Lumea in deriva nr. 43

Din scrierile Arhiepiscopului Averchie de Jordanville

Nevoinţa pentru virtute

de Arhiepiscop Averchie de Jordanville

 

Nota redacţiei: Această scriere a arhiepiscopului Averchie este alcătuită din 13 prelegeri despre asceză şi teologie morală pe care le-a ţinut în Europa Occidentală, la scurt timp după sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Ea este la fel de actuală astăzi pe cât era atunci, iar pentru cel dornic să ducă o viaţă creştină autentică reprezintă un abecedar despre cum trebuie să cugete şi să vieţuiască un creştin adevărat.

I. Fiinţa şi semnificaţia ascezei
Dar ce este asceza ?
Ce presupune mai exact antrenamentul duhovnicesc ?
Care este ţelul final al ascetismului şi care este însemnătatea sa pentru a izbândi în viaţa duhovnicească ?
Toată lumea, toţi creştinii ar trebui să fie lucrători ai ascezei ?
La urma urmei, prin ce se deosebesc monahii de laici ?

II. Mândria mărturisită şi smerenia creştină
Atunci, care a fost esenţa păcatului comis de Adam şi Eva ? 

III. Importanţa discernământului duhovnicesc
Aşadar, omul este tripartit. Cum funcţionează fiecare în firea omenească ?
Ce este acest duh şi cum se descoperă el ?
Cum s-a produs această falsificare ? De ce a devenit viaţa duhovnicească moştenirea a doar câtorva persoane 

IV. Iubirea evanghelică şi altruismul omului

V. Dobândirea iubirii evanghelice

VI. Retrezirea conştiinţei

VII. Concepţia creştină despre libertate
Unde i-a dus încălcarea poruncii lui Dumnezeu pe strămoşii noştri 

VIII. Păzirea inimii în mijlocul zbuciumului lumesc
Care este urmarea unei vieţi neatente ? Unde duce neatenţia pe omul care se predă ei ?
Cum trebuie să luptăm cu distracţia şi cum să învăţăm ,,atenţia la sine” printr-o viaţă vigilentă ?

IX. Rezistenţa în faţa răului

X. Ducând războiul nevăzut
Atunci ce ar trebui să facem ? Şi cu ce rău ar trebui să se prindă în luptă creştinul ?
Dar cum vom cunoaşte dacă noi am scăpat de încrederea în noi înşine şi avem nădejde deplină în Dumnezeu ?

XI. Lupta creştină

XII. Sfinţii Părinţi despre combaterea patimilor
De unde vin patimile noastre ? Trebuie să ne luptăm cu ele ? Probabil ele sunt fireşti pentru noi ?
Unde îl duce pe om în final lupta cu patimile şi înlocuirea lor cu virtuţile opuse ?

XIII. Ascetismul pastoral

I. Fiinţa şi semnificaţia ascezei

Ce este ascetismul ? Ce este un ascet ? Mulţi creştini moderni cunosc din auzite cuvintele ascet şi asceză, dar foarte puţini înţeleg cu adevărat ce semnifică şi exprimă aceste cuvinte. Aceste cuvinte nasc, de obicei, un fel de oroare superstiţioasă în rândul oamenilor moderni care se socotesc creştini, dar care trăiesc foarte diferit de duhul Bisericii şi sunt străini de Biserică şi de viaţa duhovnicească, fiind cu totul dedaţi unei vieţi lumeşti petrecute în distracţii.

În societatea seculară modernă, ascetismul este perceput ca ceva extraordinar de sumbru, aproape sinistru, întru totul diferit de viaţa omenească ‘normală’. Mulţi înţeleg asceza ca fiind un fel de monstruozitate fanatică sau auto-tortură, ceva precum a merge desculţ pe cărbuni aprinşi sau a fi spânzurat de propriile coaste – aşa cum fac, de exemplu, yoghinii şi fachirii indieni, spre uimirea tuturor.

O astfel de atitudine distorsionată şi părtinitoare faţă de noţiunea de asceză în societatea modernă demonstrează cât de mult s-au îndepărtat creştinii moderni de modul corect de înţelegere a învăţăturii evanghelice, cât de mult s-au ‘înlumit’ şi cât de străină le-a devenit gândirea de viaţa duhovnicească autentică la care Mântuitorul nostru Iisus Hristos i-a chemat nu pe câţiva aleşi sau pe unele persoane remarcabile, ci pe toţi creştinii, la modul general.

În societatea modernă se mai poate întâlni o altă concepţie despre cuvintele ascet şi ascetism – una apropiată de adevăr, dar încă prea vagă şi superficială, departe de a atinge profunzimea semnificaţiei lor, ceea ce o face fundamental incorectă. Acest mod de a înţelege asceza este unul prea părtinitor, abordând partea cea mai puţin importantă şi lăsând la o parte cel mai important lucru, însuşi miezul semnificaţiei acestor cuvinte. Aşadar, de exemplu, se spune despre un om slab, palid, tras la faţă: ,,Arată ca un adevărat ascet”, fără a se gândi de ce este slab şi are un chip palid: din cauza unei înfometări forţate sau voluntare, din cauza unei alimentaţii slabe calorice, sau fiindcă şi-a asumat nevoinţa abţinerii de la mâncare.

Nu este dificil de înţeles cât de superficială este o astfel de judecată fiindcă nu se raportează decât la înfăţişarea unui om, cum arată în afară, fără a acorda atenţie la alcătuirea sa lăuntrică, dispoziţia sau înclinarea sufletului său. De obicei, oamenii definesc asceza ca înfrânare de sine, micşorarea propriilor nevoi pe cât de mult posibil, fără a se gândi la motivul pentru care este practicată; unii ar putea considera în mod eronat că ea este un scop în sine pentru cei care o practică, că aceştia sunt un fel de excentrici care se înfrânează de bunăvoie, din motive şi cu scopuri necunoscute, de la plăcerile fireşti şi, prin urmare, îndreptăţite de care se bucură partea trupească a omului.

Într-un fel sau altul, în societatea modernă nu putem găsi o înţelegere corectă a ceea ce este asceza. Singurul motiv pentru aceasta este faptul că societatea modernă nu trăieşte o viaţă duhovnicească. Cel care nu trăieşte duhovniceşte întâmpină greutăţi în a înţelege fiinţa şi semnificaţia ascezei. Oamenii care trăiesc după duhul acestei lumi nu vor înţelege niciodată semnificaţia ascezei, indiferent de cât de multe explicaţii ar primi, ci întotdeauna vor avea o concepţie distorsionată sau parţială despre acest subiect, care suferă de o atitudine părtinitoare, unilaterală.

 

Dar ce este asceza ?

Asceza este o realitate atât de intim unită cu viaţa duhovnicească încât fără ea viaţa duhovnicească este pur şi simplu cu neputinţă de conceput. Ea este, ca să spun aşa, principalul instrument al vieţii duhovniceşti. În nici un caz nu este un scop în sine, ci doar un mijloc; cu toate acestea, ea este un mijloc de absolută necesitate pentru a putea reuşi în viaţa duhovnicească. În ce constă acest mijloc ?

Viaţa duhovnicească se naşte în om prin credinţa în Dumnezeu şi revelaţia Sa. Dar credinţa fără de fapte moartă este (Iacov 2, 26), iar noi, precum adevereşte Sfântul Apostol Pavel, a lui făptură suntem zidiţi întru Hristos Iisus spre fapte bune, care mai înainte le-au gătit Dumnezeu ca să umblăm întru ele (Efeseni 2, 10). Se înţelege de la sine că faptele bune sunt esenţiale pentru reuşită în viaţa duhovnicească fiindcă ele demonstrează prezenţa voinţei bune în noi, fără de care nu există mişcare înainte; în schimb, faptele bune în sine întăresc, dezvoltă şi adâncesc această voinţă bună. Voinţa cea bună atrage harul lui Dumnezeu fără de care nu este cu putinţă reuşita deplină şi decisivă în viaţa duhovnicească, ca o consecinţă a rupturii cumplite pe care păcatul a provocat-o firii omeneşti.

Aşadar, strădania de a săvârşi fapte bune este o sarcină necesară pentru tot omul care doreşte să trăiască o viaţă duhovnicească autentică. Nu tot cel ce îmi zice mie: Doamne ! Doamne ! va intra întru împărăţia cerurilor, ci, cela ce face voia Tatălui meu, care este în ceruri (Matei 7, 21) – despre aceasta Însuşi Domnul a dat mărturie. În cuvântul Său de despărţire adresat ucenicilor Săi la Cina cea de Taină, El afirmă răspicat această condiţie: De mă iubiţi pre mine, poruncile mele păziţi (Ioan 14, 15).

Prin urmare, împlinirea poruncilor evanghelice sau săvârşirea de fapte bune reprezintă o temelie esenţială a vieţii duhovniceşti. Cel care nesocoteşte împlinirea poruncilor sau nu săvârşeşte fapte bune este străin de viaţa duhovnicească autentică. Însă obiceiurile rele şi înclinaţia păcătoasă a sufletului se împotrivesc împlinirii poruncilor sau lucrării de fapte bune. De fiecare dată când dorim să facem o faptă bună, trebuie să biruim şi să reprimăm în noi înşine un anumit obicei rău sau altul care se împotriveşte dorinţei noastre de a face binele. Astfel, în suflet se naşte o bătălie între aspiraţiile bune şi obiceiurile rele.

Am să vă vorbesc despre o realitate care a fost dovedită de experienţă cu mult timp în urmă. Cu cât sunt mai mari faptele noastre bune şi cu cât le înfăptuim mai des, cu atât mai uşor putem să biruim obiceiurile rele: ele sunt slăbite de frecvenţa sporită a faptelor noastre bune şi sunt mai puţin capabile să contracareze voinţa noastră bună care, dimpotrivă, devine tot mai puternică prin fapte bune. De aici poate fi trasă o concluzie evidentă: cel care doreşte să reuşească în viaţa duhovnicească trebuie, prin toate mijloacele posibile, să se silească spre săvârşirea de felurite fapte bune pe cât de des este cu putinţă. El trebuie să practice neîncetat săvârşirea de fapte bune, adică, fapte din iubire faţă de Dumnezeu şi fapte din iubire faţă de aproapele, sau acel gen de fapte care dovedesc că într-adevăr ne străduim să-L iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru cu o iubire evanghelică autentică.

Această practică neîncetată de săvârşire a faptelor bune poartă numele de asceză, iar cel care practică săvârşirea de fapte bune silindu-se pe sine este numit ascet. Pe cât de mult asceza este temelia vieţii duhovniceşti şi unealta sa principală, ştiinţa vieţii duhovniceşti este firesc numită askesis.

Acum este limpede cât de mult se deosebeşte adevărata înţelegere a ascezei de cea falsă a societăţii lumeşti. Vom vedea mai târziu de unde provine această concepţie lumească falsă şi distorsionată despre asceză. Am spus deja că săvârşirii de fapte bune i se împotrivesc obiceiurile cele înrădăcinate în sufletul şi trupul nostru. Trebuie să biruim şi să dezrădăcinăm aceste obiceiuri rele în noi înşine, iar această lucrare este uneori chinuitoare şi însoţită de suferinţă; această nevoinţă poate fi chiar dureroasă. Oricum, când este exprimată în exterior, cel care nu cunoaşte sau nu înţelege viaţa duhovnicească nu va putea să înţeleagă care este motivul sau intenţia pentru care ascetul se torturează şi îşi produce suferinţele de unul singur. De aici se naşte falsa şi distorsionata percepţie despre asceză ca fiind un fel de monstruozitate fanatică sau auto-tortură.

După cum am văzut, asceza este în primul rând săvârşirea de fapte bune, însoţită de reprimarea obiceiurilor rele. Însăşi interpretarea filozofică a termenului asceză atestă acest lucru. Cuvântul vine din grecescul asketis, care iniţial însemna pur şi simplu exerciţiu; mai târziu, el ajunge să însemne chemare, chip de vieţuire, meşteşug, ocupaţie şi, în sfârşit, în cea mai îndepărtată semnificaţie, nevoinţă ascetică, viaţă duhovnicească şi monahism.

Aşadar, cuvântul ascet, derivat din grecescul asketis, nu implică în nici un caz ideea unei persoane fanatice şi superstiţioase care se îndeletniceşte cu torturarea de sine din motive necunoscute, aşa cum cred laicii. Mai degrabă, potrivit sensului de bază, cuvântul s-ar traduce prin luptător, după cum ne arată o analogie caracteristică Sfântului Apostol Pavel din Epistola I către Corinteni (9, 24-27), comparând exerciţiile fizice cu cele duhovniceşti pentru a atinge scopul dorit: o cunună stricăcioasă pentru luptătorii trupeşti şi una nestricăcioasă pentru cei duhovniceşti. Alte semnificaţii ale cuvântului ascet sunt nevoitor, persoană aflată în contemplaţie dumnezeiască, pustnic şi monah.

Prin urmare, ascetismul nu înseamnă nimic altceva decât exerciţiu duhovnicesc sau antrenament duhovnicesc, dacă este să facem o comparaţie cu antrenamentul trupesc, fizic, fiind la fel de important pentru cei care se antrenează la nivel duhovnicesc precum este antrenamentul fizic pentru cei care participă la concursuri sportive.

 

Ce presupune mai exact antrenamentul duhovnicesc ?

El presupune un efort continuu de a face fapte bune şi de a suprima obiceiurile rele ale sufletului şi dorinţele care se opun acestora. Lucru nu tocmai uşor, mai ales când este însoţit de eforturi ostenitoare şi deseori de o luptă martirică numită din motive întemeiate de către Sfinţii Părinţi şi asceţi răstignire de sine, potrivit învăţăturii Sfântului Apostol Pavel: Iar care sunt ai lui Hristos, trupul şi-au răstignit împreună cu patimile şi cu poftele (Galateni 5, 24). Marele apostol însuşi, făcând referire la propria experienţă duhovnicească, le vorbeşte neamurilor răspicat despre greutăţile luptei:

Pentru că ştiu că nu locuieşte întru mine, adică în trupul meu ce este bun, că a voi se află la mine, iar a face binele nu aflu. Că nu fac binele care voiesc, ci răul care nu-l voiesc, acela fac. Iar de fac aceasta care nu voiesc eu, iată nu fac eu aceasta, ci păcatul care locuieşte întru mine. Aflu drept aceea, legea mie celui ce voiesc să fac binele, că ce este rău, la mine se află. Că împreună mă veselesc cu legea lui Dumnezeu după omul cel dinlăuntru. Dar văz altă lege întru mădularele mele, oştindu-se împotriva legii minţii mele şi dându-mă pre mine rob legii păcatului, care este întru mădularele mele. Ticălos om sunt eu ! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia ? Mulţumesc lui Dumnezeu prin Iisus Hristos Domnul nostru. Deci dar eu însumi cu mintea mea slujesc legii lui Dumnezeu; iar cu trupul legii păcatului (Romani 7, 18-25).

Această dualitate veşnică a omului a apărut odată cu denaturarea de către păcat a firii sale bune odinioară, prin care au pătruns dezordinea şi lipsa armoniei. Această opoziţie constantă prin legea păcatului, care se află în trup, face din ascetism o necesitate. Esenţa ascetismului constă în strădania permanentă sau forţarea constantă de a nu face lucrurile la care ne împinge păcatul, ci mai degrabă săvârşirea a ceea ce ne cere legea lui Dumnezeu, legea binelui. Fără aceasta, este de la sine înţeles că nu poate exista izbândă în viaţa duhovnicească. Ascetul este acela care se străduieşte să facă tot ceea ce este benefic pentru creşterea şi dezvoltarea vieţii sale duhovniceşti şi care se fereşte de lucrarea care îl împiedică de la acest scop.

Am văzut deja că dezvoltarea şi creşterea în viaţa duhovnicească permite săvârşirea faptelor de iubire faţă de Dumnezeu şi aproapele. Este evident că tot ceea ce împiedică iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, adică faptele rele, opusul binelui, împiedică şi o viaţă duhovnicească. Astfel, ascetul este acea persoană care se străduieşte constant să facă fapte bune şi se abţine de la a face rău.

Însă aceasta nu este tot. Scopul ascezei nu constă numai în aceasta. Cel care face fapte bune şi le evită pe cele rele nu este încă un ascet în adevăratul sens al cuvântului. Doar faptele ca atare sunt limitate. Faptele bune nu au putere şi însemnătate în şi de la sine, ci slujesc doar ca indiciu şi manifestare externă a bunei înclinaţii, a aspiraţiei către bine a sufletului, a afirmaţiei vizibile de bună dispoziţie din noi. La urma urmei, şi fariseii fac fapte bune, însă acestea nu izvorăsc dintr-o înclinaţie bună a sufletului, ci din făţărnicie, adică provin dintr-o înclinaţie către rău şi, ca atare, nu exprimă prezenţa bunăvoinţei. La fel faptele rele, dacă provin din răutate pură, sunt periculoase şi dăunătoare şi slujesc drept expresie şi manifestare externă a dorinţei către rău a sufletului, a relelor obiceiuri şi a rea-voinţei.

Fără rea-voinţă, faptele rele nu pot exista. Aceasta înseamnă că cel mai important lucru nu sunt faptele, ci dispoziţia lăuntrică a omului, voinţa rea sau bună a sufletului şi inima lui virtuoasă sau vicioasă, din care se nasc în mod firesc faptele bune sau rele. Hristos Însuşi ne-a vorbit despre aceasta: Iar cele ce ies din gură, din inimă ies, şi acelea spurcă pre om. Că din inimă ies gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule (Matei 15, 18-19).

Din aceste învăţături reiese că centrul gravitaţional al vieţii duhovniceşti nu constă în fapte ca atare, ci în înclinaţia sufletului din care acestea izvorăsc. Astfel, pentru un ascet desăvârşit nu este de ajuns să se înfrâneze de la fapte rele şi să le săvârşească numai pe cele bune, ci acesta se va strădui să smulgă din inima sa înclinarea spre rău, obiceiurile rele şi rea-voinţa, sădind în locul lor înclinarea către bine, obiceiurile bune şi bunăvoinţa. Aceasta este îndeletnicirea sau lupta principală a ascetului, una dificilă şi dureroasă până la os. Obiceiurile rele ale sufletului nu fac prea uşor loc celor bune, ele se luptă cu îndârjire pentru supremaţie, pentru poziţia fruntaşă din sufletul omului.

Îndeletnicirile, înrădăcinate prin înfăptuirea lor frecventă, prind tot mai multă putere şi devin precum calităţile şi proprietăţile fireşti ale sufletului, ca să spun aşa, înnăscute. În acest caz, vorba proverbului ,,obiceiul este a doua natură” nu ne mai miră. Năravurile rele sunt ca nişte lanţuri pentru om, privându-l de libertatea morală şi ţinându-l prizonier. Cu cât omul îşi împlineşte năravurile, cu atât mai puternice devin acestea, transformându-l într-un sclav demn de milă şi cu voinţa slăbită. ,,Teme-te de obiceiurile rele – spune unul dintre cei mai mari învăţători ai ascetismului, Sfântul Isaac Sirul – mai mult decât de diavoli”.

Pe de altă parte, când omul luptă împotriva lor, acestea slăbesc tot mai mult până dispar cu totul. ,,O hotărâre fermă – scrie învăţătorul ascetismului, Episcopul Ignatie Briancianinov – luminată şi întărită de harul lui Hristos, poate birui chiar cele mai împământenite obiceiuri … La început, obiceiul se împotriveşte cu putere celui care se luptă să-i biruiască jugul, părând de nebiruit la prima vedere; însă, cu timpul, luptând continuu împotriva lui şi cu fiecare act de nesupunere faţă de el, slăbeşte din ce în ce mai mult … Dacă în timpul luptei se întâmplă ca, din cauza unor circumstanţe neaşteptate, să fii biruit, nu te tulbura, nu deznădăjdui, ci începe din nou lupta”.

Astfel, vedem că în sufletul ascetului se dă o luptă necontenită între bine şi rău. Lupta cu răul este numită în literatura ascetică şi duhovnicească războiul nevăzut sau duhovnicesc, şi reprezintă însăşi esenţa literaturii duhovniceşti.

 

Care este ţelul final al ascetismului şi care este însemnătatea sa pentru a izbândi în viaţa duhovnicească ?

Să recapitulăm ceea ce am spus mai sus.

Sufletul omului, fiind dumnezeiesc la origine, aspiră întotdeauna către Dumnezeu. Nu poate găsi mulţumire deplină în nimic din ceea ce este pământesc şi, suferind cumplit de înstrăinarea sa faţă de Dumnezeu, nu-şi poate găsi adăpost decât în Dumnezeu. El poate atinge această comuniune mântuitoare cu Dumnezeu numai prin împlinirea poruncilor de iubire de Dumnezeu şi de aproapele, iar aceste porunci pot fi împlinite numai prin dezrădăcinarea ,,legii păcatului” care trăieşte în noi, a relelor deprinderi ale sufletului, şi prin sădirea obiceiurilor şi stărilor bune ale sufletului. Însă aceasta nu se poate întâmpla decât prin luptă sau nevoinţă aprinsă.

Tocmai această luptă sau nevoinţă este esenţa ascetismului care face posibilă izbânda omului în viaţa duhovnicească, adică, în apropierea de Dumnezeu şi intrarea în comuniunea cu El, după care tânjeşte sufletul omului. Din lupta aceasta, ascetismul îşi are numele de nevoinţă, viaţa duhovnicească este numită viaţa de nevoinţă, iar cei ce duc o viaţă ascetică se numesc nevoitori. Nevoinţa este un cuvânt rus ce corespunde întru totul semnificaţiei cuvântului grec ascetism.

 

Toată lumea, toţi creştinii ar trebui să fie lucrători ai ascezei ?

A ridica această problemă este ca şi cum ne-am întreba: suntem cu toţii creaţi de Dumnezeu şi ni s-a rânduit de către Acesta viaţa duhovnicească şi împărtăşirea cu Creatorul lor ?

Societatea modernă, care nu trăieşte o viaţă duhovnicească, nici nu-şi doreşte să ştie nimic despre aceasta, ci duce o existenţă trupească, evită lupta duhovnicească, nu o înţelege şi prin urmare se teme de însuşi cuvântul ascetism, distorsionându-i semnificaţia, precum am spus la început. În mod normal, oamenii din societatea modernă – printre care şi cei ce se consideră creştini – simt că lupta duhovnicească şi ascetismul ţin numai de anumite persoane şi sunt necesare doar monahilor, care s-au dedicat în mod special unei vieţi de pustie şi nevoinţă. ,,Noi nu suntem monahi, nouă nu ne cere nimeni să facem asta”. Acesta este răspunsul laicilor la chemarea către viaţa duhovnicească şi de a începe să lupte împotriva năravurilor rele şi păcătoase.

Desigur, nimeni nu neagă faptul că, în primul rând, monahii sunt cei care iau asupra lor datoria de a duce o viaţă duhovnicească şi de a deveni nevoitori. Însă pot oamenii de rând, care nu au depus voturile monahale, să se considere scutiţi cu totul de o astfel de îndatorire ? Da, dar numai neînţelegând, prin nechibzuinţă şi printr-o percepţie greşită despre chemarea adresată de Dumnezeu tuturor creştinilor, indiferent că sunt monahi sau din lume.

 

La urma urmei, prin ce se deosebesc monahii de laici ?

Potrivit unui mare învăţător al ascetismului, Avva Dorotei, singura diferenţă este că ,,ei au înţeles că nu pot dobândi virtuţile cum trebuie fiind în lume şi astfel s-au dedicat unui anumit fel de viaţă, unui mod special de petrecere a timpului şi de vieţuire (Convorbirea I).

Aşadar, diferenţa constă doar în formele externe de viaţă: monahii şi-au creat nişte forme externe de trai mai convenabile pentru a putea împlini, cu o mai mare uşurinţă şi fără impedimente, scopul vieţii omului, un scop comun tuturor: comuniunea cu Dumnezeu. Astfel, mai cu seamă monahii s-au eliberat de toate legăturile lumeşti – de probleme şi griji, precum viaţa de familie şi posesia de bunuri – pentru a se angaja în mod exclusiv şi cu o mai mare uşurinţă, în războiul duhovnicesc, depăşind şi stârpind relele năravuri care îi împiedicau să dobândească iubirea evanghelică de Dumnezeu şi de aproapele. Însă, esenţa vieţii monahilor cât şi a laicilor – precum se poate desprinde cu uşurinţă din tot ceea ce s-a spus mai sus – trebuie să fie una şi aceeaşi.

Oare Dumnezeu i-a creat pe monahi şi pe cei din lume separat ? Oare Dumnezeu a dat suflarea vieţii numai monahilor, lăsându-i pe ceilalţi ca nişte dobitoace fără cuget ? Oare numai sufletele monahilor năzuiesc către Dumnezeu, căutând comuniunea cu El, iar restul nu sunt chemaţi la o viaţă întru Domnul ? Credeţi că monahii au moştenit o fire stricată de păcatul strămoşesc şi de aceea trebuie să se lupte împotriva năravurilor păcătoase ? Că Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, S-a pogorât pe pământ numai pentru monahi şi nu pentru toţi ? Că Şi-a întemeiat Biserica, în care se revarsă puterea Sa plină de har pentru a birui legea păcatului şi obiceiurile rele, numai pentru monahi ? Că Evanghelia a fost scrisă numai pentru ei ? Ori că Domnul îi cheamă doar pe aceştia, şi nu pe întreaga lume, la Împărăţia Sa veşnică ce va să fie ?

Cine ar îndrăzni să spună una ca aceasta ? Oricine ar face-o ar scoate la iveală un suflet complet pietrificat, o ignoranţă totală şi profundă şi o înţelegere complet greşită a semnificaţiei vieţii umane ! Ar îndrăzni cineva să spună că numai monahii sunt robiţi de domnia patimilor păcătoase din lume, consecinţă a relelor năravuri, şi nu că toată lumea este robită, fără excepţie ? Aceasta înseamnă că toată lumea, fără nici o excepţie, este chemată să se lupte cu patimile păcătoase şi năravurile rele pentru a se elibera de opresiunea puterii răului care domneşte în lume şi care ne îngrozeşte fără milă pe toţi, după cum putem vedea în zilele noastre. Este limpede că oricine doreşte să se elibereze de această apăsare a răului trebuie să adopte calea vieţii duhovniceşti – adică, să devină, într-o anumită măsură, un lucrător al ascezei. Cel care se fereşte de aceasta este sortit pieirii.

Asceza este pentru toată lumea, nu numai pentru monahi, întrucât nu se opune sub nici un chip naturii, aşa cum cred unii, şi nici nu este un abuz asupra omului. Dimpotrivă, este o cerinţă necesară sufletului, care tânjeşte să se elibereze de tirania puterii răului şi să se avânte spre Cauza Primordială, spre Dumnezeu, să găsească în El deplina împlinire a tuturor strădaniilor sale lăuntrice şi să dobândească fericirea, pacea, bucuria şi odihna veşnică, atât de dorite de către toţi. Numai asceza, care îl uneşte pe om cu Dumnezeu, Sursa tuturor lucrurilor bune, este adevărata cale către farul bucuriei la care tânjeşte oricine de pe acest pământ.

Cât de des oamenii, urmărind fericirea, pier atât în această viaţă pământească, dar mai cumplit, şi în cea veşnică ! Căci fericirea, după cum arată experienţa de viaţă, nu se află în afara omului, unde o caută el, ci înăuntru: fericirea se află în orânduirea paşnică a sufletului, în pacea lăuntrică, consecinţa mulţumirii interioare care vine ca rezultat al cuceririi răului prin stârpirea năravurilor rele care terorizează sufletul. Nimeni nu poate fi fericit atunci când patimile şi năravurile rele şi corupte, aducătoare de haos şi confuzie, domnesc în suflet. Singura cale de a împăca sufletul o reprezintă biruirea şi stârpirea obiceiurilor rele, adică prin asceză, prin modul  ascetic al vieţii.

De aceea, într-un fel sau altul, asceza este fără îndoială esenţială pentru absolut toată lumea: este un bun comun, o proprietate comună. Cel care se fereşte de ascetism este propriul său duşman, lipsindu-se de bunul cel mai înalt: pacea conştiinţei şi comuniunea sfântă cu Dumnezeu.

Asceza nu este o invenţie a omului, neplăcută înaintea lui Dumnezeu, aşa cum ar încerca să spună unii duşmani ai vieţii ascetice. Dimpotrivă, este singurul mijloc autentic şi de încredere pentru a afla clar şi direct voia Domnului pentru om. Cât despre ceea ce reprezintă această voinţă a lui Dumnezeu pentru om, găsim o explicaţie clară în cuvintele edificatoare ale Fiului lui Dumnezeu Însuşi, în aşa-numita predică de pe munte. Aceste cuvinte nu lasă loc pentru tălmăciri greşite. Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este (Matei 5, 48). Potrivit rânduielii lui Dumnezeu, care l-a creat pe om, scopul cel mai înalt al fiecărui creştin care se luptă cu patimile şi năravurile rele îl reprezintă asemănarea cu Dumnezeu. Mai exact, ce înseamnă această desăvârşire la care Domnul ne îndeamnă să tindem ? Prin ce ar trebui să ne străduim să fim asemeni Lui ? Cuvintele lămuritoare ale Domnului vin ca o îndrumare directă şi clară: Fiţi sfinţi, că eu sfânt sunt (I Petru 1, 16), ne învaţă Domnul. Sfântul Apostol Pavel, în epistola sa către Tesaloniceni, ne spune, pe un ton la fel de categoric: Căci aceasta este voia lui Dumnezeu, sfinţirea voastră (I Tesaloniceni 4, 3).

Aşadar, nu mai rămâne nici o umbră de îndoială, totul este limpede. Domnul cere de la întreaga Sa creaţie (şi nu doar de la călugări) desăvârşirea care constă într-o sfinţenie asemănătoare cu a Sa. Aceasta este voinţa limpede pronunţată de Dumnezeu şi depinde de noi dacă vrem să o împlinim sau să ne opunem ei. Sfinţenia se opune păcatului care poate fi răpus numai printr-o viaţă de nevoinţă. Aşadar, asceza, cea care stârpeşte păcatul şi care-l conduce astfel pe om la sfinţenie, nu este o invenţie inutilă de-a omului, ci reprezintă o armă puternică pe care Însuşi Dumnezeu ne-a lăsat-o pentru ca, prin ea, omul să-I poată împlini voia. Este lesne de înţeles că acela care se opune vieţii ascetice se opune voinţei lui Dumnezeu, devenind prin urmare un duşman al Său.

Dumnezeu ne-a creat pentru a fi sfinţi ca El, pentru a fi fericiţi şi a ne bucura într-o comuniune de iubire cu El. Odată ce strămoşii noştri au căzut în păcat, noi ne-am îndepărtat de planul lui Dumnezeu. Păcatul ne-a îndepărtat de El, făcându-ne profund nefericiţi. Viaţa de nevoinţă sau asceză îndreaptă răul făcut, îndreaptă cauza păcatului: ne readuce în comuniunea sfântă cu Dumnezeu. Iubirea sfântă, dorindu-ne mântuirea, ne aşteaptă să urmăm singura cale care ne poate salva, calea ascezei şi, odată cu ea, să găsim comuniunea cea veşnică şi sfântă cu Dumnezeu, în care se află mulţumirea deplină a celor mai înalte dorinţe şi nevoi ale sufletului.

 

II. Mândria mărturisită şi smerenia creştină

Iubiţilor, să nu credeţi pre tot duhul, ci să ispitiţi duhurile de sunt de la Dumnezeu; că mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume. Întru aceasta să cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu: tot duhul care mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu este; şi tot duhul care nu mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu nu este; şi acela este al lui antihrist, de care aţi auzit că va veni; şi acum în lume este (I Ioan 4, 1-3).

Dacă un astfel de avertisment a fost necesar din partea ucenicului lui Iisus Hristos, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, în vremuri apostolice, atunci cu atât mai potrivit este astăzi. Căci nicicând în istoria omenirii nu au existat atât de mulţi prooroci mincinoşi care să-i prindă pe oameni în fantasma binelui ca acum, în zilele noastre. Dacă cercetăm aceste duhuri potrivit criteriilor date de sfântul apostol, atunci putem demonstra faptul că ei nu mărturisesc pre Iisus Hristos că au venit în trup, cu toate că unii dintre ei nu arată ostilităţi făţişe faţă de Domnul şi Mântuitorul nostru.

 

Atunci, care a fost esenţa păcatului comis de Adam şi Eva ?

Mai precis, aceştia s-au îndoit de Dumnezeu Creatorul şi au avut mai multă încredere în diavol, în vrăjmaşul lui Dumnezeu, decât în El, încălcând astfel porunca Domnului şi nădăjduind să devină ei înşişi dumnezei, cunoscători ai binelui şi răului.

Şi a zis şarpele către femeie: ce este, că au zis Dumnezeu să nu mâncaţi din tot pomul Raiului ? Şi a zis femeia către şarpe: din tot pomul care este în Rai mâncăm. Iar din rodul pomului, care este în mijlocul Raiului au zis Dumnezeu: să nu mâncaţi dintr-însul, nici să vă atingeţi de dânsul, ca să nu muriţi. Şi a zis şarpele către femeie: nu veţi muri cu moarte. Că ştie Dumnezeu, că ori în ce zi veţi mânca dintr-însul, se vor deschide ochii voştri şi veţi fi ca nişte dumnezei cunoscând binele şi răul. Şi a văzut femeia, că bun este pomul la mâncare şi plăcut ochilor la vedere, şi cum că frumos este a cunoaşte; şi luând din rodul lui a mâncat şi a dat şi bărbatului său şi a mâncat cu dânsa. Şi li s-au deschis ochii amândurora şi au cunoscut că erau goi; şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperământuri împrejurul trupului (Facerea 3, 1-7).

Aşadar, esenţa păcatului strămoşilor noştri a fost aceea că nu au vrut să asculte de Dumnezeu, ci mai degrabă au vrut să devină ei înşişi dumnezei. Diavolul, amăgindu-i, le-a transmis aceeaşi stare de mândrie de a se auto-impune care i-a adus şi lui căderea. Duhul mândriei umane şi, odată cu el, răzvrătirea împotriva voinţei atotbune a Domnului s-au înrădăcinat din acel moment în sufletul omului, devenind cauza îmbolnăvirii sale de păcat şi o stricăciune păcătoasă. Putem vedea urmele sale pe tot cuprinsul istoriei omenirii.

Tocmai duhul acesta de auto-impunere al mândriei omeneşti a fost cauza primei dispute: fratricidul comis de Cain, din invidie pe fratele său Avel. Păcatul cumplit al fratricidului a dus omenirea în această situaţie fără ieşire a decăderii totale, încât Domnul a trebuit să recurgă la un mijloc radical pentru a stârpi răspândirea păcatului – potopul universal. Chiar şi aşa, stricăciunea s-a făcut cunoscută din nou în inimile urmaşilor lui Noe, care a supravieţuit potopului. Fiul său, Ham, al cărui nume a ajuns atât de cunoscut, a devenit un exemplu frapant de lipsă de respect faţă de părinţi şi de negare a autorităţii acestora, care are la bază, fireşte, aceeaşi mândrie omenească de auto-impunere care-i determină pe oameni să se poarte cu superioritate, cu dispreţ şi în mod sarcastic faţă de alţi oameni, chiar faţă de cei mai bătrâni şi demni de respect prin postura lor.

Aceeaşi mândrie a oamenilor a fost cea care i-a determinat, de dragul de ,,a-şi face un nume”, să înceapă construirea Turnului Babel, ceea ce L-a făcut pe Dumnezeu să răspundă mândriei lor, încurcându-le limbile, împrăştiindu-se cu toţii şi formând diferite popoare aflate într-o continuă dispută. Astfel, mândria a sădit discordie între oameni, înstrăinându-i unii de alţii, devenind ostili unul faţă de celălalt.

Oamenii construind Turnul Babel. Mozaic din Domul din Monreale, Sicilia, secolul XII

Răspândiţi în întreaga lume, oamenii s-au împărţit în triburi şi popoare, la baza cărora se afla tocmai această mândrie omenească de auto-impunere, manifestată ca mândrie naţională. Acest lucru a dus la o duşmănie cruntă între diverse popoare şi la nenumăratele războaie cu care se confruntă istoria modernă ce lasă impresia, deschizând un manual de istorie modernă, că întreaga istorie a omenirii constă la bază într-o istorie a războiului: un conflict îl urmează pe celălalt, şi aceasta este tot.

Pare logic că omenirea – după ce şi-a pierdut unitatea şi a fost împărţită în mai multe popoare care se luptă unul cu celălalt – şi-a pierdut şi credinţa în Dumnezeu Cel unul şi cunoştinţa unităţii dumnezeirii. Orice popor are propriii zei care se potrivesc cu duhul şi gusturile sale. Fiecare popor îşi reflectă propriile personaje religioase, creând zei ,,după chipul lor”. Aceasta este originea păgânismului care a pângărit religia, păgânism creat ca rezultat al aceluiaşi duh al mândriei de auto-impunere. Această uitare a Singurului Dumnezeu adevărat şi cinstirea zeilor falşi creaţi de imaginaţia omului ,,după chipul său”, împreună cu idolatrizarea propriilor patimi şi vicii, au devenit prilejul unei decăderi morale profunde, în al cărei abis lumea antică se cufundase mai adânc ca niciodată înainte de venirea lui Hristos.

Sfântul Apostol Pavel, în epistola sa către romani, scrie: Şi precum nu au cercat ei a avea pre Dumnezeu întru cunoştinţă, aşa i-au dat pre ei Dumnezeu întru minte neiscusită, a face cele ce nu se cade; plini fiind de toată nedreptatea, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de sfadă, de înşelăciune, de năravuri rele; şoptitori, grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, aflători de rele, neascultători de părinţi, neînţelegători, nestatornici întru aşezământuri, fără dragoste, neîmpăcaţi, nemilostivi (Romani 1, 28-31).

În momentul în care răul a atins cea mai mare putere, când omenirea prin căderea sa fără de margini a ajuns într-un impas moral absolut, a fost împlinită ,,marea taină a dumnezeirii”: Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său Cel Unul Născut pentru a salva lumea de la pieire. Şi cum anume a vindecat Fiul lui Dumnezeu omenirea căzută prin venirea Sa ? Fireşte, prin acelaşi leac care a putut tămădui principala boală a omului. Omenirea era bolnavă de mândrie, iar Domnul a tămăduit-o prin smerenie. Domnul ne învaţă această lecţie de smerenie nu prin predicile Sale, ci mai presus de toate prin propria pildă, cea a vieţii Sale pământeşti, începând cu însăşi naşterea Sa.

Unde S-a născut Iisus ? Acesta nu S-a născut într-o casă de oameni bogaţi sau într-un palat fastuos, ci într-o peşteră sărăcăcioasă, în ţinutul batjocorit, smerit şi sărac al Iudeei şi nu în Roma, capitala lumii de la acea vreme. Unde a trăit Domnul ? După cum El Însuşi a mărturisit, a trăit neavând unde să-şi plece capul (Luca 9, 58). Cum s-a sfârşit viaţa Sa pe pământ ? În opinia societăţii din acea vreme, a fost ucis pe cruce precum cel mai periculos tâlhar. Celsus, un renumit duşman al creştinismului, scria: ,,Viaţa Sa a fost vrednică de dispreţ, iar moartea Sa mizerabilă”.

După ce Şi-a dat viaţa printr-o pildă de profundă smerenie, Fiul Cel Unul Născut al lui Dumnezeu a aşezat smerenia ca piatră de temelie pentru învăţătura Sa. De atunci au început Iisus a propovădui şi a zice: pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 4, 17). Pocăiţi-vă, adică, lăsaţi la o parte mândria voastră, recunoaşteţi-vă păcătoşenia şi îndreptaţi-vă către Domnul nu cu sentimente de superioritate, ci de sărăcie sufletească, recunoaşteţi-vă neînsemnătatea, lipsa de cuviinţă, şi rugaţi-vă pentru iertarea păcatelor şi pentru milostivire asupra voastră. Iisus Şi-a început predica de pe munte fericindu-i pe cei săraci cu duhul, adică pe cei smeriţi: Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor (Matei 5, 3).

Chemând la Sine în special pe toţi cei osteniţi şi împovăraţi, ca fiind cei mai capabili în a dobândi virtutea smereniei, El le spune: Luaţi jugul meu preste voi şi vă învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 29). De asemenea, i-a învăţat pe apostolii Săi despre smerenie, încercând să le taie dorinţa şi lupta pentru întâietate, spunându-le în repetate rânduri: Iar între voi nu va fi aşa; ci, care dintre voi va vrea să fie mai mare, să fie vouă slugă (Matei 20, 26).

Potrivit cuvintelor Domnului, cei care vor să intre în împărăţia Domnului trebuie să se smerească şi să fie precum pruncii. În ceasul acela s-au apropiat ucenicii către Iisus, grăind: oare cine este mai mare întru împărăţia cerurilor ? Şi chemând Iisus un prunc, l-au pus pre el în mijlocul lor, şi au zis: amin grăiesc vouă: de nu vă veţi întoarce şi să vă faceţi ca pruncii, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor (Matei 18, 1-3).

La Cina cea de Taină, dorind să întărească încă o dată pentru cei ce vor crede în numele Lui nevoia de smerenie, Domnul a spălat picioarele ucenicilor zicând: Cunoaşteţi ce am făcut vouă ? Voi pre mine mă chemaţi Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi; că sunt. Deci dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, am spălat picioarele voastre, şi voi datori sunteţi unul altuia a spăla picioarele. Că pildă am dat vouă, ca precum eu am făcut vouă, şi voi să faceţi (Ioan 13, 12-15).

Aşadar, acesta este duhul lui Hristos. Duhul lui Hristos este cel al smereniei, adică opusul duhului de auto-impunere al mândriei omului. Cuvintele vă învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima ar trebui să fie motto-ul fiecărui creştin. Că aceasta să se înţeleagă întru voi – scrie Sfântul Apostol Pavel –, care şi întru Hristos Iisus (Filippeni 2, 5). La ce se referă ? Iată la ce: Care în chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire au socotit a fi el întocmai cu Dumnezeu; ci s-au deşertat pre sine, chip de rob luând, întru asemănarea oamenilor făcându-se. Şi cu închipuirea aflându-se ca omul, s-au smerit pre sine, ascultător făcându-se până la moarte, iar moarte de cruce (Filippeni 2, 6-8).

Veţi întreba însă, la fel cum mulţi au făcut-o şi continuă să o facă, la ce ne ajută duhul slăbiciunii, sărăciei şi lipsei de putere ? Nu este mai bine, nu este mai important să fii cutezător, energic şi încrezător în sine şi în propriile puteri ? Mulţi spun că învăţătura creştină despre smerenie se opune doctrinei personalităţii puternice care poate lupta şi depăşi orice obstacol. De exemplu, învăţătura filozofului german Nietzsche cu privire la Ubermensch vorbea tocmai despre acest lucru. Precum mulţi alţii, acesta considera credinţa creştină drept o formă de slăbiciune. Însă aceasta este o greşeală, o înţelegere complet greşită a realităţii. Smerenia creştină nu este, în nici un caz, o formă de slăbiciune, ci tocmai contrariul: reprezintă puterea în oameni, însă nu o putere omenească, ci aceea a lui Dumnezeu.

Puterea mea întru neputinţă se săvârşeşte, i-a spus Iisus Hristos Sfântului Apostol Pavel când acesta I-a cerut Domnului ca slujitorul diavolului, cu care se lupta, să plece de la el (II Corinteni 12, 9). Astfel, sfântul apostol, înţelegând semnificaţia cuvintelor Domnului, a zis: Cu dulceaţă mă voiu lăuda mai mult întru neputinţele mele, ca să locuiască întru mine puterea lui Hristos (II Corinteni 12, 9). Omul are voinţă liberă, de aceea harul sau puterea Domnului se manifestă în el doar atunci când se dăruieşte pe sine lui Dumnezeu în întregime, adică, atunci când este pătruns de duhul smereniei şi al ascultării de voia lui Dumnezeu. Cu toate acestea, mândria omului, crezând că poate răzbi cu de la sine putere, intervine în calea lucrării puterii lui Dumnezeu în om.

Aşadar, omul smerit nu este slab, ci mai degrabă puternic, fiindcă puterea lui Dumnezeu lucrează şi acţionează prin el, în timp ce omul mândru este slab, întrucât respinge harul atotputernic al lui Dumnezeu şi nu rămâne decât cu propriile puteri omeneşti, care sunt cu mult mai slabe şi mai puţin importante în comparaţie cu harul lui Dumnezeu. Prin urmare, mai devreme sau mai târziu, mândria îşi aduce necinste, iar omul mândru cade, pierind cu tot cu încrederea de sine, cu toate planurile şi calculele sale.

Astfel, pentru a repara căderea strămoşilor noştri în păcat, care a otrăvit întreaga omenire cu otrava mândriei şi a neascultării, Domnul nostru Iisus Hristos ne-a învăţat şi ne-a demonstrat prin exemplul propriei vieţi, smerenia şi ascultarea de voia lui Dumnezeu. Din acel moment, smerenia şi ascultarea au devenit noul ideal al omenirii creştine, unul reînnoit de Hristos. Cu toate acestea, duhul mândriei de auto-impunere, care se înrădăcinase deja în sufletele oamenilor, nu a vrut să-I facă lui Duhului lui Hristos. A început o luptă teribilă, una sângeroasă dar nu împotriva vieţii, ci a morţii. De-a lungul mai multor secole, creştinii, adică cei blânzi şi smeriţi şi cei care urmează învăţătura lui Hristos, au fost muceniciţi şi chinuiţi de păgânii care i-au supus unor pedepse greu de închipuit.

Care a fost scopul ? Din punctul de vedere al celor care consideră smerenia drept o manifestare a slăbiciunii, ar trebui să ne aşteptăm ca toţi creştinii să fi fost ucişi şi creştinismul să fi dispărut de pe faţa pământului. Dar s-a întâmplat tocmai opusul. Turma blândă a lui Hristos a transformat ura lacomă a persecutorilor în blândeţea mieilor. Creştinătatea nu a dispărut, ci dimpotrivă, a luat locul păgânismului. Creştinismul a izbândit asupra păgânismului, devenind religia predominantă în întreaga lume civilizată a vremii. Nu este oare evident că s-au adeverit aceste cuvinte: Puterea mea întru neputinţă se săvârşeşte (II Corinteni 12, 9) ?

Însă duhul mândriei de auto-impunere nu şi-a cedat complet locul, ci şi-a făcut lăcaş în inimile celor care au devenit creştini, dar care nu au asimilat în totalitate duhul creştin de smerenie. În societatea creştină a apărut un dezacord, sub forma falselor învăţături din cadrul aşa-ziselor erezii şi schisme. Care a fost originea falselor erezii care au cutremurat Biserica în perioada secolelor IV-VI ? Desigur, aceeaşi dorinţă de auto-impunere provenită din mândrie. Una dintre cele mai teribile şi periculoase erezii pentru Biserică a fost arianismul, care nega consubstanţialitatea Fiului lui Dumnezeu cu Dumnezeu Tatăl, negând astfel creştinismul. Aceasta îşi avea originea în Arie, preot din Alexandria, care a început să predice o nouă învăţătură, emisă chiar de el, ca urmare a jignirii de a fi fost trecut cu vederea atunci când s-a ales noul episcop al Alexandriei.

Cu toate acestea, motivele apariţiei unei noi erezii nu sunt întotdeauna aşa de crude, ci adesea sunt extrem de subtile. Mândria foarte subtilă, părerea de sine, slava deşartă, aproape de neobservat pentru persoanele în cauză, pot fi generate de o viaţă ascetică căreia îi lipseşte duhul smereniei adevărate. Adesea îl poate determina pe om să propovăduiască propria învăţătură, care să contrazică învăţăturile Bisericii, întrucât provine dintr-o sursă murdară, dintr-un suflet contaminat de duhul mândriei şi al propriei opinii. Acest lucru explică de ce ereticii erau oameni care păreau să ducă vieţi nobile de nevoinţă, de postitori şi de asceţi, precum fondatorul ereziei nestoriene, Patriarhul Nestorie al Constantinopolului.

Biserica ca o corabie a mântuirii, cârmuită de Însuşi Mântuitorul Hristos, cu Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel ţinând ancora şi o pleiadă de arhipăstori ce poartă grijă de sufletele oamenilor, în timp ce monahi dau la vâsle. De pe ţărmuri corabia este asaltată de eretici, păgâni. Icoană rusească din secolul al XVII-lea

În cele din urmă, duhul mândriei de auto-impunere aduce cu sine o ruptură teribilă şi distrugătoare în inima Bisericii. Întreaga Biserică Romană apuseană, cu papa în frunte, s-a rupt de unitatea ecleziastică. Drept urmare, protestantismul, odată cu multitudinea de ramuri sau secte, s-a separat şi el. Unde se află rădăcinile acestei schisme ? Cauzele sunt evidente pentru orice istoric atent şi preocupat. Lumea apuseană, cu Roma în frunte, înaintea căreia întreaga lume tremura odinioară, a demonstrat că nu a fost capabilă să asimileze corect şi să absoarbă duhul smereniei creştine. Mândria păgână, iubirea de putere şi setea nestinsă de a domni au continuat să trăiască şi în Roma creştină, care adoptase învăţătura lui Hristos într-un mod superficial.

Duhul mândriei păgâne s-a manifestat prin dorinţa papilor-patriarhi romani de a domni peste întreaga lume creştină. Papii au continuat tradiţia împăraţilor păgâni ai Romei, devenind practic nişte succesori ai politicii lor de a supune toate popoarele, uitând de cuvântul dat de Hristos apostolilor Săi: Care dintre voi va vrea să fie mai mare, să fie vouă slugă (Matei 20, 26). Papa s-a plasat deasupra tuturor episcopilor, exprimându-şi dorinţa de a fi conducătorul întregii Biserici. Această regretabilă rupere s-a petrecut pe 16 iulie 1054. După ce s-a rupt din unitatea ecleziastică, întreaga Biserică apuseană, reprezentată prin membrii ierarhiei, a decăzut atât de mult încât a provocat un protest condus de Luther şi mai târziu de Zwingli şi Calvin. O nouă şi înspăimântătoare schismă s-a produs chiar în sânul romano-catolicismului, sub numele generic de protestantism.

Renunţând cu mândrie la Biserică şi la autoritatea sa de a interpreta Sfânta Scriptură şi recunoscând omul drept unica autoritate, din cauza mândriei de auto-impunere, protestantismul a dat naştere unor nenumărate şi variate secte. Drept urmare, avem înainte imaginea Bisericii lui Hristos, odinioară unită, însă acum divizată în felurite confesiuni ostile. Până aici a ajuns să ne conducă duhul distrugător al mândriei de auto-impunere !

Neţinând cont de erezii sau schisme, învăţătura mântuitoare a lui Hristos a rodit în sufletele oamenilor şi întreaga cultură umană creată sub influenţa binefăcătoare a învăţăturii lui Hristos poate fi numită credinţa creştină. Atât ştiinţa cât şi arta s-au dezvoltat de-a lungul anilor sub ocrotirea Bisericii, păstrând legăturile cu religia creştină care le-a stimulat, inspirat şi înnobilat. Acest proces a durat până la sfârşitul secolului al XV-lea – începutul secolului al XVI-lea, până în perioada umanismului sau a Renaşterii. După aceea, sub influenţa ştiinţei şi artei, multe priviri s-au întors dinspre creştinism, iar duhul mândriei a început să ia locul cu desăvârşire smereniei creştine.

Perioada umanismului sau a Renaşterii, care a proclamat cultul trupului frumos, îndestulat, sănătos, a reprezentat în esenţă lepădarea omenirii de creştinism şi o întoarcere la idealurile păgâne. Ştiinţa şi arta s-au secularizat, adică au devenit ,,în întregime lumeşti”, dezvoltându-se autonom şi independent de credinţă şi Biserică şi au început să vorbească din ce în ce mai des împotriva învăţăturii Bisericii, transformând duhul smereniei şi al ascultării în cel al gândirii independente, al siguranţei de sine şi al idolatrizării gândirii umane. Atunci, cultul raţiunii a devenit cel mai înalt criteriu în viaţă, găsind chiar o exprimare exterioară în timpul Revoluţiei Franceze, chiar dacă a fost vorba despre una teatrală şi fără fundament.

Mândria începea să crească treptat. Omul s-a îndepărtat de Dumnezeu, negând cu tărie puterea Sa dumnezeiască şi începând chiar să nege însăşi existenţa lui Dumnezeu şi să se proclame pe sine dumnezeu. Religia creştină dumnezeiesco-umană a fost înlocuită cu umanismul umano-deificator, îndoctrinat în mândrie, gândire independentă şi încredere în propriile puteri, abilităţi şi posibilităţi nelimitate, omul încetând să mai tindă spre desăvârşire duhovnicească, spre îndumnezeire, într-atât încât s-a văzut pe sine a fi desăvârşit şi fără toate acestea, fiind asemenea lui Dumnezeu şi cunoscând binele şi răul.

Această renaştere a păcatului primordial în rândul societăţii omeneşti l-a condus pe om la o şi mai mare decădere morală şi spirituală. Dacă omul este cea mai înaltă autoritate şi dacă nu este un simplu om, ,,ci un om-dumnezeu” căruia toate îi sunt permise, pentru care nu există bariere şi pentru care totul este posibil, atunci, desigur, toate manifestările patimilor şi toate căile de satisfacere a trupului sunt permise. Slujirea trupului este pusă pe primul loc şi, în consecinţă, nevoile duhovniceşti ale omului sunt suprimate sau călcate în picioare. Cu alte cuvinte, pentru a închide gura conştiinţei, este negată însăşi existenţa duhului. Nu există duh, există doar o singură materie, trupul, care are nevoie de îndestulare. Aceasta este poziţia fundamentală a noii epoci, cea a materialismului.

Materialismul reprezintă urmarea naturală şi dezvoltarea logică a umanismului. Idealul unui stomac plin, ascuns în spatele numelui sonor de ,,idee a justiţiei sociale” şi ,,adevăr social”, a devenit idealul cel mai înalt al omenirii care s-a lepădat de creştinism. Doctrina socialismului şi a comunismului marxist s-a desprins în mod firesc din fundamentul materialismului. Prin negarea fundamentului spiritual al omului, proslăvindu-l pe acesta ca dumnezeu, umanismul şi materialismul au legiferat mândria afirmării de sine şi egoismul animalic pe care le-au generat în mod firesc. Conflictul constant de interese între egoişti a avut ca rezultat complicarea şi mai mare a vieţii. Viaţa a devenit tot mai grea şi mai dificilă întrucât lupta neîncetată şi înverşunată dintre interesele egocentriste ale oamenilor a devenit legea după care îşi duc viaţa. Toată lumea a început să se gândească numai la propria persoană, să caute doar avantajul propriu şi să năzuiască pe cărarea strâmtă a prosperităţii egocentriste.

Care a fost rezultatul ? Cei mai puternici, mai bogaţi, mai vicleni, au început să-i asuprească şi să abuzeze de cei mai slabi, mai săraci şi mai puţin vicleni. Aşa-zisul rău social şi-a făcut apariţia, iar ,,nedreptatea socială”, ,,boala socială” s-a intensificat.

Unde trebuia să căutăm o scăpare de acest rău social ? Cum puteam stabili egalitatea socială astfel încât să putem trăi cu toţii la fel de bine, fără ca nimeni să nu jignească sau să abuzeze de altcineva ? Singurul fundament pentru a-i reţine pe oameni de la patimile lor este legea lui Hristos, care spune: Purtaţi sarcinile unul altuia, şi aşa pliniţi legea lui Hristos (Galateni 6, 2). Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi şi nu nouă să plăcem (Romani 15, 1). Şi precum voiţi ca să vă facă vouă oamenii, şi voi faceţi lor aşijderea (Luca 6, 31) şi Să iubeşti pre aproapele tău, ca însuţi pre tine (Marcu 12, 31). Însă legea lui Hristos a fost alungată din vieţile oamenilor într-atât încât viaţa a devenit de netrăit ca o consecinţă a egoismului din ce în ce mai mare şi a violenţei împotriva semenilor. A trebuit să se inventeze ceva pentru ca omenirea să poată fi eliberată de acest rău şi să se poată stabili un singur stil de viaţă, care să fie corect pentru toată lumea.

Dar nimeni nu a înţeles că rădăcina acestui rău era îndepărtarea de duhul lui Hristos şi înlocuirea lui cu un alt duh, care nu mărturiseşte pre Iisus Hristos (I Ioan 4, 3), un duh care a devenit direcţia în viaţă a omului: duhul mândriei de auto-impunere. Şi astfel, socialismul, iar mai târziu manifestarea sa extremistă, comunismul au devenit nişte doctrine populare, ,,duhuri” noi ale ultimelor timpuri, promiţând lumii eliberarea de toate ,,nedreptăţile sociale” şi stabilirea unei vieţi liniştite, paşnice, paradisiace pe pământ, plină de bucurie şi mulţumire. Problema a fost că aceste doctrine au încercat să trateze problemele omenirii într-un mod negativ. Fie nu au văzut, fie nu au înţeles că răul din epoca modernă este înrădăcinat în profunzimile sufletului omenesc, că suferinţa şi asuprirea au venit din faptul că oamenii au renunţat la duhul blândeţii şi al smereniei, devenind nişte egoişti cu inima împietrită din cauza creşterii şi intensificării în sufletele lor a duhului mândriei de auto-afirmare. Au crezut în mod naiv că tot răul provine din structuri sociale şi guvernamentale imperfecte şi că va fi de ajuns să schimbe toate acestea pentru a stabili îndată o prosperitate generală în lume, iar viaţa va deveni un ,,paradis”.

Mai mult decât atât, pentru socialiştii mai extremişti, precum comuniştii, schimbarea structurii, necesară pentru a obţine această prosperitate a presupus folosirea unor mijloace violente, printre care şi vărsarea de sânge şi vătămarea fizică a celor care nu erau de acord cu doctrina lor. Cu alte cuvinte, au crezut că pot învinge răul cu rău – de multe ori printr-un rău cu mult mai cumplit şi nedrept. Greşeala lor a fost că, din dorinţa de a învinge răul – rodul mândriei de auto-impunere, au continuat să o considere pe aceasta drept singura armă de luptă, crescând precum un bulgăre de zăpadă şi zdrobind tot mai mulţi oameni sub greutatea sa. Fireşte că nu aveau cum să învingă, ba mai mult, au condus omenirea într-o negură mai adâncă, într-o condiţie încă mai distrugătoare.

Noi suntem martorii modului în care s-a spulberat acest vis utopic al socialiştilor şi comuniştilor idealişti şi a cum eforturile lor de a întemeia o viaţă fericită şi paradisiacă pe pământ s-a încheiat prin conducerea omenirii într-o fundătură morală de netrecut. Viaţa nu a devenit un rai, ci un adevărat iad pe pământ. Răspândirea mândriei umane a dus la pierderea tuturor valorilor în viaţă, făcând-o practic să atârne de un fir de aţă. Roadele preţioase ale unei culturi vechi de secole au fost distruse fără milă şi mai mult decât aceasta, există perspectiva distrugerii nu doar a întregii omeniri, ci şi a întregii planete.

Aici ne-a adus duhul mândriei de auto-impunere, împreună cu această ,,nouă credinţă”, această ,,încredere în sine” şi ,,credinţă în binele propriu”, care s-a răspândit în mod insistent printre noi în ultimii ani, pentru a lua locul credinţei creştine, cea în singurul Dumnezeu adevărat. Cu câtă insistenţă, încăpăţânare şi artificialitate a fost promovată această credinţă periculoasă se vede dintr-un pasaj, nesemnificativ la prima vedere, pe care l-am găsit într-o carte publicată în Iugoslavia în perioada dinainte de război[1]. Este vorba despre următorul poem, scris de Anton Askerc, şi numit ,,Încrederea în sine”:

Nu cumva este acesta exemplul unui imn remarcabil de îndrăzneţ al mândriei de auto-impunere ? Mai mult decât atât, este de o valoare inestimabilă pentru noi, ca o recunoaştere deschisă a faptului că ,,noua credinţă”, care o va înlătura şi o va înlocui pe cea creştină este ,,cea a lui Ahaşver cel nelumesc”.

Este vorba tocmai despre credinţa antihristului care, aşa cum am văzut, a născut astfel de roade dezastruoase şi a dus omenirea într-o fundătură morală de netrecut. Această tendinţă este promovată în societatea noastră cu insistenţă şi tenacitate pe toate căile, adoptată uneori cu o rată de succes destul de mare de către tineri, de către şcoli şi de către numeroase organizaţii şi cercuri de tineret. Această credinţă, străină de duhul smereniei creştine, în numele sinelui şi al ,,dumnezeului din sine”, a produs acele orori apocaliptice prin care abia am trecut şi tot ea este cea care ne ameninţă, prin semnele timpurilor noastre, chiar mai îngrijorătoare decât cele de dinainte, cu apariţia unui viitor sumbru şi trist.

Acest viitor al omenirii este, repet, indiscutabil mai sumbru şi mai trist, cu atât mai mult cu cât nu există nici o dovadă a unei treziri a oamenilor şi nici un semn al dorinţei de a ne întoarce la singurul duh mântuitor, cel al lui Hristos, duhul smereniei şi al blândeţii. Numai încrederea în mila lui Dumnezeu, care poate trezi omenirea şi o poate face să-şi vină în simţiri, poate insufla în noi pofta de viaţă. Căci fără această nădejde viaţa nu ar avea nici un rost, mai ales că după tot ce am trăit este evident că omenirea nu mai poate continua pe calea pe care a mers până în acest moment şi că la capătul acestei căi ne aşteaptă moartea cea veşnică, precum şi socoteala firească pe care trebuie să o dăm pentru păcatele apostaziei şi ale înlocuirii duhului lui Hristos cu cel al antihristului.

Singurul duh pe care îl putem primi în acest moment este cel care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup şi, dacă nu ne-am pierdut cu totul minţile şi nu vrem să pierim cu totul, trebuie să urmăm calea Sfântului Apostol Pavel care a spus: Că nu am judecat a şti ceva întru voi, fără numai pre Iisus Hristos, şi pre acesta răstignit (I Corinteni 2, 2). Numai şi numai în aceasta constă mântuirea noastră !

 

III. Importanţa discernământului duhovnicesc 

De ce este afirmaţia de mai sus adevărată ? De ce omul sufletesc nu poate primi cele ale Duhului lui Dumnezeu ? Şi, mai mult decât atât, de ce le consideră a fi nebunie ? Ce înseamnă să poţi discerne din punct de vedere duhovnicesc ?

În general, omul care dă dovadă de cele mai alese calităţi personale – cel care este bun şi cu o inimă caldă – este numit ,,bun, sufletist”. De ce atunci o astfel de persoană nu poate înţelege cele ale Duhului lui Dumnezeu şi chiar le consideră prostii ? Nu am fost învăţaţi oare de mici copii că omul are trup şi suflet ? Căci, deşi trupul a fost făcut din pământ, sufletul este un principiu mai înalt, de origine dumnezeiască, şi tinde către Dumnezeu ? Cum poate atunci acest suflet să nu cunoască Duhul lui Dumnezeu şi să nu accepte că îşi are sorgintea tocmai în acest Duh ? Apostolul Iuda, fratele Domnului, a scris în epistola sa sobornicească următoarele: Aceştia sunt care se osebesc pre sine şi sunt trupeşti, neavând duh (Iuda 1, 19). Cine sunt aceşti oameni trupeşti ? De ce vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu cu dezaprobare despre ei ?

Conceptul potrivit căruia omul este alcătuit din trup şi suflet este prea elementar, prea primitiv. De fapt, alcătuirea omului este mult mai complexă. Atunci când spunem că suntem făcuţi din trup şi suflet, vorbim, de fapt, despre aceea că omul nu este alcătuit doar din material inert, ci dintr-un principiu mai înalt, care însufleţeşte materialul şi îl face să prindă viaţă: Şi au făcut Dumnezeu pre om, ţărână luând din pământ şi au suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul cu suflet viu (Facerea 2, 7). Astfel, orice fiinţă vie are un suflet, orice animal: Şi au zis Dumnezeu: să scoată apele vietăţi cu suflete vii şi păsări zburătoare pre pământ sub tăria cerului; şi s-a făcut aşa. Şi au făcut Dumnezeu chiţii cei mari şi tot sufletul vietăţilor, ce se târăsc, care le-au scos apele după felul lor; şi toată pasărea zburătoare după fel; şi au văzut Dumnezeu că sunt bune. […] Şi au zis Dumnezeu: să scoată pământul suflet viu după fel de cele cu patru picioare şi de cele ce se târăsc şi hiare pre pământ după fel; şi s-a făcut aşa (Facerea 1, 20-24).

Astfel, în esenţă, sufletul trebuie cunoscut drept sursă a vieţii din orice fiinţă vie, şi nimic mai mult. În această privinţă, afirmaţia Domnului: Cine va vrea să-şi mântuiască sufletul său, pierde-l-va pre el; iar cine îşi va pierde sufletul său pentru mine şi pentru evanghelie, acela îl va mântui pre el (Marcu 8, 35) devine cât se poate de limpede.

Fără a fi explicate, cuvintele Domnului pot părea pentru mulţi de neînţeles sau chiar scandaloase. Sufletul, în fragmentul de mai sus, trebuie înţeles drept forţă a vieţii, drept ceea ce însufleţeşte un trup care altfel ar fi mort; şi nimic mai mult. Astfel, textul de mai sus capătă un cu totul alt înţeles. Acela care doreşte să-şi cruţe viaţa [sufletul], adică acela care îndrăgeşte prea mult viaţa aceasta o va pierde, iar cel care îşi dă viaţa [sufletul] pentru Hristos şi Evanghelia Sa va fi singurul care va dobândi viaţa cea adevărată, însă nu aceasta vremelnică, ci cea veşnică.

Aşadar, concepţia că omul este alcătuit din trup şi suflet este una primitivă şi îndepărtată de conceptul mai profund al complexităţii firii omeneşti. În Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel găsim o înţelegere mai detaliată privind alcătuirea fiinţei umane. El spune: Pentru că viu este cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător şi mai ascuţit decât toată sabia ascuţită de amândouă părţile şi străbate până la despărţirea sufletului şi a duhului şi a mădularelor şi a măduvei, şi este judecător cugetelor şi gândurilor inimii (Evrei 4, 12).

În acest citat putem observa deosebirea făcută între suflet şi duh. Această diferenţiere între spiritual şi lumesc se regăseşte în multe locuri din Sfânta Scriptură. Aşadar, Biserica a stabilit că firea omului are o triplă alcătuire, fiind compusă din trup, suflet şi duh, dintre care cel mai înalt este duhul. Potrivit Sfântului Teofan Zăvorâtul, cel mai mare psiholog şi stăpân al vieţii duhovniceşti, duhul, deşi mai înalt decât trupul întrucât este imaterial şi fără de substanţă, este ,,orientat în întregime către ordonarea existenţei noastre temporare, a celei pământeşti … Cunoaşterea sufletului se realizează numai pe baza a ceea ce s-a dobândit prin experienţa vieţii din jur. Activitatea sufletului este îndreptată către împlinirea cerinţelor vieţii pământeşti”. Prin urmare, sufletul este un principiu inferior duhului, pentru că se află în strânsă legătură cu trupul şi cu viaţa trupească. Dar, în acelaşi timp, sufletul funcţionează ca o legătură între trup şi duh, ca o punte de la trup la duh.

 

Aşadar, omul este tripartit. Cum funcţionează fiecare în firea omenească ?

Dumnezeu a creat trupul din ţărână luând din pământ (Facerea 2, 7) şi astfel trupul aparţine pământului. Omului primordial i s-a zis: Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 19). Viaţa trupului constă în împlinirea nevoilor trupeşti. Prin viaţa sa trupească, omul nu se deosebeşte cu nimic de alte vieţuitoare. Nevoile trupului sunt diverse, în funcţie de fiecare organ, însă, în general, aceste nevoi se concentrează pe împlinirea a două instincte de bază: cel al supravieţuirii şi cel al reproducerii.

Ambele instincte au fost aşezate de Ziditorul nostru în firea trupească a tuturor vieţuitoarelor, având un scop cu totul de înţeles: acela ca vieţuitoarele să nu moară şi să dispară. Pentru a putea relaţiona cu lumea din jur, trupul uman a fost înzestrat cu 5 simţuri: văzul, auzul, simţul tactil, gustul şi mirosul, fără de care omul ar fi cu totul neajutorat în lume. Întregul aparat al trupului omenesc este extraordinar de complex şi modelat cu înţelepciune. Singur, lipsit de sufletul dătător de viaţă, trupul ar fi o maşinărie fără viaţă.

Sufletul este dăruit de Dumnezeu ca o forţă ce dă viaţă trupului pentru ca acesta să poată funcţiona. Acţiunile şi mişcările sufletului sunt atât de diverse, de complexe, de strâns legate una de cealaltă, de variabile şi greu de distins, încât au fost împărţite în 3 categorii pentru a putea fi mai lesne înţelese: gânduri, sentimente şi dorinţe. Aceste mişcări ale sufletului constituie obiectul de studiu al ştiinţei numite psihologie. Ţinând cont de cele 3 categorii ale activităţii sufletului, psihologia se împarte la rândul ei în: 1) psihologia cognitivă, 2) psihologia sentimentelor şi 3) psihologia dorinţei.

Aria cognitivă se referă la imaginaţie şi memorie, la ceea ce mintea foloseşte pentru a dobândi cunoaştere şi înţelegere. Înţelegerea şi cunoaşterea, organizate prin procese mintale într-un mod sistematic sau într-un sistem, ne oferă ştiinţele. Creierul este organul trupului folosit de suflet pentru munca mintală.

Organul sentimentelor este adeseori identificat cu inima. Acest lucru se datorează faptului că toate emoţiile – bucuria sau tristeţea, supărarea sau încântarea, plăcerea sau neplăcerea, mânia sau pacea, agitaţia sau calmul – se răsfrâng întotdeauna asupra inimii, fie că o fac să încetinească, fie să bată mai repede. Inima înregistrează ceea ce este plăcut sau neplăcut. Întrucât omul îşi doreşte, în mod firesc, ceea ce este plăcut şi doreşte să evite ceea ce este neplăcut, inima devine centrul vieţii noastre, locul în care se păstrează tot ce vine din exterior şi locul în care se nasc trăirile lăuntrice.

Voinţa este cea care controlează dorinţele, iar aceasta nu este administrată de nici un organ. Ea acţionează prin părţile trupului, iar acestea îl pun în mişcare prin decizia voinţei transmisă muşchilor şi nervilor.

Rezultatul activităţii minţii şi a sentimentelor, născute în inimă, influenţează voinţa, care acţionează prin mişcările sau acţiunile trupului. Astfel, sufletul şi trupul sunt conectate într-un mod foarte complex. Prin intermediul organelor de simţ, trupul transmite impresii sufletului, iar sufletul, în funcţie de ele, direcţionează trupul, controlând activitatea sa. Legătura strânsă dintre suflet şi trup este adesea caracterizată prin termenul ,,psihosomatic”. Cu toate acestea, trebuie să facem o diferenţă între viaţa trupului ca mijloc de împlinire a nevoilor trupeşti şi viaţa sufletului ca mod de împlinire a nevoilor sufleteşti. Ştim deja în ce constă viaţa trupului: auto-conservare şi perpetuarea speciei. Viaţa sufletului constă în împlinirea nevoilor minţii, a sentimentelor şi a voinţei. Sufletul vrea să dobândească ştiinţă şi să experimenteze diverse sentimente.

Simpla existenţă nu împlineşte pe deplin toate nevoile sufletului şi ale trupului. Trupul şi sufletul nu alcătuiesc singure întreaga persoană. Ceva mai sublim se ridică deasupra trupului şi sufletului, jucând adesea rolul de judecător al lor, evaluându-le dintr-o perspectivă unică, mult mai înaltă. Principiul cel mai înalt într-o persoană este duhul, iar originea acestuia este dumnezeiască. Aceasta este forţa pe care Dumnezeu a suflat-o asupra omului, completându-Şi creaţia. Şi animalele au suflet, însă el, potrivit Facerii (1, 24), a fost făcut din pământ împreună cu trupul. Sufletul uman se aseamănă în multe feluri cu cel al animalelor, însă partea cea mai înaltă a sufletului nostru este cu mult superioară animalelor. Această superioritate depinde de comuniunea dintre suflet şi duh, care este de la Dumnezeu.

 

Ce este acest duh şi cum se descoperă el ?

În cartea sa, Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi, Episcopul Teofan Zăvorâtul a scris: ,,Duhul fiind o forţă ce coboară de la Domnul, Îl cunoaşte pe Dumnezeu, Îl caută pe Dumnezeu, şi numai în El îşi găseşte odihna. Prin intermediul unui simţ duhovnicesc, duhul este convins de originea sa în Dumnezeu. Duhul simte dependenţa sa totală de El şi conştientizează că este nevoit să facă voia Domnului şi să trăiască în şi pentru El”. Fericitul Augustin a scris: ,,Tu, Doamne, ne-ai creat să năzuim către Tine, iar inima noastră nu poate avea pace până nu-şi va afla odihna întru Tine”.

Cum se descoperă duhul în persoana omului ? Sfântul Teofan identifică 3 moduri de manifestare ale Duhului: 1) teama de Dumnezeu, 2) conştiinţa, 3) setea de Dumnezeu.

 

1. ,,Toţi oamenii – afirmă el – indiferent de nivelul de dezvoltare la care au ajuns, ştiu că există o Fiinţă Supremă, Dumnezeu, Cel care a creat totul, care le ţine şi conduce pe toate şi că depind de El în toate, că trebuie să Îi facă pe plac, că El este Judecătorul şi Răscumpărătorul, Cel care dă tuturor după nevoie. Acesta este crezul firesc înscris în duh. Mărturisindu-l, duhul cinsteşte pe Dumnezeu si se umple de frica de El”.

2. Văzându-se obligat să Îi facă pe plac Domnului, sufletul nu ar şti cum să împlinească această obligaţie dacă nu ar fi călăuzit de conştiinţă. ,,[Conştiinţa] este un indicator al binelui şi al răului, a ceea ce este pe placul lui Dumnezeu şi a ceea ce nu este, a ceea ce ar trebui făcut şi a ceea ce nu ar trebui”. Însă conştiinţa nu numai că dictează, dar îl şi constrânge pe om să facă ceea ce se cuvine, ,,răsplătind ascultarea prin alinare şi pedepsind neascultarea prin remuşcări. Conştiinţa este legiuitorul, păzitorul legii, judecătorul şi executorul”. Nu este de mirare că oamenii numesc conştiinţa ,,vocea lui Dumnezeu”.

3. Însuşirea duhului este aceea de a căuta, de a nădăjdui şi de a înseta după Dumnezeu. Nimic din cele create, pământeşti, nu îl pot mulţumi. Indiferent cât de multe lucruri ar avea omul, niciodată nu vor părea destule, ci va vrea mai mult şi mai mult. Această lipsă eternă de împlinire, această nemulţumire constantă arată că duhul nostru nădăjduieşte către ceva mai Înalt, către Ideal, cum s-ar spune. Aşadar, nimic din cele pământeşti nu poate înlocui această Fiinţă Superioară, acest Ideal. Sufletul este neliniştit şi nu îşi găseşte pacea. Numai prin Dumnezeu, prin viaţa trăită în comuniune cu El, omul îşi poate găsi odihna şi mulţumirea deplină, dobândind liniştea şi pacea plină de har a sufletului.

 

Acestea sunt modurile în care duhul se manifestă într-o persoană. Acum ar trebui să fie limpede în ce constă viaţa duhovnicească, spre deosebire de viaţa trupului şi a sufletului. Viaţa duhovnicească constă în împlinirea nevoilor duhului, iar nevoile duhului constau în tinderea omului către Dumnezeu, căutând să trăiască în comuniune cu El, şi în dorinţa de a trăi după voia Sa.

Să fie acesta modul în care oamenii înţeleg astăzi viaţa duhovnicească ? Timpurile noastre sunt caracterizate de diverse forme de falsitate, manipulare, perversitate şi distorsionări răutăcioase. Lucru de înţeles, de altfel. Este limpede faptul că tendinţa de etalare a mândriei nu este una atrăgătoare, la fel ca tatăl său, satana. Duhul diavolesc al mândriei este nevoit să poarte o mască ca să se ascundă în spatele unor deghizări care, în aparenţă, sunt bine intenţionate. Potrivit Sfântului Apostol Pavel, faptul că satana se transformă într-un înger de lumină nu este întâmplător. Viziunea modernă a lucrurilor este pervertită şi distorsionată într-atât încât devine imposibil de recunoscut.

Iată cum stau lucrurile în ce priveşte viaţa duhovnicească. Duhul omului este complet trecut cu vederea de contemporanii noştri. Ei fac din suflet şi duh un singur lucru. Mai mult decât atât, în psihologia contemporană, manifestările duhului sunt văzute ca fiind parte a vieţii sufletului – sentimentele religioase, morale, precum şi conştiinţa sunt văzute ca nişte funcţii ale sufletului. Materialiştii neagă complet sufletul şi îl consideră parte a creierului şi a sistemului nervos. Prin urmare, ei consideră viaţa duhovnicească o manifestare materialistă, studiind-o ca pe o funcţie a creierului, a sistemului nervos etc. Acesta reprezintă cel mai crunt exemplu de profanare primitivă a ceea ce înţelegem prin viaţă duhovnicească.

Cel mai adesea, omul modern nu face diferenţa între acţiunile trupului, cele ale sufletului şi ale vieţii duhovniceşti, amestecându-le între ele şi creând o adevărată confuzie. Nu mai este nici o mirare atunci când auzim expresia ,,viaţă duhovnicească”, lucru care poate însemna orice, numai nu ce înseamnă cu adevărat viaţa duhovnicească. Ştiinţa şi diversele descoperiri şi invenţii – cinema, teatru, balet, chiar circul – sunt aduse împreună în aria spiritualităţii. Cu alte cuvinte, lucrurile ce ţin de domeniul emoţional şi natural sunt interpretate ca fiind duhovniceşti, iar ceea ce ţine strict de viaţa laică este înţeles ca fiind ,,viaţă duhovnicească”.

 

Cum s-a produs această falsificare ? De ce a devenit viaţa duhovnicească moştenirea a doar câtorva persoane ?

Aceasta s-a întâmplat deoarece duhul de auto-impunere al mândriei omului a devenit astăzi cel mai important. Viaţa duhovnicească autentică – năzuinţa duhului omenesc către Dumnezeu – presupune în mod firesc o credinţă vie într-un Dumnezeu personal şi o dorinţă sinceră de a trăi după cum dictează conştiinţa, lucruri absente la majoritatea oamenilor din ziua de astăzi. Precum am menţionat deja, acest duh al mândriei omului de a se auto-impune tinde să înlocuiască credinţa în Dumnezeu cu cea în persoana proprie. Vocea conştiinţei este singura care poate demasca această înşelătorie şi, în general, împiedică libertatea, înăbuşită sau anulată de mândrie, să acţioneze. Existenţa duhului este respinsă şi ignorată, iar sufletul – legea minţii, a sentimentelor şi a voinţei – este aşezat pe primul loc. Sufletul, deşi este inferior duhului, ocupă primul loc în viaţa omului. De aceea, Cuvântul lui Dumnezeu numeşte o astfel de persoană ,,lumească”, întărind faptul că ceea ce este duhovnicesc este de neînţeles şi străin de aceasta şi, prin urmare, ea nu poate înţelege sau accepta ceea ce vine de la Duhul lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, indiferent cât şi-ar suprima omul în sine nevoile duhului, ele îşi vor cere drepturile. Duhul tânjeşte după Dumnezeu şi, nereuşind să găsească o modalitate de a-şi elibera aspiraţiile de sub presiunea crudei opresiuni a mândriei umane, duhul se mulţumeşte pe sine prin alţi înlocuitori, inventaţi tot de mândria omului pentru a-l calma. În locul unei religii autentice, duhului i se oferă nişte învăţături filozofice confuze, teosofie sau spiritism. În locul Bisericii, i se oferă un ,,templu” al ştiinţei, teatru sau balet – orice din lumea aceasta în stare să captiveze în întregime persoana umană. Acest tip de imitaţie, această substituire a spiritualităţii cu ceva emoţional reprezintă o caracteristică definitorie a vremurilor noastre.

De exemplu, mulţi dintre noi, ruşii, în trecut şi în prezent, au mers şi merg încă la biserică doar pentru un simţ estetic, pentru a asculta minunatele cântări. Desigur că simţul estetic este un simţ înalt, un simţ al frumosului din suflet, o reflexie a mai înaltei frumuseţi dumnezeieşti. Cu toate acestea, în măsura în care simţul estetic rămâne inconştient şi detaşat de orice conştientizare a atracţiei faţă de Dumnezeu, el rămâne în continuare pe tărâmul lumescului şi este străin de adevărata spiritualitate.

În manifestarea lor cea mai înaltă, sentimentele lumeşti şi pământeşti sunt atât de apropiate de cele duhovniceşti, încât este greu pentru omul modern să facă diferenţa între ele. El înţelege că ,,emoţional” înseamnă ,,duhovnicesc”. Câteodată are impresia că primeşte ,,mulţumire duhovnicească” de la cele lumeşti, însă nu face decât să se amăgească şi să se înşele singur. O persoană intelectuală şi dezvoltată cultural mi-a mărturisit odată că, atunci când ascultă muzică, are aceleaşi trăiri ca la rugăciune. Cum putem, de fapt, să facem distincţia între o stare firească şi una pur duhovnicească ?

O stare duhovnicească pură este întotdeauna lipsită de patimi, atât de înaltă, încât ridică omul deasupra pământului fără să-i dea alte trăiri lumeşti. Pe de altă parte, orice stare firească, lumească, oricât de înaltă ar fi, fără îndoială va stimula unele senzaţii trupeşti – de exemplu, provoacă accelerarea pulsului, o scânteiere plăcută a muşchilor, fiori – care adesea apar atunci când oamenii cântă sau ascultă muzică. Dominanţa copleşitoare a emoţionalului la omul contemporan explică de ce cântarea bisericească pură, care mulţumeşte doar ceea ce ţine de duhovnicesc, este zăpăcitoare şi plictisitoare pentru majoritatea, chiar pentru cei care merg frecvent la biserică. Nu le place. În ultimele două secole am înlocuit cântările bisericeşti cu concerte în stil italian, care mulţumesc minţile lumeşti şi care, aşadar, sunt preferate de contemporanii care se complac în emoţionalism.

De asemenea, oamenilor moderni nu le este pe plac iconografia antică, întrucât sensibilitatea lor spirituală nu este destul de dezvoltată încât să înţeleagă şi să aprecieze frumuseţea spirituală a antichităţii, care a părăsit această lume. O astfel de persoană este mai atrasă de madone cu feţe rotunde şi pline, cu obraji rozii, care îi amintesc de lumea aceasta şi nu de lumea cea înaltă şi duhovnicească. Ca şi în alte aspecte legate de spiritualitate, omul modern este surd şi închis la minte, dar în acelaşi timp foarte sensibil la ceea ce ţine de lumesc, pe care adesea le consideră a fi ,,spirituale”, numindu-le astfel în presă, literatură şi forumuri publice.

Maica Domnului cu Pruncul în braţe, înconjurată de îngeri. Icoană catolică (stanga). Maica Domnului cu Pruncul în braţe, frescă de Manuel Panselinos, frescă din Biserica Protaton din Karyes, Muntele Athos, secolul XIV (dreapta)

De ce este viaţa duhovnicească atât de oprimată în vremurile noastre şi de ce gândirea lumească este atât de populară ? Am spus deja că acestea se petrec fiindcă duhul modernităţii, duhul mândriei care se proclamă pe sine a făcut un scop din a elimina ideea de Dumnezeu din vieţile oamenilor şi din a-l slăvi pe om ca pe un dumnezeu al vremurilor moderne.

Întregul stil de viaţă al omului modern este organizat în aşa fel încât să nu mai existe loc pentru o viaţă duhovnicească adevărată. Cei care caută o viaţă duhovnicească cad inevitabil în deznădejde, conduşi din ce în ce mai adânc în mlaştina lumească. Însuşi pulsul vieţii moderne este tensionat, refuzând să-i acorde omului singurătatea necesară introspecţiei, creând o atmosferă ostilă unei vieţi duhovniceşti. Omul modern este precum un şurub sau o cremalieră din maşinăria gigantică a culturii materialiste. El îşi pierde individualitatea şi aleargă precum un hamster pe roata din cuşca sa.

,,Timpul înseamnă bani” este lozinca modului de viaţă al omului modern, care nu mai acordă timp introspecţiei, nu mai dă atenţie mişcărilor duhului şi glasului propriei conştiinţe. Acest stil de viaţă nebun şi agitat ne consumă în totalitate, ne seacă de energie şi astfel nu ne mai lasă timp pentru a ne dezvolta, cerinţă necesară vieţii duhovniceşti. Singura dorinţă care ne-a rămas este să ne distrăm, să ne relaxăm şi să scăpăm o clipă de acest mecanism apăsător al vieţii. Drept urmare, feluritele manifestări ale divertismentului ieftin, superficial, există din abundenţă: filme, discoteci şi spaţii de petrecere a timpului liber, de la serviciu şi până la studiu. Fără îndoială, aceasta este cursa vieţii moderne, stricând tot ce este sănătos în om. Este rodul inevitabil al culturii moderne, al persoanei care a renunţat la Dumnezeu şi a pus la temelia vieţii sale duhul mândriei de a se mulţumi pe sine.

Toate mijloacele de divertisment moderne acţionează precum alcoolul şi cocaina asupra contemporanilor noştri. Divertismentul contemporan adoarme viaţa duhovnicească din om, paralizează impulsurile spirituale şi suprimă glasul conştiinţei şi al rânduielilor moralităţii. Puţin câte puţin, omul coboară de la firesc la carnalitate vulgară, devenind un trup fără suflet, potrivit cuvintelor psalmistului: Şi eu defăimat, şi nu am cunoscut. Dobitoc m-am făcut la tine (Psalmi 72, 22). Tulburătoarea sentinţă dumnezeiască, îndreptată cândva către contemporanii dreptului Noe care au pierit în potop, este îndreptată acum spre aceşti oameni: Şi au zis Domnul Dumnezeu: nu va rămâne Duhul meu în oamenii aceştia în veac, pentru că trupuri sunt (Facerea 6, 3).

Când omul creat după chipul şi asemănarea Domnului renunţă la înalta sa chemare şi devine un trup fără suflet, se transformă într-un dobitoc şi îşi semnează propria condamnare la moarte. Ultimele evenimente din istorie dovedesc cât de distrugător este pentru om să uite de viaţa duhovnicească, să o înlocuiască cu gândirea lumească pentru ca mai apoi să cadă într-o depravare totală.

Întâi uitând de Dumnezeu şi apoi declarând dumnezeirea omului, oamenii se afundă tot mai adânc într-o decădere morală, fapt care duce la un comportament asemănător cu cel al animalelor şi la auto-distrugere. Aşadar, este limpede că singura salvare a omenirii de la distrugere este viaţa duhovnicească, însă nu acea viaţă duhovnicească oferită de modernişti prin ghidul cultural care falsifică şi înlocuieşte spiritualitatea cu gândirea lumească, ci viaţa duhovnicească adevărată, manifestată prin nădejdea către Dumnezeu, prin căutarea împărtăşirii cu El şi dorinţa de a trăi după voia Sa cea sfântă.

 

IV. Iubirea evanghelică şi altruismul omului

Dumnezeu dragoste este; şi cela ce petrece întru dragoste,

întru Dumnezeu petrece, şi Dumnezeu întru dânsul

I Ioan 4, 16

Duhul mândriei omului de a se auto-impune a adus cu sine în lume diviziunea, răutatea şi ura. În Roma antică, această răutate şi ură dintre oameni a dat naştere zicalei: ,,Omul este lup pentru om”. Este cu neputinţă să clădeşti o viaţă bazată pe răutate şi ură, întrucât acestea sunt principiile distrugerii. De aceea, Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu care S-a întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos a adus pe pământ un nou legământ, o nouă lege: legea iubirii. Poruncă nouă dau vouă – le-a spus Mântuitorul apostolilor la Cina cea de Taină –, ca să vă iubiţi unul pre altul; precum eu v-am iubit pre voi, ca şi voi să vă iubiţi unul pre altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că ai mei ucenici sunteţi, de veţi avea dragoste întru voi (Ioan 13, 34-35). Această iubire reciprocă este caracteristica distinctivă a creştinismului. Aşadar, unde nu este iubire, nu există creştinism.

De ce ? Pentru că iubirea este singura putere creatoare în viaţă. Este izvorul, rădăcina întregii creaţii. Unicul motiv pentru care Dumnezeu Creatorul a creat lumea şi omul a fost iubirea Sa. Iubirea lui Dumnezeu nu poate rămâne izolată, ci ea întotdeauna caută să se reflecte asupra unui lucru sau a unei persoane pentru a o face prosperă şi împlinită. Iubirea dumnezeiască a creat lumea, iubirea dumnezeiască se îngrijeşte în continuare de om chiar după căderea sa, deşi acesta nu I-a fost credincios lui Dumnezeu. Iubirea dumnezeiască L-a ridicat pe Unul Născut Fiul Său pe cruce pentru a izbăvi pe om de chinurile iadului, pe care acesta le merita.

Aceeaşi iubire, provocând un răspuns al iubirii arzătoare în sufletul primilor creştini, i-a inspirat să îndure chinuri teribile în numele lui Hristos. Aceeaşi iubire, arzând în inimile nevoitorilor, i-a inspirat să renunţe la lumea păcătoasă, îndemnându-i să-şi subjuge trupul pentru a se putea uni mai uşor cu Hristos. Această iubire înnobilează întreaga lume, creează şi inspiră tot ceea ce este cu adevărat măreţ, cu adevărat frumos. Viaţa de familie, guvernul şi societatea sunt fundamentate pe această iubire. Pe scurt, iubirea este principalul lucru care însufleţeşte şi dă viaţă lumii, lucru de înţeles odată ce iubirea este de la Dumnezeu, iar Dumnezeu Însuşi este iubire.

Esenţa legii evanghelice constă în învăţătura despre iubire, adusă de Fiul Întrupat al lui Dumnezeu. Un învăţat al Vechiului Testament s-a apropiat de Iisus Hristos, încercând să-L ispitească, şi L-a întrebat: Care poruncă este mai mare în lege ?; potrivit Evangheliei, Iisus i-a zis: Să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este întâi şi mai mare poruncă. Iar a doua asemenea acesteia: să iubeşti pre aproapele tău ca însuţi pre tine. Într-aceste două porunci, toată legea şi proorocii atârnă (Matei 22, 36-39). Iubirea este fundamentul întregii legi evanghelice: iubirea de Dumnezeu în primul rând, iar în al doilea rând iubirea aproapelui. În aceste două porunci este concentrată întreaga Evanghelie, motiv pentru care sunt numite şi ,,mica Evanghelie”.

Haideţi însă să vedem ce se întâmplă mai departe. După ce a dat porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, Domnul Iisus Hristos adaugă învăţătura Lui despre filiaţia Sa cu Tatăl şi despre dumnezeirea Sa: Şi fiind adunaţi fariseii, i-au întrebat pre ei Iisus, zicând: Ce vi se pare vouă de Hristos ? Al cui fiu este ? Zis-au lui: al lui David. Zis-au lor: dar cum David cu Duhul îl numeşte pre el Domn ? zicând: Zis-au Domnul Domnului meu: şezi de-a dreapta mea, până ce voiu pune pre vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale. Deci dacă David îl numeşte pre el Domn, cum fiu al lui este ? Şi nimeni nu putea să răspunză lui cuvânt, nici a mai îndrăznit cineva dintr-acea zi să-l mai întrebe pre el (Matei 22, 40-45).

Ce înseamnă aceasta ? Care este legătura dintre învăţătura iubirii şi cea despre dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos ? Nimic nu s-a rostit din întâmplare. Ba mai mult, nimic nu este doar o întorsătură de cuvinte, dacă este să folosim cuvintele lui Iisus. Prin cuvânt respiră o înţelepciune nepământească şi o profunzime nesfârşită a gândirii logice şi a însemnătăţii. Porunca iubirii, ca bază a legii evanghelice, Dumnezeu a legat-o de învăţătura despre Sine ca Fiu al lui Dumnezeu. Fără credinţa că Iisus este Fiul lui Dumnezeu nu poate exista iubire adevărată de Dumnezeu şi de aproapele. Iubirea adevărată, pură, lipsită de egoism pentru Dumnezeu nu poate exista decât sub acţiunea credinţei în dumnezeirea Mântuitorului Iisus – credinţa că El este Fiul Întrupat al lui Dumnezeu, care S-a pogorât pe pământ pentru a mântui pe oameni.

De ce ? Pentru că doar acest tip de credinţă în Fiul lui Dumnezeu – una vie, fierbinte în Cel care S-a smerit pe Sine din dragoste pentru noi şi S-a dat unei morţi ruşinoase, în chinuri – este capabilă de a aprinde în noi un răspuns de recunoştinţă faţă de iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Această iubire ne inspiră dorinţa arzătoare de a trăi după sfântă voia Sa, de a nu-L supăra şi, prin urmare, de a ne iubi aproapele ca fiu al lui Dumnezeu şi de a-i iubi pe fraţii noştri întru Hristos, pentru care Mântuitorul nostru Iisus Şi-a vărsat sângele Său cel preacurat.

În afară de aceasta, firea noastră este atât de afectată de păcat, încât fără iubire, fără credinţă în harul mântuitor al lui Dumnezeu, dăruit nouă prin pătimirile lui Hristos pe cruce, fără această sfinţire plină de har şi luminare, nu am fi capabili de a face vreun lucru cu adevărat bun, nu am fi capabili de a simţi iubirea curată, dezinteresată faţă de Dumnezeu şi aproapele nostru. Fără sfinţirea şi luminarea dăruite de sus, iubirea noastră – dacă se află cu adevărat înlăuntrul nostru – ar fi lipsită de curăţia evanghelică. Iubirea noastră este otrăvită de iubirea de sine şi de egoismul atât de subtil şi greu de înţeles, încât nici nu-l putem observa. Avem impresia că-L iubim cu adevărat pe Dumnezeu şi că-l iubim pe aproapele nostru, însă, în realitate, este vorba doar de iubire de sine, iar nu iubire de Dumnezeu sau de aproapele. Omul se înşală astfel atât pe sine, cât şi pe aproapele său. Doar harul atotputernic al lui Dumnezeu, care vindecă decăderea păcătoasă şi remodelează omul, nimicind ideea de iubire de sine, numai acest har este capabil să aprindă scânteia iubirii adevărate, curate şi dezinteresate.

Duhul modernităţii sau, cu alte cuvinte, duhul mândriei omului de a se impune pe sine, deşi incapabil de a nega în totalitate forţa creatoare a iubirii din om, încearcă să distorsioneze învăţătura Evangheliei despre iubire, înlocuind-o cu propria iubire, în care iubirea de sine năzuieşte să se impună şi mai mult. Încă din vremea Renaşterii, învăţătura evanghelică despre iubire a fost înlocuită cu conceptul numit ,,altruism”, ,,filantropie” şi aşa-numita etică situaţională, o moralitate despărţită de religie, de credinţa în Dumnezeu şi de legea lui Dumnezeu. Adepţii acestei moralităţi nereligioase încearcă să convingă lumea că ,,omul poate fi un creştin adevărat fără să creadă în Hristos”. Cu alte cuvinte, omul poate fi necredincios, nereligios, dar în acelaşi timp să facă bine aproapelui şi să ducă o viaţă ireproşabilă, morală şi demnă de laudă.

Aceşti făcători de bine se numesc ,,altruişti” sau ,,filantropi”. Ei susţin inutilitatea credinţei în Dumnezeu, afirmând că doar popoarele cu o dezvoltare culturală primitivă au nevoie de o astfel de credinţă, ca de un element de constrângere a instinctelor egocentriste, de altfel incontrolabile. Există susţinători ai altruismului care vor chiar să demonstreze că moralitatea religioasă – şi mai ales cea creştină – este inferioară moralităţii autonome. Potrivit înţelegerii lor de viaţă, aceştia susţin că omul religios, şi în special creştinii, face fapte bune din motive egoiste, pentru a obţine o răsplată în viaţa viitoare şi pentru a evita chinurile iadului.

Pe de altă parte, cei care nu fac parte din nici o religie, filantropii altruişti săvârşesc (spun ei) fapte bune doar de dragul de a le face. Astfel, ei susţin că motivaţia moralităţii non-religioase este superioară moralităţii creştine. Şi, nu în ultimul rând, aceştia consideră că, deşi unii oameni foarte credincioşi se roagă vreme îndelungată Domnului, sunt egoişti, cruzi şi fără inimă. Nu numai că nu fac fapte bune pentru alţii, dar vor să-i şi exploateze în interes propriu. Aceste critici concluzionează că religia nu mântuieşte omul de egoism. Aşadar, potrivit acestor persoane, nu are sens să căutăm o legătură logică între religie şi moralitate, aşa cum ne îndeamnă propovăduitorii Evangheliei.

Să fie afirmaţia de mai sus adevărată ? Pentru a putea înţelege ereziile enunţate de către noii moralişti, trebuie să studiem toate aceste presupuneri.

În primul rând, este imposibil ca cineva să fie numit ,,creştin”, ba chiar mai mult ,,creştin adevărat”, dacă nu crede în Hristos, chiar dacă face bine altora. Creştinismul nu presupune numai fapte bune. Nu înseamnă doar moralitate. Creştin este persoana care acceptă în întregime învăţătura Domnului Iisus Hristos. Creştinul adoptă această întreagă învăţătură ca fiind viziunea sa de viaţă. Iisus Hristos ne-a învăţat nu numai să facem bine aproapelui, ci ne-a vorbit şi despre credinţa în Dumnezeu şi în El, ca Fiu întrupat al lui Dumnezeu, transformând această credinţă într-o condiţie necesară mântuirii. Fără credinţa că Iisus este Fiul lui Dumnezeu nu poate exista ideea de creştinism. Facerea de bine ca impuls al unei motivaţii necunoscute nu se poate egala cu religia creştină.

Cum ar putea să fie aceasta creştinism, când Însuşi Iisus Hristos ne-a învăţat că prima şi cea mai mare poruncă este iubirea lui Dumnezeu ? De aici se înţelege şi credinţa în El, căci cum putem iubi pe cineva dacă-i negăm existenţa ? Fără iubirea lui Dumnezeu şi credinţa în El nu există fapte bune, în adevăratul sens al cuvântului, şi nici adevărata moralitate. Încă din vremea căderii strămoşilor noştri în păcat, care şi-au dorit să ia locul lui Dumnezeu, egoismul a devenit atât de prezent în firea umană, încât abilitatea de a face bine în numele lui Dumnezeu a fost pierdută. Pentru a câştiga putere din faptele bune, pentru a-i da un impuls mai nobil, pentru a fi inspirat să facă şi să persevereze în fapta bună, este necesar ca omul să înţeleagă pe deplin ce presupune facerea de bine. Creştinismul face ca acest lucru să fie posibil, ne arată că scopul facerii de bine este prezent în iubirea noastră fiască de Dumnezeu, ca Tată iubitor şi făcător de bine, precum şi în iubirea aproapelui, ca frate în Hristos. Poruncile părinteşti ale Dumnezeului nostru iubitor, precum şi înrudirea cu aproapele nostru, ne inspiră.

Tetraevanghelia lui Ieremia Movilă, 1607

Cum am putea atunci susţine că acestea nu sunt cele mai înalte îndemnuri de a face bine ? Ce altceva s-ar putea compara cu aceasta ? S-ar putea compara acea bâlbâială umanistă, acea fărâmă a învăţăturii abstracte despre ,,facerea de bine doar de dragul de a-l face”, care nu oferă nimic inimii şi minţii, cu ceea ce oferă creştinismul ? Noi înţelegem iubirea de Dumnezeu, după cum a spus Sfântul Ioan Teologul, întrucât El şi-au pus sufletul său pentru noi; şi noi datori suntem pentru fraţi să ne punem sufletele (I Ioan 3, 16). De mă iubiţi pre mine, poruncile mele păziţi (Ioan 14, 15). Aici avem cel mai înalt exemplu de impulsionare a moralităţii creştine, pus înainte chiar de către Iisus Mântuitorul: Şi aceasta este porunca lui: ca să credem întru numele lui Iisus Hristos Fiului lui, şi să iubim unul pre altul, precum ne-au dat nouă poruncă (I Ioan 3, 23).

Susţinătorii anumitor moralităţi autonome spun că există oameni credincioşi, care cred în Dumnezeu, dar care în acelaşi timp nu trăiesc potrivit poruncilor moralizatoare şi nu săvârşesc fapte bune. Din exterior, acest lucru ar putea să pară adevărat, însă vina nu este a religiei, ci a lor. Aceştia au asimilat învăţătura religioasă într-un mod pur formal, superficial şi exterior. Dar nu este un exemplu de credinţă autentică, ci de fariseism, păcat atât de aspru şi categoric osândit de Mântuitorul Iisus Hristos în cuvintele Sale de atenţionare: Căutaţi şi vă păziţi de aluatul fariseilor şi al saducheilor (Matei 16, 6).

Sfântul Apostol Iacov numeşte credinţa fără fapte bune o credinţă moartă şi spune despre oamenii care nu trăiesc potrivit cerinţelor credinţei că au buna-credinţă zadarnică: De se pare cuiva între voi că este binecredincios, şi nu îşi înfrânează limba sa, ci îşi înşală inima sa, acestuia zadarnică este buna-credinţă. Buna-credinţă cea curată şi nespurcată înaintea lui Dumnezeu şi Tatălui aceasta este: a cerceta pre cei sărmani şi pre văduve întru necazurile lor, şi a se păzi pre sine nespurcat de către lume (Iacov 1, 26-27). Astfel, credinţa adevărată, şi nu cea falsă şi superficială, exclude tot ce este făţărnicie şi se manifestă prin fapte de iubire corespunzătoare şi milostenie faţă de aproapele.

Nu în ultimul rând, adepţii moralităţii autonome atacă moralitatea creştină susţinând că ar fi motivată de principii morale primitive: teama de chinurile veşnice în iad şi dorinţa unei recompense în viaţa viitoare. Într-adevăr, Evanghelia vorbeşte despre răsplata care îi aşteaptă pe cei drepţi şi pedepsele care se abat asupra păcătoşilor care nu se pocăiesc. Aceste recompense şi pedepse însă nu sunt oferite nicăieri ca motivaţia principală şi exclusivă pentru creştini. De fapt, ele nu sunt motivaţia, ci rezultatul final al vieţii omului. Hristos ne-a spus că această cărare strâmtă şi anevoioasă a vieţii propovăduite de El are ca rezultat firesc bucuria veşnică, în timp ce cărarea largă şi uşoară, care contravine îndemnurilor Evangheliei, duce la chinuri şi durere. Acestea nu sunt îndemnuri şi nici metode pedagogice de a determina omul să acţioneze într-un fel anume. Ele sunt rezultatul alegerii unui stil de viaţă, asupra căruia Iisus Mântuitorul ne atenţionează foarte clar.

Se cuvine să respingem acea idee absurdă şi chiar blasfematoare provenită din catolicism, potrivit căreia Dumnezeu ne răsplăteşte pentru faptele bune şi ne pedepseşte pentru cele rele. Dumnezeu nu vrea ca cineva să piară, ci îşi doreşte ca toată lumea să se mântuiască şi să cunoască adevărul. Omul se distruge singur, pentru că repetarea faptelor rele îl fac să fie rău în firea sa, devenind incapabil să trăiască lumina şi bucuria firească pentru cei buni.

Singura motivaţie a moralităţii creştine este iubirea, adică iubirea lui Dumnezeu ca Tată şi Ajutor al nostru. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan a spus: Noi iubim pre dânsul, că el întâi ne-au iubit pre noi (I Ioan 4, 19); Şi acesta [Hristos] este curăţire de păcatele noastre, şi nu numai de ale noastre, ci şi de ale a toată lumea (I Ioan 2, 2); Iubiţilor, dacă Dumnezeu aşa ne-au iubit pre noi, şi noi datori suntem să iubim unul pre altul (I Ioan 4, 11); De va zice cineva: iubesc pre Dumnezeu, iar pre fratele său urăşte, mincinos este; că cela ce nu iubeşte pre fratele său pre care l-a văzut, pre Dumnezeu pre care nu l-a văzut cum poate să-l iubească ? (I Ioan 4, 20); Şi această poruncă avem de la dânsul: ca cel ce iubeşte pre Dumnezeu, să iubească şi pre fratele său (I Ioan 4, 21). Cum este exprimată iubirea noastră pentru Dumnezeu şi care este dovada sincerităţii sale ? Sfântul Apostol însuşi ne arată: Că aceasta este dragostea lui Dumnezeu, ca poruncile lui să păzim; şi poruncile lui grele nu sunt (I Ioan 5, 3).

Ce ar putea fi mai puternic decât această motivaţie ? Pe de altă parte, ce impuls real ne poate oferi moralitatea autonomă ? ,,A face bine de dragul binelui” ? O astfel de idee este destul de greu de înţeles. Cum poate această motivaţie să ne ofere puterea de a ne învinge egoismul înnăscut sau să ne îndemne să facem ceva care nu este în interesul nostru ? Însă când vine vorba despre dragoste, nu putem spune acelaşi lucru. Iubirea este o forţă puternică, ce cucereşte şi domină instinctele noastre, chiar pe cel mai puternic, al supravieţuirii. Gândiţi-vă la exemplul unei mame iubitoare care se sacrifică pe sine de dragul copiilor. O astfel de iubire este obişnuită şi uşor de înţeles pentru toată lumea.

Dacă nu ar exista Dumnezeu, iar noi nu am fi cu toţii fraţi, atunci care ar fi scopul faptelor bune şi al ajutorării aproapelui ? Nu ar fi mai bine să trăim fiecare după al său plac, să ne urmărim propriile interese şi ţeluri ? Cu toate acestea, este recunoscut faptul că moralitatea şi filantropia sunt necesare lumii pentru înnobilarea şi bunăstarea societăţii. Se spune că, fără moralitate, fără ajutor reciproc şi sprijin, societatea nu ar putea exista. Fără acestea, nu ar exista garanţia unei vieţi individuale de succes pentru fiecare. Acesta este un adevăr. Însă vom observa că moralitatea autonomă este primitivă, de valoare relativă. Fac bine numai cât este nevoie pentru propriul interes şi succes. De exemplu, îl ajut pe vecinul meu, aşteptându-mă ca mai târziu să mă ajute şi el la nevoie. Nu fac rău nimănui, ca nimeni să nu-mi facă rău. Există numeroşi oameni cu o asemenea concepţie. Poate cineva să ataşeze o valoare semnificativă unei astfel de moralităţi ? Nu ar trebui să ne fie prea greu să cugetăm şi să oferim un răspuns. Putem vedea cât este de durabilă această moralitate numai din faptul că toate standardele morale contemporane ale societăţii se distrug atât de uşor. Şi încă o dată, lupta veche de secole pentru supravieţuire îşi face apariţia: ,,Omul este lup pentru om”.

Un alt aspect al moralităţii în afara religiei, care trece neobservat adeseori de către omul însuşi, este vanitatea. Ea apare într-o formă mai mult sau mai puţin subtilă. Faptele bune sunt făcute pentru a obţine slavă şi respect de la alţii sau pentru a-şi face un renume şi a câştiga o reputaţie de binefăcător al nevoiaşilor. Sentimentul vanităţii este motivaţia întemeietorilor şi administratorilor de societăţi filantropice, al oamenilor bogaţi care împart o cantitate infimă din averea lor pentru fapte bune, pentru a se arăta filantropi. Adesea vanitatea este forţa motrice din spatele oamenilor sentimentali, care chiar se consideră oameni buni şi fac bine, emoţionându-se până la lacrimi de propria bunătate. Alţi oameni cred cu toată stăruinţa că fac bine de dragul de a face bine, când, de fapt, îşi hrănesc propria vanitate.

Îndemnul de ,,a face bine de dragul binelui” este prea obscur şi abstract ca să-l facă pe om să se jertfească pe sine pentru cineva, când, de fapt, îşi acoperă vanitatea sau un alt impuls mercantil în încercarea sa de a da dovadă de fapte bune. În cele din urmă, trebuie să spunem că, dacă omul care face bine susţine că este necredincios, nu înseamnă că este astfel în adevăratul sens al cuvântului, că este o persoană fără credinţă şi că moralitatea sa este lipsită de orice fundament religios. Nu există oameni complet lipsiţi de credinţă, străini de orice religie sau sentimente religioase. Dacă o astfel de persoană există, ea este o excepţie, o ciudăţenie a naturii, o raritate. Majoritatea oamenilor au sentimente religioase care, deşi sunt suprimate, licăresc precum o scânteie în taina sufletului. Deşi aceste sentimente sunt ascunse, ele îl inspiră pe om către acte de moralitate, iar acesta face fapte bune sub influenţa acestor sentimente lăuntrice, uneori în mod inconştient şi fără să realizeze.

Este absurd să susţinem că omul poate fi cu adevărat virtuos – în sensul creştin al cuvântului – fără iubirea de Dumnezeu şi credinţa în El. Oare cu ce scop şi în numele cui îşi va înfrâna el impulsurile egoiste ? Nu ar fi mai bine să trăim fiecare după al său plac, fără să dăm atenţie nevoilor şi intereselor altora, fără să le luăm în seamă ?

Evenimente din patria noastră rusă îndurerată ne arată clar cât de instabilă este această ,,moralitate independentă”. Fundamentele religioase pe care le-a urmat Rusia timp de secole întregi s-au spulberat, iar moralitatea odată cu ele. Omul a devenit un animal pentru care nimic nu era sacru. Cu adevărat, aceasta este o ilustrare limpede a cuvintelor lui Dostoievski: ,,Fără Dumnezeu, totul este permis”. Acest lucru nu se întâmplă numai în lipsa fricii pentru plata păcatului, ci mai ales pentru că nu există un stimul puternic pentru o viaţă morală, adică iubirea de Dumnezeu. Când iubirea de Dumnezeu dispare, dispare şi cea aflată în strânsă legătură cu ea şi care provine din ea, adică iubirea aproapelui. Omul devine un animal fără ruşine sau conştiinţă. Ce fel de moralitate poate să existe în acest caz ? Ce fel de altruism sau filantropie ? Acestea sunt toate vorbe goale, care ascund un egoism împietrit şi care, de dragul vanităţii, se înveşmântează întotdeauna în haina luxoasă a binefacerii.

Binefacerea socială este o modă a timpurilor noastre. Trebuie să spunem că în acest tip de binefacere inima nu are nici o implicaţie (deşi se menţionează de câteva ori numele lui Hristos, pentru credibilitate). Între actele de milostenie ale Rusiei de odinioară făcute ,,de dragul lui Iisus” şi actele de caritate contemporane, reci şi fără substanţă, zace o mare prăpastie. Nu dorim să intrăm în detalii despre modul în care unii oameni fac bani din organizarea acestor activităţi caritabile, întrucât reiese din experienţa de zi cu zi. Acestea sunt departe de a fi lipsite de mercantilism, chiar în cel mai elementar sens al cuvântului. În timp ce culeg roadele de pe urma acestui tip de asistenţă socială, oamenii nu numai că nu trăiesc nici o mulţumire personală, dar, adeseori, acceptarea acestor beneficii sociale este însoţită de o degradare morală. Cât de departe sunt toate acestea de iubirea propovăduită în Evanghelie ! Nu trebuie decât să reflectăm puţin mai profund pentru a realiza abisul care zace între ,,a face bine de dragul binelui” şi iubirea evanghelică, autentică, a aproapelui.

Ce putem spune despre starea morală contemporană a omului care sfidează poruncile Evangheliei ? Vom observa limpede acest lucru în viaţa de zi cu zi. Există cu adevărat mulţi oameni dezinteresaţi, oneşti, nobili, pe care se poate conta cu adevărat, în care cineva se poate încrede ca în propria persoană ? Cum rămâne cu degradarea neruşinată la care tineretul nostru este expus încă de la o vârstă fragedă, ajutat de tot felul de spectacole de divertisment scandaloase şi instituţii indecente, conduse de adulţi, adesea chiar de părinţi ? Acesta este un flagel teribil al vremurilor noastre. Întreaga degradare morală şi corupţie provine din neacceptarea Evangheliei şi proclamarea unei ,,moralităţi independente” care, în aparenţă, nu are nevoie de nici un fundament religios. Rezultatele se pot vedea cu ochiul liber. Cine este responsabil ? Cine aruncă omenirea în această ruinare morală ? Este chiar aceeaşi mândrie a omului de a se impune care nu doreşte să se supună poruncilor evanghelice şi nu vrea să îşi plece capul de fier şi fruntea de aramă înaintea învăţăturii lui Iisus Hristos şi să recunoască faptul că singura cale adevărată şi mântuitoare a omului este Evanghelia iubirii de Dumnezeu, în primul rând, şi în al doilea rând, a iubirii aproapelui.

Potrivit cuvintelor Mântuitorului Însuşi, iubirea de Dumnezeu este prima şi cea mai mare poruncă a Evangheliei, lucru de înţeles odată ce această singură poruncă oferă un puternic imbold pentru o viaţă morală autentică. Cel care iubeşte pe cineva în mod sincer face tot posibilul să-i facă pe plac şi să evite ceea ce ar putea să-l deranjeze pe celălalt. Nu îl întristează şi, cu atât mai puţin, nu îl jigneşte sau insultă. La fel, dacă Îl iubim pe Dumnezeu, vom încerca să facem voia Sa sfântă cu orice preţ, să ne supunem voinţa poruncilor Sale, făcând toate acestea în mod firesc, şi nu precum sclavii, cu forţa, cu plânsete şi nemulţumire, ci cu bucurie, precum nişte fii iubitori.

Dumnezeu este mulţumit, înainte de toate, atunci când suntem drepţi şi nimic nu Îl întristează mai mult decât atunci când păcătuim. Aşadar, dacă Îl iubim pe Dumnezeu cu adevărat, vom încerca să ducem o viaţă dreaptă şi să nu păcătuim. Când iubim pe cineva, orice am face, vom face ca şi cum acesta ne priveşte, ca şi cum ar fi de faţă. De asemenea, dacă Îl iubim pe Dumnezeu cu adevărat, atunci nu vom uita de El nici măcar o secundă, indiferent unde am merge sau ce am face. Toată lucrarea noastră va fi ca şi când El ne priveşte. Fireşte că vom evita cu orice preţ să facem ceva care ne-ar compromite în ochii Săi. Ne-am teme să ne înjosim în faţa Sa prin orice fapt ruşinos, nedemn sau dizgraţios. În fine, dacă iubim pe cineva, încercăm să-i anticipăm cele mai mici dorinţe şi acceptăm orice dorinţă a sa cu drag, chiar dacă nu este foarte plăcut sau comod pentru noi. De dragul iubirii şi încrederii rezultate din iubire, suntem gata să acceptăm cele mai neplăcute lucruri.

Astfel, iubindu-L pe Dumnezeu, Îi datorăm ascultare deplină în orice lucru. Acceptăm cu smerenie tot ceea ce El ne trimite, chiar şi încercări şi durere. Nu ne blestemăm soarta, cu amărăciune şi inima împietrită, ci mai degrabă încercăm cu inima blândă să pătrundem semnificaţia încercării trimise, corectându-ne abaterile şi căderile morale. Aşadar, sub influenţa rodnică a iubirii de Dumnezeu, se formează caracterul nostru moral, făcându-ne utili societăţii şi împlinirii celei de-a doua porunci: iubirea aproapelui. Testul decisiv al iubirii de Dumnezeu este iubirea aproapelui. Sfântul Ioan Teologul spune: De va zice cineva: iubesc pre Dumnezeu, iar pre fratele său urăşte, mincinos este (I Ioan 4, 20), lucru cu totul de înţeles. Dacă Îl iubim pe Dumnezeu cu adevărat şi nefăţarnic ca pe Tatăl nostru, atunci trebuie să ne iubim aproapele ca pe fratele nostru. Trebuie să-l iubim, întrucât Dumnezeu a poruncit aceasta în Evanghelie, iar prin aceasta ne câştigăm dreptul de a ne numi fiii şi următorii Săi. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că ai mei ucenici sunteţi, de veţi avea dragoste întru voi (Ioan 13, 35). Iubiţilor, dacă Dumnezeu aşa ne-au iubit pre noi, şi noi datori suntem să iubim unul pre altul (I Ioan 4, 11).

Acesta este singurul fundament solid al moralităţii reale. Desigur, dacă iubirea este adevărată, nu se manifestă numai prin cuvinte, ci mai ales prin fapte. Sfântul Apostol Ioan ne învaţă astfel: Fiii mei, să nu iubim cu cuvântul, nici cu limba; ci cu fapta şi cu adevărul (I Ioan 3, 18), iar cel ce are bogăţia lumii acesteia, şi vede pre fratele său având trebuinţă, şi îşi închide inima sa despre dânsul, cum rămâne dragostea lui Dumnezeu întru dânsul ? (I Ioan 3, 17).

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan

Acest tip de iubire este cu totul absent în lumea de astăzi. Lumea piere din cauza lipsei de iubire. Ura şi răutatea domnesc în locul iubirii; în cel mai bun caz, există indiferenţa rece faţă de nevoile şi greutăţile aproapelui. Lumea piere în răutate şi cruzime. Numai iubirea o poate învia. Însă unde putem găsi această iubire, dacă inima omului este întunecată de patimi şi de un egoism crud ? Numai Evanghelia poate oferi o iubire atât de puternică, încât să reînsufleţească lumea noastră pierdută. Aşadar, voi, cei care pieriţi în răutatea mândriei, smeriţi-vă, plecaţi-vă voinţa de fier sub jugul binecuvântat al lui Iisus. Altminteri nu veţi afla mântuirea !

Haideţi cu toţii să ne plângem păcatele înaintea lui Iisus, Cel care ne-a creat, să ne plângem păcatele mândriei noastre nebuneşti înaintea Sa ! ,,Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos: mântuieşte-ne pe noi Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai înviat din morţi, pe noi cei ce Îţi cântăm Aliluia !”

 

V. Dobândirea iubirii evanghelice

Am vorbit despre modul în care lumea piere din pricina lipsei de iubire şi am arătat că iubirea evanghelică este singura forţă care ar putea să mai salveze lumea de la moarte. Însă cum am putea dobândi iubirea evanghelică şi de ce lipseşte aceasta din societatea modernă ? Răspunsul la întrebarea de mai sus a fost dat parţial în capitolul anterior. Acum vom elucida acest răspuns mai în detaliu.

Iubirea evanghelică adevărată este străină de firea noastră umană căzută. În starea noastră căzută, egoismul, iubirea de sine şi impunerea sinelui par să fie înnăscute în firea noastră, precum afirmă Sfântul Teofan Zăvorâtul. Această impunere a sinelui este rodul mândriei. Cum putem distruge această mândrie şi să zdrobim pruncii săi de piatră (potrivit Psalmi 136, 12) – gândurile şi sentimentul egoismului şi iubirea de sine – pe care îi cunoaştem atât de bine ? Putem reuşi aceasta doar în duhul smereniei creştine. Trebuie să-L îmbrăţişăm pe Hristos şi să învăţăm de la El smerenia şi blândeţea, aşa cum ne îndeamnă El. Însă, mai înainte de toate, este nevoie să credem în Iisus Hristos şi să-L mărturisim ca Fiu al lui Dumnezeu, Unul Născut, care a venit în lume să ne mântuiască. Şi pentru a crede în Iisus Hristos şi pentru a accepta Evanghelia Sa, trebuie să credem din inimă în Dumnezeu şi în lumea duhovnicească. Tocmai această credinţă îi lipseşte omului modern. Astfel, acesta nu poate obţine iubirea evanghelică. Iar societăţii moderne îi lipseşte cu totul iubirea.

Pentru a putea dobândi iubirea evanghelică în inima lui, omul trebuie să vină cu toată fiinţa sa la credinţa în Dumnezeu, Creatorul şi Binefăcătorul nostru, să contemple faptele minunate ale lui Iisus Hristos, să vadă şi să se minuneze de slava lui Dumnezeu, de înţelepciunea Sa, reflectată în creaţie, precum şi de iubirea Sa de negrăit faţă de aceasta. Dacă am conştientiza modul în care Dumnezeu se îngrijeşte de noi ca un tată iubitor – ba mai mult, chiar tandru, ca o mamă iubitoare –, atunci inimile noastre s-ar umple până peste poate de iubire smerită şi arzătoare faţă de El.

Mai mult decât atât, dacă ne-am gândi la faptul că Dumnezeu nu este numai Creatorul şi Proniatorul, ci şi Mântuitorul nostru, că nu l-a respins pe omul căzut – care a răsplătit pronia lui Dumnezeu cu nerecunoştinţă –, că din iubire pentru noi nu L-a cruţat pe Fiul Său Cel Unul Născut, dându-L unor pătimiri ticăloase şi unei morţi dureroase pentru ca să ne poată uni cu El – dacă am reflecta asupra acestei dovezi uimitoare de iubire, numai dacă am fi de piatră nu am răspunde cu iubire la iubirea lui Dumnezeu.

Din păcate, condiţia noastră de oameni căzuţi nu este în stare de o asemenea iubire. Chiar atunci când iubirea este prezentă în om, este pătată întotdeauna de egoism şi mândrie, ceva ce nu este în totalitate duhovnicesc, ci mai degrabă emoţional sau trupesc. Acest lucru devalorizează iubirea firească. Mulţi oameni au impresia că-L iubesc pe Dumnezeu, când, în realitate, îşi iubesc propriile capricii, se iubesc pe sine, desfătându-se în propriile emoţii şi sentimente.

,,Iubiţi-L pe Dumnezeu, aşa cum v-a poruncit El să-L iubiţi, şi nu aşa cum cred că-L iubesc acei visători cu ochii deschişi, care se păcălesc singuri”, scrie marele profesor de spiritualitate, Sfântul Ignatie Briancianinov. ,,Nu vă amăgiţi singuri, nu vă aprindeţi nervii cu un foc material, cu focul sângelui vostru”. Cu alte cuvinte, iubirea adevărată de Dumnezeu trebuie să fie pur duhovnicească, lipsită de orice trăire trupească. Pentru a dobândi această iubire, trebuie să suprimăm în noi orice manifestare a mândriei, dar şi să avem o inimă smerită şi un duh mânat de căinţă. Numai cel care este smerit Îl poate iubi pe Dumnezeu într-un mod cu totul duhovnicesc. Omul mândru nu-L iubeşte pe Dumnezeu, ci iubeşte iubirea sa pentru Dumnezeu, admirând-o, desfătându-se în propriile experienţe emoţionale şi nervi excitaţi, ca rezultat firesc al acestei iubiri egoiste şi senzuale. Crezând că-L iubeşte pe Dumnezeu, omul mândru se iubeşte numai pe sine şi propriile senzaţii emoţionale, pe care le preţuieşte mai mult decât fidelitatea şi devotamentul adevărat faţă de Dumnezeu.

Care este adevăratul criteriu al unei iubiri de Dumnezeu autentice şi cu totul duhovniceşti ? Acesta ne este prezentat în Evanghelie. Domnul a zis răspicat: De mă iubiţi pre mine, poruncile mele păziţi (Ioan 14, 15); Cel ce nu mă iubeşte pre mine, cuvintele mele nu le păzeşte (Ioan 14, 24). Simplu şi concis. În realitate, cel care-L iubeşte cu adevărat pe Iisus Hristos nu numai cu vorba, ci şi cu fapta, este cel care se străduieşte din toată inima să împlinească poruncile Domnului, poruncile Sfintei Evanghelii.

,,Vreţi să dobândiţi iubirea de Dumnezeu ? – ne întreabă Sfântul Ignatie. Ocoliţi orice faptă, orice cuvânt, orice sentiment interzis de Sfânta Evanghelie. Prin ostilitatea voastră faţă de păcat, care este atât de urât înaintea Atotsfântului Dumnezeu, vă veţi arăta dragostea faţă de Dumnezeu. Când însă din cauza slăbiciunii voastre se întâmplă să călcaţi legea, vindecaţi-vă îndată prin pocăinţă”.

De aici conchidem că, pentru a afla iubirea adevărată de Dumnezeu, este nevoie să citim şi să examinăm Sfânta Evanghelie, care cuprinde toate poruncile lui Dumnezeu, adică aşteptările Sale de la noi. Sfântul Ignatie ne învaţă iarăşi: ,,Vreţi să dobândiţi iubirea de Dumnezeu ? Învăţaţi cu osârdie poruncile Domnului din Evanghelie”.

Bineînţeles, nu este îndeajuns să parcurgem un studiu pur formal. Trebuie să aplicăm îndată ceea ce am învăţat la noi înşine, la viaţa noastră. ,,Străduiţi-vă să împliniţi Evanghelia cu fapta. Străduiţi-vă să faceţi din virtuţile Evangheliei propriile obiceiuri, propriile calităţi. Pentru cineva care iubeşte este normal să împlinească întocmai voia celui iubit”. Pentru a-L putea iubi cu adevărat pe Dumnezeu, trebuie să-I fim fideli. ,,Fidelitatea este condiţia indispensabilă a iubirii. Fără aceasta, iubirea nu este posibilă”. Este dobândirea iubirii de Dumnezeu prin studierea Evangheliei şi încercarea reală de a-I împlini poruncile un ţel ce poate fi atins de omul modern ?

Mulţi dintre contemporanii noştri, după cum ştim deja, cunosc doar un singur dumnezeu, pe care-l identifică din păcate cu ei înşişi, cu inteligenţa, cu duhul şi cu intelectul lor, iar uneori chiar cu instinctele de bază şi plăcerile trupeşti. Pântecele este domnul lor, ne spune apostolul (potrivit Romani 16, 18; Filippeni 3, 19). Bineînţeles, pentru astfel de oameni, Sfânta Evanghelie este o piedică în calea fericirii. Teoretic, aceştia chiar resping însăşi existenţa lui Dumnezeu, lumea spirituală şi revelaţia dumnezeiască. Spun ,,teoretic”, pentru că nu există atei adevăraţi. Ateii contemporani nu sunt necredincioşi, ci mai curând teomahi – se împotrivesc lui Dumnezeu. Ei înşişi mărturisesc aceasta, declarând o cruciadă împotriva lui Dumnezeu, aşa-numitul Front împotriva lui Dumnezeu[2]. Este de înţeles că aceşti oameni refuză să nutrească orice gând de credinţă în existenţa lui Dumnezeu, în timp ce alţii trezesc în ei înşişi, în mod intenţionat, o ură împotriva Lui, văzând în El pe cineva care stă în calea traiului fericit al vieţii conduse după instinctele primare.

Abordând Sfânta Evanghelie cu un scepticism strict şi nefiind în totalitate capabili să respingă învăţăturile sale morale înalte, aceştia încearcă într-un fel sau altul să discrediteze autoritatea şi relevanţa acesteia în vieţile oamenilor.

Principalele ţinte ale atacurilor lor sunt acele manifestări extraordinare şi de neînţeles ale minunilor săvârşite prin pronia dumnezeiască. Aceştia susţin că minunile sunt imposibile şi că nu există, odată ce contrazic legile existente şi adânc împământenite ale naturii.

Pot fi privite minunile ca nişte încălcări ale legilor naturii ? Pentru a putea răspunde la această întrebare, trebuie ca mai întâi să cunoaştem îndeaproape toate legile naturale. Să fie acesta cazul nostru ? Oamenii de ştiinţă descoperă constant noi legi ale naturii, necunoscute până în momentul respectiv, lucru care provoacă uimire şi uneori răstoarnă ideile anterioare despre lume. Ceea ce ieri părea să fie cu totul imposibil, neverosimil din punct de vedere ştiinţific, astăzi devine o realitate incontestabilă. Să ne amintim că, nu demult, Academia Ştiinţifică Franceză l-a declarat nebun pe acela care a afirmat că va trimite un mesaj din Europa în America şi că va primi răspuns în termen de 24 ore. De asemenea, nu demult, oamenii de ştiinţă considerau că încercarea de a inventa un aparat zburător mai greu decât aerul este un lucru nebunesc, în timp ce astăzi ştim cu toţii că acest vis (sau poate coşmar)[3] s-a împlinit. A fost încălcată vreo lege a naturii aici ? Nici pe departe. Vechile legi rămân valabile, în timp ce altele noi au fost descoperite.

Tot aşa minunile pot fi privite ca încălcări ale legilor fireşti, însă mai degrabă ele reprezintă legi care încă nu sunt înţelese sau cunoscute de noi. Mai mult decât atât, cea mai importantă lege a naturii este voia Celui care a creat lumea – voia lui Dumnezeu, care guvernează toate legile naturii după cum voieşte şi potrivit proniei Sale atotbune. Minunile nu sunt ,,anti-naturale”, ci mai degrabă ,,supra-naturale”, întrucât ele depăşesc legile naturii cunoscute de noi. În consecinţă, prezenţa minunilor în Evanghelie şi în întreaga Scriptură nu ne dă dreptul de a respinge autenticitatea cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum fac ateii.

Unii resping Evanghelia din ceea ce ei consideră a fi motive superioare. Aceştia spun că Evanghelia nu poate fi practicată, că principiile sale morale nu sunt viabile în viaţă. Şi, într-adevăr, Evanghelia este non-viabilă dacă vom privi stilul de viaţă contemporan ca fiind firesc, rezonabil şi invariabil. Cu toate acestea, am văzut unde duce această viaţă aşa-zis firească. Scopul său final duce inevitabil la moarte şi la auto-distrugerea omenirii. Răutatea şi ura care domnesc astăzi pot fi eliminate numai prin contracararea lor cu iubirea evanghelică. Însă această iubire, singura capabilă să salveze lumea, să sufle o viaţă peste ea, nu poate exista dacă lumea nu aşază Evanghelia la baza vieţii omeneşti.

Tertium non datur [Nu există o a treia opţiune]. Fie viaţa va fi înnoită de iubirea evanghelică, fie vom vedea ruina catastrofală a umanităţii, înspre care ne conduce ura şi răutatea sa tot mai mare.

Toţi oamenii drepţi, toţi liderii sociali şi politici ar face bine să devină propovăduitori ai iubirii evanghelice; ba mai mult, mărturisitori. Toate acele negocieri şi conferinţe care încearcă să obţină un sistem de pace mondială sunt vise deşarte, însă, în mod surprinzător, oamenii nu înţeleg asta. Ce anume îi împiedică să înţeleagă ? Acelaşi duh al mândriei omului de a-şi impune persoana proprie – duhul antihristului, care nu-l acceptă pe cel al lui Hristos, duhul smereniei şi al blândeţii. Acesta este motivul pentru care ne îndreptăm cu capul înainte către pierzanie şi ne aflăm pe marginea prăpastiei, care este gata să ne înghită.

Să privim mai îndeaproape învăţătura iubirii evanghelice. Fundamentul tuturor lucrurilor este iubirea pură şi adevărată de Dumnezeu, dovedită de dorinţa şi efortul sincer de a împlini poruncile Domnului. Această iubire de Dumnezeu trezeşte în noi sentimentul iubirii aproapelui. Iubirea faţă de aproapele se află în strânsă legătură cu iubirea faţă de Dumnezeu, cea dintâi fiind considerată de Sfânta Scriptură o măsură a iubirii noastre faţă de Dumnezeu. De va zice cineva: iubesc pre Dumnezeu, iar pre fratele său urăşte, mincinos este (I Ioan 4, 20).

Iubirea aproapelui este o nevoie endemică a firii noastre. Omul contemporan nu recunoaşte această nevoie, întrucât este suprimată şi înecată de egoism. Egoismul îl înghite pe om şi nu aduce fericire. Orice act de iubire faţă de aproapele aduce bucurie, înalţă sufletul omului, făcându-l să trăiască un sentiment al luminii, al desfătării duhovniceşti, în timp ce ura şi vrajba întunecă sufletele celor care se dedau lor, asuprindu-le şi deprimându-le. Pentru a confirma veridicitatea acestor spuse, trebuie să privim îndeaproape la propria viaţă personală şi ne vom convinge. Acesta este unul dintre motivele pentru care Sfântul Ignatie, din care am citat deja, a întrebat: ,,Ce poate fi mai frumos şi mai plăcut decât iubirea aproapelui ? A iubi este fericire, a urî înseamnă chin”.

În subconştient, omul contemporan – înrobit şi asuprit de egoism – simte şi el asta. Îi lipseşte iubirea, este chinuit şi tânjeşte după ea, deşi faptele sale s-ar putea să nu o arate. Adesea, vrajba şi ura se manifestă în om ca rezultat al unor nemulţumiri lăuntrice care îl împovărează. Fiind lipsit de lumina şi aerul proaspăt al iubirii, se sufocă în lumea înăbuşitoare a sufletului său, căci nu ştie cum să scape de ea, cum să scape de condiţia sa agonizantă şi deprimantă. Privind la oamenii din apropiere încearcă să găsească pe cineva pe care să dea vina, să se răzbune pe cei din jur, însă nu reuşeşte decât să se cufunde mai adânc în noroiul urii. Acesta caută iubire, însă nu o poate găsi în propria inimă deoarece calea către iubire duce la credinţa în Dumnezeu, iar el, în aroganţa sa, Îl respinge pe Dumnezeu.

Suferind îndurerat fără iubire adevărată, îşi inventează diferite surogate ale iubirii, lucru destul de des întâlnit în vremurile noastre. Credinţa în religia adevărată şi în Dumnezeu este înlocuită de diverse învăţături filozofice, politice şi economice, precum credinţa în democraţie sau într-un anumit lider. Iubirea faţă de aproapele a fost înlocuită cu camaraderia de partid şi de sprijinirea celor care împărtăşesc aceeaşi viziune politică, până la sacrificiu personal. Aceste surogate ale iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele nu sunt nimic altceva decât dovada clară că omul are o nevoie înnăscută de iubire şi că acesta nu poate trăi numai prin respirarea unui aer de ură şi răutate.

Cu toate acestea, iubirea omenească familială sau trupească este inferioară iubirii adevărate evanghelice, fiind o imitaţie ieftină a ei. Şi, deşi în inimile noastre zace o năzuinţă înnăscută către iubirea evanghelică adevărată, aceasta este greu de atins. ,,Să nu socoteşti, iubite frate – spune Sfântul Ignatie – că porunca iubirii aproapelui era atât de aproape de inima noastră căzută. Porunca este de natură duhovnicească, iar inima este stăpânită de sânge şi carne. Porunca este nouă, iar inima noastră este veche. Cu alte cuvinte, iubirea evanghelică adevărată nu ne este accesibilă, în măsura în care noi am coborât dintr-o stare duhovnicească într-una a simţurilor, şi nu trăim după poruncile duhovniceşti, ci după trup.

,,Iubirea noastră firească este denaturată de căderea omului”, spune Sfântul Ignatie. Este otrăvită de egoism. Cel care îşi iubeşte aproapele – rude sau prieteni – într-un mod firesc, îi iubeşte dintr-un grad mai mare sau mai mic de egoism. Această iubire este adesea amestecată cu egoism: iubind aproapele, omul nu iubeşte atât de mult acea persoană, cât propriile sentimente pentru ea, iubind astfel în celălalt nu pe acela, ci pe sine însuşi.

Toate învăţăturile Domnului sunt îndreptate împotriva egoismului. Scopul credinţei creştine este acela de a distruge orice manifestare a egoismului în om, şi astfel de a stârpi egoismul însuşi, de a sădi în loc sămânţa adevăratei iubiri evanghelice duhovniceşti, lipsită de orice urmă de egoism. Din acest motiv, Evanghelia nu pune preţ pe nimic din ceea ce este al trupului şi de natură pur sentimentală, provenit din sentimentele inimii fireşti. Mântuitorul merge până într-acolo, încât spune: Să nu socotiţi că am venit să pun pace pre pământ; nu am venit să pun pace, ci sabie. Că am venit să despărţesc pre om de tatăl său şi pre fiică de mama sa, şi pre noră de soacra sa. Şi vrăjmasii omului, casnicii lui (Matei 10, 34-36).

Aceste cuvinte ar putea să pară pentru mulţi greu de înţeles şi chiar îndoielnice. Ideea este că iubirea trupească, firească şi egoistă interferează cu adevărata iubire evanghelică şi duhovnicească. Din acest motiv este nevoie să minimalizăm iubirea trupească, să o privim drept ceva cu valoare neglijabilă, pentru a dobândi o iubire evanghelică mai înaltă. Iubiţi-vă aproapele cu o iubire sfântă, curată, fără vreun amestec de egoism, senzualitate sau patimă.

Faptul că iubirea firească este inferioară celei evanghelice este confirmat de experienţa de viaţă. Sfântul Ignatie afirma că ,,până şi cea mai înfocată iubire lumească se poate transforma cu uşurinţă în aversiune sau chiar într-o ură profundă”. ,,Iubirea lumească a fost exprimată chiar şi prin pumnal”.

Până şi cea mai înaltă formă a iubirii fireşti, iubirea maternă, dacă este necontrolată şi nu este pătrunsă de iubirea evanghelică, este de o valoare inferioară. O astfel de iubire îşi doreşte pentru fiii săi bogăţii lumeşti, prosperitate materială şi nu se gândeşte la beneficiile duhovniceşti. Iubirea părintească este adesea iraţională şi provoacă rău copiilor prin indulgenţa în faţa înclinaţiei spre rău şi sprijinul în aspiraţiile şi predispoziţiile egoiste. ,,Iubirea lumească – spune Sfântul Ignatie – le aduce celor dragi un bine pământesc şi nu se îngrijeşte de lucrurile cereşti”. Ceea ce este de neacceptat şi cu adevărat rău pentru viaţa duhovnicească este faptul că iubirea firească este întotdeauna legată de subiectivism şi de nedreptăţirea altora. Cel care iubeşte într-un mod lumesc are o subiectivitate părtinitoare faţă de cel iubit, idealizându-l, refuzând să vadă defectele sale, este mereu gata să-i împlinească toate poftele, să rănească şi să jignească pe alţii de dragul său, ba chiar să comită fărădelegi, dacă aşa îi este pe plac.

Cu alte cuvinte, iubirea firească este oarbă, părtinitoare şi îi înrobeşte pe cei care o trăiesc. Uneori se întâmplă ca o mamă iraţională să-şi aduleze copilul până într-atât încât să-l considere superior altor copii, fiind mereu gata să ia totul de la ceilalţi pentru a da propriului copil. Este evident că această iubire se află în strânsă legătură cu egoismul, întrucât mama care este în stare să rănească alţi copii de dragul alor săi se iubeşte pe sine în chipul propriilor copii.

Iubirea evanghelică adevărată faţă de aproapele este diferită. Ea este în totalitate în şi despre Dumnezeu. Să ne amintim cum le-a răspuns Mântuitorul celor care au venit la El să-I spună că mama şi fraţii Îl aşteptau, pe când El predica: Cine este mama mea şi care sunt fraţii mei ? Şi tinzându-şi mâna sa spre ucenicii săi, au zis: iată mama mea şi fraţii mei. Că oricine va face voia Tatălui meu celui din ceruri, acela este fratele meu şi sora şi mama mea (Matei 12, 48-50). Spunând aceasta, Domnul nu S-a lepădat fireşte de mama Sa, pentru care avea un deosebit respect filial şi căreia îi purta de grijă ca un fiu iubitor. Mântuitorul nu a vrut decât să evidenţieze că legătura duhovnicească prin iubirea evanghelică este mai presus decât cea a legăturilor familiale, fireşti, şi că iubirea duhovnicească ar trebui să fie întotdeauna pe primul loc.

Iubirea duhovnicească nu cunoaşte părtinire. Este rezonabilă şi disciplinată, căutând adevăratele comori – cele duhovniceşti, iar nu cele pământeşti, amăgitoare şi adesea vătămătoare. Iubirea duhovnicească – sfântă, curată, liberă şi cu totul dumnezeiască – presupune lucrarea în suflet a Sfântului Duh. Doar cel care are o iubire duhovnicească, sfântă faţă de aproapele îşi doreşte să-l ajute mai presus de toate în ceea ce este cel mai important: dobândirea mântuirii sufletului, progresul duhovnicesc, apropierea de Dumnezeu. Astfel ţelul fiecăruia dintre noi care are simţăminte de iubire faţă de cineva este acela de a curăţi această iubire de patimi nocive, de a încerca să o transforme într-o iubire cu adevărat duhovnicească, raţională şi sfântă.

Sfântul Prooroc Ieremia

Desigur, acest lucru nu este posibil decât prin credinţa în Dumnezeu şi iubirea faţă de El. Societatea contemporană este lipsită de adevărata iubire evanghelică, fiind mânată doar de mândria de auto-impunere şi, negându-L pe Dumnezeu, rămâne surdă în faţa oricărei dovezi de iubire faţă de El. Tendinţa societăţii contemporane, această înclinaţie către a se opune lui Dumnezeu este, în esenţă, principalul şi probabil unicul motiv pentru care este lipsită de iubire. Or, fără iubire nu poate exista viaţă. Iubirea înseamnă viaţă, iar vrajba şi ura, care apar întotdeauna când iubirea dispare, duc la moarte.

Aceasta este întocmai situaţia cu care ne confruntăm acum. Ani de-a rândul am simţit suflul ameninţător al morţii. Şi apoi, chiar acum că războiul a luat sfârşit, simţim că nu există pace în sufletul omului. Pacea lui Hristos nu se găseşte în inimile oamenilor. Fără iubire nu va exista niciodată pace, ci numai vrăjmăşie, lucru care va duce omenirea la auto-distrugere. Acesta este motivul pentru care, din păcate, ne amuzăm atunci când citim despre conferinţe de pace şi negocieri menite să stabilească o pace de durată pe pământ. Aici, cuvintele profetice ale lui Dumnezeu se împlinesc cu adevărat. Oameni necugetaţi strigă pace, pace; şi unde este pace ? (Ieremia 6, 14)

Deoarece, aşa cum a proorocit Proorocul Ieremia despre vremurile noastre, de la cel mic al lor până la cel mare, toţi au făcut fărădelege, de la preot şi până la proorocul cel mincinos, toţi au lucrat cele mincinoase. […] Ruşina-se-vor căci au săvârşit fărădelege, şi nu s-au ruşinat ca cei ce se ruşinează, şi necinstea sa nu o a cunoscut (Ieremia 6, 13-15).

Fără Hristos, pacea este de neconceput, căci numai iubirea Sa evanghelică poate oferi o pace durabilă şi adevărată. Pace las vouă, pacea mea dau vouă; nu precum lumea dă, eu dau vouă (Ioan 14, 27), le-a spus Iisus ucenicilor în timpul Cinei celei de taină. Oricine ar vrea să dobândească acea pace adevărată pe pământ trebuie să o câştige nu prin conferinţe de pace, unde totul se bazează pe minciună şi rea-credinţă, ci prin pacea lui Hristos, prin sădirea dragostei Evangheliei lui Hristos în inimile oamenilor.

 

VI. Retrezirea conştiinţei

Conştiinţa ! Să fie acesta un lucru despre care putem îndrăzni să vorbim în vremurile noastre ? De fapt, numai preoţii îşi permit acest lux, întrucât aceştia sunt chemaţi întotdeauna să propovăduiască Adevărul lui Dumnezeu. Alţii, destul de curajoşi cât să vorbească despre aceasta, riscă să fie catalogaţi drept incorigibili, excentrici naivi, dacă nu cumva nebuni de-a binelea.

Şi, într-adevăr, cine din vremurile noastre ruşinoase se gândeşte la conştiinţă ? Cine îi ascultă cu adevărat glasul ? Nu cumva însuşi conceptul conştiinţei este considerat a fi o noţiune arhaică ? Aceste întrebări pot fi puse pe bună dreptate dacă ne uităm cu atenţie la omul contemporan, la viaţa sa politică, personală, familială şi socială. Majoritatea contemporanilor noştri trăiesc şi se poartă ca şi cum nu ar avea conştiinţă. Acest lucru devine evident atunci când comparăm viaţa politică a oamenilor din ziua de astăzi cu cea din trecut. Cinismul total al scenei politice actuale nu încetează să ne uimească.

Într-adevăr, sunt şi oameni naivi care se agaţă de credinţa în progresul moral al omului. ,,Exageraţi – mi s-a spus. Prezentaţi situaţia într-un mod mult mai pesimist decât în realitate. Vremurile în care trăim nu sunt chiar aşa de rele. În trecut, situaţia era mult mai gravă, iar oamenii nu erau mai buni decât cei de astăzi. Criticarea prezentului şi lauda trecutului este ceva comun”. Există un sâmbure de adevăr în afirmaţia aceasta, însă întrucât cei care le emit consideră că omenirea se află pe calea progresului moral, nu este de mirare că se înşală teribil. Nimeni nu va contrazice faptul că au fost perioade în trecut când decăderea morală, cruzimea şi brutalitatea depăşeau condiţia curentă a omului. Existau oameni în trecut care îşi ignorau conştiinţa, purtându-se de-a dreptul ruşinos. Cu toate acestea, noi nu vorbim despre oameni sau despre evenimente excepţionale şi fenomene petrecute în istoria omenirii. Vorbim despre un duh predominant şi direcţia vieţii omului, în general.

Luând în seamă acest punct de vedere mai amplu, faptele indică mai degrabă un regres decât un progres. În inimile oamenilor, răul începe să câştige teren. În zilele noastre, răul se manifestă rareori în mod direct, cu ostilitate. Pe măsură ce trece timpul, acesta devine din ce în ce mai priceput în a se ascunde sub chipul binelui. Mulţi neglijează adesea faptul că, în trecut, oamenii care comiteau infracţiuni înţelegeau de obicei că era rău ceea ce făceau şi se căiau adesea şi doreau să îndrepte ceea ce au săvârşit. Spre deosebire de ei, majoritatea contemporanilor noştri au pierdut conceptul de rău. Atunci când aceştia fac rău, o vor face cu sânge rece şi fără nici o emoţie. Sunt amorţiţi la orice înţepătură a conştiinţei, şi astfel nu văd nici un motiv pentru care să se pocăiască. Sfinţii Părinţi au definit cu iscusinţă însuşirea caracteristică a condiţiei morale a omului contemporan drept ,,insensibilitate de piatră”.

Până şi jurisprudenţa laică, având chiar rădăcini păgâne, face o diferenţă între infracţiunile comise la înfierbântarea nervilor şi cele premeditate. Urzeala crudă, nemiloasă şi egoistă, cu nepăsare faţă de bunăstarea altora – iată ce caracterizează îndeosebi vremurile noastre. Cuvintele profetice ale Mântuitorului cu privire la vremurile ce aveau să vină s-au împlinit: Şi pentru înmulţirea fărădelegii, va răci dragostea multora (Matei 24, 12). Mulţimea nelegiuirilor, încălcarea legilor lui Dumnezeu duc la ,,pierderea dragostei multora”, întrucât oamenii devin cruzi, insensibili şi nemiloşi unul faţă de altul. Când credinţa în Dumnezeu este respinsă, la fel se întâmplă cu ideea de păcat şi nevoia de pocăinţă, iar oamenii se transformă în nelegiuiţi cu sânge rece, capabili de orice atrocitate în goana după câştigul propriu.

În timpul războiului, am asistat la o transformare a comportamentului uman în cel animalic. Mă refer la bombardarea nemiloasă a cartierelor civile paşnice din Belgrad chiar în ziua marelui praznic al Sfintelor Paşti, imediat după săvârşirea sfintei liturghii în biserici. La polul opus, în primul război mondial, în timpul marilor sărbători, ambele părţi combatante au încetat activităţile militare, şi-au făcut urări şi chiar daruri unii altora. La o distanţă de numai 20 ani vedem astfel acest ,,progres” la nivelul cruzimii umane. Regresul indică o pierdere completă a conştiinţei. Sunt multe astfel de exemple în orice sferă a activităţii umane: în familie, în viaţa socială şi politică.

În viaţa de familie vedem instabilitatea fără precedent a legăturilor maritale, cu o rată crescută a infidelităţii şi a divorţului, lipsa de respect îngrijorătoare a copiilor faţă de părinţi, negarea autorităţii bătrânilor, urmărirea interesului propriu, perversitatea şi dezmăţul fără ruşine. Pe frontul social, lumea este divizată, însoţită de calomnii răutăcioase şi ură, lipsa înţelegerii, refuzul de a lucra împreună pentru binele societăţii. Sub masca ajutorării altora urmăm calea îngustă a propriilor ţeluri egoiste: înşelăciune, şantaj, făţărnicie şi minciună. Putem caracteriza politica internă şi externă a multor popoare contemporane şi pe conducătorii lor în acelaşi fel.

În trecut, în ciuda brutalităţii lor, războaiele erau purtate pentru un scop nobil şi aveau anumite principii şi restricţii în privinţa actelor de cruzime. Şi nu numai că se dădeau tratate la care ţările aderau cu respect, dar existau şi înţelegeri verbale din partea guvernelor care erau respectate. Acum observăm că aceste tratate nu sunt decât nişte bucăţi de hârtie, lipsite de însemnătate. Acest lucru nu ne miră, odată ce conducătorii nu Îl iau în considerare pe Dumnezeu sau legea Sa, căci ei îşi câştigă puterea politică prin fraudă şi mită, fără nici o intenţie de a sluji nevoilor neamului. Cei oneşti şi respectabili se feresc de cârma guvernului şi nu doresc să devină părtaşi la faptele sale murdare. Pe de altă parte, nimic nu poate sta în calea celor imorali, spre a-i împiedica să obţină puterea, confortul personal şi câştigul material, să-i dea pe toţi ceilalţi la o parte şi chiar să-i omoare pe cei care le stau în cale.

,,Aşa stau lucrurile de când lumea”, vor râde unii. Da, au fost situaţii şi în trecut, când, dacă pot spune astfel, ,,oamenii îşi scoteau ochii”, însă acestea erau doar nişte excepţii. Acum conducătorii oneşti şi nobili sunt o excepţie şi rareori reuşesc să supravieţuiască în lumea politică, deoarece stau în calea celor care vor să-şi continue afacerile murdare şi care încearcă să-i înlăture de la putere. Două exemple izbitoare sunt cel al asasinării regelui Alexandru al Iugoslaviei şi otrăvirea patriarhului Serbiei, Varnava. Trebuie să fim cu adevărat orbi ca să nu vedem modul trist în care înaintează omenirea, pierzându-şi conştiinţa. Lipsa conştiinţei este un semn distinctiv al timpurilor noastre, sau, cum ar spune alţii în spirit de glumă, în atemporalitatea noastră.

Cu toate acestea, oricât de imorală a devenit omenirea, nu putem afirma că aceasta şi-a pierdut cu totul conştiinţa. O putem suprima, dispreţui, ne putem preface că nu este acolo, însă nu o putem îndepărta pe deplin. Doar pentru că omul se poartă ca şi cum conştiinţa sa ar fi inexistentă, aceasta nu înseamnă că este adevărat, întrucât ea este vocea lui Dumnezeu în sufletul omului, al cărei scop este acela de a deosebi între bine şi rău, de a-l cultiva pe primul şi de a-l evita pe cel din urmă. Vocea lui Dumnezeu nu poate fi redusă la tăcere. Omul o poate dispreţui, o poate ignora, poate să nu-i dea importanţă, însă aceasta va continua să dăinuie în sufletul său. Mai devreme sau mai târziu, în viaţa aceasta ori în cealaltă, conştiinţa se va impune cu toată puterea, ca un judecător aspru şi nemilos al omului, judecătorul tuturor faptelor, gândurilor, sentimentelor şi trăirilor sale în care s-a complăcut.

Poate conştiinţa să fie distrusă dacă este una dintre cele mai importante manifestări ale duhului uman nemuritor ? Desigur că nu. Ea este o parte inerentă a oricărei persoane, indiferent de statutul său moral. ,,Când Dumnezeu a creat omul – spune Avva Dorotei –, a sădit într-însul ceva sfânt, ceva asemănător cu o scânteie, lumină şi căldură, ceva ce luminează mintea şi îi arată ce este bine şi ce este rău: acest lucru se numeşte conştiinţă şi este o lege a firii”. Sfântul Apostol Pavel numeşte conştiinţa fapta legii scrisă întru inimile sale (Romani 2, 15), în inima oamenilor. Cu toate acestea, conştiinţa nu este doar o lege. Potrivit definiţiei mai profunde a Sfântului Teofan Zăvorâtul, ,,conştiinţa este legiuitorul, păzitorul şi executorul legii”. Nu numai că ne arată ceea ce este şi ce nu este nevoie să facem, însă ,,arătându-ne ce trebuie să facem ne impune cu tărie să împlinim acel lucru” şi ,,răsplăteşte prin mângâiere împlinirea, dar pedepseşte cu remuşcări neascultarea”.

Ştim că sufletul are gânduri, sentimente şi dorinţe, ca parte a vieţii psihice. Duhul omului – duhul de sorginte dumnezeiască înălţat în el –, precum sufletul, are propriile gânduri, sentimente şi dorinţe, însă la un nivel mai înalt. În acest sens, Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov numeşte conştiinţa ,,un sentiment subtil, vesel, al duhului, care distinge binele de rău. […] Acest sentiment distinge binele de rău mai limpede decât mintea. Este mai dificil să înşeli conştiinţa decât mintea, iar conştiinţa duce o luptă îndelungată cu mintea amăgită, încătuşată de voinţa iubitoare de păcat. Cu alte cuvinte, nici un argument sau scuză a minţii nu poate închide gura conştiinţei, care continuă să se exprime. Dacă este aşa, vă veţi întreba: de ce au încetat oamenii să o ia în seamă ?

Există anumite motive pentru aceasta. Conştiinţa este asemeni unui instrument foarte delicat şi sensibil, care trebuie mânuit cu grijă. Mânuirea neglijentă poate strica asemenea instrumente, iar ele nu mai pot să-şi îndeplinească scopul. La fel funcţionează conştiinţa: devine dură şi insensibilă din cauza unei atitudini nepăsătoare şi neglijente. Este imposibil să ucizi conştiinţa, dar ea se poate amorţi, asurzi şi adormi. Sfinţii Părinţi ne-au învăţat că acest lucru se întâmplă ca o consecinţă a păcatului intenţionat: ,,Păcatul – spune Sfântul Ignatie – lasă o urmă adâncă asupra conştiinţei. O viaţă plină de păcate o înăbuşă”.

Aşa se poate explica lipsa conştiinţei în zilele noastre. Mândria omului de a se auto-impune l-a determinat să se proclame pe sine dumnezeu. Toate gândurile, sentimentele şi dorinţele sale sunt acceptate drept lucruri complet fireşti şi legitime. Nu există ideea de păcat. Pentru un asemenea om, totul este permis. Vocea conştiinţei este respinsă cu indignare, ca un vestigiu al timpurilor trecute, ca o superstiţie care-l împiedică pe omul-dumnezeu să trăiască pentru plăceri.

Au apărut unele teorii ştiinţifice care şi-au propus să explice conştiinţa. Cât de adânc sapă mintea pentru a justifica voinţa iubitoare de păcat ! Potrivit acestor oameni de ştiinţă, conştiinţa este un ansamblu de fenomene emoţionale fără nici o componentă dumnezeiască. Se bazează pe instinctul primar al auto-conservării şi îi dictează omului ce ar trebui să facă pentru a evita să-şi facă rău în această viaţă pământească. De exemplu, îi sugerează să nu facă rău altora, pentru ca nici ei, la rândul lor, să nu-i facă rău. Ar trebui să facă bine, pentru ca şi alţii să răspundă la fel. Cu alte cuvinte, conştiinţa este un mecanism foarte simplu, care s-a dezvoltat din cele mai banale şi egoiste motive. Ca orice alt sentiment, aceasta poate să se înşele şi să fie oarbă. Aşadar, nu este nevoie să trecem gândurile prin filtrul conştiinţei, căci omul de astăzi este atât de avansat în comparaţie cu strămoşii săi necivilizaţi, care se foloseau de ea, încât acesta poate acţiona numai pe baza raţiunii. Putem fi de acord cu această abordare ,,ştiinţifică” ? Asemenea oameni de ştiinţă şi-au amorţit propria conştiinţă.

Unii s-ar putea întreba: de ce uneori conştiinţa ne sugerează să facem ceva total opus instinctului de supravieţuire şi care chiar ne ameninţă cu sărăcia şi moartea ? De exemplu, cineva ar putea fi îndemnat de conştiinţă să-şi împartă ultima bucată de pâine cu alţii, să-şi dea viaţa pentru a o salva pe a altora. Să ne amintim cu câtă bucurie au îndurat primii creştini mucenicia în numele lui Hristos şi câte lipsuri şi nevoinţe au îndurat monahii pentru El. Cu adevărat, sursa conştiinţei este de natură dumnezeiască şi în nici un caz nu este o consecinţă firească a eului uman.

Întrucât fericirea din viaţa aceasta, precum şi cea din viaţa viitoare constau în împlinirea voinţei Domnului, Sfinţii Părinţi, experţi în viaţa duhovnicească, ne îndeamnă să acordăm o atenţie sporită conştiinţei noastre. Dacă facem astfel, spun ei, aceasta ne va arăta cu exactitate şi certitudine voia limpede şi nemijlocită a lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi o numesc ,,păzirea propriei conştiinţe”. Avva Dorotei a definit acest lucru drept ,,abţinerea de orice natură de la împiedicarea conştiinţei de a ne judeca, ascultarea ei chiar în cele mai amănunţite aspecte”. Ascuţişul conştiinţei este foarte sensibil şi trebuie păstrat cu grijă. Dacă omul încalcă ceea ce dictează conştiinţa, din cauza slăbiciunilor şi patimilor sale, va trebui să verse lacrimi de pocăinţă”.

Până şi lucrurile mărunte sunt importante. ,,Din pricina acestor lucruri mărunte ajungem să le dispreţuim pe cele mari”, spune el. ,,Când spune ‘dar ce contează dacă spun cuvântul cutare, dacă mănânc bucăţica asta sau dacă îmi desfăt privirea cu asta ?’, acea persoană deprinde obiceiuri rele şi riscă să treacă treptat în insensibilitate. Căci atât viciile, cât şi virtuţile, încep prin lucruri mărunte şi conduc la altele mai mari, fie că sunt bune sau rele”. Omul ar face bine să urmeze aceste sfaturi înţelepte şi totuşi simple, care ar fi prevenit situaţia catastrofală în care ne aflăm, în care conştiinţa este înăbuşită, iar condiţia ,,nesimţirii împietrite” predomină.

Singura scăpare este să ne păzim conştiinţa. Sfinţii Părinţi disting patru căi de a face acest lucru: prin relaţia cu Dumnezeu, cu aproapele, cu lumea din jur şi cu sinele. Aceasta înseamnă împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Să facem tot posibilul şi să evităm să ne rănim aproapele, să tratăm lucrurile materiale cu grijă, amintindu-ne că sunt daruri ale lui Dumnezeu, şi să nu facem excese; să ne amintim valoarea înaltă a omului, care este ,,chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, şi că avem obligaţia de a prezenta acel chip în curăţie şi sfinţenie înaintea lui Dumnezeu.

Cel care îşi păzeşte astfel conştiinţa va observa că ea îl va călăuzi întotdeauna în direcţia cea bună, în orice împrejurare. Omul acela este împlinit, are un drum sigur în viaţă, este caracterizat de pace şi echilibru, nefiind chinuit de îndoieli sau griji. Pentru el, totul este limpede, căci are o călăuză credincioasă şi de încredere – conştiinţa, care îl conduce direct pe cărarea către Dumnezeu. Un asemenea om simte o pregustare a binecuvântării raiului înlăuntrul sufletului său, a deprins esenţa fericirii în această lume, o taină necunoscută multor suflete neliniştite, care se opun la ceea ce le dictează conştiinţa.

Consecinţele ignorării conştiinţei sunt cutremurătoare, întrucât duc la insensibilitate, împietrirea inimii, pierderea înfăţişării umane şi bestialitate. Toate acestea le putem vedea limpede în unele exemple expresive ale timpurilor apocaliptice pe care le trăim. Omul a devenit mai înfricoşător decât orice animal. Conştiinţa sufocată se va trezi mai devreme sau mai târziu în fiecare om în parte. Vai de cei care au călcat-o în picioare cu neruşinare: chinuiri de neînchipuit îi aşteaptă pe cei a căror conştiinţă s-a trezit prea târziu pentru a se mai putea pocăi.

Singura cale de mântuire a omului contemporan este pocăinţa şi împăcarea conştiinţei în această viaţă pământească. Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti pre cale cu dânsul, ca nu cumva pârâşul să te dea judecătorului, şi judecătorul te va da slugii şi în temniţă vei fi aruncat. Amin zic ţie: nu vei ieşi de acolo, până nu vei da codrantul cel mai de pre urmă (Matei 5, 25-26). Pârâş este conştiinţa. Este numită astfel pentru că se opune în mod constant voinţei răuvoitoare şi ne aminteşte ceea ce ar trebui să facem şi ce nu, pedepsindu-ne pentru ceea ce nu ar trebui, dar totuşi facem. De aceea, Domnul o numeşte pârâş. ,,Calea – spune Sfântul Vasilie cel Mare – este lumea aceasta”. Aşadar, pentru a evita chinurile groaznice şi infernale ale agoniei conştiinţei fără de speranţă, trebuie să fim împăcaţi cu ea încă din viaţa aceasta, ascultând cu atenţie ceea ce ne dictează. Este singura cale a mântuirii la care ne cheamă Biserica prin cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos Însuşi, Capul Bisericii: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 4, 17). Cât despre majoritatea contemporanilor noştri, care nu ascultă de această chemare, care Îl resping pe Domnul şi pe cei credincioşi Lui şi Bisericii, trebuie să recunoaştem că nu au nici o speranţă la mântuire. Răul a devenit o a doua natură pentru ei şi de aceea viaţa omului modern întruchipează un tablou atât de deprimant: atunci când conştiinţa a fost încălcată, nimic bun nu poate ieşi din asta.

 

VII. Concepţia creştină despre libertate

Şi veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va slobozi pre voi (Ioan 8, 32).

 

Cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a făcut creaţiei Sale a fost libertatea. Omul a fost creat pentru a fi liber. Stă în voinţa sa dacă alege o cale sau alta în viaţă. Stă în voinţa sa dacă Îl ascultă pe Dumnezeu sau nu, dacă Îl cinsteşte pe Dumnezeu ca pe Tatăl său ori dacă Îl respinge. Această libertate a voinţei a fost pecetea chipului şi asemănării omului cu Dumnezeu. Şi tot libertatea voinţei a fost cea care a definit demnitatea omului – o demnitate care l-a înălţat cu mult înaintea altor făpturi.

De ce l-a înzestrat Dumnezeu pe om cu o voinţă liberă ? Acest lucru este destul de limpede: unicul motiv pentru care Dumnezeu l-a creat pe om a fost iubirea. Iar iubirea întotdeauna doreşte ceea ce este mai bine pentru cel iubit. Ba mai mult, iubirea doreşte o împărtăşire liberă – iubire în schimbul iubirii – fără să fie forţată în nici un fel. Doar o astfel de iubire are valoare: iubirea care curge liber dintr-o inimă iubitoare, fără nici o silire sau constrângere. Dumnezeu-Tatăl, în imensa Lui iubire, aştepta tocmai acest tip de iubire de la omul liber pe care l-a creat. Şi-a dorit ca omul pe care l-a creat şi asupra căruia a aşezat numeroase daruri să-L iubească şi să-I slujească de bunăvoie, fără nici o constrângere, precum un fiu iubitor slujeşte pe Tatăl cel iubit. Aceasta este însemnătatea darului voinţei libere.

Dar vai, omul nu şi-a ţinut demnitatea înaltă, nu s-a ridicat la nivelul aşteptării iubirii lui Dumnezeu şi nu şi-a păstrat darul măreţ al libertăţii dumnezeieşti. Acesta şi-a folosit libertatea în scopuri greşite şi a căzut în cea mai josnică robie. Cunoaştem bine lucrul acesta. Diavolul a pizmuit omul primordial, a urât starea sa binecuvântată şi comuniunea lui cu Dumnezeu-Tatăl cel iubitor, decizând să-l alunge de lângă El. Aceasta este o caracteristică a tuturor făpturilor rele. Ele nu pot suporta oamenii buni, pe cei pe care-i bucură binele, ci vor să-i determine a fi cu toţii răi şi astfel să-i facă la fel de nefericiţi şi de necunoscători faţă de lumină şi bucurie ca ele. Pentru diavolul care se tăvălea în abisul răului, lipsit de binecuvântarea comuniunii cu Dumnezeu, a fost o agonie cumplită să vadă binecuvântarea primilor oameni. De aceea a vrut să-i aducă în aceeaşi stare în care se afla el, adică de respingere şi izolare de Dumnezeu. Făcând aceasta, făpturile rele găsesc un fel de mulţumire de sine, o alinare a zbuciumului pe care-l trăiesc.

Ştim deja că diavolul a reuşit să-şi împlinească scopul şi că a reuşit să facă aceasta prin arma sa de bază: clevetirea împotriva lui Dumnezeu. Acesta L-a clevetit pe Dumnezeu în faţa primilor oameni. A instaurat în ei un sentiment al neîncrederii faţă de Dumnezeu şi, în acelaşi timp, ura faţă de El în locul iubirii, considerându-L duşmanul lor.

Izgonirea din Rai, manuscris

Înzestrându-l pe om cu voinţă liberă, Dumnezeu i-a dat o poruncă foarte uşor de îndeplinit pentru a-şi întări şi îndrepta voinţa către bine: să nu mănânce rodul pomului cunoaşterii binelui şi răului. Nu ar fi putut să existe o poruncă mai uşoară. În rai erau atât de mulţi pomi încărcaţi cu roade delicioase puse la dispoziţia omului, din care se putea desfăta mâncând oricât voia. Era nevoie să mănânce tocmai din fructul oprit ? Nu. Cu toate acestea, omul primordial, încântat şi păcălit de diavol, a mâncat. Mâncând din el, îndată a simţit gravitatea faptei sale. Conştiinţa sa l-a făcut să înţeleagă îndată cât de bine este să-L asculţi pe Dumnezeu, să faci voia Sa, şi cât de rău este să nu-L asculţi, să încalci voia Creatorului. Aşadar, pomul care la început era numit în Scriptură pomul care este în mijlocul raiului a fost numit pomul ştiinţei binelui şi a răului după căderea primilor oameni, întrucât le-a permis să vadă ce este bine pentru ei şi ce este rău.

 

Unde i-a dus încălcarea poruncii lui Dumnezeu pe strămoşii noştri ?

Refuzând să-L asculte şi să-L iubească pe Dumnezeu, aceştia au căzut în cea mai amară robie a diavolului. Înainte de cădere, oamenii erau complet liberi şi drepţi, însă necunoscând categoria binelui şi răului. Ei nu ştiau diferenţa dintre bine şi rău, pentru că nu cunoscuseră încă răul, iar sufletele lor erau îndreptate direct, firesc şi fără mijlocire către Dumnezeu, sursa a tot binele. După cădere, diferenţa dintre bine şi rău a devenit limpede pentru aceştia. Însă, în ciuda faptului că efectele distrugătoare asupra omului începuseră să devină evidente, răul a început să-i atragă şi să le înrobească libera voinţă atât de mult, încât au devenit complet lipsiţi de libertatea dăruită de Dumnezeu, aflându-se robi ai sursei răului, diavolul. Rezultatul a fost cel pe care Sfântul Apostol Pavel îl descrie atât de elocvent:

Că ceea ce lucrez, nu ştiu; că nu care voiesc eu, aceasta fac; ci care urăsc, aceea lucrez. Iar de fac aceasta, care nu voiesc, laud legea că este bună. Iar acum nu eu fac aceea, ci păcatul care locuieşte întru mine. Pentru că ştiu că nu locuieşte întru mine, adică în trupul meu ce este bun, că a voi se află în mine, iar a face binele nu aflu. Că nu fac binele care voiesc, ci răul care nu-l voiesc, acela fac. Iar de fac aceasta care nu voiesc eu, iată nu fac eu aceasta, ci păcatul care locuieşte întru mine. Aflu drept aceea, legea mie celui ce voiesc să fac binele, că ce este rău, la mine se află. Că împreună mă veselesc cu legea lui Dumnezeu după omul cel dinlăuntru. Dar văz altă lege întru mădularele mele, oştindu-se împotriva legii minţii mele şi dându-mă pre mine rob legii păcatului, care este întru mădularele mele. Ticălos om sunt eu ! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia ? (Romani 7, 15-24).

Cu alte cuvinte, după căderea omului, păcatul a pătruns atât de adânc în natura acestuia, încât, deşi omul nu şi-a pierdut în totalitate libertatea dăruită de Dumnezeu şi înclinaţia către bine, a devenit, potrivit cuvintelor apostolului, un prizonier al legii păcatului.

Mai mult decât atât, ca rezultat al degradării firii umane prin păcat, puterile sale au slăbit atât de mult, încât a devenit extrem de greu pentru acesta să se lupte de unul singur cu ispitele. Răul devenise mai puternic ca niciodată, făcându-şi adăpost în sufletul omului. În cele din urmă, voinţa umană a ajuns atât de înrobită, încât devenise, în sensul propriu al cuvântului, un sclav al răului, al diavolului. Diavolul devenise adevăratul împărat şi stăpân al neamului omenesc, transformând viaţa oamenilor într-un iad. ,,Diavolul – ne spune Sfântul Simeon Noul Teolog – a semănat ura în rândul oamenilor, înşelându-i să o iubească. Şi astfel aceştia se ridică unii împotriva altora, crezând că împlinesc voia lor, dar nu înţeleg că astfel îi slujesc diavolului şi devin robii lui”.

Oroarea condiţiei omului stă în alienarea care i-a afectat mintea. Acesta are impresia că face totul după voia sa, că acţionează complet independent, dar, în realitate, nu face decât să împlinească voinţa stăpânului său, diavolul. ,,Această hărţuire între oameni – continuă Sfântul Simeon –, această prădare, acest abuz şi întreaga nedreptate nu sunt altceva decât consecinţe ale acestei robii. Cei care au căzut în ea au devenit lipsiţi de umanitate, mândri şi fără scrupule. Ei nu mai simt nici un fel de compasiune faţă de ceilalţi şi nici nu pricep propria condiţie amarnică, de robie faţă de diavol. Nepricepând condiţia lor, aceştia nu caută să o depăşească. Toţi aceşti oameni […] din cauza înrobirii lor de către diavol, sunt părtaşi ai lui, fiind depărtaţi de Dumnezeu şi fără acces la casa Lui cea veşnică”.

Domnul, Cel care l-a creat pe om din imensa Lui dragoste, desigur că nu a putut, aşa cum spune o frumoasă rugăciune, ca ,,în marea Sa milostivire, să-l vadă pe om chinuit de diavol”[4]. ,,Însă a fost nevoie de o mare putere pentru a-l scăpa pe om din mâinile diavolului, care îl înrobise şi îl ţinea prizonier. Şi nu există o putere mai mare decât cea a Unuia Iisus Hristos Domnul, puterea lui Dumnezeu-Tatăl”, spune Sfântul Simeon.

Aşadar, pentru a-i reda omului libertatea iniţială, dumnezeiască, Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât pe pământ, chip de rob luând (Filippeni 2, 7), pentru a nimici puterea şi stăpânirea diavolului asupra neamului omenesc. Prin pătimirile Sale pe cruce şi Învierea din morţi cea slăvită, Acesta a zdrobit stăpânirea diavolului şi a trimis asupra ucenicilor şi apostolilor Săi, şi prin ei asupra tuturor credincioşilor, harul Sfântului Duh, ca putere a lui Dumnezeu care tămăduieşte toate rănile păcatului. Acesta a recondiţionat şi a întărit forţele naturale ale omului, care îi fuseseră date la facere, inclusiv voinţa liberă, eliberându-l din robia diavolului. Din acel moment, oricine crede în Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat şi acceptă învăţăturile Sale şi le aplică în viaţa sa, va deveni liber din nou. Domnul Însuşi le-a zis aceasta evreilor care credeau în El: De veţi petrece voi întru cuvântul meu, cu adevărat ucenici ai mei sunteţi; şi veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va slobozi pre voi (Ioan 8, 31-32).

Evreii au rămas uimiţi de aceste cuvinte. Ei nu au priceput că Iisus Mântuitorul vorbea despre eliberarea din robia păcatului şi, crezând că vorbeşte despre robia lumească, au zis: Sămânţă a lui Avraam suntem, şi nimănui nu am fost robi niciodată; dar tu cum zici: slobozi veţi fi ? Răspuns-au Iisus lor: amin, amin, grăiesc vouă: tot cela ce face păcatul, rob este păcatului. Robul nu rămâne în casă în veac; iar Fiul rămâne în veac. Deci dacă vă va slobozi pre voi Fiul, cu adevărat slobozi veţi fi (Ioan 8, 33-36).

Din aceste cuvinte ale Domnului Iisus Hristos Mântuitorul vedem clar că scopul venirii Sale pe pământ a fost acela de a-l elibera pe om de păcat. Cine crede în Iisus Hristos şi se supune sfintei Sale învăţături devine cu totul liber, adică se eliberează de puterea păcatului, încetează să mai fie rob al păcatului şi devine fiu al lui Dumnezeu. ,,Astfel – spune Sfântul Simeon – cel pe care Domnul îl eliberează este cu adevărat liber pentru că este drept, curat, cinstit, bun, cucernic, iubitor, milostiv, blând şi cumpătat – cu alte cuvinte, este aşa cum ar trebui să fie omul”. De aici rezultă că adevărata libertate este abilitatea de a trăi după voia lui Dumnezeu fără cârtire. Cel asupra căruia păcatul nu are putere şi care fără ezitare merge către desăvârşirea morală ideală este liber.

Experienţa arată că acest lucru este adevărat. Toată lumea ştie din experienţă cât de dureroasă este robia când te afli sub jugul greu al voinţei altcuiva, neputând să faci ceea ce îţi doreşti, ci numai ceea ce ţi se spune. În această stare dureroasă şi de agonie a robiei fără de voie se află oricine se dedă păcatului şi patimilor. Patimile, până şi cele mai neînsemnate înclinări, duc adesea la suferinţe lăuntrice greu de suportat, aducând iadul în sufletul omului. Cel care se dedă patimilor şi viciilor începe să trăiască deja din viaţa aceasta puterea deplină a chinurilor care îl aşteaptă în viaţa viitoare.

Să luăm, de exemplu, o patimă neînsemnată, o astfel de predilecţie aparent neînsemnată cum ar fi cea a fumatului. Nu este ea o robie în formă pură, chinuitoare şi împovărătoare ? Un fumător care nu îşi poate satisface patima pentru fumat suferă amarnic. În dorinţa de a fuma tutun este dispus să renunţe la orice, să sacrifice totul de dragul unei ţigări, pentru a se elibera de această stare de nemulţumire. Fiecare fumător este un rob care a renunţat la libertatea dăruită de Dumnezeu pentru ,,câinele puturos”, aşa cum numeau strămoşii noştri, în spirit de glumă, tutunul. De aceea, Sfânta Biserică condamnă fumatul, aşa cum de altfel critică orice alt obicei păcătos care înrobeşte voinţa omului şi îl privează de pacea şi echilibrul sufletesc.

Pe de altă parte, cel care nu este supus patimilor sau viciilor, care domneşte peste dorinţele păcătoase, se desfată într-o stare de libertate lăuntrică veridică, aducătoare de pace şi bucurie. Sufletul său este plin de lumină şi de sentimentul binecuvântat al ,,păcii dulci, dumnezeieşti”, care nu este nimic altceva decât o pregustare a binecuvântării paradisiace care îi aşteaptă pe cei drepţi.

Această stare de bucurie a libertăţii faţă de păcat nu depinde în nici un fel de bunăstarea exterioară a omului şi nici nu are vreo legătură cu împrejurările externe. Un scriitor foarte talentat, în nuvela sa istorică despre începuturile creştinismului, a descris următoarea comparaţie plină de învăţătură. Un patrician roman, după ce a gustat şi s-a săturat de toate plăcerile vieţii, dezamăgit de viaţa sa fără nici un ţel, plină de deşertăciune, întins pe patul luxos de fildeş ornat cu aur, oftează zicând: ,,Ah, ce nefericit sunt !” În acelaşi timp, sclavul său, întins pe un pat murdar de paie la subsol, ostenit după o zi de muncă, exclamă cu bucurie însă şi cu uşoară emoţie: ,,Ah, cât de fericit sunt ! L-am cunoscut pe Iisus !”

Aceasta este regula generală a vieţii morale. Numai cel care, prin Hristos, s-a eliberat pe sine din robia păcatului şi a ales fără ezitare cărarea luminoasă a vieţii creştine curate şi pline de virtuţi este fericit. Iar cei care continuă să se tăvălească în noroi şi care, prin păcatele lor, slăbesc şi suferă, fiind sclavi ai diavolului, sunt profund nefericiţi căci nu pot găsi împlinirea morală, unicul lucru care aduce fericirea omului în această viaţă.

Astfel, adevărata libertate, aducătoare de fericire, este libertatea în faţa păcatului. Însă este acesta modul în care înţeleg şi contemporanii noştri libertatea ? Este aceasta libertatea pe care o caută ?

Din păcate, nu. Concepţia omului modern despre libertate este complet diferită. Prin urmare, aflat în căutarea unei libertăţi iluzorii, acesta a căzut în cea mai crudă formă de robie. Am stabilit deja faptul că mândria de a se auto-impune este forţa care gestionează viaţa omului modern. Această mândrie L-a respins pe Dumnezeu şi susţine că omul este dumnezeu în sine. Nu există ideea de păcat, ci totul este permis şi îngăduit omului. Orice restricţie, orice constrângere a voinţei lui păcătoase i se pare o încălcare a libertăţii sale. Acesta înţelege libertatea ca pe un drept şi ca pe o oportunitate de a face orice doreşte. Nimeni nu îl poate constrânge pe omul-dumnezeu în libertatea sa. ,,Vreau ! Am dreptul !” a devenit sloganul omului modern. ,,Prin luptă îţi obţii drepturile”, ,,viaţa este o luptă”, ,,lupta pentru existenţă”[5] – aceste sloganuri au ajuns să fie principiile care călăuzesc viaţa omului modern.

Şi, într-adevăr, viaţa a devenit o luptă: o luptă aspră pentru existenţă sau mai degrabă pentru putere, dominaţie, putere exclusivă asupra bunurilor pământeşti. Este firesc. Unul spune: ,,Vreau ! Am dreptul !”, altul: ,,Vreau ! Am dreptul !”, iar al treilea spune acelaşi lucru, adăugând: ,,Nu sunt mai prejos decât ei”, şi tot aşa. Acest lucru duce la un conflict cumplit între voinţele oamenilor şi pretenţiile lor cu privire la dreptul de a face una sau alta sau de a deţine lucruri de valoare în viaţa aceasta. De aici vine invidia, gelozia, rivalitatea, ura, jaful, crima, discordia, războiul – într-un cuvânt, tot ceea ce face viaţa omului un iad. De unde dar provin toate acestea ?

Dintr-o înţelegere greşită a conceptului de libertate. În locul libertăţii în faţa păcatului, oamenii au început să îşi dorească libertatea de a păcătui. Adevărata libertate, libertatea duhului, libertatea creştină a început să fie considerată ,,despotism”, ,,constrângere”, o asuprire a Bisericii, în timp ce propagarea voinţei păcătoase a omului, care duce la robia duhului, a fost transformată într-un ideal de viaţă. Libertatea adevărată a fost înlocuită cu o libertate iluzorie, care duce de fapt la adevăratul despotism, la tirania agonizantă a păcatului. Căci nimic în lume nu asupreşte omul mai mult decât păcatul, decât patimile păcătoase pe care acesta le-a lăsat să îl înrobească.

Putem vorbi cu adevărat despre existenţa voinţei libere la un fumător înrăit, la un alcoolic, la un om care se dedă desfrâului, patimilor, mâniei, mândriei, iubirii de putere şi lăcomiei ? Toţi aceştia sunt oameni nefericiţi, care nu cunosc pacea duhovnicească şi nici bucuria adevărată şi sfântă a vieţii. Aceşti oameni posedaţi de diavoli sunt asemenea demonilor din Evanghelie, care se cutremurau când Iisus Hristos S-a apropiat de ei şi I-au zis: Ce este mie şi ţie Iisuse Fiul lui Dumnezeu celui Preaînalt ? Rogu-te, nu mă munci pre mine (Luca 8, 28). Unui astfel de om libertatea creştină i se pare a fi sclavie, despotism. Potrivit Sfântului Ioan de Kronstadt, ,,omul consideră mersul la biserică, postul, rugăciunea, înfrânarea şi toate învăţăturile şi cerinţele Bisericii ca fiind robie, neştiind că toate acestea sunt cerinţele sufletului său”. Astfel adevărata esenţă a lucrurilor este distorsionată şi înţeleasă greşit de toţi cei care sunt controlaţi de patimi.

Însă întreaga măsură a nenorocirii lor devine evidentă dacă ne amintim de ororile comise de demonizatul din Evanghelie. Acesta nu mai purta haine şi nu locuia în case precum oamenii, ci în morminte. Era atât de înfricoşător pentru ceilalţi oameni şi atât de violent, încât nimeni nu voia să treacă pe unde locuia el. Cu alte cuvinte, îşi pierduse cu totul caracteristicile umanului şi începuse să semene cu un animal sălbatic. Desigur, nu toţi cei care se dedau robiei patimilor capătă o asemenea înfăţişare odioasă, dar în sinea lor, în sufletul lor, nu se deosebesc foarte mult de personajul evanghelic. Aceştia devin sălbatici, tot mai puţin sociabili, cruzi şi aprigi – înfricoşători pentru ceilalţi prin ura şi furia lor sălbatică. Nu trebuie să căutăm foarte departe pentru a găsi exemple în viaţa actuală.

Începând cu epoca umanismului, omul a început să se îndepărteze de Dumnezeu prin felul său de a gândi. Apoi acesta a început să piardă concepţia libertăţii adevărate, a libertăţii creştine, libertatea duhului. Aşa a început căutarea libertăţii iluzorii – libertatea faţă de orice îl reţinea pe om de la instinctele animalice – adică, mai pe înţelesul tuturor, o dorinţă cinică de licenţiozitate şi desfrâu în toate. În numele acestei libertăţi, care duce la o degradare completă a moravurilor şi la nenumărate dezastre pentru omenire, s-au dus toate războaiele, s-au vărsat râuri de sânge, iar violenţa omului a atins cele mai înalte culmi.

Cel mai teribil lucru este că – aşa cum am mai spus – răul a luat în zilele noastre forma binelui şi astfel sloganurile acestor revoluţionari sună foarte tentant. Astăzi, cele mai ademenitoare şi mai moderne sloganuri sunt ,,libertatea conştiinţei”, ,,libertatea presei”, ,,libertatea de exprimare”, ,,libertatea întrunirii” etc. Pentru majoritatea, se pare că aceste ,,libertăţi” sunt întruchiparea libertăţii supreme.

Am văzut acum care a fost rezultatul acestor ,,libertăţi”. În locul libertăţii mult aşteptate şi a raiului pe pământ, acestea au adus robie, nu numai în sensul duhovnicesc, ci şi în cel material. Acestea s-au dovedit a fi necesare numai pentru cei care aveau nevoie de frâu liber pentru a răspândi răul printre oameni şi pentru a-i întoarce unii împotriva altora. În locul libertăţii în faţa răului, acum ne confruntăm cu libertatea de a face rău. Au oamenii nevoie de o astfel de libertate ? Există bucurie în această ,,libertate” ? Sigur că nu. Toată lumea înţelege clar acest lucru, însă continuă să caute cu încăpăţânare ,,libertatea” pentru sine, pe baza denaturării firii pricinuite de păcat. Aşa se intră într-un cerc vicios din care nu se mai poate ieşi: Că nu fac binele care voiesc, ci răul care nu-l voiesc, acela fac (Romani 7, 19).

De ce lupta pentru ,,libertăţile” imaginare duce la robie ? Motivul este pur şi simplu acela că noi nu putem lăsa răul să domnească liber, deoarece atunci când el nu este ţinut în frâu în nici un fel înrobeşte oamenii cu uşurinţă. Acest fapt pare atât de limpede, şi totuşi oamenii nu par să înţeleagă şi mulţi devin susţinători plini de patos ai acestor ,,libertăţi” imaginare. Ce pericol teribil reprezintă, de exemplu, pentru umanitate înşelătoarea ,,libertate a discursului” şi ,,libertatea presei” ! Căci se spune şi se scrie mult mai mult despre ceea ce este rău decât despre ceea ce este bine. Aceste cuvinte vătămătoare ajută la înrobirea inimii şi minţii oamenilor şi mai apoi provoacă o grozavă nefericire şi nenorocire. Este inacceptabil să i se permită unei persoane rău intenţionate să împrăştie răul cu limba şi stiloul său, aşa cum este inacceptabil ca un criminal care fură şi ucide să fie lăsat liber.

Acest raţionament ar trebui să fie limpede pentru toată lumea, însă, în acelaşi timp, puţini sunt cei care mai gândesc astfel în ziua de astăzi. Ei nu înţeleg deoarece factorul decisiv în viaţa lor este însăşi mândria de a se auto-impune care nu poate şi nu vrea să se supună oricăror constrângeri sau limite impuse voinţei umane păcătoase, oricât de rezonabile ar fi acestea. În locul libertăţii adevărate, desfrâul moral a devenit semnul caracteristic al timpurilor noastre. Iar acest desfrâu moral a avut ca efect faptul că oamenii vânzători, obraznici, îngâmfaţi, precum îi numeşte Cuvântul lui Dumnezeu (II Timotei 3, 4), au început să domnească peste cei care sunt modeşti şi conştiincioşi.

Sub pretextul ,,libertăţii”, cei răi şi cei puternici i-au înrobit pe cei buni şi pe cei slabi. Astfel susţinerea ipocrită a libertăţii, chemarea la apărarea drepturilor omului a dus de fapt la distrugerea întregii libertăţi şi la pierderea celor mai elementare drepturi umane. Iar acolo unde această libertate imaginară nu a adus încă o astfel de robie exterioară şi oprimare duhovnicească, domneşte desfrâul moral total, iar oamenii sunt sufocaţi într-o atmosferă de ipocrizie, minciună şi cruzime.

În ce-i priveşte pe susţinătorii libertăţii imaginare, Sfântul Apostol Petru prevesteşte plata pe care aceştia o vor primi în mod inevitabil de la Domnul: Ştie Domnul pre cei binecredincioşi a-i izbăvi de ispită, iar pre cei nedrepţi a-i păzi la ziua judecăţii ca să se muncească; iar mai vârtos pre cei ce umblă după trup întru pofta spurcăciunii şi de domnie nu bagă seamă. Îndrăzneţi, obraznici, slavele hulind, nu se cutremură. Unde Îngerii, cu tăria şi cu puterea mai mari fiind, nu aduc asupra lor înaintea Domnului judecată cu hulă. Iar aceştia ca nişte dobitoace necuvântătoare fireşti, născute spre vânare şi stricăciune, întru cele ce nu înţeleg hulind, întru stricăciunea lor vor pieri; luând plata nedreptăţii, dulceaţă socotind pre desfătarea cea din toate zilele, spurcaţii şi necuraţii, care se hrănesc cu înşelăciunile lor, mâncând cu voi. Ochi având plini de preacurvie şi de păcat nepărăsit, amăgind sufletele cele neîntărite, inimă deprinsă în lăcomie având, fiii blestemului, care lăsând calea cea dreaptă au rătăcit, urmând căii lui Valaam din Vosor, care plata nedreptăţii a iubit; iar mustrare pentru fărădelegea sa a avut: asin necuvântător, cu glas omenesc grăind, a oprit nebunia proorocului. Aceştia sunt izvoare fără de apă, nori care se poartă de vifor, cărora negura întunericului în veac se păzeşte. Pentru că cele semeţe ale deşertăciunii spunând, amăgesc cu pofte trupeşti şi cu înverşunări, pre cei ce cu adevărat au scăpat de la cei ce vieţuiesc întru înşelăciune. Făgăduindu-le slobozenia, singuri robi fiind ai stricăciunii, pentru că ori de ce este cineva biruit de aceea s-a şi robit (II Petru 2, 9-19).

Aceasta este judecata aspră a Cuvântului lui Dumnezeu împotriva apărătorilor libertăţii imaginare, care nu îi oferă omului libertate, ci robia agonizantă a păcatului, iar prin păcat robia de către diavolul însuşi.

Pentru noi, creştinii, în special cei care am fost martori ai roadelor cutremurătoare ale acestor libertăţi imaginare, ar trebui să fie limpede că mântuirea, fericirea şi bunăstarea omenirii nu constau în desfrâu şi nici în dezlănţuirea patimilor, ci în căutarea libertăţii adevărate, a libertăţii creştine, adică eliberarea sufletului de păcatul care îl chinuie.

 

VIII. Păzirea inimii în mijlocul zbuciumului lumesc

Într-o lucrare literară remarcabilă care a ajuns până la noi sub titlul Cuvinte ale Sfinţilor Părinţi, noi găsim următoarea relatare folositoare: ,,Când Avva Antonie contempla judecăţile lui Dumnezeu, el a întrebat: Doamne, de ce unii oameni mor de tineri, în timp ce alţii trăiesc până la o vârstă extrem de înaintată ? De ce unii sunt săraci şi alţii bogaţi ? De ce oamenii răi prosperă, iar cei buni trăiesc în lipsuri ? El a auzit un glas răspunzându-i: Antonie, ia aminte la tine; aceste lucruri sunt după judecata lui Dumnezeu, şi nu-ţi este de folos să ştii nimic despre ele”.

,,Ia aminte la tine !” Aceasta este o povaţă însemnată care ar trebui să fie deviza fiecăruia. ,,Ia aminte la tine !” Adică, fii atent la cugetele, simţămintele, dorinţele şi stările tale emoţionale. Fii atent la tot ceea ce are loc în sufletul tău, în inima ta. Nu îngădui inimii să devină un izvor al răului, pentru că Hristos Mântuitorul Însuşi spune: Din inimă ies gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule (Matei 15, 19).

De unde provin gândurile rele din inimă ? Ele nu se ivesc acolo de voia lor, ci [izvorăsc] din afară. ,,Păzeşte-ţi inima şi cercetează cugetele care intră în ea, care este natura lor ?” Aceasta este învăţătura pe care sfinţii asceţi au lucrat-o pentru a-şi curăţi inimile de patimile păcătoase pe care le-am moştenit. ,,Păzeşte-ţi inima”, adică fii vigilent, ia aminte la tine; urmăreşte cu atenţie tot ceea ce se petrece în colţurile cele mai lăuntrice ale sufletului şi inimii tale, şi nu îngădui să intre nimic nedrept sau necurat. Inimile noastre sunt murdărite cu impresii vătămătoare pe care le primim din afară, din lumea înconjurătoare nouă, care, potrivit apostolului, toată întru cel rău zace (I Ioan 5, 19).

Copiii, după cum ştim, au o inimă curată. Apoi, pe măsură ce ei cresc şi sunt expuşi tot mai mult lumii înconjurătoare, care zace în răutate, inima lor este tot mai murdărită, pierzându-şi curăţia sa iniţială de copil. Copiii încetează treptat să fie copii şi devin adulţi. Adulţii îşi aduc aminte de copilăria lor cu multă afecţiune şi adeseori cu melancolie gingaşă, numind-o o ,,vârstă de aur”, ,,copilăria de aur” a lor. Şi cu adevărat, copilăria este ,,de aur” deoarece aceasta este o vreme a curăţiei inimii, când copilul nu cunoaşte murdarul, răul şi vulgaritatea care străbat lumea adulţilor care nu au fost capabili să-şi păstreze nici măcar în parte curăţia originală a inimilor lor. Doar curăţia inimii dă omului adevărata pace, bucurie şi fericire.

Murdărirea inimii aduce cu ea mâhnire, agonie, chinuri, melancolie, tristeţe – tot ceea ce otrăveşte viaţa omului şi o face grea şi de nesuferit. Iată de ce Hristos Mântuitorul a spus atât de categoric: De nu vă veţi întoarce şi să vă faceţi ca pruncii, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor (Matei 18, 3). Că nu este împărăţia lui Dumnezeu mâncare şi băutură; ci dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt (Romani 14, 17). Dreptatea, pacea şi bucuria pot sălăşlui doar într-o inimă curată, de copil. Prin urmare, cei care doresc să aibă parte de dreptate, pace şi bucurie ar trebui să se străduiască să-şi păstreze inimile la fel de curate ca cea a unui copil.

Singurul mijloc pentru a face aceasta este ,,a fi atent la sine”, adică, a-şi păzi inima pentru a nu lăsa să intre nimic josnic sau necurat, nimic care ar putea-o murdări sau infecta cu orice întinăciune morală, care ar determina-o să devină în schimb un izvor al răului şi contagiunii morale pentru alţii.

Aşadar, de ce are nevoie cineva pentru a-şi proteja inima ? Creştinul trebuie să-şi îngrădească inima de valul turbulent a tot felul de impresii exterioare vătămătoare. Aceasta este cu neputinţă, poţi spune. Desigur, este cu neputinţă în totalitate. Este imposibil să nu fim afectaţi de impresiile acestei lumi în timp ce vieţuim în ea. Dar este posibil să restrângem atacul impresiilor nocive; este posibil şi necesar să luptăm lăuntric cu ele, să ne străduim să le dezrădăcinăm din inima noastră. La urma urmei, aceasta este esenţa vieţii duhovniceşti, care nu este nimic altceva decât o luptă, mai ales o luptă cu păcatul. Şi izvorul fundamental al păcatului din sufletul cuiva sunt impresiile vătămătoare, primite fără luptă, şi îngăduite pentru a naşte roadele lor letale în suflet.

Astfel, lupta cu impresiile vătămătoare este cea mai importantă în viaţa duhovnicească. Noi trebuie să ne străduim să nu primim impresii vătămătoare în suflet. Şi ce este necesar să facem pentru a reuşi aceasta ? Noi trebuie mai adeseori şi în mai mare măsură să ţinem închise ,,ferestrele sufletului”, precum numesc Sfinţii Părinţi organele noastre de simţ: văzul, auzul, gustul, mirosul şi pipăirea. Noi trebuie să ne antrenăm, să ne silim să nu privim, să nu ascultăm, gustăm, mirosim sau pipăim chiar orice. De îndată ce mintea şi conştiinţa noastră ne spun că una sau alta dintre impresiile pe care le primim sunt vătămătoare, noi trebuie de îndată, fără să întârziem nici măcar un minut, să închidem ,,fereastra” corespunzătoare a sufletului nostru, adică, acel organ de simţ particular prin care intră o impresie vătămătoare.

Dacă noi vedem din neatenţie ceva rău sau vătămător, trebuie numaidecât să ne întoarcem ochii, chiar să-i închidem, pentru a nu vedea ceea ce, întipărindu-se în sufletul nostru, îl va tulbura mai târziu, va tulbura pacea noastră lăuntrică. Dacă auzim unele cuvinte supărătoare, care ne tulbură sau ne stârnesc simţăminte rele, trebuie să ne depărtăm de cel care vorbeşte, chiar să ne astupăm urechile, ca să nu auzim ceea ce mai târziu ne va tulbura sau îngrijora, probabil chiar pentru o vreme îndelungată, privându-ne de echilibrul emoţional.

Sfântul Ioan de Kronstadt scrie în mod grăitor despre aceasta în jurnalul său. El spune: ,,Dacă nu aş fi privit, nu aş fi fost ispitit; dacă nu aş fi auzit, inima mea nu ar fi rănită; dacă nu aş fi gustat, nu aş fi dorit”. Vedeţi cât de multe ispite se nasc din propriul nostru văz, auz şi gust. Cât de mulţi au suferit şi încă suferă din cauză că inimile lor nu au fost ferme în înclinaţiile lor bune, din cauză că ei au privit în mod imprudent cu ochi necuraţi, din cauză că au auzit cu urechi nedeprinse să discearnă între bine şi rău, din cauză că au gustat cu poftă ! Simţurile iubitoare de păcat, trupul lacom, neînfrânat de raţiune şi de poruncile lui Dumnezeu, i-au condus pe oameni în felurite patimi lumeşti, le-au întunecat minţile şi inimile, i-au lipsit de pacea inimii, şi le-au luat voinţa liberă, făcându-i robii acestor simţuri. Astfel, vedeţi cât de necesar este a privi, a asculta, a gusta, a mirosi şi a pipăi cu prudenţă; sau, mai curând, cât de necesar este a-ţi păzi inima astfel încât prin simţurile tale exterioare, ca printr-o fereastră, să nu se poată furişa nici un păcat, şi ca autorul păcatului însuşi, diavolul, să nu poată întuneca şi răni acea pasăre cerească, sufletul nostru, cu săgeţile lui otrăvitoare şi mortale” (Viaţa mea în Hristos).

Prin urmare, este necesar a trăi, pe cât de mult cu putinţă, într-o asemenea manieră încât să ne păzim inima cu orice chip de la a primi orice soi de impresii vătămătoare prin organele de simţ. Este necesar a trăi viaţa cu luare aminte.

Opusul unei vieţi cu luare aminte este viaţa împrăştiată şi distrugătoare pe care o duc cei mai mulţi oameni astăzi – oameni care sunt neatenţi la curăţia inimii şi vieţii lor. Atât Scripturile, cât şi Sfinţii Părinţi ne avertizează împotriva unei vieţi împrăştiate. Domnul Iisus Hristos Însuşi, avertizându-ne împotriva unei vieţi împrăştiate şi încurajându-ne către o viaţă cu luare aminte, a spus: Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită (Matei 26, 41), iar cele ce vouă zic, tuturor zic: privegheaţi (Marcu 13, 37). ,,Fiii lumii văd neatenţia ca ceva nevinovat – spune Sfântul Ignatie Briancianinov – dar Sfinţii Părinţi o văd ca pe începutul a tot răul”. Unul din cei mai mari asceţi din vechime, Sfântul Pimen cel Mare a spus: ,,Începutul a tot răul este neatenţia”.

De ce este neatenţia atât de vătămătoare ? Este cât se poate de evident: o persoană neatentă nu poate fi vigilentă cu privire la sine. Ea este în mod constant preocupată cu lucruri din afara sa. Cum poate supraveghea ea propria inimă dacă obiectul principal al atenţiei sale nu este viaţa sa lăuntrică, ci evenimentele din lumea exterioară ? Ea nu este preocupată de reducerea afluenţei impresiilor exterioare, ci, dimpotrivă, trăieşte în întregime pentru aceste impresii exterioare. Viaţa sa lăuntrică o interesează puţin sau deloc: cel mai mare interes este viaţa exterioară, viaţa lumii înconjurătoare, şi astfel ea dă frâu liber simţurilor sale. Pentru a vedea, a auzi, a mirosi, a pipăi şi a gusta tot ceea ce percepe ca sens şi scop al vieţii sale. Sufletul său este asemenea unei autostrăzi uşor accesibile. Un vârtej de impresii vin una după alta ca într-un caleidoscop, şi ea [persoana] se cufundă cu totul în cugetele, simţămintele şi dorinţele pe care ele le zămislesc. Cum îşi poate supraveghea şi păzi inima de întinare prin josnicia şi cruzimea acestei lumi, care zace în cel rău ? Nu este timp, nici şansa de a o face. ,,Ca un fluture care zboară dintr-o floare în alta, aşa trece o persoană neatentă de la o plăcere pământească la alta, de la o grijă zadarnică la alta”, spune Sfântul Ignatie. ,,O persoană neatentă este asemenea unei case fără uşi şi încuietori: nici o comoară nu poate fi păstrată într-o astfel de casă, ea este deschisă hoţilor şi desfrânaţilor”.

Vremea noastră este înainte de toate o vreme a vieţilor neatente, şi este uşor de înţeles de ce. Fiindcă, precum am spus, mândria umană care doreşte să se impună, care predomină astăzi, stabileşte ca scop al ei nu curăţirea inimii, ci acumularea unui maxim de câştig şi profit pentru sine, ale cărei dorinţe sunt considerate îndreptăţite şi vrednice de a fi îndeplinite numaidecât. Pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii (I Ioan 2, 16) – toate formele de poftă pun stăpânire pe sufletele oamenilor de astăzi, şi omul contemporan se străduieşte să le satisfacă pe toate. Este ca şi cum omului modern i-ar fi teamă să nu piardă ceva, să lase nefolosit vreunul din conforturile acestei lumi pământeşti, trupeşti. Şi în acest fel, el caută cu lăcomie pretutindeni tot ceea ce i-ar putea fi de folos spre propriul câştig, spre plăcerea şi desfătarea sa.

Noi putem spune cu certitudine că viaţa omului modern nu este nimic altceva decât o goană frenetică după orice fel de confort şi plăcere lumească. În această privinţă, epoca în care trăim noi acum ne aminteşte de epoca Imperiului Roman chiar dinainte de naşterea lui Hristos, când strigătul zeflemisitor al maselor era ,,pâine şi circ” ! Singura diferenţă este în faptul că pâinea obişnuită şi distracţia simplă, primitivă nu va mai mulţumi pe nimeni astăzi. Astăzi, pofta rafinată a omului cere ceva mai rafinat. Pâinea trebuie să fie coaptă într-un mod anume şi servită ca accesoriu la alte delicatese culinare, care sunt pregătite potrivit dictatelor artei gastronomiei – sau, mai degrabă, lăcomiei. Distracţia trebuie să fie de asemenea rafinată şi deghizată în artă, în timp ce stârneşte dorinţele cele mai josnice, animalice ale firii omeneşti.

Ritmul frenetic, nevrotic al vieţii moderne face dificil a găsi calmul şi pacea pentru sufletele obosite, extenuate. El ademeneşte pe oricine, făcându-l să se simtă ca şi cum ar fi doar o rotiţă jalnică, cu voinţă slabă, în mecanismul gigantic al vieţii moderne, care a pierdut spiritul creştin al libertăţii. Oamenii înşisi au devenit trupuri fără suflete, înrobiţi de păcat şi de tot felul de patimi. Cu adevărat lumea modernă nu a devenit decât o sită gigantică prin care satan ne cerne pe noi, nenorociţii, ca pe grâu, în victoria sa triumfătoare.

În consecinţă, noi suntem cu toţii extrem de neatenţi. Ne grăbim în goana după un bine iluzoriu, înşelător, dar ceea ce este cel mai important – singurul lucru necesar, curăţirea inimii – pe acela îl neglijăm deoarece nu avem putere, dorinţă, energie, nu avem nici timp, nici şansa de a ne concentra şi a ne ocupa noi înşine de străduinţa noastră lăuntrică.

Unde ne duce această tulburare ? Oare să nu fie cu adevărat toate acestea vătămătoare sau periculoase ? Aceasta poate părea aşa doar la prima vedere. În realitate, ea aduce o cantitate nemăsurată de rău în viaţa omului.

Omul neatent are o înţelegere foarte simplistă şi superficială a tuturor lucrurilor, incluzând pe cele mai importante. El nu este capabil de a pătrunde profund în esenţa lucrurilor, de a cugeta raţional şi cu prudenţă ceea ce se petrece în jurul lui. În consecinţă, viaţa sa personală este cât se poate de dezorganizată şi plină de gafe, şi el adeseori – uneori fără să vrea, din cauza lipsei de sensibilitate şi chibzuinţă – pricinuieşte mult rău şi suferinţă altora.

,,Cel care este neatent – spune Sfântul Ignatie – este adeseori inconsecvent: trăirilor sale le lipsesc profunzimea şi tăria şi, de aceea, sunt instabile şi de scurtă durată”. Rezultă că un om neatent nu poate fi cu nici un chip un om pe care te poţi baza: el este nedemn de încredere, necredincios, uşuratic. El este înclinat către a dezamăgi, a fi necredincios sau a trăda chiar pe acei oameni pe care el îi consideră prieteni apropiaţi.

Sfântul Ignatie spune în continuare: ,,Dragostea de aproapele este străină omului neatent care priveşte cu indiferenţă la suferinţa altora şi aşază cu uşurinţă asupra lor sarcini cumplit de purtat”[6]. Cel care este neatent la sine, desigur, nu poate pătrunde în sufletul, în stările sufleteşti ale altora. Drept urmare, sufletul său rămâne închis faţă de alţii: el nu poate avea simpatie sau înţelegere pentru durerile celorlalţi. El nu este în stare a înţelege ce este capabil sau nu să poarte altcineva şi, de aceea, este cicălitor şi sever în relaţiile cu alţii, şi cere adeseori de la ei lucruri imposibile sau peste puterea lor.

În sfârşit, potrivit Sfântului Ignatie Briancianinov, ,,mâhnirea îl afectează puternic pe cel neatent, tocmai fiindcă el nu se aşteaptă la ea. El aşteaptă doar bucurii. Dacă mâhnirea este mare, dar trece repede, el o uită curând în forfota distracţiei[7]. Mâhnirea de lungă durată îl zdrobeşte”. Şi aceasta este de înţeles, fiindcă misiunea omului neatent în viaţă este de a căuta doar ceea ce este plăcut; astfel, tot ceea ce este neplăcut este foarte dificil pentru el de îndurat.

 

Care este urmarea unei vieţi neatente ? Unde duce neatenţia pe omul care se predă ei ?

,,Neatenţia însăşi – spune Sfântul Ignatie – îl pedepseşte pe cel care se abandonează ei. Cu timpul totul începe să-l plictisească, şi el, nedobândind nici o cunoştinţă sau impresie plină de substanţă, se cufundă într-o disperare agonizantă şi fără limite”.

Şi aceasta este cu totul de înţeles. Omul neatent, rătăcind în cugetele şi simţămintele sale doar cu privire la chestiunile acestei lumi, şi căutând doar distracţia şi diversiunile, se convinge curând că, în sfârşit, totul este extrem de plictisitor şi monoton. În mod firesc, aceasta îl conduce către dezamăgire faţă de viaţă şi deznădejde. Această dezamăgire poate fi atât de mare încât oamenii chiar îşi pun capăt vieţilor lor prin sinucidere, neputând să se împotrivească unui asemenea chin şi deznădejdi.

Cel mai mare rău al neatenţiei este că ea paralizează în întregime evoluţia duhovnicească a omului. Viaţa duhovnicească este cu totul incompatibilă cu neatenţia, deoarece condiţia principală pentru reuşita în viaţa duhovnicească constă în atenţia strictă la sine, la toate stările sufletului. ,,Fără atenţie la sine – spune Avva Agathon – este cu neputinţă a izbuti în dobândirea oricărei virtuţi”. Toţi sfinţii – spune Sfântul Ignatie – au evitat cu grijă neatenţia. În mod statornic, sau cel puţin pe cât de des cu putinţă, ei s-au concentrat asupra lor înşişi, fiind atenţi la stările minţii şi inimii lor, şi le-au îndreptat potrivit Evangheliei”. Este imposibil a împlini poruncile evanghelice fără a citi şi a studia Evanghelia cu atenţie şi cugetând, şi fără o atitudine asemănătoare faţă de tot ceea ce se petrece în adâncurile sufletului nostru.

Dar atenţia şi trezvia sunt imposibile într-o viaţă împrăştiată. Potrivit Sfântului Ignatie, ,,păcatul şi diavolul, care lucrează prin păcat, se furişează în mod subtil în minte şi în inimă. Omul trebuie să vegheze neîncetat împotriva duşmanilor săi nevăzuţi. Cum poate să vegheze când el se abandonează distracţiei ?”

De altfel, acesta este motivul pentru care Biserica se ridică atât de categoric împotriva oricărui tip de divertisment, diversiune sau amuzament şi le consideră nepotrivite pentru creştini. Toate aceste divertismente scot sufletul omului dintr-o stare de atenţie la sine şi-l silesc către distracţie. Nu există duşman mai mare al vieţii duhovniceşti decât pasiunea pentru toate soiurile de spectacole şi divertismente. Din acest punct de vedere, este cu totul de înţeles de ce în vremurile noastre, care sunt atât de ostile faţă de Dumnezeu şi de suflet, această pasiune morbidă pentru amuzament şi diversiune a atins o atât de mare însemnătate. Şi toate acestea, de dragul aparenţei, trec sub numele de ,,viaţă culturală” şi sunt săvârşite sub pretextul filantropiei: ,,seară caritabilă”, ,,piesă caritabilă”, ,,bal caritabil”, ca şi cum nu există alt mod de a face caritate decât prin cumpărarea unui bilet la un divertisment care este adeseori imoral şi păcătos. Acesta este scopul vrăjmaşului neamului omenesc, diavolul: a ne cerne neîncetat ca pe grâu, silindu-ne să ne învârtim continuu în vârtejul divertismentelor şi diversiunilor, nepermiţându-ne să ne adunăm în noi înşine şi să contemplăm starea noastră lăuntrică, sufletul nostru.

 

Cum trebuie să luptăm cu distracţia şi cum să învăţăm ,,atenţia la sine” printr-o viaţă vigilentă ?

Sfântul Ignatie spune: ,,Omul trebuie să-şi interzică orice activitate fără temei”. Noi trebuie să ne împărţim timpul nostru în aşa fel încât să fie ocupat în mod constant cu activităţi sensibile, folositoare şi practice. Împlinirea îndatoririlor, private şi publice, fără prea mult zgomot şi agitaţie, nu va conduce niciodată la o viaţă neatentă ci, dimpotrivă, favorizează atenţia către sine şi vigilenţa. Neatenţia este hrănită de trândăvie sau de activităţi frivole, care sunt înrudite cu trândăvia. Prin urmare, înainte de toate, este necesar a ne teme sau a evita trândăvia. Glumele prosteşti şi vorbăria zadarnică sunt nepotrivite şi vătămătoare, însă ele au devenit populare şi sunt preţuite de oamenii care sunt incapabili să stabilească seriozitatea şi importanţa a ceea ce este spus. De asemenea vătămătoare este visarea cu ochii deschişi, care îl scoate pe om din viaţa reală şi-l duce într-o lume fantastică, ireală şi îl fac să fie distras de cugetări şi simţăminte care se preocupă de lucruri inexistente.

Într-un cuvânt, este necesar a ne controla, a nu îngădui simţurilor noastre să pună stăpânire cu lăcomie pe nici un fel de impresii exterioare, ci mai degrabă să ne ocupăm de noi înşine cu sârguinţă, cu onestitate şi cu conştiinciozitate faţă de propriile responsabilităţi, private şi publice, fără prea mult zarvă şi agitaţie.

Trebuie să ne aducem aminte că o viaţă neatentă duce la sporirea răului în lume şi că doar ,,atenţia la sine” şi vigilenţa duhovnicească duce la suprimarea răului şi, în consecinţă, la bunăstarea întregii omeniri.

 

IX. Rezistenţa în faţa răului

Auzit-aţi că s-a zis: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Iar eu zic vouă: să nu staţi împotrivă celui rău; ci, de te va lovi cineva preste faţa obrazului cea dreaptă, întoarce-i lui şi pre cealaltă; şi celui ce voieşte să se judece cu tine şi să îţi ia haina ta, lasă-i lui şi cămaşa. Şi cel ce te va sili pre tine o milă de loc, mergi cu dânsul două. Celui ce cere de la tine, dă-i; şi de cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu te depărta (Matei 5, 38-42).

Se obişnuieşte a crede că ideea fundamentală a acestei părţi din predica de pe munte este expresia să nu staţi împotrivă celui rău. Din aceasta, oamenii ajung la concluzia neaşteptată şi pripită că creştinii ar trebui să nu se împotrivească răului deloc, că ei ar trebui să se resemneze în faţa oricărui fel de rău şi să fie răbdători. Pe această idee este construită învăţătura sistematică, bine pusă la punct a binecunoscutului şi talentatului nostru scriitor contele Lev Tolstoi, Despre neîmpotrivirea în faţa răului. Bazându-se pe cuvintele Mântuitorului: Iar eu zic vouă: să nu staţi împotrivă celui rău, contele Tolstoi susţine că orice împotrivire faţă de rău, orice suprimare a răului în societatea umană, excepţie făcând prin intermediul persuasiunii verbale, este contrară Evangheliei şi, prin urmare, inacceptabilă într-o societate creştină.

În consecinţă, ar părea că rezultă că orice persoană rea poate face nestingherit tot ceea ce vrea – să înşele, să tâlhărească, să fure, să siluiască – şi noi ar trebui să acceptăm cu calm aceasta şi să lăsăm o astfel de persoană să facă tot ceea ce i se pare potrivit. Unii oameni cred în mod autentic că Evanghelia propovăduieşte o astfel de ,,neîmpotrivire faţă de rău” totală şi, de aceea, socotesc că Evanghelia este impracticabilă şi nepotrivită pentru aplicarea în viaţă; ei o resping, şi o privesc ca pe o utopie, nerealizabilă, chiar vătămătoare, înclinată către a submina ordinea şi disciplina în societatea umană. Şi ei ar fi pe deplin îndreptăţiţi în atitudinea lor negativă faţă de Evanghelie, dacă ea ar învăţa cu adevărat aşa cum o interpretează contele Tolstoi.

În realitate, învăţătura Evangheliei nu este precum o interpretează contele Tolstoi sau susţinătorii teoriei ,,neîmpotrivirii în faţa răului”. Fiindcă un creştin, dacă el este cu adevărat creştin şi nu un şarlatan, nu poate privi niciodată cu indiferenţă sau cu calm triumful răului şi nu poate accepta răul în orice formă ar putea apărea. Nu în van Biserica lui Hristos de pe pământ este numită ,,luptătoare”, nici fiecare creştin nu este numit în van ,,ostaş al lui Hristos”. Lupta împotriva răului în toate formele sale este principala sarcină a oricărui creştin. Un creştin este vrednic de numele său doar dacă el, prin orice mijloace cu putinţă şi în orice măsură posibilă, se luptă cu răul pentru triumful binelui, pentru triumful unicului adevăr veşnic al lui Dumnezeu în lume.

Este adevărat că sarcina fundamentală a unui creştin este de a lupta cu răul în propriul suflet şi de a suprima toate pornirile şi dorinţele rele dinlăuntrul său. Însă, în acelaşi timp, el ar trebui să lupte cu răul cu orice mijloace posibile când el se manifestă. Noi, creştinii, nu putem rămâne nicicând indiferenţi faţă de rău oriunde şi în orice formă apare. Este necesar doar ca bătălia cu răul să fie liberă de orice componentă personală. Această bătălie cu răul ar trebui să fie întemeiată întotdeauna exclusiv pe principiu şi nu pe consideraţii de profit sau câştig personal. În plus, bătălia noastră, o bătălie principială cu răul, ar trebui să fie fără sete de răzbunare, de dorinţa de a ne răzbuna pe cineva care ne este neplăcut, sau pe cel care este duşmanul nostru. Cuvintele mai sus menţionate ale Mântuitorului trebuie înţelese exact în acest fel. Fără a se referi la bătălia cu răul în general, aceste cuvinte doar ne avertizează împotriva răzbunării, împotriva încercării de a ne răzbuna pentru o jignire personală.

Un creştin trebuie să uite ofensele personale, fiindcă, aşa cum ştim din rugăciunea domnească – şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri -, Domnul ne iartă păcatele doar cu condiţia ca noi să-i iertăm pe cei din jurul nostru. Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta vouă greşelile voastre (Matei 6, 14-15). Domnul doreşte să ne pună în gardă ca să nu fim ademeniţi de o duşmănie personală, mutuală bazată pe motive personale. El ne învaţă să ne iubim unul pe altul – nu numai pe prietenii noştri, ci şi pe duşmanii noştri. În acest scop, este necesar să ne lepădăm de setea de răzbunare şi să ne iertăm unul altuia jignirile personale.

Dacă noi învăţăm cum să ne iertăm unul altuia jignirile personale, atunci răul va dispărea de pe faţa pământului. Oamenii care şi-au iertat unul altuia ofensele personale vor înceta să fie purtătorii şi semănătorii răului pe pământ: răul va fi nimicit şi va fi întemeiată o împărăţie a binelui şi dragostei reciproce. Însă, pentru acest scop, fiecare persoană ar trebui să lucreze individual asupra ei înşişi pentru dezrădăcinarea răului în propriul suflet. În primul rând, ar trebui să depăşească sentimentul de răzbunare care este firesc pentru firea noastră care este vătămată de păcat.

În aceşti termeni trebuie să înţelegem de asemenea cuvintele de mai sus ale lui Hristos: Auzit-aţi că s-a zis: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Adică, în Vechiul Testament, se făcea o anumită concesie faţă de setea de răzbunare a evreilor. Dar în Noul Testament, în împărăţia iubirii, nu mai poate fi loc pentru sete de răzbunare. Prin urmare, este spus: Iar eu zic vouă: să nu staţi împotrivă celui rău; ci, de te va lovi cineva preste faţa obrazului cea dreaptă, întoarce-i lui şi pre cealaltă (Matei 5, 39). Fiindcă pe pământ toate acestea se întâmplă din duşmănie şi mai ales din duşmănie personală, reciprocă, adeseori din cauza unor chestiuni dintre cele mai neînsemnate. Mândria a sporit şi s-a răspândit printre oameni atât de mult şi a devenit atât de răutăcioasă încât uneori nu numai un cuvânt jignitor, ci chiar o privire jignitoare sau un gest care doar pare jignitor este îndeajuns pentru a-i face pe oameni duşmani înrăiţi, de neîmpăcat.

,,Cum îndrăzneşte să-mi spună asta ?” ,,Cum îndrăzneşte să se uite la mine aşa ?” ,,Cum îndrăzneşte să-mi întoarcă spatele ?” Acestea sunt cele mai comune şi răspândite cauze în zilele noastre ale ofenselor personale care nu sunt iertate niciodată şi dau naştere la sentimente şi acţiuni de răzbunare. De la această duşmănie reciprocă, care adeseori ajunge la proporţii incredibile, sufletul omului devine tot mai posedat şi întunecat de răutate şi ură demonică, şi viaţa devine un iad de nesuportat. Aceasta este pricina oricărei mâhniri, nenorociri şi necaz pe care-l trăieşte omul.

Cum putem evita această sporire a răului ? Există o măsură care este oferită de Evanghelie: iertarea jignirilor personale, lupta sufletului cuiva împotriva sentimentului de răzbunare. Cel care este capabil de a ierta jignirile personale va trăi liniştit şi în pace, nesimţind înverşunare împotriva nimănui şi nesemănând nici un rău, discordie sau nelinişte. Şi dacă oricine ar trăi în acest chip, adică, de bunăvoie şi lesne iertând ofensele personale, atunci nu ar exista nici o duşmănie sau rău în lume, nici nu s-ar înmulţi păcatul. Căci cel care este plin de dragoste creştină nu va începe să păcătuiască, căci ,,a păcătui” înseamnă ,,a face rău”, şi dragostea adevărată nici măcar nu cugetă răul. Un adevărat creştin este un purtător al ,,păcii lui Hristos” în sufletul său.

Însă, nu toată pacea este plăcută lui Dumnezeu, nici nu este necesar a preţui orice pace. Sfinţii Părinţi, învăţătorii vieţii duhovniceşti, spun că poate exista ,,discordie slăvită”, ca şi ,,cea mai dezastruoasă unanimitate”. Noi ar trebui să iubim doar pacea bună, cea care are un scop bun care uneşte cu Dumnezeu. Învăţătorul Iubirii Însuşi, Domnul nostru Iisus Hristos spune că nu toată pacea este plăcută lui Dumnezeu şi că nu este necesar să preţuim toată pacea: Să nu socotiţi că am venit să pun pace pre pământ; nu am venit să pun pace, ci sabie (Matei 10, 34). Totodată, Domnul a învăţat în mod statornic pe ucenicii Săi pacea, blândeţea şi smerenia, şi la despărţirea de la Cina cea de Taină le-a dăruit lor pacea Sa, spunând: Pace las vouă, pacea mea dau vouă (Ioan 14, 27).

Această ,,pace a lui Hristos” care depăşeşte orice înţelegere, potrivit expresiei apostolului, este o pace aparte care nu are nimic în comun cu orice altă pace omenească. Aceasta este tocmai acea ,,pace bună” care, potrivit expresiei Părinţilor, ,,are un scop bun şi ne uneşte cu Dumnezeu”. Orice alt fel de pace, oricât de atrăgătoare ar părea, ar trebui respinsă ca ispită satanică. Astfel, potrivit Sfinţilor Părinţi, unde este vorba de hulă explicită, noi ar trebui să recurgem la foc şi sabie, şi să nu ,,ne împărtăşim din aluatul rău şi să fim adăugaţi la numărul celor infectaţi”. În consecinţă, un creştin nu poate fi în pace cu satan, cu ateii făţişi, cu apostaţii, cu teomahii [cei care se luptă împotriva lui Dumnezeu], nici cu ereticii răutăcioşi. Nu poate exista nici o pace cu prigonitorii credinţei şi Bisericii, cu defăimătorii şi pângăritorii sfintelor lucruri, nici cu semănătorii ateismului şi hulei.

Un creştin nu poate fi în pace şi nu poate avea prieteşug cu hoţii, ucigaşii, siluitorii, nici cu perverşii. În principiu, un creştin nu poate trăi în pace şi nu poate avea prieteşug cu nici unul din acei oameni care încalcă limpede şi cu îndrăzneală legea lui Dumnezeu, vatămă pacea şi bunăstarea societăţii omeneşti, care îi împiedică pe oamenii să se apropie de Dumnezeu, şi aduc vrajbă şi tulburare în suflet. Este necesar a ne aminti cu statornicie că atunci când Evanghelia vorbeşte despre iertarea păcatelor şi ofenselor, ea are în vedere păcatele personale şi ofensele personale. Cu toate acestea, noi înţelegem de obicei şi facem totul exact pe dos.

Mândria umană care caută să se impună iartă orice cu excepţia ofenselor personale. Poţi să fii atât ateu, cât şi blasfemator şi aceasta e în regulă, numai nu mă atinge. Poţi să fii hoţ şi ucigaş, numai lasă-mă în pace. Poţi să fii orice tip de canalie, dar dacă nu-mi faci nimic rău mie personal, mai ales dacă faci ceva plăcut mie, atunci eşti deja o persoană bună. Opusul este de asemenea adevărat: dacă cea mai bună persoană posibilă în vreun fel răneşte mândria noastră chiar neintenţionat, atunci este o problemă: duşmănia dintre noi este inevitabilă, şi ea devine de îndată duşmanul nostru de moarte. Iată cum totul este distorsionat. Legea noastră este astfel: cel care tolerează mândria noastră omenească care caută să se impună, cel care satisface patimile noastre este bun şi cel mai bun prieten al nostru, dar cel care ne grăieşte doar un singur cuvânt de reproş, chiar dacă el cuprinde adevăr mântuitor, devine numaidecât duşmanul nostru.

Aşadar, toţi liberalii timpurilor noastre, începând cu Lev Tolstoi, ei înşişi fiind destul de răi şi mândri din fire şi cu totul incapabili de a ierta ofensele personale, iubesc să vorbească în mod grăitor despre creştina ,,iertare a toate”, înţelegând total greşit o astfel de iertare. Mai mult decât atât, ei atacă toate convenţiile şi rânduielile civile şi guvernamentale care au intenţia de a suprima răul din societate şi îi fac inofensivi pe cei care fac rău semenilor lor. Astfel de oameni ignoră complet întreaga serie de fragmente din Sfânta Scriptură unde se vorbeşte limpede despre necesitatea de a lua măsuri decisive pentru suprimarea răului care a ridicat capul cu neruşinare în societatea umană. Hristos Însuşi, smeritul Învăţător al dragostei, a luat un bici şi i-a izgonit pe cei care vindeau în templu şi a răsturnat mesele zarafilor şi le-a împrăştiat banii.

Când un cuvânt blând de persuasiune nu are efect, când oamenii sunt atât de cufundaţi în rău încât ei nu cedează la nici o mustrare şi continuă să facă răul, un creştin nu poate şi nu trebuie să-şi găsească refugiu în învăţătura iertării a toate, să stea indiferent cu braţele încrucişate, şi să privească nepăsător cum răul profită de bine, deoarece [aceasta] sporeşte şi îi distruge pe oameni, pe cei apropiaţi lui. A privi nepăsător la ruinarea cuiva apropiat de către cineva care şi-a ieşit din simţiri şi devine un purtător al răului nu este nimic altceva decât încălcarea poruncii dragostei pentru aproapele. Orice astfel de rău ar trebui să fie numaidecât contracarat cu cele mai decisive măsuri, incluzând chiar jertfa de sine într-o luptă inegală. Următoarele cuvinte exprimă mai ales această idee: mai mare dragoste nu are nimeni ca aceasta, să-şi jertfească viaţa pentru prietenii săi. Acestea sunt cuvintele pe care Biserica noastră le-a folosit pentru acei soldaţi iubitori de Hristos care au murit eroic pentru mântuirea semenilor lor.

Şi când un cuvânt blând de mustrare pentru îndreptarea unui răufăcător nu-l face să-şi vină în simţiri, atunci trebuie să fie luate măsuri decisive şi stricte pentru suprimarea răului. Pentru acest scop există în societate autorităţi legitime şi aceia a căror datorie este de a păstra ordinea. Apostolul Pavel spune:

Tot sufletul să se supună stăpânirilor celor mai înalte. Că nu este stăpânire fără numai de la Dumnezeu, şi stăpâniile care sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea cel ce se împotriveşte stăpânirii, rânduielii lui Dumnezeu se împotriveşte; şi care se împotrivesc, judecată îşi vor lua loruşi. Că dregătorii nu sunt frică faptelor celor bune, ci celor rele. Iar voieşti să nu-ţi fie frică de stăpânire ? Fă bine şi vei avea laudă de la dânsa; că slujitor al lui Dumnezeu este ţie spre bine. Iar de faci rău, teme-te; că nu în zadar poartă sabia; că slujitor al lui Dumnezeu este, izbânditor spre mânie celui ce face răul (Romani 13, 1-4).

Astfel, cuvântul lui Dumnezeu însuşi binecuvântează, în cazurile de nevoie, utilizarea sabiei de către autorităţile legitime pentru suprimarea răului. Cu toate acestea, autorităţile ar trebui să-şi aducă aminte că ele sunt slujitori ai lui Dumnezeu şi, prin urmare, sabia nu ar trebui cu nici un chip să fie folosită pentru scopuri personale, ci pentru a apăra adevărul lui Dumnezeu. Sabia ar trebui scoasă doar pentru apărarea adevărului lui Dumnezeu şi pentru pedepsirea ,,celor care fac răul”. Din acest punct de vedere, Biserica îndreptăţeşte de asemenea războiul ca o măsură extremă, de neevitat pentru suprimarea unui rău încă mai mare. Că războiul nu este pur şi simplu ucidere, aşa cum este interzisă de cea de-a şasea poruncă, este evident cel puţin din faptul că, atunci când soldaţii au venit la Ioan Botezătorul pentru a se pocăi şi a primi botezul, el nu i-a condamnat pe ei fiindcă poartă arme şi slujesc în armată, ci i-a sfătuit pe ei pre nimeni să nu asupriţi, nici să clevetiţi, şi să vă îndestulaţi cu lefurile voastre (Luca 3, 14).

Mulţi soldaţi, chiar cei care au slujit sub un rege păgân, de exemplu, Sfântul Gheorghe purtătorul de biruinţă, Sfântul Dimitrie al Thessalonicului etc, au fost preaslăviţi prin sfinţenia vieţilor lor şi au fost număraţi printre sfinţi şi cei plăcuţi lui Dumnezeu. Ce facem când nu există nici un alt mijloc pentru a înlătura un mare rău decât a pune mâna pe arme ? Vom fi nevoiţi să îngăduim ceea ce este un rău mai mic pentru a preîntâmpina un rău mai mare. Dar a sta nepăsători, pasivi şi a privi cum mase de oameni pier este contrar duhului dragostei creştine pentru aproapele. În acest caz, tăria armelor poate salva pe cei nevinovaţi de la a pieri de mâinile răufăcătorilor.

Cel care ascunde un hoţ sau ucigaş de meserie îl ajută să continue să facă răul. Refuzând să-l predea autorităţilor, să-l facă să devină nepericulos pentru societate, prin aceasta el încalcă porunca dragostei pentru aproapele.

Cu alte cuvinte, dragostea creştină ar trebui să fie asemenea dragostei lui Dumnezeu. Domnul iubeşte pe toţi oamenii, dar El îi pedepseşte şi înlătură răul, uneori cu măsuri foarte aspre şi stricte. Deci ar trebui ca dragostea creştină să sufere răul doar într-o asemenea măsură în care ne priveşte pe noi personal şi rămâne mai mult sau mai puţin neprimejdioasă pentru slava lui Dumnezeu şi pentru alţi oameni. În caz contrar, datoria dragostei creştine este de a nu răbda ci de a suprima şi pedepsi răul, fapt care este încredinţat mai ales puterii ocârmuitoare.

Dacă un hoţ încalcă proprietatea altcuiva, este necesar să-l predăm judecăţii legii pentru ca el să nu mai poată face răul. Aceasta, dacă doriţi, este chiar o manifestare a dragostei faţă de hoţ, deoarece lipsa pericolului de pedeapsă îi face pe oameni încă mai răi, şi ei vor deveni încă mai întăriţi în el [rău], pe când este cu putinţă a-i împiedica şi chiar a-i îndrepta împotrivindu-ne acestui rău şi prin pedepsire.

Dar dacă fratele tău, împins spre disperare de foame şi lipsă, şi uitând orice simţ al ruşinii şi al conştiinţei sale, întinde mâna sa către proprietatea ta, ce ar trebui să-ţi spun să faci în acest caz ? Nu-ţi spune propria inimă că acesta nu este momentul pentru împotrivire şi pedepsire, ci pentru compasiune şi milă ? Nu-ţi spune bunul simţ că acesta nu este vreun tâlhar de rând care trebuie să fie împiedicat, ci o persoană nefericită care trebuie să fie salvată de la înfometare, o persoană amărâtă a cărei inimă împietrită trebuie să fie înmuiată cu compasiune şi dragoste ? În acest caz, împlineşte porunca Domnului cuvânt cu cuvânt: dacă el cere haina ta, dă-i şi cămaşa, adică, dă-i lui mai mult decât îţi cere. Potrivit legii, un astfel de răufăcător este deosebit de criminali şi pedeapsa sa este micşorată.

Astfel, cuvintele Domnului, să nu staţi împotrivă celui rău, sunt îndreptate în mod exclusiv împotriva setei de răzbunare şi dorinţei de a te răzbuna pentru ofense şi nu interzice cu nici un chip lupta împotriva răului în general. Noi nu numai că putem, dar ar trebui să luptăm neîncetat împotriva răului ca adevăraţi soldaţi ai lui Hristos. Dar este necesar să ne aducem aminte că, în această bătălie, inimile noastre ar trebui să fie libere de preferinţe personale şi sentimente ostile faţă de purtătorul răului. Şi luptând cu cei care săvârşesc răul, noi ar trebui să ne amintim întotdeauna că noi nu luptăm împotriva oamenilor, ci cu răul care vine de la ei. Prin urmare, sentimentele de milă şi compasiune care nu sunt niciodată absente la un creştin adevărat ar trebui să ne călăuzească întotdeauna în această luptă. ,,Nu confunda omul, chipul lui Dumnezeu – spune Sfântul Ioan de Kronstadt – cu răul care este în el: noi ar trebui să detestăm răul, dar să iubim omul şi să ne fie milă de el”.

Aşadar, lupta noastră cu oamenii care devin purtătorii răului ar trebui să aibă scopul de a suprima răul care este săvârşit de ei şi ar trebui să nu fie în nici un fel răzbunătoare. Dreptul la răzbunare aparţine lui Dumnezeu, Cel care este Singurul, Dreptul Judecător care cunoaşte inimile tuturor. Sfântul Apostol spune: Nu vă izbândiţi singuri vouă iubiţilor, ci daţi loc mâniei; că scris este: a mea este izbânda; eu voiu răsplăti, zice Domnul (Romani 12, 19).

Luptând cu manifestările răului în alţii, noi ar trebui în acelaşi timp, cu nu mai puţină râvnă şi fervoare, să ne preocupăm să dezrădăcinăm răul din propriile suflete. Altminteri, lupta noastră va fi nesinceră şi făţarnică şi, în consecinţă, fără roadă, pentru că o astfel de luptă nu va avea binecuvântarea lui Dumnezeu. Doar cel care are mâinile curate şi inimă curată, nu cel a cărui ,,mână este în borcanul cu prăjituri”, nici cel ale cărui interese personale şi părtiniri sunt amestecate în luptă, poate lupta cu succes cu răul. O astfel de luptă cu motive personale nu va aduce nimic bun nimănui – istoria mărturiseşte în mod limpede pentru aceasta.

Noi trebuie numai să ne gândim la semnificaţia evenimentelor care au loc pentru a înţelege acest adevăr. Doar un ,,bun soldat al lui Iisus Hristos” poate lupta cu succes cu răul, cel care nu se lipeşte de ,,achiziţii lumeşti”, adică cel care nu este încurcat în nici un tip de interese sau obsesii personale, ci cel care se gândeşte doar la a apăra adevărul profanat al lui Dumnezeu şi la biruinţa adevărului Evangheliei. O astfel de luptă cu răul este binecuvântată şi va fi încununată fără îndoială de biruinţă, fiindcă Dumnezeu Însuşi va birui pentru aceia care luptă.

 

X. Ducând războiul nevăzut

Noi am vorbit deja despre faptul că principala sarcină a oricărui creştin adevărat este lupta împotriva răului şi că, de aceea, orice creştin este numit ,,soldat al lui Hristos”. Relaţia oricărui creştin adevărat cu orice fel de rău, de oriunde ar putea apărea, este o relaţie de incompatibilitate totală şi necondiţională. Cu răul în sine, adică, cu forţa răului, un creştin nu poate avea nici o înţelegere sau compromis, fiindcă răul este sfera satanei, duşmanul lui Dumnezeu, în timp ce creştinul este un slujitor al lui Dumnezeu, un fiu al lui Dumnezeu după har prin Iisus Hristos. Un creştin este un slujitor al luminii, dar răul este sfera întunericului. Că ce împărtăşire are dreptatea cu fărădelegea ? Sau ce împreunare are lumina cu întunericul ? spune apostolul. Sau ce unire are Hristos cu veliar ? (II Corinteni 6, 14-15). Prin urmare, este cât se poate de limpede şi firesc că sarcina principală în viaţa unui creştin, esenţa vieţii duhovniceşti, este o luptă constantă cu răul, care nu se sfârşeşte nicicând, care nu slăbeşte, nici măcar pentru o clipă.

Dar cu ce rău ar trebui să lupte un creştin în mod statornic ? Chemarea sa constă în observarea neîncetată, urmărirea apariţiei răului în oamenii din jurul lui şi în judecarea, mustrarea şi pedepsirea lor pentru acest rău ? Majoritatea oamenilor acţionează exact în acest fel, motiv pentru care judecata altora şi atacurile unul asupra altuia pentru faptele rele, sau pentru faptele doar aparent rele, se înmulţesc nelimitat. Iată ceea ce face viaţa contemporană să fie aidoma unui iad. Fiecare persoană caută răul din alţi oameni, reproşând, atacând şi dojenindu-i pe ei, neremarcând răul din propriul suflet. În mod limpede, avertismentul apostolului este împlinit: Iar de vă muşcaţi unul pre altul, şi vă mâncaţi, căutaţi să nu vă mistuiţi unul de către altul (Galateni 5, 15).

 

Atunci ce ar trebui să facem ? Şi cu ce rău ar trebui să se prindă în luptă creştinul ?

Un creştin ar trebui să lupte cu orice fel de rău de oriunde apare, dar această luptă cu răul ar trebui, în primul rând, să fie o bătălie în propriul suflet. Lupta cu răul ar trebui să înceapă cu sine, şi doar atunci va fi corectă, cumpătată şi sănătoasă. Cel care a luptat şi a dezrădăcinat răul din propriul suflet va duce mult mai lesne război cu răul din sufletele altor oameni; şi cu cât mai puţin rău rămâne în sufletul soldatului lui Hristos, cu atât mai reuşită va fi această bătălie. Acest mare adevăr a fost uitat cu desăvârşire de oamenii din zilele noastre care s-au îndepărtat de creştinism şi cred că ei pot face bine omenirii persecutând şi hărţuind pe alţii pentru lucruri pe care ei le percep a fi rele, dar care pot să nu fie aşa în mod necesar, în tot acest timp ei înşişi rămânând răi în propriile suflete.

,,O luptă cu răul în propriul suflet” este un adevărat motto fundamental creştin, şi este singurul principiu adevărat, singura temelie sănătoasă şi demnă de încredere pe care cineva poate clădi binele omenirii. Nici persecuţia sau oprimarea reciprocă pentru diferite convingeri politice, nici anihilarea brutală a indivizilor opozanţi cu care se ocupă liderii moderni, ci nimicirea răului în propriul suflet este ceea ce este necesar. Aceasta este singura cale de a evita prăpastia teribilă a distrugerii pe marginea căreia se află omenirea.

Toţi asceţii din vechime au dus această luptă statornică, care nu se sfârşeşte niciodată, neobosită cu răul din propriul suflet. Ei au numit această luptă ,,războiul nevăzut” şi ne-au lăsat scrieri nepreţuite în care este expusă bogăţia experienţei lor în această luptă cu răul. Exemple de astfel de opere ascetice sunt cărţile lui Avva Dorotei, Sfântul Ioan Scărarul, Isaac Sirul, Efrem Sirul, Macarie Egipteanul, Varsanufie cel Mare, Ioan Proorocul, Teodor Studitul, Simeon Noul Teolog şi mulţi alţii.

Bătălia la care îi cheamă pe creştini toţi aceşti sfinţi asceţi este numită ,,războiul nevăzut” – nevăzut de ochii exteriori ai omului, pentru că această bătălie este lăuntrică, are loc înlăuntrul sufletului omului. În vremurile de odinioară, principiile acestei bătălii erau de asemenea binecunoscute laicilor, celor care trăiau o viaţă seculară. Aceasta este doar firesc, deoarece această bătălie este obligatorie pentru toţi cei care poartă numele de creştin, fără excepţie, deoarece liniile directoare ale acestei bătălii sunt arătate în Evanghelie, o carte este menită pentru toţi creştinii.

Încă de la începutul apostaziei văzute, a aşa-zisei ere a umanismului, s-a dezvoltat o dezbinare severă între clerici şi laici. Laicii au început să se considere liberi într-o mare măsură de feluritele îndatoriri cerute lor ca creştini şi membri ai Bisericii. Ei subliniază că ei sunt ,,oameni seculari” şi că împlinirea tuturor rânduielilor, obligaţiilor şi tradiţiilor Bisericii nu sunt obligatorii pentru ei, ci sunt obligatorii pentru cler şi mai ales pentru monahi. ,,Noi nu suntem nici monahi, nici clerici”, au început să spună oameni care se numesc pe ei înşişi creştini. ,,Nu puteţi cere aceasta de la noi: aceasta este treaba monahilor şi preoţilor. Pentru noi nu este obligatoriu”.

Astfel se naşte o atitudine dispreţuitoare faţă de participarea la slujbele bisericeşti, rugăciunea personală, post, cinstirea zilelor de sărbătoare, sfinţenia căsătoriei, curăţia vieţii în afara căsătoriei etc. Desfrâul religios şi moral a crescut şi s-a înmulţit până când, în cele din urmă, noi am ajuns la ateismul făţiş şi chiar la o luptă deschisă cu Dumnezeu şi religia ca ceva care doar stânjeneşte o persoană şi îi frânează libertatea de a se angaja în pasiunile şi înclinaţiile sale depravate, josnice.

Este evident că nu se poate pune problema dacă majoritatea mirenilor contemporani înţeleg conceptul de război nevăzut. ,,Războiul văzut” a luat locul ,,războiului nevăzut” în viaţa omului modern. Acest război văzut este o bătălie nesfârşită, de ambele părţi, care se ascunde sub denumirea facilă de ,,luptă pentru supravieţuire”, care chipurile este temelia pentru existenţa umană în vremurile noastre. Şi bătălia cu răul dusă de oamenii moderni nu este încununată de succes în cea mai mare parte, deoarece oamenii nu se luptă atât de mult cu răul, cât cu alţi oameni, totodată cultivând răul în sufletele lor. Într-adevăr, însăşi deosebirea dintre bine şi rău în omenirea contemporană, îndepărtată de Dumnezeu, a devenit înceţoşată: răul este adeseori considerat bine, şi invers. Cu o astfel de înţelegere confuză a binelui şi răului, lupta corectă şi eficientă cu adevăratul rău este mult îngreunată.

Dar cel mai important, repetăm, este că acest adevăr fundamental este uitat: că doar cel care s-a luptat cu răul în propriul suflet poate duce în chip reuşit bătălia cu răul în general şi, prin urmare, bătălia cu răul trebuie să înceapă în propriul suflet, cu războiul nevăzut.

Ce este mai precis acest război nevăzut ? Este o luptă neîncetată, lăuntrică pe care o duce un creştin pentru a ajunge la desăvârşirea creştină. Pentru noi, creştinii, este înscris în Evanghelie un ideal extrem de înalt către care noi doar ne putem strădui neîncetat, fără a fi vreodată capabili să-l atingem pe deplin pe pământ. Prin urmare, se deschide pentru noi un teren vast, chiar nemărginit pentru o mişcare constantă înainte, pentru o lucrare neîncetată asupra sinelui, pentru dezrădăcinarea răului din propriul suflet şi pentru semănarea virtuţii. Acest ideal foarte înalt este exprimat în cuvintele Domnului Însuşi. Învăţând despre necesitatea pentru creştin de a-şi iubi nu numai aproapele şi prietenii, ci chiar duşmanii, Domnul încheie învăţătura Sa cu următoarele cuvinte: Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este (Matei 5, 48).

Scriptura vorbeşte despre această desăvârşire în multe locuri şi în multe feluri. Şi care este esenţa desăvârşirii creştine ? În ce constă ea ? În epistola sa, Sfântul Apostol Petru explică aceasta întrebuinţând cuvintele Domnului Însuşi din Cartea Leviticului: Fiţi sfinţi, că sfânt sunt eu Domnul Dumnezeul vostru (Leviticul 19, 2). În consecinţă, desăvârşirea creştină constă în sfinţenie – cu alte cuvinte, eliberarea sufletului de robia păcatului. Se înţelege de la sine că toţi oamenii fără excepţie, nu numai preoţii sau monahii, sunt chemaţi la această desăvârşire sau sfinţenie care constă în eliberarea de păcat. Hristos Mântuitorul, care doreşte ca noi să fim sfinţi, a venit în lume, a murit, a înviat, S-a înălţat la ceruri, şi a trimis pe Sfântul Duh pentru toţi oamenii, nu numai pentru preoţi şi monahi, aşa cum insistă înţelepciunea seculară contemporană în mod fals şi absurd. Toţi oamenii sunt chemaţi la sfinţenie, toţi oamenii sunt chemaţi la o luptă neîncetată cu păcatul, şi toţi oamenii sunt chemaţi la războiul nevăzut.

Acest război nevăzut nu este uşor ! Este mult mai dificil decât orice război pământesc obişnuit, deoarece este mult mai uşor să te lupţi cu alţi oameni decât cu tine însuţi. În cuvintele Sfinţilor Părinţi, cel care se angajează în acest război nevăzut luptă împotriva luişi sau, mai corect, împotriva propriei iubiri de sine, propriului egocentrism, sau, în terminologie laică, împotriva egoismului său care este înrădăcinat în mândria umană de a se auto-impune. Cu alte cuvinte, esenţa războiului nevăzut este o luptă perseverentă cu duhul mândriei umane de a se auto-impune şi cu toate odraslele sale – felurite patimi şi vicii.

Deoarece această bătălie este extrem de grea, este cu neputinţă a se baza cineva doar pe puterile sale omeneşti; esenţial de asemenea este ajutorul dumnezeiesc mai presus de fire, puterea darului lui Dumnezeu care, precum ştim, întru neputinţă se săvârşeşte (II Corinteni 12, 9). Prin urmare, Sfinţii Părinţi spun că cel care doreşte să fie biruitor în războiul nevăzut trebuie să statornicească următoarele 4 dispoziţii sau înclinaţii în inima sa: (1) să nu se bazeze pe sine niciodată cu nici un chip; (2) să aibă întotdeauna în inima sa o nădejde totală, hotărâtă într-Unul Dumnezeu; (3) să lucreze neîncetat; şi (4) să fie întotdeauna în rugăciune.

Din aceasta, este limpede de ce nu se poate pune problema a întâlni războiul nevăzut printre oamenii contemporani care sunt plini de mândria de a se auto-impune. Pentru ei, mândria este mai preţioasă decât orice altceva: este idolul lor care trebuie slujit şi venerat în locul adevăratului Dumnezeu. Atunci cum vor lupta ei cu mândria ? Înfumurarea şi încrederea în propria putere este principala lor trăsătură. Şi ei nu sunt capabili să se bazeze pe [ajutorul lui] Dumnezeu deoarece Îl resping cu mândrie şi nu doresc să-L cunoască, cu atât mai puţin să se lupte duhovniceşte şi să se roage lui Dumnezeu.

Şi totuşi, potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, condiţia cea mai importantă şi esenţială pentru succes în războiul nevăzut este ,,să nu te bazezi niciodată pe tine însuţi în nici o privinţă”. De ce este acest lucru atât de necesar ? Haideţi să cercetăm aceasta mai în profunzime. Din vremea căderii în păcat a strămoşilor noştri, noi, în pofida slăbirii evidente a puterii noastre duhovniceşti şi morale, avem în general o părere foarte înaltă despre noi înşine. Cu toate că experienţa noastră de zi cu zi ne convinge în mod constant de falsitatea unei asemenea gândiri, noi continuăm să credem, într-o amăgire de sine de neînţeles, că noi suntem ,,ceva” şi chiar ,,ceva important”. Această slăbire duhovnicească a noastră, pe care foarte adeseori nu o remarcăm sau admitem, este deosebit de potrivnică lui Dumnezeu deoarece ea este odrasla principală a mândriei omeneşti de a se auto-impune sau, potrivit expresiei potrivite a Sfinţilor Părinţi, a ,,egocentrismului”. Ea este rădăcina, originea şi cauza iniţială a tuturor patimilor şi viciilor noastre. Ea blochează acea singură uşă în noi prin care intră harul lui Dumnezeu. Această înaltă opinie despre noi înşine nu permite harului lui Dumnezeu să intre în noi şi să se sălăşluiască în noi. Harul se depărtează de o astfel de persoană. Căci cum poate harul, dat pentru luminare şi ajutor, să intre într-o astfel de persoană, cineva care crede că el este ceva mare, că el ştie totul şi nu are nevoie de ajutorul altora ? Domnul Însuşi, prin proorocul, spune despre astfel de oameni care sunt plini de un duh de mândrie şi slavă deşartă: Vai celor înţelepţi întru sine singuri şi înaintea lor ştiuţi (Isaia 5, 21). De aceea, apostolul ne previne: Nu fiţi înţelepţi întru voi înşivă (Romani 12, 16).

Detestând această iubire de sine rea în noi, Dumnezeu doreşte să vadă recunoaşterea noastră sinceră a propriei lipse de însemnătate şi o convingere fermă că orice bun din noi vine doar de la El ca sursa oricărui bine. Dorind să ne insufle această dispoziţie mântuitoare a duhului, Dumnezeu îl stimulează în noi fie prin acţiunea harului, fie prin luminare lăuntrică, deşi uneori El ne aduce la recunoaşterea lipsei noastre de însemnătate prin suferinţă şi mâhnire exterioară. Dar noi înşine ar trebui să ne străduim prin propriile eforturi să dobândim o astfel de conştientizare a nimicniciei noastre.

Sfinţii Părinţi ne dau următoarele patru sfaturi pentru acest scop:

 

1. Încearcă să înţelegi neputinţa ta, bazându-ţi observaţiile pe toate experienţele tale din viaţă, şi păstrează în mod statornic o conştientizare a faptului că tu însuţi nu poţi face nici un bine fără ajutorul lui Dumnezeu. Sfântul Petru Damaschinul spune următoarele despre aceasta: ,,Nu există nimic mai mare decât a realiza neputinţa şi ignoranţa ta, şi nimic mai rău decât a nu fi conştient de ele”. Sfântul Maxim Mărturisitorul învaţă că ,,temelia oricărei virtuţi este realizarea neputinţei omeneşti”. Sfântul Ioan Gură de Aur adevereşte: ,,Doar cel care crede că el nu este nimic se va cunoaşte cel mai bine pe sine”.

2. Cere-i lui Dumnezeu în rugăciune ca El să-ţi dea conştientizarea neputinţei tale şi neînsemnătatea ta, dar mai întâi aşază în tine însuţi convingerea că tu nu ai această conştientizare şi că ea poate fi dobândită doar ca dar al lui Dumnezeu.

3. Întotdeauna teme-te pentru tine şi fii atent la planurile viclene ale satanei, cu care este cu neputinţă să te lupţi fără ajutorul lui Dumnezeu.

4. Dacă se întâmplă să cazi în vreun soi de păcat, recunoaşte-ţi de îndată neputinţa ta şi totala neajutorare. Întipăreşte-ţi în minte că Dumnezeu a îngăduit această cădere ca tu să cunoşti mai bine slăbiciunea şi neînsemnătatea ta înaintea lui Dumnezeu şi să înveţi să te desconsideri.

 

Astfel, lucrul cel mai necesar pentru reuşită în războiul nevăzut este recunoaşterea propriei neputinţe şi totala neînsemnătate fără ajutorul lui Dumnezeu. Această conştientizare este atât de necesară încât Dumnezeu în mod proniator îi aduce pe oamenii mândri şi încrezători în sine la o astfel de recunoaştere prin căderi, permiţând ca ei să alunece într-un păcat sau altul, şi mai ales în acele păcate în privinţa cărora ei se consideră îndeajuns de puternici pentru a se apăra de ele. ,,Ştiu – spune Sfântul Isaac Sirul – că acolo unde a fost cădere, acolo înainte a vieţuit mândria”. Prin urmare, este esenţial pentru cel care a căzut într-un fel de păcat să se întoarcă pe cât de repede cu putinţă în cuget şi simţire la conştientizarea propriei neînsemnătăţi, la a-şi reproşa şi a se umili în cugetele sale, şi a-i cere lui Dumnezeu să-i insufle conştientizarea neîncetată a propriei nimicnicii.

În acelaşi mod, când cineva este izbit de sărăcie, nenorocire, tristeşte sau boală, aceasta ar trebui privită ca un mijloc trimis de Dumnezeu pentru recunoaşterea neînsemnătăţii sale. Noi trebuie să fim smeriţi şi să recunoaştem neputinţa noastră.

Cel care vrea să înţeleagă în profunzime neputinţa sa trebuie să se observe cu multă atenţie, cu fervoare, pe el însuşi, cugetele sale, simţămintele sale, cuvintele sale, şi faptele sale cel puţin câteva zile. Cel care face aceasta va remarca în mod inevitabil cât de păcătoase, prosteşti şi greşite sunt faptele, cuvintele, sentimentele şi cugetele sale. Atunci el va vedea cu limpezime propria stare de neorânduială, cât de nestatornic este în a face binele, cât de neînsemnat este el şi, în consecinţă, că este absurd şi prostesc pentru el să se bazeze pe el însuşi şi să creadă că el este capabil de a săvârşi ceva cu adevărat bun.

Tu întrebi: ,,Cum poate fi aceasta ? Este bine a simţi cineva totala neînsemnătate şi neajutorare ? Cum poate cel care se simte slab să se lupte cu răul în sufletul său ?” Sfinţii Părinţi răspund că cineva trebuie să aibă sentimentul propriei lipse de puteri şi neînsemnătăţi şi totodată să aibă în sufletul său totală nădejde în Dumnezeu, încrederea fermă în ajutorul lui Dumnezeu. Cea mai importantă convingere care ar trebui să-l însoţească pe creştin în toată vremea este că noi nu ne putem bizui pe nimeni decât pe Unul Dumnezeu, că noi nu putem aştepta nici un bine sau ajutor de la nimeni altcineva, că Singur Dumnezeu ne poate da biruinţa în războiul nevăzut în care suntem implicaţi.

O astfel de convingere este întărită de credinţa noastră că Atotputernicul Dumnezeu poate face orice doreşte pentru noi, că El, fiind atotcunoscător şi înţelept, cunoaşte ceea ce este bine şi necesar pentru noi şi că El, fiind de-a pururi bun, este gata în orice clipă să ne ajute cu o dragoste nespusă în orice mod avem nevoie.

Să fie oare adevărat că Dumnezeu care L-a dat pe Fiul Său Unul-Născut să moară pentru noi, Dumnezeu care îi caută pe păcătoşi precum femeia din Evanghelie care a pierdut o drahmă, Dumnezeu care bate neîncetat, potrivit Apocalipsei, la inima omului, dorind să intre şi să cineze cu el, că un astfel de Dumnezeu nu va da omului care luptă cu răul în sufletul său ajutorul necesar şi sprijinul Său atotputernic, plin de har ? Dacă ne uităm în Sfânta Scriptură, noi vom găsi nenumărate exemple de ajutor minunat al lui Dumnezeu pentru cei care nădăjduiesc în El. Uitaţi-vă la neamurile cele din început – spune înţeleptul Sirah – şi vedeţi, cine a nădăjduit spre Domnul şi s-a ruşinat ? (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 2, 10). Astfel de cugete ar trebui să ne insufle nădejdea deplină în Dumnezeu care ne va încununa cu biruinţă de netăgăduit în războiul nevăzut.

 

Dar cum vom cunoaşte dacă noi am scăpat de încrederea în noi înşine şi avem nădejde deplină în Dumnezeu ?

Aceasta este cunoscută în următorul chip. Unii pot crede că nu se bazează pe ei înşişi şi că îşi pun toată nădejdea în Dumnezeu. Dar atunci când cad în vreun fel de păcat, ei disperă şi sufletul ajunge într-o stare de melancolie şi tristeţe. Această mâhnire excesivă, sumbră este un semn că ei nădăjduiau nu în Dumnezeu ci în ei înşişi, şi prin urmare această trădare a încrederii lor în sine prin căderea lor este deosebit de dificilă şi chinuitoare, şi îi duce la disperare. Dar cel care nu se bazează pe el însuşi, pe propriile puteri, nu va fi deosebit de surprins de o cădere şi nu va fi copleşit de mâhnire excesivă; el ştie şi înţelege că aceasta s-a întâmplat din cauza neputinţei sale şi că nimic bun nu poate fi aşteptat de la el. Un astfel de om recunoaşte cu umilinţă neputinţa sa, neajutorarea sa, şi, în consecinţă, în loc să se abandoneze mâhnirii extreme, el se grăbeşte la Dumnezeu, vărsând în rugăciune înaintea Lui simţămintele sale de pocăinţă, se grăbeşte să se pocăiască înaintea lui Dumnezeu pentru păcatul său cât de curând cu putinţă, cu toată inima sa, şi continuă să lupte cu duşmanii nevăzuţi şi cu răul care trăieşte în sufletul său – se grăbeşte la războiul nevăzut.

Este necesar a înţelege în profunzime şi a ne aduce aminte că nepăsarea şi mâhnirea extremă după un păcat se abat asupra cuiva ca rezultat al mândriei, al nădejdii excesive în propriile puteri. Când această nădejde este nimicită, acest fapt este extrem de dureros pentru mândria cuiva, şi pricinuieşte o suferinţă de nemângâiat care nu apare când omul îşi pune toată nădejdea în Dumnezeu şi nu în propriile puteri. Astfel, tristeţea excesivă nu ar trebui trecută cu vederea, fiindcă ea vine din mândrie şi încredere în sine. Un om smerit ştie că el este slab şi neajutorat, şi că nimic bun nu ar trebui să se aştepte de la el, şi, de aceea, când el păcătuieşte, el nu se descurajează ci doar se grăbeşte să se pocăiască.

Astfel, în războiul nevăzut, înainte de toate este necesar ca niciodată cu nici un chip să nu ne bazăm pe noi înşine şi pe propriile puteri, ci să ne punem toată nădejdea în Unul Dumnezeu. Omul trebuie să lupte, păstrând în mod statornic această dispoziţie a minţii, luptând cu orice manifestare a răului în sinele său sau cu patimile, şi se roagă pentru ajutorul harului lui Dumnezeu, fără de care noi suntem lipsiţi de putere.

Vom vorbi despre aceasta separat, deoarece, ca o ştiinţă pentru lupta cu patimile, învăţătura despre rugăciune cuprinde un domeniu special şi vast înlăuntrul ştiinţei generale a vieţii duhovniceşti.

 

XI. Lupta creştină

Esenţa luptei creştine sau a ascetismului constă în străduinţa personală a omului de a eradica răul şi a sădi binele. Omul trebuie să se silească în orice chip, să se constrângă pe sine pentru a se înfrâna de la orice fel de rău şi pentru a se sili către orice bine. Războiul nevăzut este cu neputinţă fără străduinţele proprii. ,,Apa nu curge sub o piatră care stă pe pământ”, precum spune un proverb rus înţelept. Aşa este şi în viaţa duhovnicească: noi nu putem sta degeaba şi să aşteptăm ca Dumnezeu să facă totul pentru noi. Dumnezeu doreşte foarte mult să ne ajute şi cu adevărat ne ajută, dar noi primim ajutorul harului Său doar atunci când depunem propriile eforturi, când arătăm silire de sine şi stăpânire de sine. În acest fel, noi arătăm sinceritatea luptei noastre de a birui răul în sufletul nostru şi a aşeza binele înlăuntrul lui.

Dumnezeu a dat omului voinţă liberă; El i-a acordat dreptul de a alege liber calea răului sau calea binelui, şi El nu stânjeneşte acea libertate. Când cineva este pe calea răului, Dumnezeu încearcă în felurite moduri să-l facă să-şi vină în simţiri, să-l facă să înţeleagă că el a ales pentru sine o cale primejdioasă, o cale care-l va duce la pierzare. Însă Dumnezeu nu stânjeneşte libertatea persoanei, ci aceasta piere dacă nu dă atenţie învăţăturii pe care Dumnezeu i-o trimite în forma feluritelor semne şi avertizări, nenorociri şi necazuri. Dacă cineva este pe calea binelui, Dumnezeu arată de îndată sprijinul Său atotputernic, plin de har pe măsura sincerităţii persoanei [aşa cum este] dezvăluită de străduinţele sale personale.

Străduinţele personale ale omului sunt asemenea unui potir pentru harul lui Dumnezeu. Cu cât sunt mai mari şi mai decisive aceste străduinţe, cu atât mai mare este ajutorul plin de har de la Dumnezeu pe care ele îl atrag. Aceste străduinţe în şi prin ele însele nu sunt atât de importante în războiul nevăzut pe cât este sinceritatea bunăvoinţei omului care este dezvăluită de aceste străduinţe. Cu cât mai puternic luptă cineva, cu atât mai intense sunt strădaniile bunăvoinţei lui, cu atât mai mare este harul pe care îl primeşte de la Dumnezeu. În plus, aceasta demonstrează clar semnificaţia faptelor bune pentru mântuire, o idee care este respinsă de protestanţi. Faptele bune nu au semnificaţie în şi prin ele însele, nici eforturile personale de a face bine nu conduc la mântuire; ceea ce-l mântuieşte [pe om] este zelul cu care voinţa sa este îndreptată către bine. Silindu-se să facă binele, cineva arată că voinţa sa caută virtutea. Aceasta este ceea ce atrage harul atotputernic al lui Dumnezeu care, unit cu strădania personală, îl face pe el biruitor asupra răului în propriul suflet, care este cel din urmă ţel al războiului nevăzut.

Scripturile vorbesc de multe ori despre necesitatea acestor strădanii personale, despre necesitatea luptei. Toată predica Domnului Iisus Hristos de pe munte vorbeşte despre necesitatea exercitării eforturilor omului pentru a-şi îndrepta voinţa către bine, despre lupta cu simţămintele rele şi dispoziţiile lăuntrice ale sufletului. Astfel Domnul conchide în predica de pe munte: Intraţi prin uşa cea strâmtă, că largă este uşa şi lată calea, ceea ce duce în pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră printr-însa; că strâmtă este uşa şi îngustă calea, care duce în viaţă, şi puţini sunt cei ce o află pre ea (Matei 7, 13-14). Nu tot cel ce îmi zice mie: Doamne ! Doamne ! va intra întru împărăţia cerurilor, ci, cela ce face voia Tatălui meu, care este în ceruri (Matei 7, 21).

Domnul Iisus Hristos vorbeşte despre necesitatea unor astfel de strădanii personale: Împărăţia cerurilor se sileşte, şi silitorii o răpesc pe ea (Matei 11, 12). Apostolii, precum se spune în Faptele Apostolilor, au învăţat în mod statornic că prin multe necazuri se cade nouă a intra întru împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 14, 22).

Din aceste fragmente ale Sfintei Scripturi, este limpede cât de mult greşesc cei care cred că biruinţa în războiul nevăzut şi dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu se obţin cu uşurinţă, prin propriul acord, doar prin credinţa în Domnul Iisus (de exemplu, pentru protestanţi). Aceste citate scripturistice mărturisesc în mod vădit faptul că nevoinţa personală, strădania personală, sau ceea ce este numit luptă, este absolut necesară pentru biruinţă în războiul nevăzut.

Într-adevăr, noi nu trebuie să credem că omul se află într-o situaţie în care se mântuieşte singur prin propriile străduinţe, sau că aceste străduinţe sunt merite înaintea lui Dumnezeu pentru care el primeşte dreptul de a intra în Împărăţia Cerurilor ca o răsplată, aşa cum cred romano-catolicii. Efortul personal pentru mântuire, sau lupta personală, este necesar ca dovadă a sincerităţii străduinţei omului de a birui răul în sufletul său şi a sădi binele.

Această nevoinţă şi efort sunt cu neputinţă fără o constrângere de sine statornică, fără exersarea constantă a voinţei, fără o luptă stăruitoare cu năzuinţele egoiste, josnice ale firii păcătoase. În acest mod, ia naştere o luptă în suflet între străduinţele bune şi obiceiurile rele. Cu cât mai mult exersăm sforţarea de sine, cu atât mai mult slăbesc obiceiurile noastre rele şi cu atât mai uşor devine a le birui.

Este necesar ca omul să se silească în mod statornic să facă nu ceea ce doreşte păcatul care trăieşte în trupul său, ci ceea ce cere legea lui Dumnezeu, legea binelui. Fără această silire de sine neîncetată, nu poate exista reuşită în viaţa duhovnicească.

Un ascet este într-adevăr o persoană care se sileşte pe sine să facă ceea ce este favorabil creşterii şi dezvoltării vieţii duhovniceşti: să iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele. El se înfrânează de la tot ceea ce este potrivnic dragostei de Dumnezeu şi de aproapele, adică, faptele rele.

Astfel, noi putem vedea că în sufletul unui ascet are loc o luptă statornică a binelui cu răul. În literatura ascetică, această luptă cu răul se numeşte ,,războiul duhovnicesc” sau ,,războiul nevăzut”. Iată ceea ce constituie însăşi esenţa ascetismului sau a vieţii duhovniceşti.

Ascetismul este singura cale sigură către atrăgătoarea lumină a fericirii pe care o caută toţi oamenii. Fericirea, aşa cum arată experienţa de viaţă, nu este în afara omului, unde el o caută în mod eronat, ci înlăuntrul său. Fericirea constă într-o stare de pace a sufletului, în seninătate şi calm lăuntric, care vin din mulţumirea lăuntrică care urmează după biruinţa asupra răului şi eradicarea obiceiurilor rele care tiranizează sufletul. Obiceiurile păcătoase creează haos şi neorânduială. Înclinaţiile rele nu pot fi paşnice, calme şi vesele. Singura cale către a restabili pacea în suflet este prin suprimarea şi eradicarea obiceiurilor rele prin ascetism, printr-un mod ascetic de viaţă.

Deci, iată de ce ascetismul este absolut necesar pentru toţi oamenii fără excepţie: este un bun comun, o moştenire comună. Cel care este străin de ascetism este propriul duşman şi se lipseşte el însuşi de un bine mai mare: pace, o conştiinţă liniştită, şi bucurie în unire cu Dumnezeu, care este singurul izvor al adevăratei fericiri pentru om.

 

XII. Sfinţii Părinţi despre combaterea patimilor

Noi am stabilit deja că toţi creştinii, monahi şi mireni deopotrivă, sunt chemaţi la lupta fără compromisuri cu înclinaţiile rele ale inimii lor, pentru că din aceste înclinaţii rele în inimă se nasc şi emană toate faptele rele, toate acele ofense care întunecă viaţa omului şi o fac cu adevărat un iad. Aceste înclinaţii rele ale inimii, cu care trebuie să se lupte şi să le dezrădăcineze fiecare creştin, sunt numite ,,patimi” în scrierile Sfinţilor Părinţi.

Cu toate acestea, a birui şi a dezrădăcina patimile nu este îndeajuns. În locul patimilor dezrădăcinate este necesar a sădi cu fermitate în inimă opusurile lor, înclinaţile bune ale sufletului care sunt numite ,,virtuţi” de Sfinţii Părinţi. Altminteri va avea loc ceea ce Domnul Iisus Hristos a avertizat în pilda demonului care a ieşit din om şi apoi a adus cu el alţi 7 demoni mai răi ca el. Iar când duhul cel necurat va ieşi din om, umblă prin locuri fără de apă, căutând odihnă, şi nu află. Atunci zice: mă voiu întoarce în casa mea, de unde am ieşit; şi venind o află deşertată, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât sine, şi intrând locuiesc acolo, şi se fac cele de pre urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi (Matei 12, 43-45).

De ce se întâmplă aceasta ? Deoarece firea duhovnicească, exact ca firea fizică, are oroare de vid. Sufletul omului nu poate rămâne gol şi lipsit de orice. Dacă patimile au fost dezrădăcinate, atunci virtuţile opuse lor trebuie să fie sădite numaidecât în locul lor. Altfel, patimile se vor întoarce şi, nefiind hrănite timp îndelungat, ele vor începe să chinuiască persoana încă mai puternic, ca şi cum şapte draci au intrat în loc de unul.

Astfel, noi putem spune că esenţa ascetismului constă în dezrădăcinarea patimilor şi sădirea în locul lor a virtuţilor opuse.

Dar de unde vin patimile în om ? Toţi Sfinţii Părinţi, învăţând despre viaţa duhovnicească, sunt de acord că rădăcina şi izvorul tuturor patimilor este egoismul sau iubirea de sine, adică, dragostea iraţională, greşită faţă de sine. Egoismul sau iubirea de sine dă naştere la trei patimi principale, cele trei rădăcini fundamentale ale tuturor celorlalte patimi: iubirea de plăcere, lăcomia şi iubirea de slavă. Aceste trei patimi principale sunt enumerate în Sfânta Scriptură de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul care spune: Nu iubiţi lumea, nici cele din lume. … Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume este (I Ioan 2, 15-16).

Din aceste trei patimi principale ies următoarele opt patimi: 1) lăcomia, 2) curvia, 3) iubirea de argint, 4) mânia, 5) tristeţea, 6) deznădejdea, 7) slava deşartă, şi 8) mândria. Aceste opt patimi dau naştere încă la tot mai multe patimi, care apoi se ramifică într-o mulţime de varietăţi diverse şi subtile ale fiecăreia din aceste patimi principale. Toate aceste patimi nenumărate tiranizează şi chinuiesc inima omenească, nedând odihnă nicicând unei persoane şi provocându-i o suferinţă insuportabilă, din care el îşi pierde pacea duhovnicească, echilibrul lăuntric şi liniştea conştiinţei. Omul se simte profund nefericit, trăind uneori cu adevărat un chin de iad, ca şi cum ar trăi asaltul acelor chinuri care îi aşteaptă în mod inevitabil pe toţi păcătoşii care nu se pocăiesc, adică, pe toţi acei oameni care s-au dedat patimilor şi care sunt robii lor. Potrivit analogiei Sfântului Ioan de Kronstadt, ,,patimile sunt şerpi ascunşi care rod neîncetat inima omului şi nu-i dau pace nicicând”.

Sfinţii Părinţi, care au dus ei înşişi o viaţă duhovnicească şi care s-au îngrijit de sufletele lor, au observat şi au studiat amănunţit toate subtilităţile acestei tragerii vechi de veacuri a inimii omeneşti chinuită de patimi. Pe baza propriei lor experienţe şi a cercetării vieţii lăuntrice a omului, ei au dezvoltat o întreagă ştiinţă a luptei cu patimile, un fel de regim terapeutic pentru sufletul suferind. Cunoaşterea acestei ştiinţe, care poartă numele de ,,ascetism”, cuprinde cea mai vitală, cea mai necesară sarcină a întregii vieţi pentru fiecare creştin care recunoaşte necesitatea urgentă a războiului cu răul.

Care sunt principalele tehnici în acest război ? Toţi Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc într-un glas ca noi, înainte de toate, să luăm măsuri de precauţie astfel încât să nu îngăduim patimilor să fie zămislite şi să prindă rădăcini în inimile noastre. Este foarte greu de luptat cu o patimă care s-a statornicit deja cu fermitate în inimă şi a creat un soi de a doua natură a omului. A o dezrădăcina şi a o birui fără ajutorul plin de har al lui Dumnezeu este absolut imposibil. Prin urmare, este necesar să fim vigilenţi, să urmărim cu atenţie propria inimă, şi să nu îngăduim nici unei patimi să prindă rădăcini în ea.

Care sunt aceste măsuri de precauţie care trebuiesc luate împotriva dezvoltării patimilor ? Aceste măsuri constau în lupta mintală neîncetată şi puternică cu gândurile, sau, potrivit Sfinţilor Părinţi, cu aşa-zisele sugestii. Sfinţii Părinţi deosebesc următoarele etape separate sau paşi în această luptă: 1) sugestia iniţială, 2) acceptarea, 3) învoirea, 4) robia, şi 5) patima.

La început, zămislirea a ceva apare în mintea noastră: o persoană sau un lucru, sau pur şi simplu un gând care vine brusc în minte. Aceasta se numeşte ,,sugestie”. ,,Sugestia” în sine nu este deloc păcătoasă, fiindcă este cu neputinţă pentru om să-şi ţină mintea liberă de gânduri. Gândurile se ivesc în om separat de voinţa sa. În Cuvinte ale Sfinţilor Părinţi, se spune cum ,,un frate a venit la avva Pimen şi i-a zis: avvo, multe gânduri am şi mă primejduiesc din pricina lor. Şi l-a scos pe el bătrânul afară sub văzduh şi i-a zis: întinde braţul şi ţine vânturile. Iar el a zis: nu pot să fac aceasta. Şi i-a zis bătrânul: dacă asta nu poţi s-o faci, nici gândurile nu le poţi opri să vină. Alt lucru este însă să le stai împotrivă”[8].

Astfel, a se păzi cineva de năvala gândurilor sau a diferitelor închipuiri care apar în mintea noastră este cu neputinţă, dar este necesar să ne împotrivim lor, adică, să nu le lăsăm pe cele care sunt rele, păcătoase, sau care conduc pe cineva în păcat să rămână şi să se întărească. Aici începe cea de-a doua etapă în relaţia noastră cu gândurile, aşa-numita etapă de acceptare.

Sfinţii Părinţi definesc ,,acceptarea” ca intrarea în conversaţie cu gândurile care se ivesc, sau primirea lor ca pe un musafir care a venit în casa noastră. Această etapă poate fi nepăcătoasă sau deja păcătoasă, începutul păcatului. Dacă, îndreptându-ne atenţia către gând, noi vedem că nu este bun, ci mai degrabă rău, şi că ne duce în păcat, şi ridicăm de îndată armele împotriva lui şi ne luptăm cu promptitudine să-l izgonim din conştiinţa noastră, atunci această etapă secundă va fi la fel de nepăcătoasă precum prima. Dar dacă, cercetând gândul, noi vedem că este rău şi păcătos dar, în ciuda acestui fapt, îl păstrăm în conştiinţa noastră, îl savurăm şi simpatizăm cu el, atunci astfel începe cea de-a treia etapă, care este cu totul păcătoasă, aşa-numita învoire.

Sfinţii Părinţi numesc ,,învoire” acceptarea de bunăvoie a unui gând care a intrat în suflet sau a unui obiect care a fost închipuit. Acest lucru se întâmplă când cineva începe să-şi închipuie cum să acţioneze în conformitate cu sugestiile unui gând către care sufletul său a înclinat în mod favorabil, deşi conştiinţa sa îi spune că nu este bun, că este păcătos. Vinovăţia acestei etape, cea de-a treia, variază în funcţie de statura duhovnicească a unei persoane. Dacă cineva a atins deja o stare duhovnicească însemnată şi a învăţat bine cum să discearnă gândurile şi cum să respingă gândurile păcătoase, atunci această a treia etapă este considerabil păcătoasă dacă el, din trândăvie şi neglijenţă, nu a acţionat pentru a îndepărta numaidecât acest gând rău. Dar dacă cineva care este încă neexperimentat în războiul duhovnicesc este ispitit de un gând rău şi apoi, înţelegând păcătoşenia lui, îl înlătură, chemându-L pe Dumnezeu în ajutor, este de iertat.

Potrivit Sfântului Nil Sorski, unii Sfinţi Părinţi fac deosebire între două tipuri sau etape ale învoirii care sunt diferite în ce priveşte gradul lor de vinovăţie: ,,Când cineva, nevoindu-se, este biruit fără voie de către gând, dar rădăcina minţii lui este întărită în a nu păcătui şi a nu săvârşi fărădelege cu lucrul. Şi aceasta este cea dintâi învoire. Iar cea de-a doua, zice Grigorie Sinaitul, este când cineva primeşte de bunăvoia sa gândurile vrăjmaşului şi, împreună-vorbind şi însoţindu-se cu ele, este biruit de ele şi nu se mai luptă împotriva patimilor, ci ia cu tărie hotărârea de a face păcatul sau chiar încearcă să-l săvârşească, dorind a împlini ce şi-a pus în gând, dar întâmpină piedică fie din pricina vremii, fie din pricina locului, fie din alte pricini – şi lucrul acesta este deosebit de păcătos şi supus pedepsei”[9].

Din acest al doilea fel de învoire, se face deja o trecere destul de firească şi uşoară către cea de-a patra etapă, aşa-numita robie. Dacă un suflet primeşte un gând rău şi este cu totul prins şi răpit de el, aceasta se numeşte ,,robie”. ,,’Robia’ este atracţia automată a inimii noastre către gând, sau acceptarea continuă ca acesta să sălăşluiască în noi înşine, adică, unirea cu el, care slăbeşte înclinaţia noastră bună. Starea paşnică a duhului nostru, armonia noastră lăuntrică şi echilibrul emoţional normal sunt tulburate”. Cu toate acestea, ca în etapa învoirii, pot exista diferite grade de ,,robie” – mai mari sau mai mici. Sfântul Nil Sorski spune: ,,Cea dintâi este atunci când mintea este robită de către gânduri silnice, chiar dacă tu nu vrei, fiind furată de gândurile viclene – însă cu ajutorul lui Dumnezeu o vei întoarce iarăşi la tine, în scurtă vreme. Pe când a doua este pierzătoare pentru buna stare a sufletului, atunci când mintea, ca de o furtună cu valuri năprasnice fiind purtată şi din starea cea bună scoasă la gândurile cele viclene, nu poate să mai vină în stare bună şi împăcată”[10]. Aici, de asemenea, gradul de vinovăţie variază în funcţie de cum şi în ce circumstanţe are loc ,,robia”.

Cel mai mare grad de ,,robie” şi etapa finală a înrobirii cuiva de păcat se numeşte ,,patimă”. Despre aceasta, Sfântul Nil spune următoarele: ,,Patima este ceea ce, cuibărindu-se în suflet vreme îndelungată, se preschimbă în nărav prin obişnuinţă”[11]. Adeseori căzând în unul şi acelaşi păcat, omul ajunge în punctul în care acel păcat devine atât de obişnuit încât el nu poate şi nu are puterea de a trăi fără satisfacerea constantă a înclinaţiei sale păcătoase. Acest păcat, devenind obicei şi o a doua natură în el, se numeşte ,,patimă”.

Astfel, noi putem vedea din cele de mai sus că omul cade în păcat după un anumit model logic. Prima etapă a păcatului este etapa ,,sugestiei”, când gândurile şi sugestiile păcătoase intră neintenţionat, din întâmplare, şi împotriva voinţei cuiva în sufletul său, fie prin simţuri, emoţii sau prin închipuire. Această etapă este nepăcătoasă şi este doar un posibil preludiu la păcat. ,,Acceptarea” este primirea unei ,,sugestii”, luarea aminte la ea, care nu este întotdeauna fără păcat. ,,Învoirea” este atunci când sufletul se desfătează în gândul sau imaginea care i-a fost înfăţişată; din acest punct, există pericolul real de a cădea în păcat cu fapta. Următoarea etapă este ,,robia”, când sufletul este atât de puternic atras de păcat, încât starea paşnică a sufletului este tulburată. În final vine ,,patima”, desfătarea îndelungată şi obişnuită în gânduri şi sentimente păcătoase şi săvârşirea păcatului cu fapta. Aceasta este deja robie totală faţă de păcat, şi cel care nu se pocăieşte şi nu alungă patima va fi supus chinului veşnic. Cu toate acestea, cel stăpânit de una sau alta dintre patimi începe să trăiască o pregustare a chinului veşnic deja în această viaţă şi nu îşi va găsi pacea lăuntrică. Din acest moment sunt necesare o luptă puternică şi perseverentă şi harul special al lui Dumnezeu pentru a renunţa la un păcat care a devenit a doua natură.

 

De unde vin patimile noastre ? Trebuie să ne luptăm cu ele ? Probabil ele sunt fireşti pentru noi ?

Da, ele sunt fireşti pentru noi. Cu toate acestea, ele nu sunt fireşti pentru omul ideal aşa cum a fost creat el de Dumnezeu şi aşa cum ar trebui să fie el potrivit planului lui Dumnezeu; ele sunt fireşti pentru firea căzută a omului, care a fost stricată de păcatul strămoşilor. Că iată întru fărădelegi m-am zămislit, şi în păcate m-a născut maica mea (Psalmi 50, 6), spune psalmistul. Prin urmare, Sfinţii Părinţi spun: ,,Nu te tulbura, nu fi nedumerit când vezi înlăuntrul tău lucrarea unei patimi. Când se iveşte o patimă, luptă împotriva ei şi străduieşte-te să o înfrânezi şi să o dezrădăcinezi cu smerenie şi rugăciune” (Avva Dorotei, Cuvântul al XIII-lea).

Ce trebuie în mod special să ne aducem aminte în lupta cu patimile ? ,,Orice împotrivire la cererile patimilor le slăbeşte; împotrivirea statornică faţă de o patimă o detronează. Pe de altă parte, îndrăgirea unei patimi o întăreşte; îndrăgirea statornică a unei patimi îl înrobeşte pe cel care a ajuns s-o iubească” (Sfântul Ignatie Briancianinov).

Împotrivirea creştină faţă de patimi ar trebui să meargă chiar până la răstignirea trupului împreună cu patimile şi cu poftele (Galateni 5, 24). Chiar marele Apostol Pavel spune despre sine: Ci îmi chinuiesc trupul meu, şi îl supun robiei; ca nu cumva altora propovăduind, însumi să mă fac netrebnic (I Corinteni 9, 27). O luptă constantă cu patimile, o dorinţă de a le călca în picioare şi a înăbuşi este necesară, străduinţa duhovnicească este necesară. Dar nu străduinţa duhovnicească îl slobozeşte pe creştin de domnia păcatului, ci dreapta Celui Preaînalt este cea care-l slobozeşte, harul Sfântului Duh. Însă, chiar şi aşa, harul Sfântului Duh nu este dat decât ca răspuns la străduinţa personală a omului, la lupta sa duhovnicească. Iată de ce Hristos Mântuitorul spune: Nevoiţi-vă a intra prin uşa cea strâmtă (Luca 13, 24).

Dezrădăcinarea patimilor insuflă pace în sufletul omului şi restabileşte echilibrul duhovnicesc şi armonia dumnezeiască. Cu toate acestea, cineva nu trebuie să se oprească aici. Precum spun Sfinţii Părinţi, sufletul omului eliberat de patimi nu ar trebui să se aventureze să rămână liber şi gol, lipsit de virtute. Altminteri, este uşor pentru patimi să se întoarcă şi să înceapă să chinuie şi să tiranizeze omul încă mai cu înverşunare, precum cei şapte draci despre care vorbea Domnul în pilda Sa. Virtuţile opuse trebuie sădite numaidecât în locul patimilor dezrădăcinate. Sfinţii Părinţi enumeră aceste virtuţi în următoarea ordine: 1) înfrânarea este opusă lăcomiei, 2) curăţia este opusă păcatului trupesc, 3) neagoniseala este opusă avariţiei, 4) blândeţea este opusă mâniei, 5) lacrimile binecuvântate pentru păcate sunt opuse  disperării, 6) cumpătarea este opusă tristeţii, 7) smerenia este opusă vanităţii, şi 8) dragostea este opusă mândriei.

 

Unde îl duce pe om în final lupta cu patimile şi înlocuirea lor cu virtuţile opuse ?

Scriptura ne spune limpede, şi ne înfăţişează ţelul ultim al străduinţelor noastre. Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este (Matei 5, 48). Acesta este scopul final al străduinţelor creştinului care se luptă cu patimile sale. Scopul este de a deveni asemenea lui Dumnezeu. Veţi spune că acesta este un ideal de neatins, însă tocmai acest lucru face din el un ideal. Un ideal este ideal când este de neatins. Omul poate doar să se străduiască neîncetat către el. În aceasta constă măreţia idealului creştin: el cere desăvârşire statornică; străduinţa neîncetată către desăvârşirea nobilă, dumnezeiască.

Dar ce este această desăvârşire ? Care sunt caracteristicile sale ?

Există o indicaţie clară despre aceasta în Scriptură. Dorind să amintească credincioşilor ce aşteaptă Domnul de la noi, Sfântul Apostol Pavel scrie: Căci aceasta este voia lui Dumnezeu, sfinţirea voastră (I Tesaloniceni 4, 3). Şi Apostolul Petru mărturiseşte aceasta chiar mai expresiv, mai puternic, citând cuvintele lui Dumnezeu Însuşi, împrumutate din Vechiul Testament: Fiţi sfinţi, că eu sfânt sunt (I Petru 1, 16).

Astfel, idealul creştin, desăvârşirea către care trebuie să ne străduim, este sfinţenia, care este asemănătoare sfinţeniei lui Dumnezeu. Rezultă că dobândirea sfinţeniei dumnezeieşti este scopul vieţii noastre. Dumnezeu ne-a creat pentru ca noi să fim sfinţi precum El Însuşi este sfânt şi ca noi să ne desfătăm în comuniunea de dragoste cu El. Din aceasta noi putem vedea cât de departe este viaţa contemporană de ceea ce ar trebui să fie potrivit planului lui Dumnezeu. De ce aceasta ? O abatere de la acest plan a avut loc când strămoşii noştri au căzut în păcat. Păcatul i-a depărtat pe oameni de Dumnezeu şi, drept urmare, i-a făcut nefericiţi şi să sufere neîncetat. O viaţă de luptă şi ascetism îndreaptă răul care a fost pricina păcatului. Ne slobozeşte de asuprirea păcatului şi ne dă din nou posibilitatea de a ne aşeza pe calea care duce către sfinţenie şi comuniune cu Dumnezeu.

Dragostea dumnezeiască, care doreşte mântuirea noastră, aşteaptă ca noi să ne aşezăm pe acea cale a vieţii ascetice, care este singura mântuitoare. Şi doar atunci noi ne vom întoarce la Dumnezeu, unde ne aşteaptă acea mulţumire morală atotcuprinzătoare şi absolută. Duhul omului tinde în mod inconştient către o astfel de mulţumire întreaga sa viaţă, numind-o ,,fericire”, şi în zadar o caută pe pământ printre lucrurile stricăcioase şi vremelnice. Aceasta este acea binecuvântare cerească pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru noi ca răsplată şi slavă ce încununează biruinţa asupra răului în lupta din viaţa noastră ascetică. Este rezultatul final al tuturor străduinţelor omului pe pământ; este mulţumirea deplină a celor mai înalte dorinţe şi necesităţi ale sufletului omenesc.

 

XIII. Ascetismul pastoral

Ascetismul pastoral cuprinde cea mai importantă ramură a ştiinţei teologiei pastorale. Aceasta priveşte viaţa personală a preotului: cum trebuie el să se poarte pentru a fi la înălţimea chemării sale şi să ducă cu succes jugul său al slujirii pastorale.

Cuvântul ascetism nu ar trebui să sperie pe nimeni. Uneori este interpretat greşit, insuflând teamă superstiţioasă în unii şi îndepărtându-i pe alţii. Ascetismul nu este nimic altceva decât o luptă cu patimile şi exerciţiu în virtuţi. Ambele sunt poruncite tuturor creştinilor: nu numai monahii, ci şi mirenii şi, chiar mai mult de atât, preoţii, care sunt chemaţi la o slujire atât de înaltă care necesită o curăţie particulară a inimii, eliberare de patimi, şi exerciţiu statornic în virtuţi. Lumea toată întru cel rău zace (I Ioan 5, 19), spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, şi deoarece un păstor este chemat să fie pildă credincioşilor cu cuvântul, cu petrecerea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia (I Timotei 4, 12), atunci este firesc ca el să trebuiască, mai mult decât mireanul, să se lupte cu patimile şi să-şi insufle virtuţi în el pentru a sluji drept pildă pentru turma sa. Aceasta este cerută de înălţimea chemării pastorale şi pentru succesul activităţii pastorale. La urma urmei, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, Dumnezeu l-a investit pe preot cu putere mare pe care El nu a dat-o nici măcar îngerilor, nici arhanghelilor. Hristos Însuşi subliniază deosebirea dintre preoţi şi lumea păcătoasă, lumească când El spune: Din lume nu sunteţi, ci eu v-am ales pre voi din lume (Ioan 15, 19).

Cu privire la acest lucru, dreptul părinte Ioan de Kronstadt spune: ,,Ce om măreţ este un preot ! El vorbeşte neîncetat cu Dumnezeu, care răspunde veşnic la cuvântul său. Oricare ar fi slujbele săvârşite în biserică, oricare ar fi rugăciunile lui, el vorbeşte lui Dumnezeu, şi Domnul îi răspunde.  În aceste circumstanţe, când este asaltat de patimi, cum poate uita preotul că astfel de patimi sunt josnice, ticăloase, necurate, mai ales pentru el, şi că este cu neputinţă să le lase să intre în inima sa, pe care doar Iisus Hristos se cuvine să o umple în întregime ? Un preot este un înger şi nu un om; tot ceea ce este lumesc se cuvine să fie lăsat departe în urma lui. O Doamne, preoţii tăi se vor îmbrăca cu dreptate (Psalmi 131, 9); fie ca ei să-şi amintească întotdeauna măreţia chemării lor şi să nu fie încurcaţi în cursele lumii şi ale diavolului” (Viaţa mea în Hristos).

Împărtăşirea deasă cu sfintele taine îl sileşte în mod aparte pe preot să tindă către înălţimi duhovniceşti şi luare aminte neîncetată, trează asupra lui însuşi. Dacă mirenilor li se cere o perioadă lungă de pregătire înainte de a li se îngădui să se împărtăşească, atunci cum îndrăzneşte un preot să vină către sfintele taine fără frică şi cutremur, fără să-şi dedice întreaga viaţă pregătirii pentru împărtăşirea deasă ? Nu trebuie să fie întreaga sa existenţă o pregătire neîncetată, luare aminte asupra lui însuşi, curăţie veşnică a sa de orice pângărire păcătoasă pentru a fi gata de a se împărtăşi cu sfintele taine ale lui Hristos fără judecată ?

,,Avându-L pe Hristos în inima ta, teme-te că Îl poţi pierde, şi [odată] cu El pacea din inima ta. Este greu s-o iei de la capăt. Străduinţele de a se uni iarăşi cu El după îndepărtare vor fi foarte dureroase, şi vor costa lacrimi amare pe mulţi. Lipeşte-te de Hristos cu toată puterea ta, câştigă-L, şi nu pierde îndrăzneala de a te apropia de El” (Viaţa mea în Hristos).

Iată de ce lupta duhovnicească ascetică este extrem de importantă pentru preot. Ascetismul pastoral trebuie să ocupe cel mai important loc în ştiinţa teologiei pastorale, şi ar trebui să fie piatra sa de temelie. Fiindcă este limpede că tot succesul în lucrarea pastorală depinde de persoana păstorului. Turma acordă atenţie nu atât de mult cuvintelor preotului sau învăţăturii sale, cât vieţii sale particulare, conduitei sale – dacă el este vrednic sau nu de slujirea sa. Acolo unde preotul este la înălţimea chemării sale, turma este un exemplu frumos de viaţă creştină adevărată. Nu există ateism, depravare sau sectarism.

Dimpotrivă, într-o parohie în care preotul este nevrednic, totul merge spre ruină. În căutarea lor pentru un exemplu adevărat de comportament religios şi moral, membrii ei recurg la tot felul de secte. Vai păstorului a cărui viaţă personală este un exemplu prost pentru turma sa. Teribilele cuvinte ale Mântuitorului Hristos i se aplică lui: Mai de folos i-ar fi lui ca să-şi spânzure o piatră de moară la grumazul lui şi să se înece întru adâncul mării. Vai lumii de sminteli ! Că nevoie este să vină smintelile; dar vai omului aceluia prin care vine sminteala ! (Matei 18, 6-7). Un păstor care se comportă rău ia asupra sufletului său un păcat mult mai mare decât un mirean. Când el nu încearcă să-şi schimbe viaţa păcătoasă, nu se pocăieşte, el se ucide nu numai pe el, ci ispiteşte de asemenea pe mulţi din turma sa prin pilda sa.

Iată de ce nu pot exista păstori ,,lumeşti”, ci fiecare păstor, atât preot monah cât şi de mir, trebuie să fie despărţit de lume într-o anumită măsură, trebuie să iubească lupta ascetică şi să o practice. Prin urmare, cei care consideră că un mod ascetic de viaţă este doar partea monahilor şi că mirenii pot trăi precum doresc ei se înşală. Este o eroare că doar clerul monahal trebuie să ia aminte cu stricteţe asupra lui însuşi, iar clerul de mir are dreptul de a trăi fără restricţii şi într-un mod lumesc, să nu poarte o dulamă şi să umble din loc în loc potrivit obiceiurilor prosteşti ale acestei lumi. Aceasta pur şi simplu nu este adevărat. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre diferenţa dintre monahi şi mireni: singura distincţie este votul curăţiei. Alte porunci sunt obligatorii pentru toţi creştinii.

În ce constă ascetismul pastoral ? Este refuzarea îngăduirii chiar a plăcerilor cuvenite pentru a nu împiedica Evanghelia lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre aceasta (I Corinteni 9). Principala activitate a unui păstor este respingerea lucrurilor lumeşti şi lupta cu patimile pentru a fi lumina lumii; aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vază lucrurile voastre cele bune şi să slăvească pre Tatăl vostru cel din ceruri (Matei 5, 16).

Episoade apărute în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 124-129 / 2020, 131-136 / 2021, 138-143 / 2022 şi 145-148 / 2023

 

[1] Cel de-al doilea război mondial (1939-1945).

[2] ,,Противобжественныи фронт”. În timpul regimului sovietic din Rusia, religia a fost atacată cu vehemenţă de numeroase grupări, precum Liga Militanţilor Atei.

[3] Arhiepiscopul Averchie tocmai supravieţuise bombardamentelor şi raidurilor aeriene din timpul celui de-al doilea război mondial.

[4] Din binecuvântarea mare a apelor.

[5] Sloganurile Partidului Revoluţionar Socialist din Rusia.

[6] A se vedea, de exemplu, Matei 23, 4.

[7] Să dăm o definiţie a distracţiei, pentru a înţelege mai bine ce spune autorul: distracţia este o petrecere plăcută a timpului (de scurtă durată); distracţia este ceea ce distrează, produce destindere sufletească; distracţia este şi lipsă de atenţie (obişnuită sau momentană).

[8] Patericul egiptean, Avva Pimen, punctul 28.

[9] Sfântul Nil Sorski, Despre lucrarea duhovnicească, Editura Sophia, Bucureşti, 2019, p. 26.

[10] Idem, p. 27.

[11] Idem, p. 28