusc şi simţeam o bucurie mare, inexplicabilă, o bucurie atât de puternică încât nu mă puteam abţine să nu încep să cânt un cântec puternic în care nu era loc decât pentru un singur cuvânt: bucurie, bucurie ! Şi a trebuit să folosesc întreaga putere a glasului meu. Şi atunci în mijlocul unui asemenea acces de bucurie misterioasă şi copleşitoare am devenit şaman … Am putut vedea şi auzi într-un mod cu totul diferit. Dobândisem iluminarea … şi nu numai că puteam vedea prin întunericul vieţii, dar aceeaşi lumină strălucitoare radia şi din mine … şi toate duhurile pământului, văzduhului şi mării veneau acum la mine şi se făceau duhurile mele ajutătoare”[59].

Nu este surprinzător că ,,creştinii” creduli, expunându-se voit unei astfel de experienţe păgâne, o vor interpreta cu toate acestea ca pe o experienţă ,,creştină”; psihologic, ei sunt încă creştini, deşi spiritual ei au intrat pe tărâmul atitudinilor şi practicilor vădit necreştine. Care este opinia tradiţiei ortodoxe ascetice cu privire la un astfel de lucru precum ,,râsul Sfântului Duh” ?Sfinţii Varsanufie şi Ioan, pustnici din secolul al VI-lea, dau răspunsul ortodox lipsit de echivoc unui monah ortodox care era chinuit de această problemă (Răspunsul 451): ,,În frica de Dumnezeu nu există râs. Scriptura spune despre nebun că atunci când râde, îşi înalţă glasul său (Înţelepciunea lui Isus fiul luiSirah 21, 22); şi cuvântul nebunului este întotdeauna plin de tulburare şi lipsit de dar”.

Sfântul Efrem Sirul învaţă la fel de limpede: ,,Râsul şi îndrăzneala sunt începutul stricării sufletului. Dacă vezi acestea în tine, cunoaşte că ai ajuns în adâncurile păcatelor. Nu înceta să te rogi lui Dumnezeu ca El să te izbăvească din această moarte … Râsul îndepărtează de noi acea binecuvântare care este făgăduită celor ce plâng (Matei 5, 4) şi distruge ceea ce s-a clădit. Râsul Îl supără pe Sfântul Duh, nu aduce nici un folos sufletului, necinsteşte trupul. Râsul alungă virtuţile, nu are aducere aminte de moarte sau de gândul la chinuri”[60]. Nu este evident cât de tare se poate rătăci cineva din cauza necunoaşterii învăţăturilor de bază ale creştinismului ?

Cel puţin la fel de comun ca râsul, ca reacţie la ,,botezul” harismatic, este ruda sa apropiată din punct de vedere psihologic, lacrimile. Acestea apar la indivizi şi, foarte adesea, la grupuri întregi în acelaşi timp (în acest caz cu totul separat de experienţa ,,botezului”), răspândindu-se molipsitor fără nici un motiv vizibil[61]. Autorii ,,harismatici” nu găsesc raţiunea pentru aceasta [izbucnirea în lacrimi] în ,,conştientizarea păcatului” care are astfel de urmări la protestanţii care fac parte din mişcare; ei nu oferă nici un motiv, şi pare să nu fie nici unul, cu excepţia faptului că această experienţă o are pur şi simplu cineva care este expus atmosferei ,,harismatice”.

Părinţii ortodocşi, aşa cum notează episcopul Ignatie [Briancianinov], învaţă că lacrimile însoţesc adeseori cea de-a doua formă de înşelare duhovnicească. Sfântul Ioan Scărarul, vorbind despre cauzele multe şi diferite ale lacrimilor, unele bune şi altele rele, avertizează: ,,Să nu te încrezi în izvoarele lacrimilor tale înainte ca sufletul să-ţi fi fost curăţit în chip desăvârşit” (Treapta 7:35); şi despre un soi de lacrimi el afirmă categoric: ,,Lacrimile fără cugetare sunt proprii doar unei firi lipsite de raţiune, şi nu uneia cu raţiune” (Treapta 7:17).

În afară de râs şi lacrimi, şi adeseori împreună cu ele, există un număr de alte reacţii fizice la ,,botezul Sfântului Duh”, incluzând căldură, multe feluri de tremurături şi con­torsionări, şi căderi pe podea. Ar trebui subliniat că toate exemplele date aici sunt din rândul protestanţilor şi catolicilor obişnuiţi, şi nicidecum din cele ale extremiştilor penticostali, ale căror experienţe sunt mult mai spectaculoase şi lipsite de inhibiţie.

,,Când mâinile au fost puse pe mine, am simţit imediat ca şi cum tot pieptul meu încerca să se ridice în capul meu. Buzele au început să-mi tremure, şi creierul meu a început să se dea peste cap. Apoi am început să rânjesc”. Altul era ,,lipsit de emoţie după eveniment, dar [a simţit] o mare căldură în trup şi o mare uşurare”. Altcineva oferă această mărturie: ,,De îndată ce am îngenuncheat, am început să tremur … Brusc m-am umplut de Sfântul Duh şi am înţeles că ’Dumnezeu este adevărat’. Am început să râd şi să plâng în acelaşi timp. Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că era prosternat înaintea altarului şi eram plin de pacea lui Hristos”. Altul spune: ,,Când am îngenuncheat mulţumind în linişte Domnului, D. zăcea prosternat şi brusc a început să se înalţe prin puterea cuiva nevăzut. Printr-o intuiţie care trebuie să fi fost inspirată dumnezeieşte … am ştiut că D era mişcat cât se poate de evident de Sfântul Duh”. Altul: ,,Mâinile mele (de obicei reci din cauza circulaţiei proaste) au devenit umede şi calde. Căldura m-a învăluit”. Altul: ,,Ştiam că Dumnezeu lucra în mine. Puteam simţi o furnicătură distinctă în mâinile mele, şi de îndată am fost scăldat într-o transpiraţie rece”[62].

Un membru al ,,Mişcării lui Iisus” spune: ,,Am simţit că ceva izvorăşte în mine şi deodată am vorbit în limbi”[63]. Un apologet ,,harismatic” subliniază că astfel de experienţe sunt tipice pentru ,,botezul Sfântului Duh”, care ,,a fost adeseori marcat de o experienţă subiectivă care l-a adus pe cel care a primit botezul la un nou şi minunat sentiment de apropiere de Domnul. Acesta cere uneori o atât de mare exprimare a închinării şi dragostei faţă de Dumnezeu, încât nu poate fi păstrat în hotarele restricţiilor uzuale impuse de eticheta societăţii noastre occidentale. În astfel de mo­mente, unii au fost văzuţi tremurând violent, ridicându-şi mâinile către Domnul, ridicând vocea peste nivelul obişnuit, sau chiar cad pe podea”[64].

Nu ştim ce să ne mire mai mult: de totala incompatibilitate a unor astfel de sentimente şi experienţe isterice cu orice cât de cât duhovnicesc; sau de incredibila frivolitate care-i conduce pe astfel de oameni înşelaţi către a atribui contorsionările lor ,,Sfântului Duh”, ,,in­spiraţiei dumnezeieşti”, ,,păcii lui Hristos”. Este limpede că aceştia sunt oameni care nu numai că sunt cu totul neexperimentaţi şi lipsiţi de călăuzire pe tărâmul duhovnicesc şi religios, ci ei sunt complet analfabeţi.Nu se cunoaşte în întreaga istorie a creştinismului ortodox astfel de experienţe ,,extatice” produse de Duhul Sfânt. Este doar nebunie când unii apologeţi ,,harismatici” îşi permit să compare aceste experienţe copilăreşti şi isterice, care sunt la îndemâna absolut oricui, cu descoperirile dumnezeieşti de care s-au învrednicit marii sfinţi, precum Sfântul Apostol Pavel pe drumul Damascului sau Sfântul Ioan Evanghelistul în Insula Patmos.

Aceşti sfinţi au căzut cu faţa la pământ înaintea adevăratului Dumnezeu (fără contorsionări şi cu siguranţă fără să râdă), în timp ce aceşti pseudo-­creştini reacţionează pur şi simplu la prezenţa unui duh invadator şi se închină numai la ei înşişi. Stareţul Macarie de la Optina scria unei persoane aflate într-o stare asemănătoare: ,,Crezând că vei găsi dragostea lui Dumnezeu în sentimente mângâietoare, tu nu-L cauţi pe Dumnezeu, ci pe tine însuţi, adică propria mângâiere, în timp ce eviţi calea suferinţelor, considerându-te pierdut fără consolări duhovniceşti”[65].

Dacă aceste experienţe ,,harismatice” sunt câtuşi de puţin experienţe religioase, atunci ele sunt experienţe religioase păgâne; şi de fapt ele par să corespundă exact experienţei de iniţiere mediumnică a posedării de către un duh, care este produsă de ,,o forţă lăuntrică care creşte înlăuntru încercând să preia controlul”[66]. Desigur, nu toate ,,botezurile cu Sfântul Duh” sunt la fel de extatice ca unele din aceste experienţe (cu toate că unele sunt chiar mai extatice); dar aceasta concordă de asemenea cu practica spiritistă: ,,Când duhurile întâlnesc un medium prietenos sau înclinat către supunere sau pasivitatea minţii, ele intră fără zgomot ca în propria lor casă; când, dimpotrivă, psihicul [persoanei] este mai puţin înclinat din cauza vreunei rezistenţe, sau lipsit de pasivitatea minţii, duhul intră mai mult sau mai puţin forţat, şi aceasta este adeseori reflectată în contorsionările feţei şi tremurul membrelor mediumului”[67].

Însă această experienţă de ,,posedare de către un duh” nu ar trebui confundată cu adevărata posedare demonică, caz în care un duh necurat sălăşluieşte permanent în cineva şi produce tulburări fizice şi psihice care par să nu fie indicate în sursele ,,haris­matice”. ,,Posedarea” mediumnică este temporară şi parţială, mediumul consimţind să fie folosit pentru o activitate particulară de către duhul invadator. Dar textele ,,harismatice” însele spun cât se poate de clar că aceste experienţe – când ele sunt autentice şi nu doar produsul autosugestiei – nu presupun doar dezvoltarea unei aptitudini mediumnice, ci posedarea reală de către un duh. Aceşti oameni par să fie îndreptăţiţi să se numească ,,plini de duh”, dar este cert că nu cu Sfântul Duh sunt ei plini !

Episcopul Ignatie dă mai multe exemple de astfel de reacţii fizice care însoţesc înşelarea duhovnicească: un monah care tremura şi scotea sunete ciudate, şi socotea aceste semne ca fiind ,,roadele rugăciunii”; alt monah pe care l-a cunoscut episcopul, care ca rezultat al metodei sale extatice de rugăciune simţea o asemenea căldură în trupul său, încât nu avea nevoie de haine călduroase iarna, şi această căldură putea fi simţită chiar de cei din jur.

Ca principiu general, scrie episcopul Ignatie, cel de-al doilea tip de înşelare duhovnicească este însoţit de ,,o căldură fierbinte, materială a sângelui”; ,,comportamentul asceţilor latini, cuprinşi de înşelare, a fost întotdeauna extatic, din cauza acestei călduri fierbinţi, extraordinar de materiale” – starea unor astfel de ,,sfinţi” latini precum Francisc de Assisi şi Ignatie de Loyola. Această căldură materială a sângelui, semn al celor înşelaţi duhovniceşte, trebuie deosebită de căldura duhovnicească pe care o simt cei ca Sfântul Serafim de Sarov, care a dobândit cu adevărat Sfântul Duh. Dar Sfântul Duh nu se dobândeşte prin experienţe ,,harismatice” extatice, ci pe calea lungă şi anevoioasă a ascetismului, ,,calea suferinţelor” de care vorbea stareţul Macarie, în sânul Bisericii lui Hris­tos.

 

,,Darurile duhovniceşti” care însoţesc experienţa ,,harismatică”

Principala pretenţie a adepţilor ,,renaşterii harismatice” este că ei au dobândit daruri ,,duhovniceşti”. Unul din aceste prime ,,daruri” care devine vizibil la cei ,,botezaţi cu Sfântul Duh” este o nouă putere şi îndrăzneală ,,duhovnicească”. Ceea ce le dă lor îndrăzneală este experienţa limpede de care nimeni nu se poate îndoi că au avut-o, cu toate că cineva se poate îndoi cu siguranţă de interpretarea pe care ei o dau acesteia. Iată câteva exemple tipice: ,,Eu nu am nevoie să cred în Cincizecime, pentru că am văzut-o”. ,,Amînceput să am sentimentul că ştiu exact ce să le spun celorlalţi şi ce au ei nevoie să audă … Am descoperit că Sfântul Duh mi-a dat o îndrăzneală adevărată pentru a spune şi [aceasta] avea un efect evident”.,,Eram atât de încrezător că Duhul se va ţine de cuvânt, încât mă rugam fără să ţin cont de vreun ‘dacă’. Mă rugam spunând va şi vom şi în orice alt mod de afirmaţie declarativă”[68].

Un exemplu ortodox: ,,Ne rugăm pentru înţelepciune şi brusc suntem înţelepţi în Domnul. Ne rugăm pentru iubire şi simţim o dragoste adevărată pentru toţi oamenii. Ne rugăm pentru tămăduiri şi sănătatea a fost restaurată. Ne rugăm pentru minuni şi, crezând, am văzut minuni întâmplându-se. Ne rugăm pentru semne şi le primim. Ne rugăm în limbi cunoscute şi în limbi necunoscute”[69].

Aici, din nou, prin intermediul experienţei ,,harismatice” se pretinde a se obţine numaidecât o trăire ortodoxă autentică, dobândită şi încercată în ani lungi de nevoinţă ascetică şi maturizare în credinţă. Este adevărat, bineînţeles, că apostolilor şi mucenicilor le era dată o îndrăzneală nemaipomenită prin darul special al lui Dumnezeu; dar este ridicol când orice ,,creştin harismatic”, fără nici o idee despre ceea ce este darul dumnezeiesc, doreşte să se compare pe sine cu aceşti mari sfinţi. Bazându-se pe o experienţă a înşelării, îndrăzneala ,,harismatică” nu este decât o imitaţie ,,renăscătoare”, febrilă a adevăratei îndrăzneli creştine, şi ea doar serveşte drept alt semn de identificare a înşelării ,,harismatice”. Episcopul Ignatie scrie că o anume ,,încredere de sine şi îndrăzneală sunt de obicei vizibile la cei care sunt în înşelare de sine, crezând că ei sunt sfinţi sau că progresează duhovniceşte”. ,,O infatuare extraordinară apare la cei tulburaţi de această înşelare: ei sunt, ca să spunem aşa, îmbătaţi de ei înşişi, de starea lor de auto-înşelare, văzând în ea o stare de har. Ei sunt cufundaţi în ea, debordând de orgoliu şi mândrie, în timp ce par smeriţi multora care judecă după aparenţe fără a fi capabili să judece după roade”.

Dincolo de vorbirea în limbi în sine, cel mai comun dar ,,supranatural” al celor ,,botezaţi în Duhul” este receptarea directă a ,,mesajelor de la Dum­nezeu” în forma ,,profeţiilor” şi ,,interpretărilor”. O tânără catolică spune despre prietenii ei ,,harismatici”: ,,Pe câţiva dintre ei i-am văzut vorbind în limbi, dintre care pe unii i-am putut interpreta. Mesajele au fost întotdeauna de mare mângâiere şi bucurie de la Domnul”. O ,,interpretare” este rezumată astfel: ,,El vorbea cuvinte de la Dumnezeu, un mesaj de mângâiere”. Mesajele sunt înainte de toate îndrăzneţe; la o întrunire, ,,altă femeie tânără a transmis un ’mesaj de la Dumnezeu’, vorbind la persoana întâi”[70]. Un protestant ,,harismatic” scrie că în astfel de mesaje ,,Cuvântul lui Dumnezeu este grăit direct ! … Cuvântul poate fi rostit fără veste de oricine dintre cei prezenţi, şi astfel, izbucneşte din adunare un ’aşa grăieşte Domnul’. De obicei, la persoana întâi (deşi nu întotdeauna), de genul ’Eu sunt cu voi ca să vă binecuvântez’”[71].

Câteva texte specifice de ,,profeţie” şi ,,interpretare” sunt date în cărţile apologetice ale mişcării ,,harismatice”:

 

1. ,,Fii asemenea unui copac care se pleacă cu voia Lui, înrădăcinat în puterea Lui, întinzându-se către dragostea şi lumina Lui”.

2. ,,Aşa cum Sfântul Duh S-a pogorât asupra Mariei şi Iisus a fost zămislit în ea, tot aşa Sfântul Duh Se pogoară peste voi şi Iisus este în mijlocul vostru” – transmis în limbi de un romano-catolic şi ,,interpretat” de un protestant.

3. ,,Paşii Celui care a umblat pe străzile Ierusalimului sunt în spatele vostru. Privirea Sa îi vindecă pe cei care se apropie, dar îi ucide pe cei care fug de El” – acesta a avut o semnificaţie specială pentru un membru al grupului de rugăciune[72].

4. ,,Întind mâna către tine. Tu trebuie doar s-o apuci şi eu te voi conduce” – acelaşi mesaj a fost dat cu câteva minute mai devreme unui preot romano-catolic în altă încăpere; el l-a notat şi a intrat în camera de rugăciune tocmai la timp pentru a-l auzi rostit în chiar cuvintele pe care le scrisese[73].

5. ,,Nu te îngrijora, eu sunt mulţumit de poziţia pe care ai luat-o. Aceasta este grea pentru tine, dar va aduce multă binecuvântare altuia” – acest mesaj a adus o asigurare finală unei persoane prezente cu privire la o decizie dificilă recentă[74].

6. ,,Soţia mea a intrat şi a început să cânte la orgă. Din senin, Duhul lui Dumnezeu S-a pogorât asupra ei şi ea a început să vorbească în limbi şi să profeţească: ,,Fiul meu, eu sunt cu tine. Fiindcă ai fost credincios în lucrurile mici, te voi folosi într-un fel mai mare. Eu te călăuzesc ţinându-te de mână. Eu te călăuzesc, nu te teme. Eşti ţinta voinţei mele. Nu privi la stânga sau la dreapta, ci continuă în această privinţă” – această ,,profeţie” a fost însoţită de o ,,vedenie” şi a fost direct răspunzătoare pentru întemeierea unei organizaţii penticostale mari şi influente, Frăţia Evanghelică Internaţională a Oamenilor de Afaceri[75].

 

Noi putem crede foarte bine, potrivit declaraţiilor martorilor oculari care găsesc că astfel de mesaje li se aplică direct, că există ceva supranatural în ce priveşte o parte din ele, că ele nu sunt chiar ,,născocite”. Dar Sfântul Duh utilizează metode atât de artificiale pentru a comunica cu oamenii ? (,,Duhurile” de la şedinţe cu siguranţă da !). De ce limbajul este atât de monoton şi stereotipic, uneori demn de automatele cu fisă care prezic viitorul din cafenelele americane ? De ce mesajele sunt atât de vagi şi ca de basm, sunând într-adevăr ca cele rostite în transă ? De ce conţinutul lor este întotdeauna unul de ,,mângâiere”, ,,uşurare şi bucurie”, asigurare, în mod evident fără caracter profetic sau dogmatic – ca şi cum ,,duhul”, întocmai ca ,,duhurile” de la şedinţe, ar fi deosebit de mulţumit de audienţa sa neconfesională ? La urma urmei, cine este acel ,,Eu”, bizar de lipsit de trăsături distinctive, care grăieşte ? Greşim aplicând tuturor acestor lucruri cuvintele unui adevărat prooroc al lui Dumnezeu ? Aşa au zis Domnul: să nu vă înşele pre voi proorocii cei mincinoşti, care sunt între voi, şi să nu vă înşele pre voi vrăjitorii voştri … că neadevărate proorocesc ei vouă întru numele meu, şi eu nu i-am trimis pre ei (Ieremia 29, 8-9).

Exact aşa cum un ,,botezat în Duhul” are de obicei capacitatea de a vorbi în limbi în rugăciunile sale particulare, şi în general este conştient că ,,Domnul” este în mod constant cu el, tot aşa chiar în afara atmosferei întrunirii de rugăciune el are adeseori ,,revelaţii” per­sonale, inclusiv voci pe care le poate auzi şi ,,prezenţe” tangibile. Astfel ,,profetul” ,,renaşterii harismatice” descrie una din experienţele sale: ,,Am fost trezit dintr-un somn adânc şi odihnitor de o voce care părea puternică şi limpede … spunând clar: ’Dumnezeu nu are nepoţi’ … Apoi părea ca şi cum ar fi fost cineva în camera mea şi prezenţa m-a făcut să mă simt bine. Deodată mi-am dat seama. Trebuie să fi fost Sfântul Duh cel care-mi vorbise”[76].

Cum poate explica cineva astfel de experienţe ? Sfântul Ignatie scrie: ,,Cel posedat de acest soi de înşelare duhovnicească îşi închipuie [cea de-a doua formă de înşelare se numeşte ’închipuire’, mnenie în rusă] că este plin de darurile Sfântului Duh. Această închipuire este alcătuită din concepte şi sentimente false, şi prin această trăsătură pe care o are ea aparţine pe deplin domeniului tatălui şi reprezentantului minciunii, diavolul. Cel care, în rugăciune, se străduieşte să descopere in inima sa sentimentul omului nou, neavând încă nici o posibilitate de a face aceasta, foloseşte pentru aceasta sentimente din propria plăsmuire, imitaţii, cărora acţiunea duhurilor căzute nu întârzie să li se alăture. Recunoscând simţămintele sale greşite, atât cele proprii, cât şi cele de la demoni, a fi adevărate şi date prin har, el primeşte concepte care corespund sentimentelor”.

Exact un astfel de fenomen a fost observat de scriitori că are loc în spiritism. Pentru cel care este implicat în mod serios în spiritism (şi nu numai mediumurile însele), vine un moment în care întreaga spiritualitate falsă care cultivă pasivitatea minţii şi deschiderea faţă de activitatea ,,duhurilor”, manifestată chiar în astfel de distracţii aparent nevinovate precum utilizarea unei mese de ouija[77], se transformă în posedarea efectivă a acestei persoane de un spirit invadator, după care încep să aibă loc fenomene indiscutabil ,,supranaturale”[78]. În ,,renaşterea harismatică”, acest moment de tranziţie este identificat cu experienţa ,,botezului Sfântului Duh”, care, atunci când este autentică, este tocmai momentul în care înşelarea de sine devine înşelare demonică şi victima ,,haris­matică” este asigurată realmente că de acum încolo ,,sentimentele religioase” înşelătoare ale sale pot aştepta un răspuns de la ,,Duhul” şi că va intra într-o ,,viaţă a minunilor”.

 

Noua ,,revărsare a Sfântului Duh”

În general, adepţii ‘renaşterii harismatice’ au sentimentul că sunt ,,plin de Duh” (precum repetă ei în mod constant). ,,Mă simţeam o persoană liberă, curată şi nouă şi cu desăvârşire plină de Sfântul Duh”. ,,Din cauza a ceea ce a început odată cu botezul Duhului, am început acum să văd mai limpede ce înseamnă viaţa în Duhul. Este cu adevărat o viaţă a minunilor … fiind plin iară şi iară cu dragostea dătătoare de viaţă a Duhului lui Dumnezeu”.

Ei caracterizează în mod invariabil starea lor ,,duhovnicească” în cuvinte similare; un preot catolic scrie: ,,Indiferent ce alte efecte particulare ar fi putut să apară, pacea şi bucuria par să fie primite de toţi – fără aproape nici o excepţie – cei care au fost atinşi de Duhul”. Un grup ,,harismatic” interconfesional afirmă că scopul membrilor săi este ,,să arate şi să răspândească dragostea lui Hristos, bucuria şi pacea oriunde se află ei” (Inter-Church Renewal). În această stare ,,duhovnicească – în care, în mod caracteristic, atât pocăinţa cât şi mântuirea sunt menţionate arareori – unii se ridică la mari înălţimi. Un alt catolic spune că darul ,,Duhului” ,,creştea înăuntrul meu până la perioade lungi (de câteva ore) aproape de extaz în care aş jura că am pregustat Împărăţia cerurilor”[79].

Istorii spectaculoase sunt relatate de către cei care s-au izbăvit de dependenţa de droguri şi alte situaţii asemănătoare. Preotul grec Eusebiu Stephanou rezumă această ,,spiritualitate” citând un preot romano-catolic care afirmă că mişcarea ,,harismatică” implică ,,un nou sens al prezenţei lui Dumnezeu, o nouă conştientizare a lui Dumnezeu, o mai mare dorinţă de a se ruga, o capacitate de a-L slăvi pe Dumnezeu, o nouă dorinţă de a citi Scripturile, Scripturile devenind vii ca Cuvântul lui Dumnezeu, o nouă râvnă de a le vorbi altora despre Hristos, o nouă compasiune pentru alţii şi o sensibilitate faţă de nevoile lor, un nou sens al păcii şi bucuriei …”. Şi părintele Eusebiu prezintă ultimul argument al întregii mişcări: ,,Pomul se cunoaşte după roadele sale … Aceste fructe demonstrează prezenţa diavolului sau a Duhului sfinţitor al lui Hristos ? Nici un ortodox în toate minţile care a văzut roadele Duhului cu propriii ochi nu poate da un răspuns eronat la această chestiune”[80].

Nu există nici un motiv pentru a ne îndoi de această mărturie. Adevărat, există şi multe mărturii – noi am dat câteva exemple – care contrazic aceasta şi susţin în mod limpede că ,,duhul” ,,renaşterii harismatice” este ceva întunecat şi de rău augur; dar nu se poate pune la îndoială că mulţi adepţi ai ,,renaşterii harismatice” simt în mod efectiv că este ceva ,,creştin” şi ,,duhovnicesc”. Atâta vreme cât aceşti oameni rămân în afara Bisericii Ortodoxe, noi am putea lăsa la fel de bine opiniile lor fără comentarii. Dar când un preot ortodox ne spune că fenomenele sectare sunt produse de Sfântul Duh, şi el chiar ne îndeamnă: ,,Nu staţi deoparte. Deschideţi-vă inima către îmboldirile Sfântului Duh şi fiţi parte la renaşterea harismatică crescândă”, atunci noi avem dreptul şi datoria de a examina opiniile lor cât se poate de atent, judecându-le nu după standardul ,,creştinismului” umanist vag care domneşte în occident şi este pregătit să numească ,,creştin” orice ,,simte” pur şi simplu că este aşa, ci după standardul cu totul diferit al creştinismului ortodox. Şi după acest standard nu există nici un punct din lista de mai sus a ,,roadelor duhovniceşti” care să nu poată fi – şi a fost în mişcările sectare şi eretice din trecut – produs de diavolul arătându-se ca ,,înger de lumină”, tocmai cu scopul de a-i ademeni pe oameni de la Biserica lui Hristos la alt soi de ,,creştinism”. Dacă ,,duhul” ,,renaşterii harismatice” nu este Sfântul Duh, atunci aceste ,,roade duhovniceşti” de asemenea nu sunt de la Dumnezeu.

Potrivit episcopului Ignatie, înşelarea cunoscută ca ,,închipuire” se hrăneşte cu ,,născocirea de sentimente false şi stări de har, din care se naşte o concepţie falsă, eronată a întregii lucrări duhovniceşti … Ea plăsmuieşte neîncetat stări pseudo-duhovniceşti, o tovărăşie intimă cu Iisus, o conversaţie lăuntrică cu El, revelaţii mistice, glasuri, bucurii … Din această activitate sângele primeşte o mişcare păcătoasă, înşe­lătoare, care se înfăţişează pe sine ca o desfătare dată de har … Ea se îmbracă în haina smereniei, evlaviei, înţelepciunii”.Spre deosebire de forma mai spectaculoasă a înşelării duhovniceşti, închipuirea, deşi ,,duce mintea în cea mai înspăimântătoare eroare, nu o împinge până la delir”, astfel că starea poate dura mulţi ani sau chiar o viaţă întreagă şi să nu fie uşor descoperită. Cel care cade în această stare de înşelare, caldă, confortabilă, febrilă comite efectiv sinucidere duhovnicească, orbind faţă de adevărata sa stare duhovnicească. Episcopul Ignatie scrie: ,,Închipuindu-şi … că este plin de har, el nu va primi niciodată harul … Cel care îşi atribuie darurile harului ţine la distanţă de el, prin această ,,închipuire”, pătrunderea în sine a harului dumnezeiesc, şi deschide larg poarta infecţiei păcatului şi demonilor”. Că zici: bogat sunt, şi m-am îmbogăţit, şi de nimic nu am lipsă; şi nu ştii că tu eşti ticălos şi mişel şi sărac şi orb şi gol (Apocalipsa 3, 17).

Cei infectaţi cu înşelarea ,,harismatică” nu sunt doar ei înşişi ,,plini de har”; ei văd de asemenea în jurul lor începutul unei ,,noi ere” a ,,revărsării Sfântului Duh”, crezând – ca părintele Eusebiu Stephanou – că ,,lumea este în pragul unei mari deşteptări spirituale”[81]; şi cuvintele Proorocului Ioil: Voiu turna din duhul meu preste tot trupul (Ioil 2, 28) sunt neîncetat pe buzele lor. Creştinul ortodox ştie că această profeţie se referă în general la vremurile din urmă, care au început cu venirea Domnului nostru, şi mai specific la Cincizecime (Faptele Apostolilor, cap. 2) şi la orice sfânt ortodox care deţine cu adevărat din belşug darurile Sfântului Duh – precum Sfântul Ioan de Kronstadt şi Sfântul Nectarie de Pentapolis, care au săvârşit mii de minuni chiar în acest secol corupt XX. Dar pentru ,,harismaticii” de astăzi, darurile minunate sunt pentru oricine; aproape oricine poate şi vorbeşte în limbi, dacă vrea, şi există manuale care-ţi spun cum să faci aceasta.

Dar ce ne învaţă Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe ? Potrivit episcopului Ignatie, darurile Sfântului Duh ,,există doar în creştinii ortodocşi care au atins desăvârşirea creştină, s-au curăţit şi s-au pregătit mai înainte prin pocăinţă”. Ele sunt ,,dăruite sfinţilor lui Dumnezeu exclusiv prin bunăvoinţa şi lucrarea Sa, şi nu prin voia oamenilor şi nu prin puterea proprie. Ele sunt dăruite pe neaşteptate, extrem de rar, în cazuri de extremă necesitate, prin pronia minunată a lui Dumnezeu, nu chiar la întâmplare” (Sfântul Isaac Sirul). ,,Ar trebui remarcat că în timpurile noastre darurile duhovniceşti sunt acordate cu mare moderaţie, corespunzător cu slăbiciunea care a cuprins creştinismul în general. Aceste daruri slujesc în întregime trebuinţelor mântuirii. Dimpotrivă, ,,închipuirea” îşi risipeşte darurile sale în cantităţi nelimitate şi cu cea mai mare viteză”.

Într-un cuvânt, ,,duhul” care îşi risipeşte ,,darurile” pe neaşteptate asupra acestui neam desfrânat care, corupt şi înşelat de veacuri de credinţă falsă şi pseudo-evlavie, caută doar un ,,semn” nu este Sfântul Duh al lui Dumnezeu. Aceşti oameni nu au cunoscut niciodată Sfântul Duh şi nu I S-au închinat nicicând. Adevărata spiritualitate este atât de departe de ei încât, pentru un observator sobru, ei doar o batjocoresc prin manifestările lor exterioare psihice şi emoţionale – şi uneori demonice – şi declaraţiile blasfematoare. Despre adevărata trăire duhovnicească, scrie episcopul Ig­natie, ,,omul trupesc nu poate alcătui nici o concepţie: deoarece o concepţie a unei trăiri este întotdeauna bazată pe acele simţăminte deja cunoscute inimii, în timp ce simţămintele duhovniceşti sunt cu totul străine inimii care cunoaşte numai simţăminte trupeşti şi emoţionale. O astfel de inimă nici măcar nu ştie de existenţa trăirii duhovniceşti”.

 

Duhul vremurilor de pe urmă

O ,,Cincizecime fără Hristos”

Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ne spun limpede că duhul vremurilor de pe urmă nu va fi câtuşi de puţin unul de mare ,,renaştere” spirituală, de ,,revărsare a Sfântului Duh”, ci mai degrabă unul al apostaziei aproape universale, al înşelării duhovniceşti atât de subtile încât chiar cei aleşi, dacă va fi cu putinţă, vor fi înşelaţi, unul al dispariţiei efective a creştinismului de pe faţa pământului. Când va veni Fiul Omului, oare va afla credinţa pe pământ ? (Luca 18, 8). Tocmai în aceste vremuri de pe urmă satan va fi dezlegat (Apocalipsa 20, 3) pentru a genera ultima şi cea mai mare revărsare a răului pe pământ.

,,Renaşterea harismatică”, produsul unei lumi fără taine, fără har, o lume însetată de ,,semne” duhovniceşti fără a fi capabilă să discearnă duhurile care dau semnele, este ea însăşi un ,,semn” al acestor vremuri apostate. Mişcarea ecumenistă însăşi rămâne întotdeauna o mişcare a ,,bunelor intenţii” şi a ,,faptelor bune” umanitare neînsemnate; dar când este însoţită de o mişcare cu ,,putere”, cu adevărat întru toată puterea şi semne şi minuni ale minciunii (II Tesaloniceni 2, 9), atunci cine va putea să o oprească ? ,,Renaşterea harismatică” vine să salveze un ecumenism împotmolit, şi îl împinge către ţelul său. Şi acest ţel, precum am văzut, nu numai că nu este ,,creştin” în natură – ,,reîntemeierea Bisericii lui Hristos”, pentru a folosi exprimarea blasfematoare a Patriarhului Athenagora al Constantinopolului – ci este primul pas către un ţel mai larg care se află cu totul în afara creştinismului: stabilirea ,,unităţii spirituale” a tuturor religiilor, a întregii omeniri.

În orice caz, adepţii ,,renaşterii harismatice” cred că experienţa lor este ,,creştină”; ei nu au nici o legătură cu ocultismul şi religiile răsăritene; şi ei resping neîndoios pe de-a întregul întreaga comparaţie de mai sus a ,,renaşterii harismatice” cu spiritismul. Este foarte adevărat că, din punct de vedere religios, ,,renaşterea harismatică” este pe un nivel superior faţă de spiritism, care este un produs al credulităţii şi superstiţiei cât se poate de grosolane; că tehnicile ei sunt mai rafinate şi manifestările exterioare mai bogate şi mai uşor de dobândit; şi că întreaga sa ideologie dă aparenţa de a fi ,,creştin” – nu ortodox, dar ceva ce nu este departe de fundamentalismul protestant cu o coloratură ,,ecumenică” suplimentară.

Cei care aduc idei creştine în experienţă presupun că ,,botezul în Sfântul Duh” este o experienţă creştină. Dar dacă el poate fi dat celor care caută doar o experienţă ieftină, uşoară, atunci nu există o legătură necesară între această experienţă şi Hristos. Însăşi posibilitatea unei experienţe a unei ,,Cincizecimi fără Hristos” înseamnă că experienţa în sine nu este câtuşi de puţin creştină; ,,creştinii”, adeseori sinceri şi bine intenţionaţi, văd în experienţă un conţinut creştin pe care aceasta nu-l are.

Nu avem aici numitorul comun al ,,experienţei spirituale” necesar pentru o nouă religie mondială ? Nu cumva acesta este cheia către ,,unitatea spirituală” a omenirii pe care mişcarea ecumenistă a căutat-o în zadar ?

 

,,Noul creştinism”

Poate că vor fi unii care se vor îndoi că ,,renaşterea harismatică” este o formă de mediumnism; aceasta este doar o chestiune secundată privind mijloacele sau tehnica prin care este transmis ,,duhul” ,,renaşterii harismatice”. Dar că acest ,,duh” nu are nimic de-a face cu creştinismul ortodox este cât se poate de limpede. Şi în realitate acest ,,duh” urmează aproape cuvânt cu cuvânt ,,proorociile” lui Nicolae Berdiaev cu privire la un ,,nou creştinism”.

El uită cu totul de ,,duhul ascetic monahal al Ortodoxiei istorice”, care îi expune cel mai eficient falsitatea. Nu este mulţumit de ,,creştinismul conservator care îndrumă forţele duhovniceşti ale omului doar către pocăinţă şi mântuire”, ci mai degrabă, crezând în mod evident asemenea lui Berdiaev că un astfel de creştinism este încă ,,incomplet”, îi adaugă un al doilea nivel al fenomenelor ,,spirituale”, dintre care nici unul nu este în mod specific creştin în caracter (deşi cineva este liber să le interpreteze ca fiind ,,creştine”), care sunt accesibile credincioşilor din toate confesiunile, cu sau fără pocăinţă, şi care nu au nici un fel de legătură cu mântuirea. Priveşte către ,,o nouă eră în creştinism, o spiritualitate nouă şi profundă, ceea ce înseamnă o nouă revărsare a Sfântului Duh” – în totală contradicţie cu tradiţia şi proorocia ortodoxe.

Acesta este cu adevărat un ,,nou creştinism”, dar ingredientul ,,nou” specific acestui ,,creştinism” nu este original sau ,,avansat”, ci este doar o formă modernă a epocii diavolului – vechea religie a păgânismului şamanic. Periodicul ortodox ,,harismatic” The Logos îl recomandă pe Nicolae Berdiaev ca pe un ,,profet”, tocmai pentru că el a fost ,,cel mai mare teolog al creativităţii duhovniceşti”[82].

Şi, într-adevăr, tocmai şamanii oricărui trib primitiv sunt cei care ştiu cum să intre în contact cu puterile ,,creatoare” primordiale ale universului şi să le utilizeze – acele ,,duhuri ale pământului şi văzduhului şi mării” pe care Biserica lui Hristos le recunoaşte ca diavoli, şi cărora, dacă le slujeşti, este într-adevăr posibil să ajungi la un extaz şi bucurie ,,creatoare” (,,entuziasmul şi extazul nietzschean” de care Berdiaev se simţea atât de aproape), care sunt necunoscute ,,creştinilor” plictisiţi şi şovăielnici care se lasă amăgiţi de înşelăciunea ,,harismatică”. Dar acolo nu este Hristos. Dumnezeu a interzis contactul cu acest tărâm ocult, ,,creator”, pe care ,,creştinii” l-au descoperit prin ignoranţă şi înşelare de sine.

,,Renaşterea harismatică” nici nu va avea nevoie să intre într-un ,,dialog cu religiile necreştine” deoarece, sub numele de ,,creştinism”, se adoptă deja religia necreştină şi devine ea însăşi noua religie pe care Berdiaev a prevestit-o, îmbinând în mod bizar ,,creştinismul” şi păgânismul.

Straniul duh ,,creştin” al ,,renaşterii harismatice” este identificat în mod limpede în Sfânta Scriptură şi tradiţia patristică ortodoxă. Potrivit acestor surse, istoria lumii va culmina cu o figură ,,creştină” aproape supraomenească, adică falsul mesia sau antihristul. El va fi ,,creştin” în sensul că întreaga sa funcţie şi însăşi fiinţa lui va fi centrată pe Hristos, pe care Îl va imita în toate privinţele posibile. Şi el va fi nu numai cel mai mare duşman al lui Hristos, ci pentru a-i înşela pe creştini va părea să fie Hristos venit pe pământ a doua oară şi domnind în Templul reconstruit din Ierusalim.

Să nu vă amăgească cineva pre voi nici într-un chip că va veni, de nu va veni mai întâi depărtarea, şi de nu se va arăta omul păcatului, fiul pieirii; potrivnicul şi care se va înălţa mai presus de tot cel ce se zice Dumnezeu, sau închinăciune; aşa cât să şază el în Biserica lui Dumnezeu, ca un Dumnezeu, arătându-se pre sine cum că ar fi el Dumnezeu… (II Tesaloniceni 2, 3-4) a cărui venire este după lucrarea satanei întru toată puterea şi semne şi minuni ale minciunii, şi întru toată amăgirea nedreptăţii întru cei pieritori; pentru că dragostea adevărului nu au primit ei ca să se mântuiască. Şi pentru aceea va trimite lor Dum­nezeu lucrarea înşelăciunii, ca să crează ei min­ciunii; ca să se judece toţi care nu au crezut adevărului, ci au binevoit întru nedreptate (II Tesaloniceni 2, 9-12).

Învăţătura ortodoxă cu privire la antihrist este un subiect amplu în sine şi nu poate fi prezentată aici. Dar dacă, aşa cum cred adepţii ,,renaşterii harismatice”, zilele cele de pe urmă sunt cu adevărat aproape, este de importanţă cru­cială pentru creştinul ortodox să fie informat despre această învăţătură referitoare la cel care, după cum ne-a spus Mântuitorul Însuşi, va arăta împreună cu ,,proorocii mincinoşi” ai acelei vremi semne mari şi minuni, cât să amăgească de va fi cu putinţă, şi pre cei aleşi (Matei 24, 24).

Şi aleşii nu sunt cu siguranţă acele mulţimi de oameni care ajung să primească înşelarea grosolană şi neconformă cu Scriptura, potrivit căreia ,,lumea este în pragul unei mari deşteptări spirituale”, ci turma mică, căreia singură Mântuitorul nostru i-a făgăduit: Nu te teme turmă mică; că bine au voit Tatăl vostru să vă dea vouă împărăţia (Luca 12, 32).

Până şi adevăraţii aleşi vor fi ispitiţi grozav de marile semne şi minuni ale lui antihrist; dar majoritatea ,,creştinilor” îl va accepta fără nici o întrebare, deoarece ,,noul său creştinism” este exact ceea ce caută ei.

 

,,Iisus vine curând”

Doar în ultimii câţiva ani, în mod semnificativ, chipul lui ,,Iisus” a primit o importanţă ciudată în America. Au fost anulate interdicţiile vechi de a prezenta persoana lui Hristos pe scenă şi în filme. Musicaluri extraordinar de populare prezintă parodii blasfematoare ale vieţii Sale. ,,Mişcarea lui Iisus”, care era de orientare predominant ,,harismatică”, s-a întins în mod spectaculos în rândurile adolescenţilor şi tinerilor. Cea mai vulgară formă a muzicii populare americane este ,,creştinată” la ,,Festivaluri rock Iisus” de masă, şi pentru prima oară în acest secol, melodii ,,creştine” au devenit cele mai populare în ţară. Şi la baza acestui întreg conglomerat bizar de blasfemie şi deşertăciune lumească absolut ignorantă se află expresia repetată constant a aşteptării şi nădejdii pe cât se pare a tuturor: Iisus vine curând.

Observatorul atent al scenei religioase contemporane – mai ales în America, unde s-au născut majoritatea curentelor religioase populare timp de mai bine de un secol – nu poate să nu remarce o atmosferă foarte categorică de aşteptare chiliastă. Şi acest lucru nu este adevărat doar pentru cercurile ,,harismatice”, ci până şi pentru cercurile tradiţionaliste sau fundamentaliste, care au resp­ins ,,renaşterea harismatică”.

Astfel, mulţi romano-catolici tradiţionalişti cred în venirea unei ,,epoci a Mariei” chiliaste mai înainte de sfârşitul lumii, şi aceasta este doar o variantă a greşelii latine mult mai larg răspândite de a încerca să ,,sfinţească lumea”, sau, precum a exprimat Arhiepiscopul Thomas Connolly de Seattle, ,,să trans­forme lumea modernă în Împărăţia lui Dumnezeu, ca pregătire pentru întoarcerea Sa”.

Evangheliştii protestanţi, ca Billy Graham, în interpretarea lor particulară greşită a Apocalipsei, aşteaptă ,,mileniul” în care ,,Hristos” va domni pe pământ. Alţi evanghelişti din Israel găsesc că interpretarea lor milenaristă despre ,,Mesia” este exact ceea ce este necesar pentru a-i ,,pregăti” pe evrei pentru venirea Sa[83].Şi arhifundamentalistul Carl McIntire se pregăteşte să construiască o reproducere în mărime naturală a Templului din Ierusalim în Florida (în apropiere de parcul de distracţii Disneyworld !), având convingerea că soseşte vremea în care evreii vor construi însuşi ,,Templul în care Domnul Însuşi se va întoarce precum a făgăduit”[84].

Astfel, chiar antiecumeniştii socotesc că este posibil să se pregătească să se alăture evreilor nepocăiţi în întâmpinarea falsului mesia – antihrist – spre deosebire de rămăşita credincioasă a evreilor care Îl va primi pe Hristos aşa cum Îl propovăduieşte Biserica Ortodoxă, atunci când se va întoarce pe pământ Proorocul Ilie.

Prin urmare, nu este o mare mângâiere pentru un creştin ortodox sobru, care cunoaşte proorociile scripturistice referitoare la zilele de pe urmă, când un pastor protestant ,,haris­matic” îi spune: ,,Este extraordinar ce poate face Iisus când ne deschidem către El. Nu este de mirare că oameni de toate credinţele potacum să se roage împreună”[85]; [sau când îi va spune] un penticostal catolic că în prezent membrii tuturor confesiunilor ,,încep să privească peste acele ziduri de separare doar pentru a recunoaşte unii în alţii chipul lui Iisus Hris­tos”[86].

Care este ,,Hristosul” pentru care se alcătuieşte acum în întreaga lume un program intensiv de pregătire psihologică şi chiar fizică ? Este acesta oare adevăratul nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos, care a întemeiat Biserica în care oamenii pot găsi mântuirea ? Sau este falsul Hristos care va veni întru numele său (potrivit Ioan 5, 43) şi-i va uni pe toţi cei care resping sau denaturează învăţătura Uneia Biserici a lui Hristos, Biserica Ortodoxă ?

Însuşi Mântuitorul nostru ne-a avertizat: Atunci de va zice vouă cineva: iată aici este Hristos, sau acolo, să nu credeţi. Că se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi, şi vor da semne mari şi minuni, cât să amăgească de va fi cuputinţă, şi pre cei aleşi. Iată mai înainte am spus vouă. Deci de vor zice vouă: iată în pustie este, să nu ieşiţi; iată în cămări, să nu credeţi. Că precum iese fulgerul de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului (Matei 24, 23-27).

Cea de-a Doua Venire a lui Hristos va fi cu neputinţă de confundat: va avea loc pe neaşteptate, din cer (Faptele Apostolilor 1, 11) şi va marca sfârşitul acestei lumi.Nu poate exista nici o ,,pregătire” pentru ea – decât numai pregătirea creştină ortodoxă de pocăinţă, viaţă duhovnicească şi luare-aminte. Cei care se ,,pregătesc” pentru aceasta în orice alt mod, care spun că el este oriunde ,,aici” – mai ales ,,aici” în Templul din Ierusalim – sau care propovăduiesc că ,,Iisus vine curând”, fără să avertizeze cu privire la marea înşelare care trebuie să preceadă Venirea Sa, aceia sunt în mod limpede profeţii lui antihrist, falsul Hristos care trebuie să vină mai întâi şi să ispitească lumea, inclusiv pe toţi ,,creştinii” care nu sunt sau care nu devin cu adevărat ortodocşi.

Nu există nici un ,,mileniu” viitor. Pentru ceicare-l pot primi, ,,mileniul” Apocalipsei (Apocalipsis 20, 6) este acum; este viaţa de har în Biserica Or­todoxă pentru toate ,,miile de ani”, dintre Prima Venire a lui Hristos şi vremea lui antihrist[87].

Faptul că protestanţii ar aştepta ,,mileniul” în viitor este doar mărturisirea lor că ei nu trăiesc în el în prezent, adică, ei sunt în afara Bisericii lui Hristos, şi nu au gustat din harul dumnezeiesc.

 

Trebuie ca Ortodoxia să se alăture apostaziei ?

Este destul de adevărat, fără îndoială, că ar fi foarte mult de dorit o deşteptare ortodoxă în zilele noastre, când mulţi creştini ortodocşi au pierdut sarea adevăratului creştinism, şi viaţa creştină ortodoxă adevărată şi râvnitoare este într-adevăr greu de văzut. Viaţa modernă a devenit prea confortabilă; viaţa lumească a devenit prea atrăgătoare; pentru prea mulţi, Ortodoxia a devenit pur şi simplu o chestiune de apartenenţă la o organizaţie bisericească sau de îndeplinire ,,corectă” a riturilor şi practicilor ex­terioare.

Ar fi nevoie destul de mult de o adevărată deşteptare spirituală ortodoxă, dar aceasta nu este ceea ce vedem la or­todocşii ,,harismatici”. Întocmai precum activiştii ,,haris­matici” din rândurile protestanţilor şi romano-catolicilor, ei sunt pe deplin în armonie cu duhul vremurilor; ei nu sunt într-un contact viu cu izvoarele tradiţiei duhovniceşti or­todoxe, preferând tehnicile protestante la modă astăzi ale renaşterii. Ei sunt una cu curentul principal al ,,creştinismului” apostat de astăzi: mişcarea ecumenistă.

În trecut au existat deşteptări ortodoxe adevărate: ne gândim imediat la Sfântul Cosma din Etolia, care mergea din sat în sat în Grecia secolului al XVIII-lea şi îi îndemna pe oameni să se întoarcă la adevăratul creştinism al înaintaşilor lor; sau la Sfântul Ioan de Kronstadt din propriul nostru secol, care aducea mesajul vechi de secole al vieţii duhovniceşti ortodoxe mulţimilor de orăşeni din Sankt Petersburg. Apoi există povăţuitorii ortodocşi din lumea monahală care erau cu adevărat plini de Duh şi au lăsat învăţătura lor monahilor, ca şi mirenilor din vremurile de pe urmă.

Ne gândim la Sfântul Simeon Noul Teolog din secolul al X-lea, grec, şi la Sfântul Serafim de Sarov din secolul al XIX-lea, rus. Sfântul Simeon este răstălmăcit foarte mult de ortodocşii ,,harismatici” (el vorbea de un Duh diferit de al lor !); şi Sfântul Serafim este citat invariabil în afara contextului pentru a minimaliza accentul pe care el îl punea pe necesitatea apartenenţei la Biserica Ortodoxă pentru a avea o viaţă dubovnicească adevărată.

În ,,Convorbirea” Sfântului Serafim cu mireanul Motovilov despre ,,dobândirea Sfântului Duh” (pe care ortodocşii ,,harismatici” o citează fără părţile scrise aici cu italic), acest mare sfânt ne spune: ,,Harul Sfântului Duh care ne-a fost dat nouă tuturor, credincioşilor lui Hristos, în taina sfântului botez, este pecetluit prin taina mirungerii pe părţile principale ale trupului, aşa cum este rânduit de Sfânta Biserică, păstrătoarea din veac a acestui har”. Şi iarăşi: ,,Domnul îi ascultă deopotrivă pe monah şi pe simplul mirean creştin, cu condiţia ca amândoi să fie ortodocşi.

Ca mişcare opusă vieţii duhovniceşti or­todoxe adevărate, ,,renaşterea harismatică” nu este decât partea experimentală a modei ,,ecumeniste” dominante – un creştinism contrafăcut care Îl trădează pe Hristos şi Biserica Sa. Nici un ortodox ,,harismatic” nu ar putea obiecta faţă de apropiata ,,Unire” cu acei protestanţi şi romano-catolici cu care, aşa cum spune cântecul ,,harismatic” interconfesional, ei sunt deja ,,una în Duhul, una în Domnul” şi care le-au condus şi le-au inspirat experienţa ,,harismatică”.

,,Duhul” care a inspirat ,,renaşterea harismatică” este duhul lui antihrist sau, mai precis, acele ,,duhuri demonice” ale vremurilor din urmă ale căror ,,minuni” pregătesc lumea pentru falsul mesia.

 

Fiilor, ceasul cel de apoi este (I Ioan 2, 18)

În afara Ortodoxiei autentice, întunericul … creşte. Judecând după ultimele ştiri ,,religioase”, ,,renaşterea harismatică” poate fi foarte bine doar începutul vag al unei întregi ,,ere a minunilor”. Mulţi protestanţi care au desluşit înşelătoria ,,renaşterii harismatice” acceptă acum ca ,,lucrul adevărat” ,,renaşterea” spectaculoasă din Indonezia unde, ni se spune, au loc în realitate ,,exact aceleaşi lucruri pe care cineva le găseşte relatate în Faptele Apostolilor”.

Pe parcursul a 3 ani, 200.000 de păgâni s-au convertit la protestantism în condiţii în mod constant miraculoase: nimeni nu face nimic decât în ascultare absolută faţă de ,,vocile” şi ,,îngerii” care apar permanent, de obicei citând din Scriptură, cu număr şi verset; apa este transformată în vin de fiecare dată când are loc slujba de împărtăşire protestantă; mâini singure apar de nicăieri pentru a distribui hrană miraculoasă celor flămânzi; o întreagă ceată de draci este văzută părăsind un sat păgân pentru că unul ,,mai puternic” (,,Iisus”) a venit să le ia locul; ,,creştinii” practică o ,,numărătoare inversă” pentru un păcătos nepocăit, iar când ajung la zero, acela moare; copiii sunt învăţaţi noi cântece protestante de către voci care vin de nicăieri (şi repetă cântecul de 20 ori, aşa încât copiii să ţină minte); ,,banda magnetică a lui Dumnezeu” înregistrează cântecul unui cor de copii şi îl redă apoi în văzduh pentru copiii uluiţi; se coboară foc din cer pentru a arde imagini religioase catolice (,,Domnul” în In­donezia este foarte anti-catolic); 30.000 de oameni au fost tămăduiţi; ,,Hristos” apare pe cer şi ,,cade” peste oameni pentru a-i vindeca; oamenii sunt transportaţi miraculos din loc în loc şi merg pe apă; lumini îi însoţeşc pe evanghelişti şi îi călăuzesc noaptea, şi nori îi urmează şi îi umbresc pe timpul zilei; morţii sunt înviaţi[88].

În mod interesant, în unele părţi ale ,,renaşterii” indoneziene, elementul de ,,grăire în limbi” este absent aproape în totalitate şi este chiar interzis (deşi este prezent în multe locuri), iar elementul mediumnismului pare uneori să fie înlocuit de o inter­venţie directă a duhurilor căzute. Se prea poate ca această nouă ,,renaştere”, mai puternică decât penticostalismul, să fie o etapă mai avansată a aceluiaşi fenomen ,,spiritual” (exact aşa cum penticostalismul însuşi este mai avansat decât spiritismul) şi să vestească iminenţa zilei înfricoşătoare în care, aşa cum proclamă şi ,,vocile” şi ,,îngerii” din Indonezia, ,,Domnul” trebuie să vină, deoarece noi ştim că antihrist va dovedi lumii că el este ,,Hristos” tocmai prin asemenea ,,minuni”.

Într-o epocă de întuneric şi înşelăciune aproape univer­sale, când pentru majoritatea ,,creştinilor” Hristos a devenit tocmai ceea ce învăţătura ortodoxă înţelege prin antihrist, Biserica Ortodoxă a lui Hristos singură păstrează şi transmite harul lui Dumnezeu. Aceasta este o comoară nepreţuită a cărei existenţă însăşi nici măcar nu este bănuită nici de lumea ,,creştină”. Lumea ,,creştină”, într-adevăr, îşi dă mâna cu forţele întunericului pentru a-i înşela pe credincioşii Bisericii lui Hristos, care cred orbeşte că ,,numele lui Iisus” îi va mântui chiar în apostazia şi blasfemia lor, nepăsători la înfricoşatul avertisment al Domnului: Mulţi vor zice mie, în ziua aceea: Doamne ! Doamne ! au nu cu numele tău am proorocit ? Şi cu numele Tău draci am scos ? Şi cu numele Tău multe minuni am făcut ? Şi atunci voiu mărturisi lor, că niciodată nu v-am ştiut pre voi; depărtaţi-vă de la mine, cei ce lucraţi fărădelegea (Matei 7, 22-23).

Sfântul Apostol Pavel continuă avertismentul său despre venirea lui antihrist cu această poruncă: Drept aceea, fraţilor, staţi, şi ţineţi predaniile care v-aţi învăţat, ori prin cuvânt, ori prin epistolia noastră (II Tesaloniceni 2, 15). Sunt oarecare ce vă tulbură pre voi, şi voiesc să strămute evanghelia lui Hristos. Ci măcar şi noi, sau Înger din cer de vă va binevesti vouă afară de ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie. Precum am zis mai înainte şi acum iarăşi zic: Oricine de vă va binevesti afară de ceea ce aţi luat, anatema să fie (Galateni 1, 7-9).

Răspunsul ortodox la fiecare nouă ,,renaştere” şi chiar la ,,renaşterea” teribilă de pe urmă a lui antihrist este această Evanghelie a lui Hristos, pe care doar Biserica Ortodoxă a păstrat-o neschimbată, într-o linie neîntreruptă de la Hristos şi apostolii Săi, şi darul Sfântului Duh, pe care doar Biserica Or­todoxă îl împărtăşeşte, şi numai fiilor ei credincioşi, care au primit în mirungere şi care au păstrat adevărata pecete a darului Duhului Sfânt. Amin.

 

Religia viitorului

Este profund grăitor pentru starea duhovnicească a omenirii contemporane faptul că experienţele ,,harismatice” şi de ,,meditaţie” prind rădăcini printre ,,creştini”. O influenţă religioasă orientală lucrează fără îndoială în asemenea ,,creştini”, dar aceasta este doar o consecinţă a ceva mult mai fundamental: pierderea a însăşi trăirii şi gustului creştinismului, datorită căreia un lucru atât de străin creştinismului precum ,,meditaţia” orientală poate să pună stăpânire pe sufletele ,,creştinilor”.

Viaţa centrată pe sine şi pe auto-satisfacţie dusă de majoritatea ,,creştinilor” de astăzi este atât de pătrunzătoare, încât de fapt le blochează orice înţelegere a vieţii duhovniceşti; şi când astfel de oameni se apucă de ,,viaţa duhovnicească”, este doar ca o altă formă de auto-satisfacţie. Acest lucru poate fi văzut destul de clar din idealul religios total fals atât al mişcării ,,harismatice”, cât şi al diferitelor forme de ,,meditaţie creştină”: toate acestea promit (şi dau extrem de rapid) o ex­perienţă de ,,satisfacţie” şi ,,pace”.

Dar acesta nu este câtuşi de puţin idealul creştin, care poate fi rezumat cât de cât ca un război şi luptă intense. ,,Satisfacţia” şi ,,pacea” descrise în aceste mişcări ,,spirituale” contemporane sunt în modul cel mai evident rodul înşelării duhovniceşti, al mulţumirii de sine – ceea ce este moarte absolută a vieţii duhovniceşti orientate spre Dumnezeu.

Toate aceste forme de ,,meditaţie creştină” lucrează exclusiv la nivelul psihic şi nu au absolut nimic în comun cu spiritualitatea creştină. Spiritualitatea creştină se formează în lupta anevoioasă pentru dobândirea veşnicei Împărăţii a Cerului, care începe pe deplin doar la sfârşitul acestei lumi vremelnice, şi adevăratul luptător creştin nu găseşte niciodată odihnă, nici măcar în pregustarea fericirii veşnice ce i-ar putea fi dăruite în această viaţă; pe când religiile orientale, cărora nu le-a fost descoperită Împărăţia Cerurilor, luptă doar pentru a obţine stări psihice care încep şi se sfârşesc în această viaţă.

În epoca noastră de apostazie care precede apariţia lui antihrist, satana a fost dezlegat pentru o vreme (Apocalipsis 20, 7) pentru a lucra minuni false pe care nu le-a putut lucra în timpul ,,celor o mie de ani” de har în Biserica lui Hristos (Apocalipsis 20, 3) şi pentru a aduna în recolta lui drăcească acele suflete care dragostea adevărului nu au primit (II Tesaloniceni 2, 10). Putem spune că vremea lui an­tihrist este cu adevărat aproape prin însuşi faptul că această recoltă satanică este secerată acum nu doar din rândurile popoarelor păgâne, care nu au auzit de Hristos, ci chiar mai mult din rândurile ,,creştinilor” care au pierdut savoarea creştinismului.

Stă în însăşi natura lui antihrist să înfăţişeze împărăţia diavolului ca şi când ar fi a lui Hristos. Mişcarea ,,harismatică” contemporană şi ,,meditaţia creştină”, ca şi ,,noua conştiinţă religioasă”, din care ele fac parte, sunt înaintemergătoarele religiei viitorului, religia omenirii de pe urmă, religia lui antihrist, şi funcţia lor ,,spirituală” de căpetenie este să facă accesibilă creştinilor iniţierea satanică, care până acum era limitată la lumea păgână.

Să admitem că aceste ,,experienţe religioase” au încă adeseori o natură experimentală şi se fac pe dibuite, că există în ele cel puţin tot atâta auto-înşelare psihică pe cât există un rit autentic de iniţiere demonică; fără îndoială, nu toţi cei care au ,,meditat” cu succes sau care cred că au primit ,,botezul Duhului” au primit în realitate iniţierea în împărăţia lui satan. Dar acesta este scopul acestor ,,experienţe” şi nu există nici cea mai mică îndoială că tehnicile de iniţiere vor deveni tot mai eficiente pe măsură ce omenirea devine pregătită pentru ele prin atitudini de pasivitate şi deschidere faţă de noile ,,experienţe religioase” care sunt inculcate de aceste mişcări.

Ce a adus omenirea – şi cu adevărat ,,creştinătatea” – în această stare disperată ? Cu siguranţă, nu este o închinare deschisă la diavol, care este întotdeauna limitată la un număr mic de oameni; mai degrabă este ceva mult mai subtil, şi un lucru înfricoşător asupra căruia să reflecteze un creştin ortodox conştient: este pierderea harului lui Dumnezeu, care urmează după pierderea savoarei creştinismului.

Romano­-catolicii şi protestanţii de astăzi nu au gustat pe deplin din harul lui Dumnezeu şi de aceea nu este de mirare că ei nu sunt capabili să discearnă contrafacerea sa demonică. Dar vai ! Succesul spiritualităţii contrafăcute chiar printre creştinii ortodocşi de astăzi dezvăluie cât de mult au pierdut şi ei gustul creştinismului şi din acest motiv nici ei nu mai pot distinge între adevăratul creştinism şi pseudo-creştinism. [Căci] prea multă vreme creştinii ortodocşi au luat de-a gata comoara nepreţuită a credinţei lor şi au neglijat să folosească aurul curat al învăţăturilor sale.

Câţi creştini ortodocşi au măcar cunoştinţă de existenţa textelor de bază ale vieţii duhovniceşti ortodoxe, care învaţă tocmai cum să distingem spiritualitatea autentică de cea contrafăcută, texte care arată viaţa şi învăţătura sfinţilor bărbaţi şi femei care au dobândit o măsură îmbelşugată a harului lui Dumnezeuîn această viaţă ? Câţi dintre ei şi-au însuşit învăţătura cuprinsă în Lavsaicon, Scara Sfântului Ioan Scărarul, Omiliile Sfântului Macarie, în Vieţile purtătorilor de Dumnezeu Părinţi ai pustiei, Războiul nevăzut, Viaţa mea în Hristos a Sfântului Ioan de Kronstadt ?

În viaţa marelui părinte al pustiei egiptene, Sfântul Paisie cel Mare (19 iunie), putem vedea un exemplu şocant de cât de uşor se pierde harul lui Dumnezeu. Odată un ucenic al său mergea către un oraş din Egipt să-şi vândă rucodelia. Pe cale a întâlnit un evreu care, văzându-i simplitatea, a început să-l amăgească, zicând: ,,O, preaiubite, de ce crezi tu într-un Om simplu, răstignit, când El nu a fost nicidecum Mesia cel aştep­tat ? Altul trebuie să vină, ci nu El”. Ucenicul, fiind slab la minte şi simplu la inimă, a început să asculte aceste cuvinte şi şi-a îngăduit să spună: ,,Poate că ceea ce spui tu este adevărat”.

Când s-a întors în pustie, Sfântul Paisie şi-a întors faţa de la el şi nu a grăit nici un cuvânt către el. În cele din urmă, după rugăminţi îndelungate ale ucenicului, sfântul i-a spus: ,,Cine eşti ? Nu te cunosc pe tine. Acel ucenic al meu era creştin şi avea asupra lui harul botezului, dar tu nu eşti astfel; dacă eşti cu adevărat ucenicul meu, atunci harul botezului te-a părăsit şi chipul de creştin a fost şters din tine”.

Ucenicul îi povesti cu lacrimi convorbirea sa cu evreul, la care sfântul i-a răspuns: ,,Nenorocitule ! Ce poate fi mai rău şi mai necurat decât asemenea cuvinte prin care tu te-ai lepădat de Hristos şi de botezul Său dumnezeiesc ? Acum mergi şi plânge-ţi păcatul precum doreşti, căci tu nu ai loc cu mine; numele tău este scris împreună cu cei care s-au lepădat de Hristos, şi împreună cu ei vei primi judecată şi chinuiri”.

La auzul acestei judecăţi, ucenicul s-a umplut de pocăinţă, şi la rugămintea lui stăruitoare sfântul s-a închis în chilia lui şi s-a rugat Domnului să-i ierte ucenicului său acest păcat. Domnul a auzit rugăciunea sfântului şi i-a dăruit să vadă un semn că El l-a iertat pe ucenic. Atunci sfântul l-a avertizat pe ucenic: ,,Fiule, dă slavă şi mulţumită lui Hristos Dumnezeu împreună cu mine, căci duhul cel necurat al hulei s-a dus de la tine, şi în locul lui Sfântul Duh S-a pogorât asupra ta, redându-ţi harul botezului. Şi aşa păzeşte-tede acum, ca nu cumva din lene şi nepăsare plasele vrăjmaşului să cadă iar asupra ta şi, păcătuind, să moşteneşti focul gheenei”.

În mod semnificativ, mişcările ,,harismatică” şi ,,de meditaţie” au prins rădăcină printre ,,creştinii ecumenişti”. Credinţa caracteristică a ereziei ecumenismului este aceasta: că Biserica Ortodoxă nu este unica Biserică adevărată a lui Hristos; că harul lui Dum­nezeu este prezent şi în alte confesiuni ,,creştine”, şi chiar în religiile necreştine; că acea cale îngustă a mântuirii potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe este doar ,,o cale printre multe căi” către mântuire; şi că amănuntele credinţei cuiva în Hristos sunt de mică importanţă, aşa cum este şi apartenenţa cuiva la o anumită Biserică.

Nu toţi participanţii ortodocşi la mişcarea ecumenistă cred întru totul aceasta (deşi protestanţii şi romano-catolicii cu siguranţă cred); dar prin însăşi participarea lor la această mişcare, care include în mod invariabil rugăciune comună cu cei care cred greşit despre Hristos şi Biserica Sa, ei spun ereticilor care îi privesc: ,,Poate că ceea ce spuneţi voi este adevărat”, întocmai cum a făcut nefericitul ucenic al Sfântului Paisie. Nici nu este nevoie de mai mult pentru ca un creştin ortodox să piardă harul lui Dumnezeu; şi de câtă osteneală va fi nevoie pentru a-l recâştiga !

Atunci, cu atât mai mult creştinii ortodocşi trebuie să umble cu frică de Dumnezeu, cutremurându-se ca nu cumva să piardă harul Său, care nu este nicidecum dăruit tuturor, ci numai celor care ţin dreapta credinţă, care duc o viaţă de luptă creştină şi preţuiesc harul lui Dumnezeu care îi conduce către ceruri. Şi cu atât mai mult creştinii ortodocşi trebuie să umble astăzi cu mai multă precauţie, când sunt înconjuraţi de un creştinism contrafăcut, care dă propriile experienţe ale ,,harului” şi pe ,,Duhul Sfânt” şi poate cita cu prisosinţă din Scripturi şi Sfinţii Părinţi pentru a-l ,,dovedi” ! Cu siguranţă vremurile de pe urmă sunt aproape, când înşelarea duhovnicească va fi atât de convingătoare încât să amăgească de va fi cu putinţă, şi pre cei aleşi (Matei 24, 24).

Creştini ortodocşi ! Păstraţi cu tărie harul pe care îl aveţi; nu lăsaţi nicicând să devină o chestiune de obişnuinţă; nu-l măsuraţi niciodată după măsuri pur omeneşti, nu aşteptaţi ca el să fie logic sau de înţeles pentru cei care nu înţeleg nimic mai înalt decât ceea ce este omenesc sau care cred că pot dobândi harul Sfântului Duh pe vreo altă cale decât cea pe care ne-a lăsat-o moştenire singura Biserică a lui Hristos. Adevărata Ortodoxie, prin însăşi natura ei, trebuie să pară cu totul nelalocul ei în aceste vremuri demonice, o minoritate tot mai mică a celor dispreţuiţi şi ,,nechibzuiţi”, în mijlocul unei ,,renaşteri” religioase inspirate de alt fel de duh. Noi însă să ne mângâiem cu cuvintele certe ale Domnului nostru Iisus Hristos: Nu te teme turmă mică; că bine au voit Tatăl vostru să vă dea vouă împărăţia (Luca 12, 32).

Fie ca toţi creştinii ortodocşi adevăraţi să se întărească pentru bătălia care îi aşteaptă, neuitând niciodată că în Hristos biruinţa este deja a noastră. El a făgăduit că porţile iadului nu vor birui Biserica Sa (Matei 16, 18) şi că pentru cei aleşi El va scurta zilele marii nenorociri de pe urmă (Matei 24, 22). Şi cu adevărat, de este Dum­nezeu pentru noi, cine este împotriva noastră ? (Romani 8, 31).Chiar în mijlocul celor mai sălbatice ispite, nouă ni s-a poruncit: Îndrăzniţi, eu am biruit lumea (Ioan 16, 33).Haideţi să trăim, aşa cum au făcut-o toţi adevăraţii creştini din toate vremurile, în aşteptarea sfârşitului tuturor lucrurilor şi a venirii iubitului nostru Mântuitor; căci cel ce mărturiseşte acestea [spune]: aşa, vin curând, amin. Aşa, vino, Doamne Iisuse (Apocalipsis 22, 20).

Articol apărut în serial în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 99-108/2016-2017

 


[1] Pat King, Logos Journal, septembrie-octombrie 1971, p. 50. Această ,,revistă harismatică internaţională” nu trebuie confundată cu revista Logos a părintelui E. Stephanou.

[2] N.r.: Revivalismul protestant a constituit un curent, îndeosebi în cultul evanghelic, de a redeştepta evlavia.

[3] David J. Du Plessis, Spiritul mi-a poruncit să merg (The Spirit Bade Me Go),Logos International, Plainfield, New Jersey, 1970, p. 28.

[4] Larry Christenson, Vorbind în limbi (Speaking in Tongues), Dimension Books, Minneapolis, 1968, p. 99.

[5] Michael Harper, Viaţa în Sfântul Duh (Life in the Holy Spirit), Logos Books, Plainfield, New Jersey, 1966, p. 17.

[6] Logos, ianuarie 1972, p. 12.

[7] Episcopul Teofan Zăvorâtul, Ce este viaţa duhovnicească, Jordanville, New York, 1962, p. 247-248 (în limba rusă); ediţia în limba engleză, Frăţia Sfântul Ghermano de Alaska, Platina, California, 1995, p. 282. Părintele Eusebiu Stephanou (Logos, ianuarie 1972, p. 13) încearcă să justifice ,,primirea Sfântului Duh” în afara Bisericii din zilele noastre citând istorisirea casei lui Cornilie Sutaşul (Faptele Apostolilor cap. 10), care a primit Sfântul Duh înainte de botez. Dar diferenţa dintre cele două cazuri este crucială: primirea Sfântului Duh de către Cornilie şi casa sa a fost semnul că ei trebuiau să se unească cu Biserica prin botez, în timp ce penticostalii contemporani, prin experienţa lor, sunt doar întăriţi în înşelarea lor că nu există doar o singură Biserică a lui Hristos mântuitoare.

[8] Logos, aprilie 1972, p. 4.

[9] Du Plessis, p. 33.

[10] Logos, aprilie 1972, p. 9.

[11] John L. Sherrill, Ei vorbesc în alte limbi (They Speak with Other Tongues),Spire Books, Old Tappan, New Jersey, 1965, p. 79.

[12] Du Plessis, p. 89.

[13] D.G. Lilli, Vorbitul în limbi supus criticii (Tongues under Fire), Fountain Trust, London, 1966, p. 50.

[14] Kevin Ranaghan, Dorothy Ranaghan, Penticostalii catolici (Catholic Pentecostals), Paulist Press, 1969, p. 19.

[15] Kurt Koch, Conflictul limbilor (The Strife of Tongues), Kregel Publications, Grand Rapids, 1969, p. 24.

[16] Sherrill, p. 127.

[17] Harper, p. 11.

[18] Christenson, p. 130.

[19] Donald L. Gelpi, S. J., Penticostalismul. Un punct de vedere teologic (Pentecostalism, A Theological Viewpoint), Paulist Press, New York, 1971, p. 1.

[20] Donald W. Burdick, Limbile – a vorbi sau a nu vorbi în limbi (Tongues – To Speak or not to Speak), Moody Press, 1969, p. 66-67.

[21] Koch, p. 35.

[22] V. P. ByLov, Tikhie Priyuty, Moscova 1913, p. I 168-170.

[23] Kurt Koch, Robia ocultă şi eliberarea (Occult Bondage and Deliverance), Kregel Publications, Grand Rapids, Michigan, 1970, p. 168-170.

[24] Kurt Koch, Între Hristos şi satana (Between Christ and Satan), Kregel Publications, 1962, p. 124. Această carte şi Robia ocultă ale dr. Koch oferă o confirmare remarcabilă, bazată pe experienţa secolului XX, a tuturor manifestărilor mediumnice, de magie, vrăjitorie etc, care există în Sfânta Scriptură şi Vieţile sfinţilor ortodoxe, sursa tuturor acestora fiind bineînţeles diavolul. Numai asupra câtorva puncte cititorul ortodox va trebui să corecteze interpretările lui.

[25] Simon A. Blackmore, S. J., Spiritism: fapte şi înşelătorii (Spiritism Facts and Frauds), Benziger Bros., New York, 1924, capitolul IV, ,,Mediumuri”, p. 89-105 în diferite părţi.

[26] Despre Oral Roberts, a se vedea Kurt Koch, Robia ocultă, p. 52-55.

[27] J. Rodman Williams, Era spiritului (The Era of the Spirit), Logos International, 1971, p. 62-63; sublinierile sunt în original.

[28] Sherrill, p. 87.

[29] Williams, p. 64.

[30] Sherrill, p. 23.

[31] Sherrill, p. 122.

[32] Ranaghan, p. 79.

[33] Logos Journal, noiembrie-decembrie 1971, p. 47.

[34] Williams, p. 31.

[35] Williams, p. 64.

[36] Ronald A. Knox, Entuziasmul, un capitol în istoria religiei (Enthusiasm, A Chapter in the History of Religion), Oxford, Galaxy Book, 1961, p. 550-551.

[37] Koch, p. 28.

[38] Koch, p. 15.

[39] Koch, p. 26.

[40] Cuvântul Ortodox, 1970, nr. 4-5, p. 196-199.

[41] Koch, p. 29.

[42] Koch, p. 47.

[43] Ruben Ortega, redactor, Poporul lui Iisus se exprimă (The Jesus People Speak Out), David C. Cook Publishing Co., Elgin, III., 1972, p. 49.

[44] Sherrill, p. 90-95.

[45] Sherrill, p. 118.

[46] Williams, p. 33.

[47] The Orthodox Word, 1965, nr. 4, p. 155-158.

[48] Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, XV, 2, în Owen Chadwick, Ascetismul apusean (Western Asceticism), Philadelphia, Westminster Press, 1958, p. 258.

[49] Idem.

[50] I.H. Lewis, Religia extatică. Un studiu antropologic al posesiunii spirituale şi şamanismului (Ecstatic Religion, An Anthropological Study of Spirit Possession and Shamanism), Penguin Books, Baltimore, 1971, p. 45, 88, 156 etc şi ilustraţia 9.

[51] Cristenson, p. 139.

[52] Scara Sfântului Ioan Scărarul, treapta 26:152.

[53] Logos, aprilie 1972, p. 10.

[54] Ranaghan, p. 157, 209.

[55] Sherill, p. 118.

[56] Ranaghan, p. 28, 64.

[57] Sherill, p. 113, 115.

[58] Logos, aprilie 1972, p. 4.

[59] Lewis, p. 37.

[60] Filocalia, ediţia rusă, Moscova 1913, vol. II, p. 448.

[61] Sherill, p. 109, 117.

[62] Ranaghan, p. 67, 91, 34, 29, 30 şi 102.

[63] Ortega, p. 49.

[64] Lilli, p. 17.

[65] Stareţul Macarie de la Optina, Harbin, 1940, p. 100 (în rusă). Potrivit Stareţul Macarie de la Optina, Frăţia Sfântul Ghermano de Alaska, Platina, California, 1995, p. 326.

[66] Koch, Robia ocultă şi eliberarea, p. 44.

[67] Blackmore, p. 97.

[68] Ranaghan, p. 40, 64 şi 67.

[69] Logos, aprilie, 1972, p.13.

[70] Ranaghan, p. 32, 181 şi 2.

[71] Williams, p. 27.

[72] J. Massingherd Ford, Experienţa penticostală (The Pentecostal Experience), Paulist Press, New York, 1970, p. 35.

[73] Ranaghan, p. 54.

[74] Sherill, p. 88.

[75] Logos, septembrie-octombrie 1971, p. 14.

[76] Du Plessis, p. 61.

[77] Masă cu litere şi un ac indicator, sau planşetă, pe care sunt scrise răspunsurile la întrebări chipurile de forţe spirituale.

[78] A se vedea Blackmore, Spiritism, p. 144-175, unde este dat un exemplu al unui preot romano-catolic care era urmărit fizic de o masă de ouija (pusă în mişcare, fireşte, de un demon) când el încerca să renunţe la a o mai folosi !

[79] Ranaghan, p. 98, 65, 185 şi 103.

[80] Logos, ianuarie 1972, p. 13.

[81] Logos, februarie 1972, p. 18.

[82] Logos, martie 1972, p. 8.

[83] A se vedea de exemplu Gordon Lindsay, Destinul Israelului şi Izbăvitorul care vine (Israel’s Destiny and the Coming Deliverer), Christ forthe Nations Pub. Co., Dallas, Texas, p. 28-30.

[84] Christian Beacon, 11 noiembrie 1971; 6 ianuarie 1972.

[85] Harold Bredesen, Logos, ianuarie-februarie 1972, p. 24.

[86] Kevin Ranaghan, Logos, noiembrie-decembrie 1971, p. 21.

[87] Precum este învăţătura ortodoxă a Sfinţilor Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul, Andrei al Cezareei şi a multor altor Părinţi. A se vedea Arhiepiscopul Averchie, Călăuză pentru studiul Noului Testament (Guide to the Study of the New Testament), partea a II-a (în limba rusă), Jordanville, New York, 1956, p. 434-438. Potrivit Apocalipsa în învăţătura creştinismului străvechi (The Apocalypse: In the Teaching of Ancient Christianity), St. Herman of Alaska Brotherhood, Platina, California, 1995, p. 253-254.

[88] A se vedea Kurt Koch, Renaşterea în Indonezia (The Revival in Indonesia), KregelPublications, 1970; şiMel Tari, Ca un vânt puternic (Like a Mighty Wind), Creation House, Carol Stream, Illinois, 1971.