Lumea in deriva nr. 45

Creştinism şi socialism[1]

de Arhiepiscop Ilarion Troiţki (1886-1929)

Articol apărut în Orthodox Life, mai-iunie 1998

PARTEA I

Acest adevăr rămâne neschimbător întotdeauna şi pretutindeni. Orice adevăr unic sau înlănţuire de adevăruri cuprinde întotdeauna ceea ce este „mai mare” pentru om, şi acest „mai mare” al omului este autoritatea omului; el se raportează la ea, el ,,jură” pe ea. Însă nu pentru toţi oamenii aceleaşi adevăruri constituie ceea ce este ,,mai mare” pentru ei. Uneori ceea ce este „mai mare” este cu totul fals; dar omul jură pe acest ,,adevăr” iluzoriu ca şi cum ar fi demn de încredere. Măsurile cu care oamenii abordează fenomenele vieţii care ne înconjoară sunt foarte variate. Fiecare alege acea autoritate care i se pare cea mai bună, şi în consecinţă se poate accepta poziţia: Spune-mi care sunt autorităţile tale, şi îţi voi spune ce fel de om eşti.

În trecut, oamenii erau diferiţi, şi autorităţile lor erau de asemenea diferite. Cuvântul lui Dumnezeu, legile Bisericii – în trecut acestea erau autorităţile veşnic neschimbătoare şi desăvârşite, înţelese şi ţinute cu drag deopotrivă de toţi. Dacă ceva era în concordanţă cu cuvântul lui Dumnezeu, cu legile Bisericii, era bun; dacă ceva nu era în concordanţă cu ele, sau le contrazicea, nu ar fi putut fi bun. I.T. Posoşkov a scris al său Testament de tată tocmai ,,pentru a întări dumnezeieştile Scripturi”; acolo el afirmă cu convingere: „Toţi cei ce trăim în credinţa ortodoxă ştim bine aceasta: că tot adevărul este cuprins în cuvintele Domnului”; şi fiului său îi spune: ,,Fiul meu, te îndemn cu fermitate şi te conjur ca să te ţii cu toată tăria ta de Sfânta Biserică a Răsăritului ca de Mama care ţi-a dat naştere … şi să te separi de toţi cei care se opun Sfintei Biserici, şi să nu ai nici un fel de relaţii prieteneşti cu ei, fiindcă ei sunt duşmanii lui Dumnezeu”.

Acum, mulţi au autorităţi cât se poate de diferite, şi chiar contradictorii. Cu adevărat, unde poate găsi cineva acum vreo referire la Dumnezeu şi la Biserică în presa ,,progresistă” ? Nu este considerată acum concordanţa cu legile lui Dumnezeu şi Biserica lui Hristos marca a ceea ce este rău, a înapoierii, în timp ce opoziţia faţă de ele este socotită un semn a ceea ce este bun ? Îmi amintesc un anume student (vai, al Academiei Teologice !), care, văzând un om despre care nu ştia că mănâncă de post, a spus: „El este probabil unul dintre cei care participă la pogromuri !” Alt student, când am lăudat Academia Teologică în prezenţa lui, enumerând calităţile ei, m-a întrerupt cât se poate de serios, spunând: „Dar spuneţi-mi, ce a fost Academia dvs. pentru Revoluţie ?”

Am refuzat să enumăr asemenea merite îndoielnice, însă o astfel de formulare este cu totul caracteristică vremurilor noastre. Acum nu ceea ce este plăcut lui Dumnezeu sau Bisericii este bun, ci ceea ce este ,,progresist”, „liberal”, revoluţionar; „dreapta tendinţă” este înlănţuirea tuturor relelor. „Este în acord cu Marx !” – aceasta este cea mai mare laudă pentru orice învăţătură, pentru orice opinie. Până şi sfânta învăţătură creştină este evaluată pe baza acestui nou standard. Astfel, întreaga învăţătură fundamentală a creştinismului cu privire la lupta personală pentru pocăinţă şi smerenie este desconsiderată, în timp ce doar vreun soi de ,,învăţătură socială” este înălţată şi i se dă importanţă, şi din ea este admis doar ceea ce se poate reinterpreta într-un mod liberal-revoluţionar.

Cei care au scris şi s-au trudit în Biserică, chiar marii Sfinţi Părinţi, sunt evaluaţi utilizând aceeaşi monedă devalorizată, inferioară. Noi înşine am fost martori cum un anume ,,orator”, ţinând un panegiric Sfântului Ioan Gură de Aur pe 13 noiembrie 1907, a declarat că marele ierarh „gândea ca Marx în unele privinţe, deşi nu la fel de bine”. O asemenea blasfemie – îndrăznim să spunem – îi tulbură astăzi pe foarte puţini. În viaţă, o nouă perspectivă asupra lumii se anunţă cu insistenţă; noi dumnezei, noi idoli sunt înălţaţi.

Bineînţeles, Biserica lui Hristos este sfântă şi fără prihană. Oamenii Bisericii continuă să vieţuiască potrivit cu legile dumnezeieşti din vechime, refuzând să-şi plece genunchii înaintea lui Baal. Pentru ei nu există alt dumnezeu decât Dumnezeu şi Hristosul Său; nu există autoritate în afară de autoritatea Bisericii. Cu toate acestea, nu sunt puţini cei care au adoptat deja noua perspectivă asupra lumii, cei care s-au închinat deja noilor idoli, deşi nu au părăsit încă întru totul Biserica pentru oarecare motive.

Astfel de oameni emit judecăţi în mod constant asupra creştinismului, asupra Bisericii. Ei emit judecăţi nu ca unii învăţaţi de Biserică, ci ca unii care ar învăţa-o ei pe ea; ei doresc să „corecteze” înţelegerea Bisericii asupra creştinismului, înlocuind-o cu a lor proprie, în care învăţătura lui Hristos este înfăţişată ca asemănându-se în mod remarcabil cu toate învăţăturile şi faptele cele mai recente ale celor fără de Dumnezeu, până la şi incluzând revoluţii, exproprieri şi bombardări. Pe baza unor asemenea interpretări ale creştinismului, renunţând la autoritatea Bisericii, au apărut o ,,Frăţie [?!] Creştină a Luptei” şi un „socialism creştin”, şi cine ştie dacă va apărea la un moment dat tâlhăria ,,creştină” etc.

Epocile de declin sunt întotdeauna caracterizate de absenţa unor convingeri definite, clar exprimate. Oamenii devin, ca să spunem aşa, neputincioşi; trândăvia lor nu le îngăduie să gândească un gând până la sfârşit, şi din această pricină elementele cele mai contradictorii, luate din felurite surse, coexistă paşnic în perspectiva lor asupra lumii. Aşa este natura eclectismului. Timpurile noastre pot servi drept ilustrare a acestuia. Nu doresc mulţi acum să pună laolaltă într-o unire cele mai imposibile lucruri ? Sunt mult prea mulţi cei care au o astfel de dorinţă în zilele noastre !

Una dintre neînţelegerile mai însemnate care au apărut în acest domeniu este neînţelegerea privind socialismul. Pe de o parte, ei afirmă că Hristos a fost socialist; şi pe de altă parte, că socialismul este întru totul de acord cu creştinismul. Aceasta presupune că în toate aceste discuţii creştinismul nu este socotit a fi singura formă posibilă şi definită a Sfintei Biserici a lui Hristos. Sfânta Biserică este discreditată în mod absurd ca ,,oficială”, ,,singura care s-a pus în slujba vechiului regim” ş.a.m.d.. Fiecare interpretează creştinismul după cum îi place, şi doar o mică parte a cărţilor sale sacre se bucură de vreo atenţie. Epistolele Apostolului Pavel sunt respinse; nimeni nu le cunoaşte ! Până şi din Evanghelii este ales doar ceea ce este ,,adecvat”, de pildă alungarea zarafilor din templu, ca dovadă a legitimităţii şi necesităţii violenţei, deşi desigur doar a violenţei revoluţionare. Cu astfel de procedee nu este dificil să demonstrezi orice doreşti, şi nu numai vreun „acord” între creştinism şi socialism. În publicistica uşoară cineva poate întâlni în mod constant încercări de a împăca socialismul păgân şi creştinismul. Este suficient doar să socializezi creştinismul şi să creştinezi socialismul şi iată, socialismul creştin este rezultatul !

De aceea, orice încercare de a investiga, dintr-un punct de vedere strict creştin, chestiunea dacă socialismul este adecvat pentru creştini, sau este adversarul lor, nu poate fi decât binevenită. Poate fi binevenită in mod special o încercare serioasă şi fundamentală. O astfel de încercare, care este singulară şi remarcabilă în marea de încercări care nu sunt întemeiate şi cărora le lipseşte seriozitatea, a fost oferită de V.A. Kozhevnikov în excelenta sa broşură Relaţia socialismului cu religia în general şi cu creştinismul în particular. Nu este surprinzător că autorul a oferit o soluţionare îndeosebi întemeiată şi neintenţionat convingătoare pentru fiecare chestiune; autorul cunoaşte socialismul din însele sursele lui, mult mai bine decât majoritatea socialiştilor noştri jalnici. Autorul vorbeşte folosind exclusiv termenii literaturii socialiste, şi oferă o cantitate atât de copleşitor de vastă din această literatură, încât doar reaua credinţă ar face pe cineva să nu-l creadă, să nu fie convins de argumentele lui.

Noi recomandăm cu căldură oricărei persoane, care doreşte să fie gata a da un răspuns întemeiat oricui întreabă despre creştinism şi socialism, ca nu numai să se familiarizeze cu broşura d-lui Kozhevnikov, ci s-o ţină mereu la îndemână. Dar de vreme ce nu oricine se poate familiariza cu această broşură, noi dorim, chiar dacă pe scurt, să trecem în revistă rezultatele investigaţiei d-lui Kozhevnikov. Îl rugăm pe cititor să ne ierte pentru că este cu neputinţă a transmite toată bogăţia conţinutului acestei broşuri remarcabile; altfel, ar fi trebuit să o reproducem aici în întregime.

V.A. Kozhevnikov afirmă că, în ce priveşte relaţia socialismului cu creştinismul, nu există nici măcar adevăr parţial: „Aici totul este în conţinut contrar adevărurilor creştine, iar în formă ofensator pentru sensibilităţile creştine”. Degeaba cred unii că socialismul este doar o teorie din domeniul economiei. Nu, socialismul înlocuieşte totul cu el însuşi; el întemeiază propria religie. În rezoluţiile diferitelor întruniri socialiste şi în discursurile liderilor socialişti se regăseşte exprimată clar şi precis necesitatea unei revoluţii în toată gândirea umană. „Socialismul nu este şi nu poate fi o simplă ştiinţă economică, o chestiune care priveşte doar stomacul … În ultimă analiză, socialiştii se străduiesc să înfăptuiască revoluţia în întreaga suprastructură juridică, morală, filozofică şi religioasă” (Vandervelde). „Este socialismul doar o teorie economică ?”, citim în catehismul socialist al lui Bax şi Kvelch; „Nici vorbă ! Socialismul cuprinde toate laturile vieţii umane”. Potrivit lui Bax, în religie socialismul este exprimat ca umanism ateu.

Dacă socialismul se consideră a fi o perspectivă asupra lumii, atunci cum este această perspectivă ? Ea este, înainte de toate, un materialism consecvent. O înţelegere materialistă a istoriei, aşa cum este mărturisită de socialiştii înşişi, conţine esenţa întregii teorii a învăţăturii lor, piatra sa de temelie, potrivit expresiei lui Bernstein. „Trebuie căutate raţiunile fundamentale ale tuturor schimbărilor şi revoluţiilor sociale nu în capetele oamenilor şi nu în vederile lor privind virtutea şi dreptatea veşnice, ci în schimbările în mijloacele de producţie şi distribuţie” (Engels).

Dacă socialismul este atât de strâns legat de materialism, cum poate avea vreo legătură cu religia ? Denaturând grosolan semnificaţia morală şi educaţională a religiei, critica materialistă a lui Marx şi Engels vede religia ca pe simpla „lucrătură a omului”, produsul imaginaţiei ignorante sau al motivelor profitului; şi pe Dumnezeu Însuşi ca pe o reflecţie a relaţiilor economice. Chiar în Dumnezeul creştin ei îndrăznesc să vadă o ,,idealizare antropologică a unui capitalism care însetează după putere şi satisfacţie”. În cuvintele lui Engels, religia este inspirată „de ideile primordiale, întunecate ale omului cu privire la natura sa şi a ceea ce-l înconjoară”, şi este determinată în transformările ei ,,de clasă şi în consecinţă de relaţiile economice”. Lui Marx, religia îi părea o superstiţie care a supravieţuit timpului său, „o chestiune moartă pentru intelectuali, dar un opiu pentru popor”. În acord cu această idee, Marx considera că „eliberarea conştiinţei de vrăjile religiei” este „ajutorarea poporului [de a merge] către adevărata fericire”.

Este adevărat că există gânditori care susţin că socialismul nu este legat în mod inevitabil de materialism, dar ei nu sunt socialişti veritabili. Astfel de gânditori încearcă să dea socialismului o coloratură filozofică şi etică, chiar creştină. Schtaudinger încearcă să-i convingă pe ,,fraţii socialişti” ai săi că ,,ideile de bază ale lui Hristos sunt aceleaşi cu ale noastre; ideea Lui de unitate este Dumnezeul nostru. Ideea Lui de existenţă a acestei unităţi este Hristosul nostru. Şi, deşi tăgăduim toate dogmele, în principiu etica noastră este creştină”.

Socialiştii înrăiţi refuză cu fermitate să accepte „aprofundarea” recomandată a bazelor socialismului, care, în opinia lor, este cu totul nepotrivită pentru ei. Bebel toarnă cu găleata batjocură asupra invitaţiei ca ,,toţi să studieze, să filozofeze şi să lucreze asupra lui însuşi”. Conrad Schmidt se distanţează de umanismul kantian, deoarece „în el nu există nici o forţă de agitaţie, sunt doar vechi idei metafizice, ascetism monahal şi morală mai adecvată pentru îngeri”. În experimentele de ,,aprofundare” a socialismului, Plekhanov vede „un opiu pentru a adormi proletariatul”. Mering îl vede ca „nişte ape tulburi în care se prinde peşte necurat”. Menger nu înţelege raţiunea unor discursuri zgomotoase despre principii filozofice înalte nenecesare, când noi ne confruntăm cu ,,propria etică care răstoarnă orice temelie religioasă şi este o garanţie chiar împotriva renaşterii conştiinţei religioase”. Dietzgen propunea cu mult timp în urmă „să aruncăm peste bord tot ceea ce este maiestuos în moralitate”, deoarece „logica specială a proletariatului ne eliberează de orice misticism filozofic şi religios”.

Gânduri asemănătoare sunt exprimate de Kautsky, Lenin şi Axelrod. „Suntem sătui – spune Axelrod – de pisălogeala plictisitoare şi monotonă a criticilor, profesorilor, a diferitelor personaje care vor să desăvârşească socialismul; a venit vremea să înceteze ! A merge pe calea lor ar însemna să cădem într-o încurcătură groaznică şi o demoralizare a minţii, să luăm socialismului aspectul său revoluţionar, viu, cu alte cuvinte, esenţa sa, şi să-l înlocuim din nou cu caracterul religios, reacţionar al oricărei mentalităţi filozofice”.

Cred că acum oricui îi este clar că socialismul, ca perspectivă asupra lumii distinctă, este în esenţa sa adversarul oricărui idealism, al oricăror principii neschimbătoare ale moralităţii, şi duşmanul oricărei religii. Reducând orice din lume la materie, viziunea socialistă nu lasă loc principiului dumnezeiesc.

Aceasta este relaţia teoretică a socialismului cu religia. În practică, socialiştii recurg adeseori la compromis pentru a obţine avantaj tactic, ceea ce în limbajul moralităţii trebuie numit trădare a ceea ce este adevărat şi drept.

În practică, trebuie să-i considerăm pe socialişti ca având temperamentul unor ţărani sau chiar purtările tradiţionale ale clasei muncitoare; noi nu putem vorbi nici măcar de spiritualitate şi alte stări. „Pătura muncitorilor creştini manifestă cea mai înverşunată împotrivire la propagandă” (Pannekoek). În mod inevitabil trebuie să se acorde atenţie serioasă religiei, după cum se exprimă Engels, „cea mai mare dintre puterile conservatoare”. „Nu vom reuşi niciodată să câştigăm încrederea [poporului] dacă începem prin a cere guvernului să ia măsuri violente împotriva Bisericii”, admite Kautsky.

Ce-i de făcut ? „Pentru a birui neîncrederea muncitorilor şi a-i infiltra mai repede, în propriile noastre rânduri se naşte aspiraţia de a tăinui vederile noastre fundamentale şi, în numele succesului temporar, să sacrificăm claritatea gândirii şi sensibilităţile camarazilor noştri”. Anton Pannekoek admite aceasta deschis şi cinic. Şi astfel noi vedem cum socialiştii ,,se adaptează”. Potrivit programului de la Erfurt, religia este o chestiune personală. Potrivit „catehismului muncitorului”, social-democraţia nu necesită nici ateism, nici teism. Schtampfer susţine că „tezele socialismului nu au legătură nici cu Dumnezeu, nici cu viaţa de apoi; este o calomnie a spune că socialismul este duşmanul declarat al Bisericii”. Cineva poate fi atât creştin, cât şi social-democrat (Kautsky).

În toate aceste declaraţii şi altele asemănătoare, nu există absolut deloc sinceritate. Programul de la Erfurt[2] nu mulţumeşte pe socialiştii mai consecvenţi; ei cer ca relaţia duşmănoasă cu Biserica să fie accentuată mai puternic. În realitate, socialiştii duc război împotriva religiei, dar, în acord cu maşinaţiunile lor tactice, ei se refugiază în spatele unei lupte personale împotriva „clericaliştilor”, şi această luptă este justificată prin faptul că acei „clericalişti” 1) au pretenţii la putere politică, 2) sunt fanatici, 3) cultivă ignoranţa şi 4) sprijină clasa capitalistă. Însă toate acestea sunt, bineînţeles, o simplă prefăcătorie; socialiştii sunt în realitate duşmanii oricărei religii, sunt împotriva lui Dumnezeu.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 128/septembrie-octombrie 2020

 

 

PARTEA A II-A

Dar nu este o asemenea făţărnicie, o asemenea falsitate imorală, scandalos de imorală ? La această întrebare socialiştii ne răspund astfel: „Simplele mijloace morale nu ne favorizează defel. Nu vei ajunge departe în politică cu ele” (Bebel). „În fiecare partid, sunt inevitabile şiretlicurile perfide, şi legile moralităţii tradiţionale aici se retrag cu totul în umbră” (Menger). Ce poţi face cu strategiile de partid ? Aceste tactici sunt de aşa natură că i-ar mişca pe iezuiţi până la extaz. În orice caz, pe socialiştii mai direcţi şi mai sinceri – dacă se poate vorbi de sinceritate printre ei – îi ia gura pe dinainte şi afirmă deschis duşmănia lor faţă de religie.

Pe 22 august 1901, Partidul Social-Revoluţionar Francez hotăra: „Cetăţeni, membrii partidului jură că în nici o împrejurare nu vor săvârşi acte religioase în colaborare cu reprezentanţii vreunei denominaţiuni religioase” (libertatea de conştiinţă !). Pe 31 decembrie 1878, în prezenţa întregului Reichstag, Bebel declara: „În domeniul religios, noi aspirăm către ateism”; şi pe 16 septembrie 1878, el a exprimat „o încredere fermă că socialismul va conduce la ateism”. Acelaşi blasfemator Bebel se numeşte pe sine duşmanul tuturor religiilor, „de care oamenii de bună calitate nu au nevoie”. La Adunarea Gall, Liebknecht şi-a exprimat speranţa că „principiile de bază ale socialismului vor birui formele religioase ale ignoranţei populare”. Potrivit lui Todt, „cel care nu este el însuşi ateu şi nu se angajează cu tot zelul în răspândirea ateismului nu este pregătit a fi numit socialist”. Lafarge este indignat ,,că principiile religioase nu sunt încă extirpate complet nici măcar din minţile celor învăţaţi”, dar este consolat de speranţa că în viitor socialismul va elimina cu totul credinţa în Dumnezeu din sufletele oamenilor.

,,Dragostea creştină, care se aplică tuturor, chiar şi duşmanilor, este cel mai periculos adversar al comunismului”. Nicolai Bukarin (1888-1938, secretar general al Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste, redactor şef la Pravda, membru al Biroului Politic etc)

Anumiţi socialişti zăresc în depărtare ,,prima zi a socialismului”, o celebrare internaţională a ei la Vatican şi în Biserica Sfântul Petru, când ,,tot trecutul religios va deveni subiectul unor conversaţii curioase şi al glumelor, când instituţiile educaţionale, şcolile de comerţ şi expoziţiile de produse ale industriei moderne [nici măcar de artă !] vor fi găzduite în biserici, şi când locul religiei va fi ocupat de un amalgam a tot felul de interese în solidaritatea economică !”

Se înţelege că în perspectiva socialistă asupra lumii nu va fi de asemenea loc pentru credinţa în nemurirea sufletului. Negarea nemuririi este una din condiţiile principale pentru succesul socialismului, „deoarece odată cu slăbirea credinţei în Rai, vor fi întărite cererile socialiste pentru un rai pe pământ” (Bebel). Dietzgen sfătuieşte ca omul să prefere ,,o lume confortabilă aici” celeilalte lumi. Pe 3 februarie 1893, un anumit deputat catolic îi întreba pe social-democraţii din Reichstag-ul german dacă ei cred în viaţa de apoi. Ei au răspuns în mod unanim că nu. Un cotidian socialist, Neue Zeit, sugera „ca ameninţările cu iadul să fie ridiculizate, şi aluziile la rai să fie dispreţuite”.

Este teribil să citeşti blasfemiile socialiştilor la adresa religiei în general, dar aceste blasfemii sunt chiar mai cumplite când ei vorbesc despre credinţa creştină. A existat o perioadă de socialism sentimental, când el şi-a asumat rolul de continuator direct al poruncilor Evangheliei. În acea vreme, cineva putea găsi în casele unora dintre muncitorii socialişti o gravură înfăţişându-l pe Iisus tâmplar, cu următoarea inscripţie: „Iisus din Nazaret, primul Reprezentant al Poporului”. De praznicul Naşterii lui Hristos, ei se adunau la banchete democratice pentru a sărbători naşterea Sa. Proudhon însuşi, în ciuda anticlericalismului său, a plătit tribut acestei mode, şi în ziarul lui a publicat explicaţii şi relatări despre aceste manifestări creştin-socialiste.

Pe 25 aprilie 1848, un comitet de doamne democrat-socialiste a organizat la Castelul Valentino „un banchet de ziua Naşterii lui Hristos”, cu taxă de intrare de 1 franc şi 50 centime (50 centime pentru copii). Ziarul lui Proudhon, Le Peuple, a publicat următoarea relatare:

 

,,Întrunirea a fost deschisă în mod corespunzător, cu citirea Predicii de pe Munte; după un cântec în cinstea frăţietăţii, cântat cu mare însufleţire, a urmat o serie de toasturi, dintre care vom enumera:

’Pentru Hristos, Părintele socialismului !’ – ţinut de o doamnă anume, al cărei nume nu-l vom cita.

’Pentru venirea lui Dumnezeu pe pământ !’ – ţinut de Jeanne Derouan.

Prietenul nostru, Pierre Lerue, care este întotdeauna gata să întâmpine cu bucurie dorinţele confraţilor şi prietenilor săi, a citit din nou şi a explicat Predica de pe Munte, şi a salutat naşterea unei noi religii … Acest discurs improvizat a fost primit cu cel mai fierbinte asentiment.

Apoi au urmat cele mai multe toasturi:

’Pentru Crăciun !’ – ţinut de dna Brazier.

’Pentru Saint-Just, victima lui Termidor[3] !” – ţinut de Herve.

’Pentru învierea lui Hristos, pentru Franţa !” – ţinut de Bernarome”.

 

Ne îndoim că astfel de banchete blasfematoare ar face pe vreun creştin să susţină socialismul, dar asemenea lucruri sunt acum de domeniul trecutului. Acum socialiştii au o singură dorinţă: să demitizeze creştinismul, să submineze încrederea în principiile lui istorice, să batjocorească esenţa idealurilor sale, şi să târască în noroi chiar învăţăturile sale morale. Creştinismul se naşte din împrejurări economice şi nevoi spirituale. De dragul decenţei, ei încearcă să prezinte cazul ca „ştiinţific”. La Conferinţa de la Mainz s-a cerut ,,furnizarea unei combateri ştiinţifice a învăţăturilor creştinismului corespunzătoare scopurilor agitaţiei”. Şi astfel, în literatura ,,erudită” apare o caricatură blasfematoare şi mârşavă a creştinismului. „Aici nu ştii de ce să te minunezi mai tare: de limitările psihologice ale autorilor, ignoranţa lor faţă de istorie, înapoierea opiniilor lor din punct de vedere al principiului, sau de reaua lor credinţă în distorsionarea faptelor şi răstălmăcirea sensului textelor. În nici un alt domeniu nu se umple de atâta ruşine ştiinţa acestui socialism, care se laudă cu erudiţia sa, ca aici, în critica sa înflăcărată şi infantilă a creştinismului”[4].

Socialistul creştin, ziar care apărea în Chicago, Illinois în 1912

„Concluzii ştiinţifice incontestabile” apar printre socialiştii din Tubingen. Lafarge vede în credinţa creştină un ,,amalgam sistematic de idealuri şi mituri, care au predominat în lumea antică timp de sute de ani”. Pentru Bebel, existenţa lui Hristos este „foarte îndoielnică”; creştinismul a împrumutat din Egipt, din India, de la Buddha, Zoroastru, şi chiar de la Socrate; desigur, este de origine omenească, şi „din punctul de vedere al progresului, eliminarea lui este esenţială”. Biserica este „jugul cu care clerul înhamă poporul în interesele claselor conducătoare” (Bebel).

Aspectul dogmatic al creştinismului nu prezintă nici un interes pentru socialişti. Cine mai crede astăzi că dogmele sunt obligatorii ? Totuşi, socialiştii îndrăznesc să blasfemieze chiar învăţăturile morale ale creştinismului şi să le propună pe a lor, care este ,,mai mare”. Potrivit acestei învăţături, toată moralitatea este condiţională; imoral este doar a devia de la propria morală, şi în nici un caz de la cea a altora (Kautsky). După Menger, conştiinţa este numai frica de consecinţele neplăcute ale opoziţiei faţă de putere şi faţă de ceea ce este acceptat îndeobşte, iar puterea şi moralitatea sunt în esenţă identice. „Nădejdea în Mesia este nesăbuită; creştinismul nu şi-a împlinit făgăduinţele mântuirii universale de nevoile şi grijile existenţei”. (Dar unde este dovada că a făcut vreodată astfel de făgăduinţe ?)

Pentru a critica învăţătura morală a creştinismului, pe care ei nu doresc s-o recunoască, socialiştii nu încep să critice, ci preferă să ducă război. Creştinismul este „o religie a urii, persecuţiei şi asupririi” (Bebel). Milostenia creştină este explicată ca o dorinţă de a înjosi demnitatea săracilor şi de a primi, în schimbul unei investiţii pământeşti mărunte, profit cămătăresc fabulos sub forma răsplăţilor cereşti (Lafarge). În fine, culmea blasfemiei socialiste, pentru care Dumnezeu Însuşi îi poate pedepsi aspru, este expresia nebunească a lui Bax privind „excesul de referiri neîncetate la desăvârşirea ideală a sirianului pe jumătate mitic din primul secol [o referire greşită şi blasfematoare la Hristos], când există atât de multe exemple mai bune în rândurile mişcării socialiste moderne”. (Să ne izbăvească Dumnezeu de aceste „exemple mai bune” !)

Desăvârşirea „mişcării socialiste moderne” nu stă în viaţa creştină pe pământ, nici în fericirea veşnică în rai. Ambele – şi prima şi cea din urmă – sunt clasate în arhive. „Idealul nostru nu este sărăcia, nici înfrânarea, ci bogăţia, şi bogăţia nemăsurată, nemaiauzită. Această bogăţie este binele întregii omeniri, ţinta ei sfântă, Sfânta sfintelor, către a cărei posesie sunt îndreptate toate speranţele noastre” (Dietzgen).

Dar ajunge ! Ajunge cu aceste cuvinte absurde ! Nădăjduiesc că cititorii mei mă vor ierta că am aşternut pe hârtie aceste blasfemii ale socialiştilor şi le-am rănit sensibilităţile creştine cu ele. Am vrut doar să arăt ce hidoşenie morală este socialismul, ce abis al minciunii zace în el şi, prin urmare, cât de eronată este orice încercare de a reconcilia socialismul cu dumnezeiasca credinţă creştină. Astfel de încercări sunt făcute nu numai de creştinii care şi-au pierdut credinţa, care au mutat slava lui Dumnezeu celui nestricăcios, întru asemănarea chipului omului celui stricăcios, şi al păsărilor, şi al celor cu patru picioare şi al celor ce se târăsc (Romani 1, 23); unii dintre socialişti, sau mai bine spus, muncitorii seduşi de socialism, sunt de asemenea convinşi în mod naiv că este cu putinţă a îmbina socialismul şi creştinismul.

Presa socialistă încearcă de asemenea să profite de această încredere, susţinând că „Hristos nu aparţine oamenilor Bisericii, ci socialiştilor”. Oscar Zimmer, în broşura sa Socialistul din Nazaret, ajunge la concluzia că toată învăţătura religioasă a lui Hristos a fost un simplu adaos la propovăduirea Sa despre socialism. În opinia altui autor, din nefericire, Hristos nu a putut împlini cea mai importantă misiune a Sa – scrierea unui manual de economie politică; însă luminile moderne ale socialismului au dus la îndeplinire în mod strălucit această sarcină.

Ferdinand August Bebel (1840-1913), preşedinte al Partidului Social Democratic German între anii 1892-1913

Toate aceste încercări de a reconcilia socialismul şi creştinismul, indiferent care parte le face, nu-i mulţumesc câtuşi de puţin pe socialiştii zilelor noastre. Convingerile reale ale socialiştilor sunt exprimate de Bebel şi Vandervelde: „Creştinismul şi socialismul se luptă pentru lucruri diferite; ele sunt la fel de opuse ca focul şi apa”.

Dacă cineva şi-ar putea închipui tot răul satanic al socialismului, care este exprimat în propriile cuvinte ale socialiştilor, inima acelui om ar crăpa de groază. În 1908, revista Creştinul a publicat ca supliment cartea Emiliei Gregorovius, Raiul pe pământ. Cartea a provocat o impresie profundă. Ea înfăţişa socialismul ca pe un monstru oribil, sub forma ,,unei ridiculizări a lui Dumnezeu”. Exact o astfel de impresie ne provoacă familiarizarea cu relaţia dintre socialism şi Sfântă Sfintelor a noastră, credinţa creştină. Socialismul este taina fărădelegii, pe care a proorocit-o Sfântul Apostol Pavel (II Tesaloniceni 2, 7). Este nevoie să combatem socialismul ? Nu, este suficient doar să spunem ce este socialismul, şi cei care încă şi-au păstrat credinţa în Hristos într-o oarecare măsură vor respinge cu groază această sminteală păgână.

Credinciosul nu poate vorbi cu nici un chip despre vreo înţelegere între socialism şi creştinism. Socialismul nu numai că nu este al nostru, el este adversarul nostru declarat şi primejdios. Este vinovat de duşmănie faţă de creştinism şi nu merită bunăvoinţă. Este duşmanul nostru. Fiecare mădular al Bisericii trebuie să fie conştient de acest lucru, şi este esenţial ca Biserica să explice aceasta în auzul întregii lumi. Dacă alunecarea în erezie atrage după sine separarea de Biserică, alunecarea în socialism este o greşeală mai amarnică decât orice erezie, şi este încă mai vrednică de pedeapsă. Cela ce nu iubeşte pre Domnul nostru Iisus Hristos, să fie anatema (I Corinteni 16, 22).

Noi am văzut deja cum Îl „iubeşte” socialismul pe Iisus Hristos. Trebuie să dăm anatemei tot socialismul înveterat. Lupii cei răpitori trebuie să fie îndepărtaţi de turmă, altfel va pieri întreaga turmă. Cum poate vorbi cineva de „creştinarea socialismului” ? Acestea sunt cuvinte goale. Se poate creştina ateismul ? „Socialismul creştin” este o contradicţie în termeni. Ceea ce este creştin nu poate fi socialist. Dacă noi nu declarăm cu voce tare şi în mod public că socialismul este duşmanul creştinismului, nimic altceva nu va rezulta decât pagubă şi scandal. Toate compromisurile sunt nepotrivite aici. Trebuie să ne privim în ochi duşmanul. A subestima pericolul este întotdeauna dăunător.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 129/noiembrie-decembrie 2020

 

[1] Acesta a fost un pamflet pe care arhiepiscopul Ilarion l-a publicat în anii dintre Revoluţia eşuată din 1905 şi nefericita Revoluţie din 1917.

[2] Program ideologic adoptat de Partidul Social Democrat German în timpul Congresului de la Erfurt, în anul 1891; elaborat sub călăuzirea politică a lui Eduard Bernstein, August Bebel şi Karl Kautsky, programul proclama moartea iminentă a capitalismului şi necesitatea ca socialiştii să-şi împroprieze mijloacele de producţie.

[3] Lună din calendarul revoluţionar francez (a se vedea Şase sisteme calendaristice în istoria Europei în ultimele două secole (I)); în această lună (ce corespunde perioadei 19 iulie – 17 august), în anul 1794, Robespierre a fost arestat sub acuzaţia de tiranie şi apoi executat împreună cu alţi 21 asociaţi.

[4] V.A. Kozhevnikov, Relaţia socialismului cu religia în general şi cu creştinismul în particular, p. 39.