Lumea in deriva nr. 51

Sfinţii Părinţi ai spiritualităţii ortodoxe

de ieromonah Serafim Rose

Articol apărut în The Orthodox Word, septembrie-octombrie 1974

Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit

vouă cuvântul lui Dumnezeu; la a căror săvârşire a vieţii

privind, să le urmaţi credinţa. … La învăţături străine

şi de multe feluri să nu vă mutaţi (Evrei 13, 7, 9)

PARTEA I

I. Inspiraţia şi călăuza sigură către adevăratul creştinism astăzi

Niciodată nu a fost o astfel de epocă de falşi învăţători ca acest jalnic secol XX, atât de bogat în mecanisme ingenioase materiale şi atât de sărac în cuget şi suflet. Orice opinie imaginabilă, chiar cea mai absurdă, chiar cele până acum respinse de consensul universal al tuturor popoarelor civilizate – are acum platforma sa şi propriul ,,propovăduitor”. Câţiva dintre aceşti propovăduitori vin cu demonstraţii sau promisiuni de ,,putere spirituală” şi minuni false, aşa cum fac unii ocultişti şi ,,harismatici”; dar cei mai mulţi dintre propovăduitorii contemporani nu oferă decât un amestec slab de idei nedigerate pe care ei le-au primit ,,din văzduh”, ca să spunem aşa, sau de la vreun autoproclamat ,,bărbat (sau femeie) înţelept” modern care cunoaşte mai multe decât toţi autorii clasici pur şi simplu trăind în vremurile noastre moderne ,,luminate”. Ca urmare, filozofia are o mie de şcoli, şi ,,creştinismul” o mie de secte. Unde poate fi găsit adevărul în toate acestea, dacă într-adevăr el poate fi găsit cât de cât în vremurile noastre atât de necugetate ?

Într-un singur loc poate fi găsit izvorul adevăratei învăţături, venind de la Dumnezeu Însuşi, nemicşorat de-a lungul veacurilor ci proaspăt pururi, fiind unul şi acelaşi în toţi cei care îl propovăduiesc cu adevărat, conducând pe cei care-l urmează către mântuirea veşnică. Acest loc este Biserica Ortodoxă a lui Hristos, izvorul este harul Atotsfântului Duh, şi adevăraţii propovăduitori ai dogmei dumnezeieşti care ţâşneşte din acest izvor sunt Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe.

Vai ! Cât de puţini creştini ortodocşi ştiu aceasta, şi cunosc îndeajuns pentru a bea din acest izvor ! Cât de mulţi ierarhi contemporani îşi conduc turmele, nu pe adevăratele păşuni ale sufletului, Sfinţii Părinţi, ci de-a lungul căilor distrugătoare ale oamenilor înţelepţi moderni care promit ceva ,,nou” şi se străduiesc doar să-i facă pe creştini să uite adevărata învăţătură a Sfinţilor Părinţi, o învăţătură care – este cât se poate de adevărat – este în totală neconcordanţă cu ideile false care guvernează timpurile moderne.

Învăţătura ortodoxă a Sfinţilor Părinţi nu ţine de un veac, fie el ,,antic” sau ,,modern”. Ea a fost transmisă în succesiune neîntreruptă din vremea lui Hristos şi a apostolilor Săi până în ziua de astăzi, şi nu a existat nicicând o perioadă când a fost necesar a descoperi o învăţătură patristică ,,pierdută”. Chiar atunci când mulţi creştini ortodocşi poate că au neglijat această învăţătură (aşa cum este cazul, de exemplu, chiar în zilele noastre), adevăraţii ei reprezentanţi au lăsat-o moştenire celor care flămânzeau s-o primească. Au existat mari epoci patristice, precum epoca strălucitoare a secolului al IV-lea, şi au existat perioade de declin în conştientizarea patristică printre creştinii ortodocşi; dar nu a existat nici o perioadă de la însăşi întemeierea Bisericii lui Hristos pe pământ [încoace] în care tradiţia patristică nu a călăuzit Biserica; nu a existat nici un veac fără Sfinţii Părinţi proprii. Sfântul Nichita Stithatul, ucenic şi biograf al Sfântului Simeon Noul Teolog, scria: ,,A fost dat de Dumnezeu ca din generaţie în generaţie să nu înceteze pregătirea prin Sfântul Duh a proorocilor şi prietenilor Săi pentru buna rânduială a Bisericii Sale”.

Pentru noi, cei din urmă creştini, este foarte instructiv să luăm călăuzire şi inspiraţie de la Sfinţii Părinţi proprii şi din timpurile recente, cei care au trăit în condiţii asemănătoare cu ale noastre şi totuşi au păstrat nevătămată şi neschimbată aceeaşi învăţătură pururi proaspătă, care nu este pentru o vreme sau o naţie, ci pentru toate vremurile până la sfârşitul lumii, şi pentru întregul neam al creştinilor ortodocşi.

Înainte de a cerceta doi dintre Sfinţii Părinţi recenţi, însă, haideţi să limpezim că pentru noi, creştinii ortodocşi, studiul Sfinţilor Părinţi nu este un exerciţiu academic inutil. Mare parte din ceea ce trece drept o ,,renaştere patristică” în vremurile noastre cu greu este mai mult decât o jucărie a erudiţilor heterodocşi şi a imitatorilor lor ,,ortodocşi”, nu una a cuiva care a ,,descoperit” vreodată un adevăr patristic pentru care a fost gata să-şi jertfească viaţa. O astfel de ,,patrologie” este doar erudiţie raţionalistă care se întâmplă să ia învăţătura patristică ca subiect al ei, fără a înţelege vreodată că învăţătura autentică a Sfinţilor Părinţi conţine adevărurile de care depinde viaţa sau moartea noastră duhovnicească.

Astfel de erudiţi pseudo-patristici îşi pierd timpul dovedind că ,,pseudo-Macarie” era un eretic messalian, fără a înţelege sau practica învăţătura ortodoxă curată a adevăratului Sfânt Macarie cel Mare; că ,,pseudo-Dionisie” era un falsificator premeditat al cărţilor ale căror profunzimi mistice şi duhovniceşti sunt cu totul mai presus de acuzatorii săi; că viaţa desăvârşit creştină şi monahală a Sfinţilor Varlaam şi Ioasaf, lăsată moştenire de Sfântul Ioan Damaschin, nu este decât o ,,repovestire a istoriei lui Buddha”; şi o sută de fabulaţii asemănătoare fabricate de ,,experţi” pentru un public credul care nu are nici o idee de atmosfera agnostică în care sunt făcute astfel de ,,descoperiri”. Unde există întrebări savante serioase cu privire la unele texte patristice (care, desigur, există), ele nu vor fi soluţionate cu siguranţă făcând trimitere la astfel de ,,experţi”, care sunt pe deplin străini de adevărata tradiţie patristică, şi doar îşi câştigă existenţa pe socoteala ei.

Când erudiţii ,,ortodocşi” studiază învăţătura acestor erudiţi pseudo-patristici sau fac propriile cercetări în acelaşi spirit raţionalist, rezultatul poate fi tragic; pentru că asemenea erudiţi sunt luaţi de mulţi drept ,,purtători de cuvânt pentru Ortodoxie”, iar declaraţiile lor raţionaliste [sunt considerate] a fi parte a unei perspective ,,autentic patristice”, înşelând astfel mulţi creştini ortodocşi. Părintele Alexandru Schmemann, de exemplu, cu toate că pretinde că s-a eliberat de ,,robia apuseană” care – în ignoranţa sa privind adevărata tradiţie patristică din veacurile recente (care se găseşte mai mult în mânăstiri decât în academii) – îşi imaginează că a dominat total teologia ortodoxă din vremurile moderne, a devenit el însuşi robul ideilor raţionaliste protestante cu privire la teologia liturgică, aşa cum bine a fost subliniat de protopresbiterul Mihail Pomazanski, un teolog patristic autentic de astăzi[1].

Din nefericire, o asemenea demascare trebuie încă să fie făcută despre pseudo-eruditul în sfinţii ruşi şi Sfinţii Părinţi, G.P. Fedotov, care îşi închipuie că Sfântul Serghie ,,a fost primul sfânt rus care poate fi numit mistic” (ignorând prin aceasta patru veacuri de părinţi ruşi la fel de ,,mistici” care l-au precedat), caută fără noimă ,,originalitate” în ,,scrierea literară” a Sfântului Nil de Sora (arătând astfel că el nici măcar nu înţelege semnificaţia tradiţiei în Ortodoxie), îl defăimează pe marele sfânt ortodox, Tihon de Zadonsk, ca fiind ,,mai degrabă fiul barocului apusean decât moştenitorul spiritualităţii răsăritene”[2], şi cu mare artificialitate încearcă să facă din Sfântul Serafim (care este în realitate atât de uluitor în tradiţia patristică, încât cu greu poate fi deosebit de marii Părinţi ai pustiului egiptean) într-un fenomen ,,în mod unic rus” care a fost ,,primul reprezentant cunoscut al acestei clase de stareţi (startsi) duhovniceşti în Rusia”, a cărui ,,abordare a lumii este fără precedent în tradiţia răsăriteană”, şi care a fost ,,înaintemergătorul noii forme de spiritualitate pe care ar trebui s-o urmeze monahismul pur ascetic”[3].

În mod lamentabil, consecinţele unei astfel de pseudo-erudiţii apar adeseori în viaţa reală; sufletele credule care iau aceste concluzii false drept autentice încep să lucreze pentru o ,,renaştere liturgică” pe temeiuri protestante, îl transformă pe Sfântul Serafim (ignorând învăţăturile sale ,,incomode” cu privire la eretici, pe care el le împărtăşeşte cu întreaga tradiţie patristică) într-un yoghin hindus sau un ,,harismatic”, şi în general îi abordează pe Sfinţii Părinţi exact aşa cum fac cei mai mulţi învăţaţi contemporani – fără respect şi evlavie, ca şi cum ei ar fi pe acelaşi nivel [cu ei], ca un exerciţiu în ezoterism sau ca un soi de joc intelectual, în loc de o călăuză către viaţa adevărată şi mântuire.

 

Nu aşa sunt adevăraţii învăţaţi ortodocşi; nu aşa este adevărata tradiţie patristică ortodoxă, în care învăţătura autentică, neschimbătoare a adevăratului creştinism este lăsată moştenire în succesiune neîntreruptă atât prin viu grai, cât şi prin cuvântul scris şi tipărit, de la părintele duhovnicesc la fiul duhovnicesc, de la învăţător la ucenic.

În secolul al XX-lea, un ierarh ortodox iese în evidenţă în special pentru orientarea sa patristică – Arhiepiscopul Teofan de Poltava († 1940, 6 februarie), unul din întemeietorii Bisericii Ortodoxe Ruse libere din afara Rusiei, şi probabil principalul arhitect al ideologiei ei tradiţionale şi ferme. În anii în care a fost vice-preşedintele Sinodului Episcopilor acestei Biserici (anii ‘1920), el era recunoscut în mare măsură ca având cugetul cel mai patristic dintre toţi teologii ruşi din străinătate. În anii ‘1930, el s-a retras într-o izolare totală pentru a deveni un al doilea Teofan Zăvorâtul; şi de atunci încoace el a fost, cu tristeţe, în mare parte uitat.

Din fericire, amintirea sa a fost păstrată cu sfinţenie de ucenicii şi adepţii lui, şi în ultimele luni unul din ucenicii săi de primă importanţă, Arhiepiscopul Averchie de Mânăstirea Sfânta Treime din Jordanville, New York, a publicat biografia sa împreună cu o serie din predicile sale[4]. În aceste predici pot fi văzute cu limpezime evlavia şi respectul ierarhului faţă de Sfinţii Părinţi, ucenicia sa la ei, şi smerenia sa copleşitoare care este mulţumită doar atunci când el nu transmite nimic din ale sale, ci doar ideile şi chiar cuvintele Sfinţilor Părinţi. Astfel, într-o predică la Duminica Cincizecimii, el spune: ,,Învăţătura Sfintei Treimi este apogeul teologiei creştine. Prin urmare, nu-mi permit să expun această învăţătură în propriile cuvinte, ci o expun în cuvintele sfinţilor şi de Dumnezeu purtători teologi şi mari Părinţi ai Bisericii: Atanasie cel Mare, Grigorie Teologul, şi Vasilie cel Mare. Ale mele sunt doar buzele, dar ale lor sunt cuvintele şi cugetele. Ei oferă masa cea dumnezeiască, şi eu sunt doar slujitorul ospăţului lor dumnezeiesc”.

Arhiepiscopul Teofan de Poltava

În altă predică, arhiepiscopul Teofan dă motivele pentru lepădarea sa de sine în faţa Sfinţilor Părinţi – o însuşire atât de tipică a marilor transmiţători ai învăţăturii patristice, chiar mari teologi în dreptul lor precum arhiepiscopul Teofan, dar care este atât de vizibil răstălmăcită de erudiţii seculari ca ,,lipsă de originalitate”. În predica sa din Duminica Sfinţilor Părinţi de la cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic, ţinută în 1928 la Varna, Bulgaria, el oferă credincioşilor ,,un cuvânt despre semnificaţia Sfinţilor Părinţi şi Dascăli ai Bisericii pentru noi creştinii. În ce constă măreţia lor, şi pe ce se bizuie semnificaţia lor specială pentru noi ? Biserica, fraţilor, este Biserica [casa] Dumnezeului celui viu, stâlp şi întărire a adevărului (I Timotei 3, 15). Adevărul creştin este păstrat în Biserică în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie; dar el necesită o păstrare corectă şi o interpretare corectă. Semnificaţia Sfinţilor Părinţi se găseşte tocmai în aceasta: că ei sunt cei mai apţi păstrători şi tâlcuitori ai acestui adevăr prin virtutea sfinţeniei vieţilor lor, profunda lor cunoaştere a cuvântului lui Dumnezeu, şi abundenţa harului Sfântului Duh care sălăşluieşte în ei”. Restul acestei predici este alcătuit doar din citate din Sfinţii Părinţi înşişi (Sfinţii Atanasie cel Mare, Vasilie cel Mare, Simeon Noul Teolog, Nichita Stithatul) pentru a susţine această perspectivă.

Ultimul Sfânt Părinte pe care-l citează arhiepiscopul Teofan, foarte pe larg, în predica sa, este unul apropiat lui în timp, un predecesor al său în transmiterea tradiţiei patristice autentice în Rusia – episcopul Ignatie Briancianinov. El are o dublă semnificaţie pentru noi astăzi: nu numai că el este un Sfânt Părinte din aproape vremurile noastre, ci şi căutarea lui pentru adevăr este foarte asemănătoare cu cea a adevăraţilor căutători ai adevărului de astăzi, şi astfel el ne arată cum este cu putinţă pentru ,,omul modern luminat” să se întoarcă din robia predominantă a ideilor şi modurilor de gândire moderne, şi să intre încă o dată în atmosfera curată a ideilor şi modurilor de cugetare patristice – adică, cu adevărat creştin-ortodoxe. Este extrem de înviorător pentru noi să citim, în cuvintele episcopului Ignatie însuşi, cum un inginer militar a rupt legăturile ,,cunoaşterii moderne” şi a intrat în tradiţia patristică, pe care el a primit-o, pe lângă cărţi, direct de la un ucenic al binecuvântatului Paisie Velicikovski, şi a lăsat-o moştenire până în zilele noastre.

,,Când eram încă student – îl citează arhiepiscopul Teofan pe episcopul Ignatie[5] – nu existau bucurii sau distracţii pentru mine ! Lumea nu avea nimic ademenitor pentru mine. Mintea mea era în întregime cufundată în ştiinţe, şi totodată eu ardeam de dorinţa de a descoperi unde era adevărata credinţă, unde era adevărata învăţătură a ei, străină erorilor atât dogmatice, cât şi morale.

În acelaşi timp se înfăţişase deja privirii mele hotarele cunoaşterii umane în cele mai înalte, pe deplin dezvoltate ştiinţe. Ajungând la aceste hotare, le-am întrebat [pe ştiinţe]: ‘Ce daţi voi pe care un om să-l poată numi al său ? Omul este veşnic, şi ceea ce este al lui ar trebui să fie veşnic. Arătaţi-mi mie această avuţie veşnică, această bogăţie adevărată, pe care aş putea-o lua cu mine dincolo de mormânt ! Până acum eu văd doar cunoaştere care se sfârşeşte în pământ, care nu poate exista după despărţirea sufletului de trup'”.

Tânărul căutător s-a interesat pe rând de matematici, fizică, chimie, filozofie, arătând profunda sa cunoaştere a lor; apoi de geografie, geodezie, limbi străine, literatură; dar el găseşte că ele sunt toate de pe pământ. Ca răspuns la întreaga sa cercetare agonizantă, el a primit acelaşi răspuns pe care-l primesc căutătorii asemenea lui în secolul nostru, al XX-lea, încă mai ,,luminat”: ,,Ştiinţele au păstrat tăcerea”.

Apoi, ,,pentru un răspuns mulţumitor, un răspuns cu adevărat necesar şi viu, m-am întors către credinţă. Dar unde eşti ascunsă, o adevărată şi sfântă credinţă ? Nu te-am putut recunoaşte în fanatismul [papismul] care nu a fost pecetluit cu blândeţea evanghelică; el a respirat patimă şi orgoliu ! Nu te-am putut recunoaşte în învăţătura arbitrară [protestantism] care s-a separat de Biserică, făcându-şi propriul sistem, nou, proclamând în deşert şi cu mândrie descoperirea unei noi credinţe creştine adevărate, după un răstimp de 18 veacuri de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul ! Oh ! În ce încurcătură grea a fost sufletul meu ! Cât de cumplit a fost împovărat ! Câte valuri de îndoială s-au ridicat împotriva lui, ivindu-se din neîncrederea în mine, din neîncrederea în tot ceea ce se exprima zgomotos, strigând în jurul meu din cauza lipsei mele de cunoaştere, a ignoranţei mele în ce priveşte adevărul.

Şi am început adeseori, cu lacrimi, să-L implor pe Dumnezeu ca El să nu mă părăsească ca pe o jertfă greşelii, ci ca El să-mi arate calea dreaptă pe care ar trebui să-mi îndrept către El călătoria nevăzută a minţii şi a inimii. Şi, o minune ! Pe neaşteptate un gând a stat înaintea mea … Inima mea a ieşit către el ca pentru a îmbrăţişa un prieten. Acest gând mi-a inspirat să studiez credinţa în izvoarele ei – în scrierile Sfinţilor Părinţi ! ‘Sfinţenia lor – spunea gândul către mine – chezăşuieşte pentru veridicitatea lor: alege-i pe ei pentru [a fi] călăuzele tale’. Am ascultat. Am găsit mijloace de a dobândi scrierile sfinţilor plăcuţi ai lui Dumnezeu, şi cu râvnă am început să-i citesc, să-i cercetez profund. Citindu-i pe unii, îi adunam pe alţii, îi citeam, îi reciteam, îi studiam. Ce m-a izbit mai presus de orice altceva în scrierile Părinţilor Bisericii Ortodoxe ? Armonia lor, minunata, măreaţa lor armonie. Optsprezece veacuri, prin buzele lor, au stat mărturie pentru o singură învăţătură unanimă, o învăţătură dumnezeiască !

Când într-o noapte clară de toamnă am contemplat cerul senin, semănat cu nenumărate stele, atât de diverse în mărime însă revărsând o singură lumină, mi-am spus: aşa sunt scrierile Părinţilor ! Când într-o zi de vară am contemplat marea întinsă, acoperită cu o mulţime de vase felurite cu pânzele lor desfăcute asemenea aripilor lebedelor albe, vase mergând cu toată viteza sub un singur vânt către un singur ţel, către un singur port, mi-am spus: aşa sunt scrierile Părinţilor ! Când am auzit un cor armonios, cu multe voci, în care vocile diferite într-o armonie elegantă cântă un singur cântec dumnezeiesc, mi-am spus: aşa sunt scrierile Părinţilor !

Şi ce învăţătură găsesc în ele ? Găsesc o învăţătură repetată de toţi Părinţii, şi anume, că singura cale către mântuire este urmarea neclintită a instrucţiunilor Sfinţilor Părinţi. ‘Ai văzut – spun ei – pe cineva înşelat de o învăţătură falsă, pierind din cauza alegerii incorecte a nevoinţelor ascetice ? Să ştii că el s-a urmat pe sine, propria înţelegere, propriile opinii, şi nu învăţătura Părinţilor’ (Avva Dorotei, Învăţătura a cincea), din care este alcătuită tradiţia dogmatică şi morală a Bisericii. Cu această tradiţie ca o avuţie nepreţuită, Biserica îşi hrăneşte fiii.

Acest gând a fost trimis de Dumnezeu, de la care este orice dar bun, de la care un cuget bun este începutul oricărui lucru bun … Acest gând a fost pentru mine primul port în pământul adevărului. Aici sufletul meu a găsit odihnă de valuri şi vânturi. Acest gând a devenit piatra de temelie pentru zidirea duhovnicească a sufletului meu. Acest gând a devenit steaua mea călăuzitoare. A început în mod statornic să lumineze pentru mine însăşi calea nevăzută, strâmtă, foarte dificilă şi plină de suferinţă a minţii şi inimii către Dumnezeu. Am cercetat lumea religioasă cu acest gând, şi am văzut că pricina tuturor erorilor constă în neştiinţă, în uitare, în absenţa acestui gând.

Citirea Părinţilor m-a încredinţat în mod limpede că mântuirea în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse era neîndoielnică, lucru de care sunt lipsite religiile Europei apusene, de vreme ce ele nu au păstrat în întregime nici învăţătura dogmatică, nici pe cea morală a Bisericii lui Hristos de la începutul ei. Ea [citirea Părinţilor] mi-a dezvăluit ce a făcut Hristos pentru omenire, în ce constă căderea omului, de ce a fost nevoie de un Răscumpărător, în ce constă mântuirea dobândită de Răscumpărătorul. Ea mi-a insuflat că cineva trebuie să dezvolte, să simtă, să vadă mântuirea în el însuşi, fără de care credinţa în Hristos este moartă, şi creştinismul este un cuvânt şi un nume fără a fi tradus în faptă ! Ea m-a învăţat să privesc veşnicia ca veşnicie, în faţa căreia o mie de ani de viaţă pământească nu sunt nimic, ca să nu mai vorbim de viaţa noastră care este măsurată în aproximativ o jumătate de veac. Ea m-a învăţat că viaţa pământească trebuie dusă spre pregătirea pentru veşnicie … Ea mi-a arătat că toate ocupaţiile pământeşti, bucuriile, onorurile, întâietatea sunt jucării goale, cu care se joacă copiii mari şi în care ei pierd fericirea veşniciei … Sfinţii Părinţi explică toate acestea cu limpezime totală în scrierile lor minunate şi pline de sfinţenie”.

Arhiepiscopul Teofan încheie predica sa patristică cu acest îndemn: ,,Fraţilor, fie ca acest gând bun [a lua pe Sfinţii Părinţi drept călăuză a noastră] să fie şi steaua voastră călăuzitoare în vremea peregrinării voastre pământeşti pe valurile mării vieţii !”

Adevărul acestui îndemn, ca al cuvintelor inspirate ale episcopului Ignatie, nu s-a micşorat în deceniile de când ele [cuvintele] au fost rostite. Lumea a mers pe calea apostaziei de la Adevărul creştin, şi devine încă mai clar că nu există alternativă la această cale decât aceea de a urma calea fermă a adevărului pe care Sfinţii Părinţi ni l-au lăsat moştenire.

Însă noi trebuie să mergem către Sfinţii Părinţi, nu doar să ,,învăţăm despre ei”; dacă noi nu facem mai mult de atât, nu ne aflăm într-o situaţie mai bună decât polemiştii frivoli ai academiilor moarte ale acestei civilizaţii moderne pieritoare, chiar când aceste academii sunt ,,ortodoxe” şi teologii învăţaţi din ele definesc cu acurateţe şi explică totul despre ,,sfinţenie” şi ,,spiritualitate” şi ,,îndumnezeire”, dar nu au experienţa necesară pentru a vorbi direct către inima sufletelor însetate şi să le rănească pe ele spre dorirea căii luptei duhovniceşti, nici cunoaşterea de a detecta eroarea fatală a ,,teologilor” academici care vorbesc despre Dumnezeu cu ţigara sau paharul de vin în mână, nici curajul de a-i acuza pe ierarhii ,,canonici” apostaţi de trădarea lor faţă de Hristos.

Mai curând, noi trebuie să mergem către Sfinţii Părinţi pentru a deveni ucenicii lor, pentru a primi învăţătura vieţii adevărate, mântuirea sufletului, chiar dacă ştim că făcând aceasta noi vom pierde favoarea acestei lumi şi devenim proscrişi. Dacă facem aceasta, vom găsi calea de a ieşi din mlaştina confuză a gândirii moderne, care se bazează tocmai pe abandonarea învăţăturii sfinte a Părinţilor. Noi vom descoperi că Sfinţii Părinţi sunt cei mai ,,contemporani” prin aceea că ei vorbesc direct despre lupta creştinului ortodox de astăzi, dând răspunsuri la întrebările cruciale ale vieţii şi morţii pe care erudiţia pur academică se teme de obicei chiar să le pună – şi atunci când le pune, dă un răspuns inofensiv care ,,explică” aceste întrebări celor care sunt doar curioşi cu privire la ele, dar care nu însetează după răspunsuri. Noi vom descoperi adevărata călăuzire la Părinţi, învăţând smerenia şi neîncrederea în propria înţelepciune lumească deşartă, pe care noi am aspirat-o odată cu aerul acestor vremuri pestilenţiale, cu ajutorul încrederii în cei care au plăcut lui Dumnezeu şi nu lumii. Noi vom descoperi în ei adevăraţi părinţi, care lipsesc atât de mult în zilele noastre când dragostea multora s-a răcit (potrivit Matei 24, 12) – părinţi al căror singur ţel este de a ne conduce pe noi, fiii lor, către Dumnezeu şi Împărăţia Sa Cerească, unde vom merge şi vom vorbi cu aceşti oameni îngereşti cu o bucurie de negrăit de-a pururi.

Nu există nici o problemă a timpurilor noastre confuze la care să nu se poată găsi soluţia printr-o citire atentă şi evlavioasă a Sfinţilor Părinţi: fie problema sectelor şi ereziilor care abundă astăzi, sau a schismelor şi ,,jurisdicţiilor”; fie pretenţia la viaţă duhovnicească manifestată de ,,renaşterea harismatică”, sau ademenirile subtile ale confortului şi oportunităţii moderne; fie chestiunile filozofice complexe precum ,,evoluţia”, sau problemele morale directe ale avortului, eutanasiei şi ,,controlului naşterii”; fie apostazia rafinată a ,,serghianismului”, care oferă o organizaţie bisericească în locul Trupului lui Hristos, sau imaturitatea ,,renovaţionismului”, care începe prin ,,revizuirea calendarului” şi sfârşeşte în ,,protestantism de rit răsăritean”. În toate aceste chestiuni Sfinţii Părinţii, şi Părinţii noştri în viaţă care îi urmează, sunt singura noastră călăuză sigură.

Episcopul Ignatie şi alţi Părinţi recenţi au arătat pentru noi, cei din urmă creştini, care sunt cei mai importanţi Sfinţi Părinţi pe care rebuie să-i citim, şi în ce ordine. Fie ca aceasta să fie o inspiraţie pentru noi toţi pentru a aşeza învăţătura patristică ca piatra de temelie a zidirii sufletelor noastre, spre moştenirea vieţii veşnice ! Amin.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 138/ianuarie-februarie 2022

 

 

PARTEA A II-A

II. Cum să-i citim pe Sfinţii Părinţi

Patrologia de faţă îi va înfăţişa pe Părinţii spiritualităţii ortodoxe; prin urmare, întinderea şi ţelurile sale sunt mai degrabă diferite de cursul de seminar obişnuit de patrologie. Scopul nostru în aceste pagini va fi dublu: (1) să prezentăm temelia teologică ortodoxă a vieţii duhovniceşti – natura şi obiectul luptei duhovniceşti, perspectiva patristică asupra firii omeneşti, caracterul lucrării harului dumnezeiesc şi strădaniei omeneşti etc; şi (2) să dăm învăţătura practică cu privire la trăirea acestei vieţi duhovniceşti ortodoxe, cu o caracterizare a stărilor duhovniceşti, atât rele cât şi bune, pe care cineva le poate întâlni sau prin care poate trece în lupta duhovnicească.

Astfel, chestiunile strict dogmatice privind firea lui Dumnezeu, Sfânta Treime, întruparea Fiului lui Dumnezeu, purcederea Sfântului Duh şi altele asemenea, vor fi atinse doar cât acestea sunt implicate în chestiunile vieţii duhovniceşti; şi mulţi Sfinţi Părinţi ale căror scrieri tratează în principal aceste chestiuni dogmatice şi care ating chestiunile de viaţă duhovnicească doar secundar, ca să spunem aşa, nu vor fi discutaţi deloc. Într-un cuvânt, acesta va fi în primul rând un studiu al Părinţilor Filocaliei, acea colecţie de scrieri duhovniceşti ortodoxe care a fost făcută în zorii epocii contemporane, chiar înainte de izbucnirea cumplitei Revoluţii din Franţa la ale cărei efecte finale asistăm în zilele noastre de dominaţie atee şi anarhie.

În secolul actual a existat o creştere perceptibilă a interesului faţă de Filocalie şi Sfinţii ei Părinţi. În special, cei mai recenţi Părinţi precum Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Sinaitul, şi Sfântul Grigorie Palama, au început să fie studiaţi şi câteva din scrierile lor au fost traduse şi tipărite în limba engleză şi alte limbi apusene. Chiar s-ar putea spune că în unele cercuri seminariale şi academice ei ,,au ajuns la modă”, în contrast izbitor cu secolul al XIX-lea când ei nu erau ,,la modă” deloc nici măcar în cele mai ortodoxe academii teologice (spre deosebire de cele mai bune mânăstiri, care au păstrat întotdeauna amintirea lor ca sfântă şi au trăit prin scrierile lor).

Dar chiar acest fapt reprezintă un mare pericol care trebuie să fie aici subliniat. ,,Ajungerea la modă” a celor mai profunde scrieri duhovniceşti nu este câtuşi de puţin în mod necesar un lucru bun. De fapt, este mult mai bine ca numele acestor Părinţi să rămână cu totul necunoscute decât ca ei să fie doar ocupaţia învăţaţilor raţionalişti şi a ,,convertiţilor nebuni” care nu dobândesc nici un câştig duhovnicesc de la ei ci doar sporesc mândria lor nesăbuită la ,,a cunoaşte mai multe” despre ei decât oricine altcineva, sau – chiar mai rău – să înceapă să urmeze instrucţiunile duhovniceşti din scrierile lor fără o pregătire suficientă şi fără nici o călăuzire duhovnicească.

Toate acestea, fără îndoială, nu înseamnă că iubitorul de adevăr ar trebui să abandoneze citirea Sfinţilor Părinţi; Doamne fereşte ! Dar înseamnă că noi toţi – învăţat, monah sau simplu mirean – trebuie să-i abordăm pe aceşti Părinţi cu frică de Dumnezeu, cu smerenie, şi cu mare neîncredere în propria înţelepciune şi judecată. Noi îi abordăm pe ei pentru a învăţa, şi în primul rând noi trebuie să admitem că pentru aceasta noi avem nevoie de un învăţător. Şi învăţătorii există: în vremurile noastre când stareţii purtători de Dumnezeu au dispărut, învăţătorii noştri trebuie să fie acei Părinţi, în special din vremurile apropiate de noi, care ne-au spus exact cum să citim – şi cum să nu citim – scrierile ortodoxe despre viaţa duhovnicească.

Dacă fericitul stareţ Paisie Velicikovski însuşi, redactorul primei Filocalii slavone, era ,,cuprins de frică” aflând că astfel de cărţi vor fi tipărite şi nu vor mai circula sub formă de manuscris între cele câteva mânăstiri – atunci cu atât mai mult noi trebuie să le abordăm cu frică şi să înţelegem pricina temerii sale, ca nu cumva să vină peste noi catastrofa duhovnicească pe care el o întrezărea.

Sfântul Paisie Velicikovski

În scrisoarea sa către arhimandritul Teodosie al Schitului Sfântul Sofronie[6], fericitul Paisie scria: ,,În ce priveşte scoaterea la tipar a cărţilor patristice, atât în limba greacă cât şi în slavonă, sunt cuprins şi de bucurie şi de teamă. De bucurie, deoarece ele nu vor fi abandonate uitării finale, şi râvnitorii pot mai lesne să le dobândească; de teamă, fiind înspăimântat şi tremurând ca nu cumva ele să fie oferite, ca un lucru care poate fi vândut întocmai ca alte cărţi, nu numai monahilor, ci şi tuturor creştinilor ortodocşi, şi ca nu cumva aceştia din urmă, studiind lucrarea rugăciunii minţii după voia lor, fără instrucţie de la cei care sunt experimentaţi în ea, să poată cădea în înşelare, şi ca nu cumva din cauza înşelării cei înclinaţi către înfumurare să blasfemieze împotriva acestei sfinte şi ireproşabile lucrări, care a fost mărturisită de foarte mulţi Sfinţi Părinţi mari … şi ca nu cumva din cauza blasfemiilor să urmeze îndoiala cu privire la învăţătura Părinţilor noştri purtători de Dumnezeu”. Practica rugăciunii minţii a lui Iisus, continuă fericitul Paisie, este cu putinţă doar în condiţiile ascultării monahale.

Fără îndoială, puţini sunt cei din vremurile noastre de pe urmă de luptă ascetică neînsemnată care se străduiesc pentru înălţimile rugăciunii minţii (sau chiar cunosc ce ar putea fi aceasta); dar avertismentele fericitului Paisie şi ale altor Sfinţi Părinţi rămân valabile şi pentru luptele mai mici ale multor creştini ortodocşi de astăzi. Oricine citeşte Filocalia şi alte scrieri ale Sfinţilor Părinţi, şi chiar multe vieţi ale sfinţilor, va întâlni fragmente despre rugăciunea minţii, despre vederea dumnezeiască, despre îndumnezeire, şi despre alte stări duhovniceşti înalte, şi este esenţial pentru creştinul ortodox să cunoască ce ar trebui să creadă şi să simtă despre acestea.

Prin urmare, haideţi să vedem ce spun Sfinţii Părinţi despre aceasta, şi despre abordarea noastră a Sfinţilor Părinţi în general.

Fericitul stareţ Macarie de la Optina († 1860) găsea necesar să scrie un ,,Avertisment pentru cei care citesc cărţi patristice duhovniceşti şi doresc să practice rugăciunii minţii a lui Iisus”[7] special. Aici acest mare Părinte aproape al secolului nostru ne spune limpede care ar trebui să fie atitudinea noastră faţă de aceste stări duhovniceşti: ,,Sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii Părinţi au scris despre marile daruri duhovniceşti nu aşa ca oricine s-ar putea strădui fără deosebire să le primească, ci ca cei care nu le au, auzind despre astfel de daruri şi revelaţii înalte pe care le-au primit cei care au fost vrednici, să-şi poată recunoaşte propria neputinţă profundă şi marea incapacitate, şi fără să vrea să fie înclinaţi către smerenie, care este mai necesară celor care caută mântuirea decât toate celelalte lucrări şi virtuţi”.

Şi iarăşi, Sfântul Ioan Scărarul (secolul al VI-lea) scrie: ,,Exact aşa cum un om sărac, văzând comorile împărăteşti, îşi cunoaşte încă mai mult propria sărăcie; tot aşa sufletul, citind relatările marilor isprăvi ale Sfinţilor Părinţi, fără să vrea este cu atât mai smerit în felul lui de a cugeta” (Treapta 26:25). Astfel prima noastră apropiere de scrierile Sfinţilor Părinţi trebuie să fie cu smerenie.

Sfântul Ioan Scărarul şi scara sa

Încă o dată, Sfântul Ioan Scărarul scrie: ,,A admira nevoinţele sfinţilor este vrednic de laudă; a-i imita este mântuitor de suflet; dar a dori să devii deodată imitatorul lor este nesăbuit şi cu neputinţă” (Treapta 4:42). Sfântul Isaac Sirul (secolul al VI-lea) învaţă în cea de-a doua omilie a sa (aşa cum este rezumată de stareţul Macarie de la Optina, op. cit., p. 364): ,,Cei care caută în rugăciune simţiri duhovniceşti dulci, punându-şi nădejdea în ele, şi mai ales cei care se străduiesc prematur pentru vedenie şi contemplare duhovnicească, cad în înşelarea vrăjmaşului şi pe tărâmul întunericului şi obscurităţii minţii, fiind părăsiţi de ajutorul lui Dumnezeu şi predaţi demonilor spre batjocură din cauza căutării lor îngâmfate mai presus de măsura şi vrednicia lor”. Astfel, noi trebuie să venim către Sfinţii Părinţi cu intenţia smerită de a începe viaţa duhovnicească de la treapta cea mai de jos, şi nici măcar să nu visăm despre noi înşine că vom atinge acele stări duhovniceşti înalte, care sunt cu totul dincolo de noi.

Sfântul Nil de Sora († 1508), un mare Părinte rus al vremurilor mai recente, scrie în Rânduiala monahală a sa (cap. 2): ,,Ce vom spune despre cei care, în trupul lor muritor, au gustat hrana nemuritoare, care au fost găsiţi vrednici de a primi în această viaţă trecătoare o parte din bucuriile care ne aşteaptă în patria noastră cerească ? … Noi care suntem împovăraţi cu multe păcate şi roşi de patimi suntem nevrednici până şi de a auzi astfel de cuvinte. Cu toate acestea, punându-ne nădejdea în harul lui Dumnezeu, noi suntem încurajaţi să păstrăm cuvintele sfintelor scrieri în cugetele noastre, astfel încât noi să putem creşte măcar în conştientizarea decăderii în care ne tăvălim”.

Pentru a ajuta intenţia noastră smerită în citirea Sfinţilor Părinţi, noi trebuie să începem cu cărţile patristice elementare, cele care învaţă ,,Abc-ul”. Un novice din Gaza din secolul al VI-lea, cam în duhul elevului ortodox neexperimentat de astăzi, scria odinioară marelui înainte-văzător stareţ, Sfântul Varsanufie: ,,Am cărţi dogmatice şi atunci când le citesc simt că mintea mea este mutată de la gândurile pătimaşe la contemplarea dogmelor”. Sfântul stareţ i-a răspuns acestuia: ,,Nu aş vrea ca tu să fii preocupat de aceste cărţi, deoarece ele exaltă mintea în înaltul cerului; ci este mai bine a studia cuvintele stareţilor care umilesc mintea [trăgând-o] în jos. Am spus aceasta nu pentru a micşora [importanţa] cărţilor dogmatice, ci doar îţi dau un sfat; pentru că merindele sunt diferite” (Întrebări şi răspunsuri, nr. 544). Un scop însemnat al acestei patrologii va fi tocmai de a indica care cărţi patristice sunt mai potrivite pentru începători, şi care ar trebui lăsate până mai târziu.

Din nou, diferite cărţi patristice despre viaţa duhovnicească sunt potrivite pentru creştinii ortodocşi în condiţii diferite ale vieţii: ceea ce este potrivit mai ales pentru pustnici nu este direct aplicabil pentru monahii care trăiesc viaţa de obşte; ceea ce se aplică monahilor în general nu va fi în mod direct oportun pentru mireni; şi în fiecare condiţie, hrana duhovnicească care este potrivită pentru cei cu oarecare experienţă poate fi cu totul de nedigerat pentru începători. Odată ce cineva a dobândit un anumit echilibru în viaţa duhovnicească prin intermediul practicării active a poruncilor lui Dumnezeu în cadrul rânduielilor Bisericii Ortodoxe, prin citirea roditoare a scrierilor elementare ale Sfinţilor Părinţi, şi prin călăuzirea duhovnicească a părinţilor în viaţă – atunci [acel] cineva poate primi mult câştig duhovnicesc din toate scrierile Sfinţilor Părinţi, aplicându-le propriei situaţii.

Episcopul Ignatie Briancianinov spunea despre aceasta: ,,S-a observat că începătorii nu pot adapta niciodată cărţile la situaţia lor, dar sunt atraşi în mod invariabil de tendinţa cărţii. Dacă o carte dă sfaturi despre linişte şi arată bogăţia roadelor duhovniceşti care sunt culese din linişte profundă, începătorul are în mod invariabil cea mai puternică dorinţă de a pleca în singurătate, într-un pustiu nelocuit. Dacă o carte vorbeşte despre ascultarea necondiţionată sub călăuzirea unui Părinte purtător de Duh, începătorul va dezvolta în mod inevitabil o dorinţă pentru cea mai strictă viaţă în supunere totală faţă de un bătrân. Dumnezeu nu a dat pentru vremurile noastre nici unul dintre aceste două moduri de viaţă. Dar cărţile Sfinţilor Părinţi care descriu aceste stări pot influenţa un începător atât de puternic încât din lipsă de experienţă şi din ignoranţă el poate decide lesne să părăsească locul în care trăieşte şi unde are toate înlesnirile pentru a lucra mântuirea sa şi a face progrese duhovniceşti prin punerea în practică a poruncilor evanghelice, pentru un vis imposibil al unei vieţi desăvârşite zugrăvită viu şi ispititor în imaginaţia sa”.

De aceea, el conchide: ,,Să nu aveţi încredere în cugetele, opiniile, visele, impulsurile sau înclinaţiile voastre, chiar dacă ele vă oferă sau pun înaintea voastră sub o înfăţişare atrăgătoare cea mai sfântă viaţă monahală” (Arena, cap. 10). Ceea ce spune aici episcopul Ignatie despre monahi se referă şi la mireni, cu îngăduinţă faţă de condiţiile diferite ale vieţii laice. La sfârşitul acestei introduceri vom face comentarii particulare cu privire la citirea duhovnicească pentru mireni.

Sfântul Varsanufie indică în alt răspuns (nr. 62) altceva foarte important pentru noi cei care îi abordăm pe Sfinţii Părinţi mult prea academic: ,,Cel ce se îngrijeşte de mântuirea sa nu ar trebui să întrebe [bătrânii, adică, să citească cărţile patristice] deloc pentru a dobândi doar cunoaştere, deoarece cunoştinţa face semeţ (I Corinteni 8, 1), precum spune apostolul; dar este mult mai potrivit să întrebe despre patimi şi despre cum ar trebui să-şi ducă viaţa cineva, adică, cum să fie mântuit; pentru că aceasta este necesar, şi duce la mântuire”. Astfel, cineva nu trebuie să-i citească pe Sfinţii Părinţi din simplă curiozitate sau ca un exerciţiu academic, fără intenţia vie de a practica ceea ce ei învaţă, potrivit nivelului său duhovnicesc. ,,Teologii” academici moderni au demonstrat destul de limpede că este cu putinţă a avea multe cunoştinţe abstracte despre Sfinţii Părinţi fără [a avea] nici o cunoaştere duhovnicească. Despre astfel de oameni Sfântul Macarie cel Mare spune (Omilia 17, 9): ,,După cum cineva, îmbrăcat fiind sărăcăcios, se visează bogat, dar sculându-se din somn, iarăşi se vede sărac şi gol, la fel sunt unii dintre cei ce vestesc cuvântul duhovnicesc; ei par că vorbesc în cunoştinţă de cauză, (deşi nu-i aşa). Fără să fi gustat din obiectul cuvintelor lor, rămân cu mintea la o oarecare închipuire”[8].

Un test dacă citirea noastră a Sfinţilor Părinţi este academică sau adevărată este indicat de Sfântul Varsanufie în răspunsul său către un începător care descoperise că el devenea arogant şi mândru când vorbea despre Sfinţii Părinţi (Răspunsul nr. 697): ,,Când discuţi despre viaţa Sfinţilor Părinţi şi despre răspunsurile lor, ar trebui să te condamni spunând: Vai mie ! Cum pot vorbi despre virtuţile Părinţilor, pe când eu însumi nu am dobândit nimic din acestea şi nu am sporit deloc ? Şi trăiesc, învăţându-i pe alţii pentru folosul lor; cum să nu se împlinească în mine cuvântul apostolului: Cel ce înveţi pre altul, pre tine nu te înveţi ? (Romani 2, 21)”. Astfel, atitudinea constantă faţă de citirea Sfinţilor Părinţi trebuie să fie una de osândire de sine.

În final, trebuie să amintim că întregul scop al citirii Sfinţilor Părinţi nu este acela de a ne da un fel de ,,bucurie duhovnicească” sau să ne întărească în propria dreptate sau cunoaştere superioară sau stare ,,contemplativă”, ci numai pentru a ne ajuta în practicarea căii active a virtuţii. Mulţi dintre Sfinţii Părinţi discută distincţia dintre viaţa ,,activă” şi cea ,,contemplativă” (sau, mai potrivit, ,,noetică”), şi ar trebui subliniat aici că aceasta nu se referă, cum ar putea crede unii, la o deosebire artificială între cei care duc viaţa ,,obişnuită” a ,,Ortodoxiei exterioare” sau pur şi simplu ,,faptele bune”, şi o viaţă ,,lăuntrică” cultivată doar de monahi sau unii intelectuali de elită; nici vorbă. Există o singură viaţă duhovnicească ortodoxă, şi este trăită de fiecare luptător ortodox, monah sau mirean, începător sau avansat; ,,acţiunea” sau ,,practica” (praxis în greceşte) este calea, şi ,,vedenia” (theoria) sau ,,îndumnezeirea” este scopul. Aproape toate scrierile patristice se referă la viaţa activă, nu la viaţa vedeniei (contemplativă); când cea din urmă este menţionată, este pentru a ne aminti scopul strădaniilor şi luptelor noastre [adică, viaţa contemplativă], care în această viaţă este gustată profund doar de câţiva dintre marii sfinţi, dar în plinătatea ei este cunoscută doar în veacul ce va să vină. Chiar cele mai înalte scrieri ale Filocaliei, aşa cum scria Episcopul Teofan Zăvorâtul în prefaţa ultimului volum al Filocaliei în limba rusă, ,,au avut în vedere nu viaţa noetică, ci aproape exclusiv viaţa activă”.

Fără îndoială, chiar cu această introducere, creştinii ortodocşi care trăiesc în veacul nostru de cunoaştere îngâmfată nu vor scăpa de unele curse care sunt întinse pentru cel care doreşte să-i citească pe Sfinţii Părinţi în înţelesul şi contextul lor deplin ortodox. De aceea, haideţi să ne oprim aici, înainte de a începe patrologia în sine, şi să examinăm pe scurt câteva dintre greşelile care au fost făcute de cititorii contemporani ai Sfinţilor Părinţi, cu intenţia de a ne forma prin aceasta o concepţie încă mai limpede despre cum nu trebuie citiţi Sfinţii Părinţi.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 139/martie-aprilie 2022

 

 

PARTEA A III-A

III. Cum să nu-i citim pe Sfinţii Părinţi

S-a spus îndeajuns despre seriozitatea şi sobrietatea cu care cineva trebuie să abordeze studierea Sfinţilor Părinţi. Dar însuşi mentalitatea superficială a omului secolului XX, de a nu lua în serios nici măcar cele mai grave subiecte, de a ,,se juca cu ideile” – ceea ce fac astăzi învăţaţii la universităţi – ne determină să cercetăm mai îndeaproape unele greşeli comune care au fost făcute de creştini ortodocşi cu numele în studierea sau învăţarea Sfinţilor Părinţi. Va fi necesar aici să cităm nume şi publicaţii pentru a cunoaşte exact capcanele în care au căzut deja mulţi. Această examinare ne va permite să vedem mai limpede cum să nu-i abordăm pe Sfinţii Părinţi.

 

Prima capcană: diletantismul

Această groapă în care cad de obicei cei mai superficiali dintre cei interesaţi de teologia sau spiritualitatea ortodoxă este cât se poate de evidentă la întrunirile ,,ecumeniste” de multe soiuri: conferinţe, ,,retrageri”, şi altele asemenea. Astfel de întruniri sunt o caracteristică a Frăţiei engleze Sfinţii Alban şi Serghie, aşa cum se reflectă în jurnalul său, Sobornost. Aici putem citi, de exemplu, într-un cuvânt despre Părinţii pustiei al unui presupus cleric ortodox: ,,Părinţii pustiei pot juca un rol extrem de important pentru noi. Ei pot fi pentru noi toţi un loc minunat al întâlnirii ecumeniste”[9].

Poate fi vorbitorul atât de naiv încât să nu ştie că părintele pe care el doreşte să-l studieze, ca toţi Sfinţii Părinţi, ar fi îngrozit să afle că cuvintele lui sunt folosite pentru a învăţa arta rugăciunii cu heterodocşii ? Este una din regulile de politeţe la astfel de întruniri ,,ecumeniste” ca heterodocşii să nu fie înştiinţaţi că prima condiţie prealabilă pentru a-i studia pe Părinţi este a avea aceeaşi credinţă cu Părinţii – Ortodoxia. Fără această condiţie prealabilă, toată instrucţia în rugăciune şi învăţătură duhovnicească este doar o înşelare, un mijloc pentru a-l încâlci mai mult pe ascultătorul heterodox în propriile erori. Nu este corect faţă de ascultător; nu este o dovadă de seriozitate din partea vorbitorului; este exact cum nu trebuie să începem studierea sau învăţarea Sfinţilor Părinţi.

În acelaşi periodic cineva poate citi despre un ,,pelerinaj în Marea Britanie” în care un grup de protestanţi a participat la slujbele a felurite secte şi apoi la o liturghie ortodoxă, la care ,,părintele a ţinut un cuvânt foarte clar şi edificator pe tema euharistiei” (Sobornost, Vară, 1969, p. 680). Fără îndoială, părintele a citat din Sfinţii Părinţi în cuvântul său – dar el nu i-a făcut să înţeleagă pe ascultătorii săi; el doar i-a zăpăcit încă mai mult îngăduindu-le lor acum să creadă că Ortodoxia este doar o altă sectă pe care ei o vizitau, şi că învăţătura ortodoxă despre euharistie îi poate ajuta să înţeleagă mai bine slujbele lor luterane sau anglicane.

Într-o relatare despre o ,,retragere ecumenistă” din acelaşi număr (p. 684), noi găsim o consecinţă a propovăduirii ,,teologiei ortodoxe” în astfel de situaţii. După ce au luat parte la o liturghie ortodoxă, audienţa a asistat la o ,,slujbă de confesiune baptistă”, care a fost ,,o gură de aer curat”. ,,Deosebit de reconfortantă a fost mica predică pe tema bucuriei Învierii. Cei dintre noi care cunosc Biserica Ortodoxă au aflat acelaşi adevăr exprimat acolo şi noi am fost fericiţi să-l găsim de asemenea într-o slujbă baptistă”. Ortodocşii care încurajează un diletantism atât de lipsit de sensibilitate au uitat fără îndoială porunca scripturistică: Nu lepădaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor (Matei 7, 6).

În ultima vreme, aceeaşi Frăţie şi-a lărgit diletantismul, urmând ultima modă intelectuală, de a include conferinţe despre sufism[10] şi alte tradiţii religioase necreştine, care probabil îmbogăţesc ,,spiritualitatea” ascultătorilor mai mult decât a făcut-o Ortodoxia pentru ei până acum.

Aceeaşi atitudine duhovnicească deformată poate fi văzută la un nivel mai sofisticat în ,,declaraţiile de acord” care se publică din când în când de la ,,consultaţiile teologilor”, fie ele ortodoxo-romano-catolice, ortodoxo-anglicane, sau altele asemenea. Aceste ,,declaraţii de acord”, pe teme precum ,,euharistia” sau ,,natura Bisericii” sunt, încă o dată, un exerciţiu de politeţe ,,ecumenistă” care nici măcar nu fac aluzie la heterodocşi (dacă ,,teologii ortodocşi” de faţă chiar cunosc acest cuvânt) astfel că, asupra oricărei definiţii a unor astfel de realităţi s-ar putea ,,cădea de acord”, heterodocşii, fiind fără experienţa trăirii în Biserica lui Hristos, sunt lipsiţi de realitatea din aceasta.

Astfel de teologi nu ezită nici să caute un ,,acord” asupra spiritualităţii însăşi – acolo unde, mai abitir ca oriunde altundeva, imposibilitatea oricărui acord ar trebui să fie ţipător de evidentă. Cei care pot crede, precum declară ,,mesajul” oficial al ,,Simpozionului ortodoxo-cistercian[11]” (Oxford, 1973), că monahii romano-catolici, ortodocşi şi anglicani au o ,,unitate profundă între ei, ca membri ai comunităţilor monahale care vin din diferite tradiţii bisericeşti”, cu siguranţă gândesc potrivit înţelepciunii stricate a acestei lumi şi modelor sale ,,ecumeniste”, şi nu potrivit cu tradiţia monahal-duhovnicească ortodoxă, care este strictă în insistenţa sa asupra curăţiei credinţei.

Scopul lumesc şi tonul unor asemenea ,,dialoguri” este arătat cât se poate de limpede într-un raport despre acelaşi simpozion, care indică faptul că acest ,,dialog” va fi de acum lărgit pentru a include monahismul necreştin, ceea ce va permite ,,monahismului nostru creştin comun … să se identifice într-un mod real cu monahismul budismului şi hinduismului”[12]. Oricât de sofisticaţi s-ar putea considera participanţii la acest simpozion, diletantismul lor nu este câtuşi de puţin superior celui al laicilor protestanţi care sunt copleşiţi la fel de mult de slujba de confesiune baptistă ca de liturghia ortodoxă.

Încă, cineva poate citi, într-un periodic ,,ortodox”, un raport al unui ,,Institut Ecumenist pentru Spiritualitate” (catolico-protestanto-ortodox) prezentat la Seminarul Sfântul Vladimir din New York în 1969, unde a avut loc o conferinţă a profesorului ortodox ,,cu vederi largi” Nicolai Arseniev despre spiritualitatea creştină din Răsărit şi Apus. Un preot ortodox consemnează astfel conferinţa sa: ,,Una dintre cele mai izbitoare aserţiuni ale profesorului a fost aceea că există deja o unitate creştină în sfinţii tuturor tradiţiilor creştine. Ar fi interesant să încercăm a socoti implicaţiile acestui lucru pentru o terapie a dezbinărilor dogmatice şi instituţionale care există de asemenea în mod limpede”[13]. Abaterile dogmatice ale ecumeniştilor ,,ortodocşi” sunt destul de grave, dar când se ajunge la spiritualitate se pare că nu există nici un fel de hotare la ceea ce poate fi spus sau crezut – un semn a cât de îndepărtată şi vagă a devenit tradiţia şi trăirea spiritualităţii ortodoxe autentice pentru ,,teologii ortodocşi” de astăzi.

S-ar putea face într-adevăr un studiu serios şi veritabil de ,,spiritualitate comparată”, dar el nu va duce niciodată la o ,,declaraţie de acord”. Să luăm doar un exemplu: primul exemplu de ,,spiritualitate apuseană” citat de dr. Arseniev şi de aproape oricine altcineva este Francisc de Assisi, care potrivit standardului spiritualităţii ortodoxe este un exemplu clasic de monah care a apucat pe căi greşite din punct de vedere duhovnicesc şi a căzut în înşelare şi a fost cinstit ca sfânt doar fiindcă Apusul căzuse deja în apostazie şi pierduse standardul ortodox al vieţii duhovniceşti. În studiul nostru al tradiţiei duhovniceşti ortodoxe va fi necesar să arătăm precis (prin comparaţie) unde au apucat pe căi greşite Francisc şi ,,sfinţii” apuseni de mai târziu; pentru moment, este suficient să arătăm că atitudinea care produce astfel de ,,institute ecumeniste” şi ,,declaraţii de acord” este în esenţă aceeaşi cu cea a diletantismului frivol, pe care noi l-am examinat deja mai sus la un nivel mai popular.

Principala cauză a acestei atitudini patologice din punct de vedere duhovnicesc nu este probabil atât de mult atitudinea intelectuală greşită a relativismului teologic care predomină în cercurile ,,ecumeniste”, cât este ceva mai profund, ceva implicat în întreaga personalitate şi întregul mod de viaţă ale celor mai mulţi ,,creştini” de astăzi. Se poate vedea o frântură din această atitudine în comentariul unui student ortodox de la ,,Institutul Ecumenist”, sponsorizat de Consiliul Mondial al Bisericilor de la Bossey, Elveţia. Vorbind despre valoarea ,,întâlnirii personale cu atât de multe abordări diferite pe care noi nu le-am trăit mai înainte”, el notează că ,,cele mai bune discuţii” (care erau pe tema ,,evanghelismului”) nu au avut loc în timpul sesiunilor plenare, ci mai degrabă când stăteam în faţa şemineului la un pahar de vin”[14]. Această remarcă aproape improvizată dezvăluie mai mult decât ,,nepăsarea” vieţii contemporane; ea indică o întreagă atitudine modernă faţă de Biserică şi teologia şi practica sa. Dar aceasta ne duce către cea de-a doua capcană fundamentală pe care noi trebuie s-o evităm în studierea Sfinţilor Părinţi.

 

Cea de-a doua capcană: „teologia la o ţigară”

Nu numai întâlnirile ,,ecumeniste” pot fi superficiale şi frivole; se poate remarca exact acelaşi ton la congresele şi retragerile ,,ortodoxe”, şi la întrunirile ,,teologilor ortodocşi”. Învăţătura Sfinţilor Părinţi nu este întotdeauna implicată sau discutată direct la astfel de întâlniri, dar o conştientizare a duhului acestor întâlniri ne va pregăti pentru a înţelege fondul pe care îl aduc cu ei creştinii ortodocşi aparent serioşi când încep să studieze spiritualitatea şi teologia.

Una dintre cele mai mari organizaţii ,,ortodoxe” din Statele Unite ale Americii este ,,Asociaţiile Ortodoxe Ruse Federative” (Federated Russian Orthodox Clubs, FROC), constând în primul rând din membrii fostei Mitropolii Ruso-Americane, care ţine un congres anual ale cărui activităţi sunt destul de tipice ,,Ortodoxiei” din America. Numărul din octombrie 1973 al publicaţiei Jurnalul Ortodox Rus este dedicat congresului din 1973, la care Episcopul Dimitrie al Hartford-ului a spus delegaţiilor: ,,Ceea ce văd aici, şi spun aceasta cât se poate de sincer, este faptul că FROC este potenţial cea mai mare forţă duhovnicească din toată Ortodoxia americană” (p. 18). Este adevărat că la congres participă un număr de clerici, incluzându-l de obicei pe mitropolitul Irineu, că există slujbe religioase zilnice, şi că există întotdeauna un seminar pe un subiect religios.

În mod semnificativ, în timpul seminarului din acest an (intitulat în duhul ,,ortodox american”, ,,Ce ? Din nou post ?”), ,,s-au ridicat întrebări privind respectarea serii de sâmbătă ca o perioadă de pregătire pentru duminică. Conflictele se nasc din cauza stilului de viaţă american care a făcut din noaptea de sâmbătă ‘noaptea socială’ a săptămânii”. Un preot prezent la congres a dat un răspuns ortodox la această întrebare: ,,Sâmbătă seara el pledează pentru participarea la vecernie, mărturisire, şi o seară liniştită” (p. 28). Dar pentru cei care au plănuit congresul nu exista în mod evident nici un fel de ,,conflict”: ei ofereau (ca la fiecare congres) o seară de dans sâmbătă noapte chiar în ,,stilul de viaţă american”, şi în alte nopţi divertismente similare, inclusiv o ,,petrecere a adolescenţilor” cu o ,,formaţie de rock and roll”, o copie a unui cazinou cu jocuri de noroc ,,cu o ambianţă amintind de Las Vegas”, şi unele instruiri pentru bărbaţi în arta ‘culturală’ a dansului din stomac” (p. 24). Fotografiile care însoţesc articolele arată unele din aceste frivolităţi, care ne asigură cu adevărat că ,,ortodocşii” americani nu sunt în nici un caz în urma compatrioţilor lor în goana lor după distracţiile în mod neruşinat prosteşti – presărate cu fotografii solemne ale dumnezeieştii liturghii.

Acest amestec de sacru şi frivol este considerată ,,normală” în ,,Ortodoxia americană” de astăzi; această organizaţie este (haideţi să repetăm cuvintele episcopului) ,,potenţial cea mai mare forţă duhovnicească din toată Ortodoxia americană”. Dar cu ce pregătire duhovnicească poate veni o persoană la dumnezeiasca liturghie când a pierdut seara anterioară sărbătorind duhul acestei lumi, şi a pierdut multe ore la sfârşitul săptămânii la distracţii cu totul frivole ? Un observator sobru poate doar să răspundă: o asemenea persoană aduce cu ea duhul lumesc, deşertăciunea lumească este însuşi aerul pe care îl respiră; şi prin urmare pentru ea Ortodoxia însăşi intră în ,,stilul de viaţă” american ,,nepăsător”. Dacă o astfel de persoană ar începe să-i citească pe Sfinţii Părinţii, care vorbesc despre un mod de viaţă cu totul diferit, ea îi va găsi total irelevanţi pentru propriul mod de viaţă, sau altfel va fi nevoit să le răstălmăcească învăţătura pentru a o face aplicabilă modului său de viaţă.

Haideţi să analizăm acum o întrunire ,,ortodoxă” mai serioasă, unde Sfinţii Părinţi sunt menţionaţi cu adevărat: ,,Conferinţele” anuale ale ,,Comisiei Campusului Ortodox”. Numărul din toamna lui 1975 al magazinului Grija publică o serie de fotografii ale conferinţei din 1975, al cărei scop era în întregime ,,duhovnicesc”: acelaşi duh ,,nepăsător”, cu tinere în pantaloni scurţi (care fac de ruşine chiar Congresul FROC !), şi preotul ţinând un ,,discurs principal” cu mâna în buzunar … şi într-o astfel de atmosferă creştinii ortodocşi discută subiecte precum ,,Sfântul Duh în Biserica Ortodoxă”.

Acelaşi număr din Grija ne oferă o perspectivă asupra a ceea ce se petrece în minţile unor astfel de oameni în aparenţă ,,nepăsători”. O coloană nouă despre ,,emanciparea femeilor” (cu un titlu atât de intenţionat vulgar încât nu este nevoie să-l repetăm aici) este redactată de o tânără convertită isteaţă: ,,Când m-am convertit la Ortodoxie, am simţit că eram conştientă de cele mai multe din problemele cu care mă voi întâlni în Biserică. Ştiam de etnicismul scandalos care dezbină Biserica, de certurile şi facţiunile care chinuiesc parohiile, şi de ignoranţa religioasă”. Apoi această autoare de editoriale trece la a susţine ,,reforma” perioadei tradiţionale de 40 zile pentru ,,îmbisericirea” unei femei după naştere, ca şi a altor atitudini ale ,,lumii vechi” pe care această americană modernă ,,luminată” le găseşte “nedrepte”. Probabil ea nu a întâlnit niciodată un cleric sau laic ortodox autentic care ar putea să-i explice semnificaţia [acestor lucruri] sau să-i transmită tonul modului de viaţă ortodox autentic; probabil dacă ea ar fi întâlnit un asemenea om, nu ar fi putut nici măcar să-şi dorească să-l înţeleagă, nici să priceapă faptul că cele mai grave ,,probleme” ale unui convertit de astăzi nu sunt câtuşi de puţin în mediul ortodox uşor de criticat, ci mai curând în mintea şi atitudinea convertiţilor înşişi.

Modul de viaţă reflectat în Grija nu este modul de viaţă ortodox, şi însuşi tonul său face orice abordare a modului de viaţă ortodox aproape imposibilă. Astfel de periodice şi conferinţe îi reflectă pe majoritatea tinerilor frivoli, egocentrişti, răsfăţaţi de astăzi care, când ajung la religie, se aşteaptă să găsească ,,spiritualitate cu confort”, ceva care este numaidecât convenabil pentru minţile lor imature care au fost tâmpite de ,,educaţia modernă” a lor. Tinerii clerici de azi – şi mulţi dintre cei în vârstă -, fiind ei înşişi expuşi la atmosfera lumească în care cresc tinerii, se pleacă uneori la a flata criticismul facil pe care tinerii îl aduc bătrânilor lor şi ,,gheto-urilor” lor ortodoxe, şi în cel mai bun caz ţin prelegeri academice lipsite de vlagă pe subiecte cu mult peste capetele lor. La ce bun să vorbeşti unor astfel de tineri despre ,,Îndumnezeire” sau ,,Calea sfinţilor” (Grija, Toamna 1974) – concepte care, fără îndoială, sunt din punct de vedere intelectual accesibile pentru studenţii de astăzi, dar pentru care ei sunt cu totul nepregătiţi din punct de vedere emoţional şi duhovniceşte, necunoscând ABC-urile a ceea ce înseamnă să lupţi în viaţa ortodoxă şi să te desparţi de propriul fond şi educaţie lumească ? Fără o asemenea pregătire şi instruire în ABC-urile vieţii duhovniceşti, şi o conştientizare a diferenţei dintre deşertăciunea lumească şi modul de viaţă ortodox, asemenea prelegeri nu pot aduce nici un rod duhovnicesc.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 140/mai-iunie 2022

 

 

PARTEA A IV-A

III. Cum să nu-i citim pe Sfinţii Părinţi

Cea de-a doua capcană: „teologia la o ţigară” [continuare]

Înţelegând acest mediu în care apar tinerii creştini ortodocşi din America de astăzi (şi de pe tot cuprinsul lumii libere), noi nu suntem surprinşi să descoperim lipsa generală de seriozitate în cele mai multe scrieri – prelegeri, articole, cărţi – de teologie şi spiritualitate ortodoxă de astăzi: şi mesajul chiar al celor mai buni conferenţiari şi scriitori din ,,curentul principal” al jurisdicţiilor ortodoxe pare bizar de lipsit de putere, fără forţă duhovnicească. La un nivel mai popular, de asemenea, viaţa parohiei ortodoxe obişnuite de astăzi dă o impresie de inerţie duhovnicească cât se poate de asemănătoare cu cea a ,,teologilor ortodocşi”. De ce ?

Lipsa de putere a Ortodoxiei aşa cum este exprimată şi trăită pretutindeni este fără îndoială ea însăşi un produs al sărăciei, al lipsei de seriozitate a vieţii contemporane. Ortodoxia de astăzi, cu preoţii, teologii şi credincioşii ei, a devenit lumească. Tinerii care vin din case confortabile şi fie acceptă sau caută (,,ortodocşii din naştere” şi ,,convertiţii” fiind asemenea în această privinţă) o religie care nu este departe de viaţa de auto-mulţumire pe care au cunoscut-o; profesorii şi conferenţiarii al căror mediu este lumea academică unde, în mod notoriu, nimic nu este acceptat ca esenţialmente serios, ca o chestiune de viaţă şi de moarte; însăşi atmosfera academică a deşertăciunii lumeşti în care au loc aproape toate ,,retragerile” şi ,,conferinţele” şi ,,institutele” – toţi aceşti factori se alătură pentru a produce o atmosferă artificială, sufocantă în care, indiferent de ce s-ar putea spune despre adevărurile sau trăirile ortodoxe solemne, prin însuşi contextul în care se spune şi în virtutea orientării lumeşti atât a vorbitorului, cât şi a ascultătorului, nu poate lovi adâncurile sufletului şi nu poate produce angajarea profundă care obişnuia să fie firească creştinilor ortodocşi.

În contrast cu această atmosferă sufocantă, educaţia ortodoxă firească, transmiterea firească a Ortodoxiei înseşi, are loc în ceea ce obişnuia să fie acceptat ca mediul ortodox firesc: mânăstirea, unde nu numai începătorii, ci şi mirenii evlavioşi vin pentru a fi instruiţi la fel de mult de atmosfera unui loc sfânt ca şi de convorbirea cu un bătrân deosebit de cuvios; parohia obişnuită, dacă preotul ei are o mentalitate ,,învechită”, arzând în focul Ortodoxiei şi atât de dornic de mântuirea turmei sale încât el nu va trece cu vederea păcatele şi obiceiurile lor lumeşti ci îi îndeamnă mereu către o viaţă duhovnicească mai înaltă; chiar şcoala teologică, dacă este de tip vechi şi nu este modelată după universităţile seculare ale Apusului, unde există oportunitatea de a avea un contact viu cu adevăraţii învăţaţi ortodocşi care îşi trăiesc efectiv credinţa şi gândesc potrivit ,,vechii şcoli” a credinţei şi evlaviei.

Dar toate acestea – ceea ce obişnuia să fie socotit mediul ortodox firesc – sunt acum dispreţuite de creştinii ortodocşi care sunt în armonie cu mediul artificial al lumii moderne, şi nu mai fac nici măcar parte din experienţa noii generaţii. În emigraţia rusă, ,,teologii” noii şcoli, care sunt nerăbdători să fie în armonie cu moda intelectuală, să-i citeze pe ultimii erudiţi romano-catolici sau protestanţi, să adopte întregul ton ,,nepăsător” al vieţii contemporane şi mai ales al lumii academice, au fost numiţi pe bună dreptate ,,teologi la o ţigară”. Cu aceeaşi îndreptăţire ar putea fi numiţi ,,teologi la un pahar de vin”, sau susţinătorii ,,teologiei cu stomacul plin” sau ai ,,spiritualităţii cu confort”. Mesajul lor nu are putere, pentru că ei înşişi sunt cu totul din această lume şi se adresează oamenilor lumeşti într-o atmosferă lumească – din toate acestea nu iese nici o ispravă ortodoxă, ci doar vorbărie inutilă şi fraze pompoase, goale.

Un comentariu corect al acestui duh la un nivel popular poate fi găsit într-un scurt articol scris de un laic distins din Arhiepiscopia Greacă din America şi publicat în cotidianul oficial al acestei jurisdicţii. În mod evident influenţat de ,,renaşterea patristică” care a atins Arhiepiscopia Greacă şi seminarul său acum câţiva ani, acest laic scrie: ,,Expresia ‘a fi liniştit’ este foarte necesară astăzi. Este de fapt o parte importantă a tradiţiei noastre ortodoxe, dar lumea rapidă în care trăim pare că o exclude din programul nostru”. Pentru a găsi această linişte, el susţine ,,să punem un început, chiar în casele noastre … La masă, înainte de a mânca, în loc de o rugăciune pe dinafară, de ce nu un minut de rugăciune în gând, şi apoi împreună să spunem ‘Tatăl nostru’ ? Am putea încerca aceasta de asemenea în parohiile noastre în timpul slujbelor. Nimic nu trebuie să fie adăugat sau scos. La sfârşitul slujbei pur şi simplu să renunţăm la orice rugăciune care se poate auzi, cântare, psalmodiere sau mişcare, şi să stăm numai în linişte, fiecare dintre noi rugându-ne pentru prezenţa lui Dumnezeu în vieţile noastre. Tăcerea şi disciplina trupului sunt o parte foarte însemnată a tradiţiei noastre ortodoxe. În secolele trecute ea era numită în Biserica Răsăriteană ‘mişcarea isihastă’ … A fi tăcut. Acesta este un început către reînnoirea lăuntrică de care toţi avem nevoie şi pe care trebuie să o căutăm” (Observatorul Ortodox, 17 septembrie 1975, p. 7).

Autorul este bine intenţionat în mod evident, dar asemenea bisericilor ortodoxe însele de astăzi, el este prins într-o capcană a gândirii lumeşti care face cu neputinţă pentru el a vedea lucrurile în modul ortodox firesc. Este de prisos să spunem că, dacă cineva începe să-i citească pe Sfinţii Părinţi şi suferă o ,,renaştere patristică” doar pentru a adapta la programul său din când în când un moment de linişte pur exterioară (care evident este plină în interior de tonul lumesc al întregii sale vieţi exterioare din acel moment !) şi a-l împăuna cu solemnul nume al isihasmului – atunci este mai bine să nu-i citească deloc pe Sfinţii Părinţi, deoarece această lectură ne va face doar să devenim făţarnici şi şarlatani, cu nimic mai capabili decât organizaţiile de tineret ortodox de a separa sacrul de frivol.

Pentru a-i aborda pe Sfinţii Părinţi trebuie să ne străduim să ieşim din această atmosferă lumească, după ce ne-am dat seama ce este ea. O persoană care se simte acasă în atmosfera ,,retragerilor”, ,,conferinţelor” şi ,,institutelor” ortodoxe de astăzi nu poate fi acasă în lumea adevăratei spiritualităţi ortodoxe, care are un ,,ton” cu totul diferit de cel care este prezent în aceste expresii tipice de deşertăciune lumească ,,religioasă”. Trebuie să recunoaştem cinstit un adevăr dureros, dar necesar: o persoană care-i citeşte în mod serios pe Sfinţii Părinţi şi care se luptă după puterea sa (chiar dacă la un nivel elementar) să ducă o viaţă ortodoxă duhovnicească trebuie să fie în afara mersului vremurilor, trebuie să fie străină de atmosfera mişcărilor şi discuţiilor ,,religioase” contemporane, trebuie să se străduiască în mod conştient să ducă o viaţă diferită de cea reflectată în aproape toate cărţile şi periodicele ,,ortodoxe” de astăzi. Fără îndoială, toate acestea sunt mai uşor de spus decât de făcut; dar există unele ajutoare de o natură generală care ne pot ajuta în această luptă. La acestea ne vom întoarce după o scurtă examinare a încă unei capcane pe care trebuie să o evităm în studierea Sfinţilor Părinţi.

 

Cea de-a treia capcană: râvna nu după cunoştinţă (Romani 10, 2)

Dat fiind lipsa de putere şi caracterul searbăd al ,,Ortodoxiei” lumeşti de astăzi, nu este de mirare că unii, chiar din sânul organizaţiilor ,,ortodoxe” lumeşti, vor prinde o licărire a focului adevăratei Ortodoxii care se află în slujbele dumnezeieşti şi scrierile patristice, şi, ţinându-l ca pe un stindard împotriva celor care sunt mulţumiţi cu o religie lumească, vor deveni zeloţi ai adevăratei vieţi şi credinţe ortodoxe. În sine, această râvnă este vrednică de laudă; dar în practica reală nu este atât de uşor să scapi de capcanele deşertăciunii lumeşti, şi mult prea adesea, astfel de zeloţi nu numai că vădesc multe semne de deşertăciune lumească de care ei doresc să scape, ci de asemenea sunt duşi cu totul în afara tărâmului tradiţiei ortodoxe în ceva asemănător sectarismului febril.

Cel mai izbitor exemplu de astfel de râvnă nu după cunoştinţă este văzut în mişcarea ,,harismatică” de astăzi. Nu este necesar să descriem aici această mişcare. Fiecare număr al magazinului ,,harismatic ortodox”, Logosul, face încă mai limpede că aceia dintre creştinii ortodocşi care au fost atraşi în această mişcare nu au o bază solidă în trăirea creştinismului patristic, şi apologiile lor sunt aproape în totalitate protestante în limbaj şi ton. Negreşit, Logosul a citat scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog şi Sfântului Serafim de Sarov despre dobândirea Sfântului Duh; dar contrastul dintre aceste învăţături ortodoxe adevărate despre Sfântul Duh şi experienţele protestante descrise în acelaşi magazin este atât de izbitor, încât este evident că sunt implicate două realităţi cu totul diferite: una, Sfântul Duh, care vine doar la cei care se luptă în adevărata viaţă ortodoxă, dar nu (în aceste vremuri de pe urmă) într-un mod spectaculos; şi cu totul alta, ,,duhul vremurilor” religios ecumenist, care pune stăpânire exact pe cei care renunţă (sau nu au ştiut niciodată) calea ,,exclusiv” ortodoxă a vieţii şi se ,,deschid” pe ei înşişi către o nouă revelaţie accesibilă tuturor indiferent din ce sectă [face parte]. Cel care îi studiază cu atenţie pe Sfinţii Părinţi şi aplică învăţătura lor la propria viaţă va putea să detecteze într-o astfel de mişcare semnele vădite ale înşelării duhovniceşti, şi de asemenea va recunoaşte practicile şi tonul cu totul neortodoxe care o caracterizează.

Mai există o formă destul de nespectaculoasă de râvnă nu după cunoştinţă care poate fi un pericol mai mult pentru creştinul ortodox serios obişnuit, deoarece ea îl poate duce pe un drum greşit în viaţa sa duhovnicească personală fără a fi dezvăluită de nici un semn mai evident de înşelare duhovnicească. Aceasta este un pericol mai ales pentru cei proaspăt convertiţi, pentru începătorii din mânăstiri şi, într-un cuvânt, pentru oricine a cărui râvnă este tânără, în mare măsură neîncercată de experienţă, şi netemperată de prudenţă.

Acest tip de râvnă este produsul asocierii a două atitudini fundamentale. Prima este idealismul înalt care este inspirat mai cu seamă de relatările despre viaţa în pustie, nevoinţele ascetice aspre, stările duhovniceşti înalte. Acest idealism în sine este bun, şi este caracteristic oricărei râvne adevărate pentru viaţa duhovnicească; dar pentru a fi rodnic trebuie temperat de trăirea reală a dificultăţilor luptei duhovniceşti şi de umilinţa născută din această luptă dacă este autentică. Fără această temperare ea va pierde contactul cu realitatea vieţii duhovniceşti şi va deveni neroditoare urmând – pentru a cita din nou cuvintele episcopului Ignatie – ,,un vis imposibil al unei vieţi desăvârşite închipuită foarte viu şi ispititor în imaginaţia sa”. Pentru a face rodnic acest idealism cineva trebuie să descopere cum să urmeze sfatul episcopului Ignatie: ,,Nu vă încredeţi în cugetele, opiniile, visele, impulsurile sau înclinaţiile voastre, chiar dacă ele vă oferă sau vă pun înainte sub o înfăţişare atrăgătoare cea mai sfântă viaţă monahală” (Arena, cap. 10).

Ieromonah Serafim Rose († 1982)

A doua, care este asociată cu acest idealism înşelător, mai ales în epoca noastră raţionalistă, este o atitudine extrem de critică faţă de tot ceea ce nu se ridică la standardul imposibil de înalt al începătorului. Aceasta este principala cauză a dezamăgirii care-i loveşte adeseori pe convertiţi şi începători după ce s-a estompat prima lor izbucnire de entuziasm faţă de Ortodoxie sau faţă de viaţa monahală. Această dezamăgire este un semn sigur că abordarea lor a vieţii duhovniceşti şi a citirii Sfinţilor Părinţi a fost unilaterală, cu un accent exagerat pe cunoaşterea abstractă care umple de mândrie, şi cu o lipsă de accent sau neconştientizare totală a zdrobirii inimii care trebuie să însoţească lupta duhovnicească. Acesta este cazul începătorului care descoperă că rânduiala de post în mânăstire pe care el a ales-o nu se ridică la ceea ce el a citit despre Părinţii pustiei, sau că tipicul slujbelor dumnezeieşti nu este urmat după literă, sau că părintele lui duhovnicesc are slăbiciuni omeneşti ca oricine altcineva şi nu este de fapt un ,,bătrân purtător de Dumnezeu”; dar acelaşi începător este chiar primul care va cădea în scurt timp dintr-o rânduială de post sau un tipic nepotrivit zilelor noastre slabe din punct de vedere duhovnicesc, şi care găseşte că este imposibil să-i acorde încrederea sa părintelui său duhovnicesc fără de care el nu poate fi deloc călăuzit duhovniceşte. Oamenii care trăiesc în lume pot găsi paralele exacte la această situaţie monahală la cei proaspăt convertiţi din parohiile ortodoxe de astăzi.

Învăţătura patristică despre zdrobirea inimii este una dintre cele mai importante învăţături pentru zilele noastre când ,,cunoaşterea raţională” este atât de mult accentuată pe socoteala dezvoltării adecvate a vieţii duhovniceşti şi emoţionale. Acest aspect va fi discutat în capitole specifice ale acestei patrologii. Lipsa acestei experienţe esenţiale este cea care, mai mult decât orice altceva, este răspunzătoare pentru diletantismul, trivialitatea şi lipsa de seriozitate în studierea obişnuită a Sfinţilor Părinţi de astăzi; fără ea, cineva nu poate aplica învăţăturile Sfinţilor Părinţi în propria viaţă. Cineva poate ajunge la cel mai înalt nivel de înţelegere cu mintea a învăţăturii Sfinţilor Părinţi, poate avea ,,la degetul mic” citate din Sfinţii Părinţi pe orice temă posibilă, poate avea ,,trăiri duhovniceşti” care par să fie cele descrise în cărţile patristice, poate chiar cunoaşte perfect toate capcanele în care este posibil a cădea în viaţa duhovnicească – şi cu toate acestea, fără zdrobirea inimii, poate fi un smochin neroditor, un plictisitor ,,ştie-tot” care întotdeauna are ,,dreptate”, sau un adept al experienţelor ,,harismatice” de astăzi, care nu ştie şi nu poate transmite adevăratul duh al Sfinţilor Părinţi.

Tot ce s-a spus mai sus nu este defel un catalog complet al modurilor de a nu-i citi sau aborda pe Sfinţii Părinţi. Este doar o serie de indicii cu privire la multele moduri în care este posibil a-i aborda în mod greşit pe Sfinţii Părinţi, şi din care nu tragi nici un folos sau chiar te vatămi din citirea lor. Este o încercare de a-l avertiza pe creştinul ortodox că studierea Sfinţilor Părinţi este o chestiune serioasă care nu ar trebui întreprinsă cu uşurinţă, potrivit vreuneia din modele intelectuale ale vremurilor noastre. Dar acest avertisment nu ar trebui să-l înfricoşeze pe creştinul ortodox serios. Citirea Sfinţilor Părinţi este, într-adevăr, un lucru indispensabil pentru cel care preţuieşte mântuirea sa şi doreşte să lucreze la împlinirea ei cu frică şi cutremur; dar el trebuie să ajungă la această citire într-un mod practic astfel încât să se folosească la maximum de ea.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 141/iulie-august 2022

 

 

[1] ,,Teologia liturgică a părintelui A. Schmemann”, The Orthodox Word, 1970, nr. 6, p. 260-280.

[2] O teză complet combătută de Nadejda Gorodetski în Sfântul Tihon de Zadonsk, sursa de inspiraţie a lui Dostoievski, SPCK, Londra, 1951.

[3] A se vedea introducerile lui Fedotov la scrierile acestor sfinţi în O comoară a spiritualităţii ruse, Sheed & Ward, New York, 1948.

[4] O scurtă viaţă a sa în limba engleză poate fi citită în The Orthodox Word, 1969, nr. 5.

[5] Din volumul I al Operelor complete ale episcopului Ignatie, în limba rusă, p. 396-401.

[6] Din ediţia de la Optina a Vieţii şi scrierilor stareţului Paisie, p. 265-267.

[7] În colecţia sa de Scrisori către monahi, Moscova, 1862, p. 358-380 (în limba rusă).

[8] Sfântul Macarie Egipteanul, Scrieri, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 34, Editura IBMBOR, Bucureşti 1992, p. 181.

[9] Arhimandrit Demetrius Trakatellis, ,,Sfântul Nil despre rugăciune”, Sobornost, 1966, Iarnă-Primăvară, p. 84.

[10] N.tr.: Curent în mistica musulmană, apărut în secolul al VIII-lea în Arabia şi Persia ca reacţie împotriva islamismului, cu caracter anticlerical şi ascetic.

[11] N.tr.: Cistercienii sunt călugări romano-catolici care aparţin unei congregaţii benedictine fundate în Franţa în 1098.

[12] Diakonia, 1974, nr. 4, p. 380, 392.

[13] Părintele Thomas Hopko, în St. Vladimir’s Theological Quarterly, 1969, nr. 4, p. 225.

[14] St. Vladimir’s Theological Quarterly, 1969, nr. 3, p. 164.