Lumea in deriva nr. 52

Înălţând cugetul, încălzind inima

de ieromonah Serafim Rose

 

Nota editorului: Următorul text a fost transcris de pe o casetă cu ,,o discuţie la masă” la Mânăstirea Sfântul Ghermano din Platina, California, în 1977. Întrucât conversaţia părintelui Serafim era improvizată şi neoficială, o transcriere a sa este desigur mai ,,colocvială” şi mai puţin ,,finisată” decât scrierile sale alcătuite cu multă atenţie. Această discuţie diferă de asemenea de corpusul principal al scrierilor sale prin aceea că ea a fost îndreptată către un grup specific de oameni: tinerii convertiţi americani care doreau să-şi dedice vieţile slujirii lui Dumnezeu, unii dintre ei ca misionari ortodocşi.

Tema discuţiei părintelui Serafim este mesajul fundamental pe care el l-a repetat de-a lungul ultimei părţi a vieţii sale: credinţa creştinilor ortodocşi trebuie să fie mai degrabă vie, caldă şi profundă înlăuntrul inimii, decât rece, dură şi exterioară. El a realizat importanţa acestei idei de-a lungul lungilor şi anevoioşilor ani ca misionar, care i-au dat o conştientizare pătrunzătoare a necesităţilor creştinilor ortodocşi contemporani şi a primejdiilor cu care se confruntă ei.

1. Credinţă şi raţiune
2. Fervoarea misionară
3. Stabilirea priorităţilor
4. Opinii omeneşti
5. Părinţii recenţi
6. Înţelepciunea exterioară
7. A fi legat cu trecutul
8. Depăşirea împietririi inimii
9. Simplitatea

 

PARTEA I

1. Credinţă şi raţiune

Scrierile filozofului rus Ivan Kireevski conţin câteva idei fundamentale care sunt foarte oportune pentru noi astăzi. Disputa obişnuită dintre credinţă şi raţiune, scria el, nu este corectă. Raţiunea este un astfel de lucru care trebuie înălţat pe un nivel mai înalt, şi aceasta este ceea ce Biserica Ortodoxă încearcă să-i dea. Prin ea însăşi, raţiunea nu oferă nimic mai mult decât o înţelegere a acestui tărâm bidimensional, material, cu care se ocupă cea mai mare parte a criticilor şi învăţaţilor din Apus. Însă există ceva mai presus de acesta. Potrivit gândirii apusene, dacă mergi ,,mai sus” de acesta, de obicei trebuie să negi raţiunea şi să „sari în întuneric”. În Ortodoxie nu este aşa, deoarece raţiunea însăşi este atât de expusă Adevărului încât începe să fie înălţată mai sus de ea însăşi.

Vom examina ce legătură are acest lucru cu creştinii ortodocşi contemporani, şi îndeosebi cu convertiţii de cuget misionar.

 

2. Fervoarea misionară

Există multe dezbateri în lumea ortodoxă despre necesitatea de a-i converti pe oamenii din Apus, de a avea mai multe slujbe în limba engleză, de a depăşi etnicismul în Biserică. Această fervoare misionară pozitivă este un semn foarte bun (desigur, cu excepţia cazului în care se fac comentarii negative). De fapt, aşa cum spunea adeseori arhimandritul Constantin (din Jordanville), cel mai bun timp pentru activitate misonară este chiar acum, căci cu cât devine mai puţin creştină America, cu atât mai mult creşte misiunea ortodoxă. Însă, fervoarea noastră misionară pozitivă trebuie să fie călăuzită de o conştientizare a vremurilor în care trăim, astfel încât noi să ştim cum să mântuim sufletele noastre şi pe ale altora.

Este firesc ca cei ce sunt în Biserica lui Hristos, înţelegând ce înseamnă să fii ortodox, să nu se mulţumească cu a avea aceasta doar pentru ei. Ştiind că Ortodoxia este Adevărul pentru toţi oamenii, ei doresc s-o aibă şi alţii: prietenii şi rudele lor, şi oricine poate avea inimă deschisă către ea. Dar, precum Totusi, precum ne uităm în jurul nostru astăzi, vedem Biserica Ortodoxă atât de încorsetată de prigoana comunistă într-un loc şi de deşertăciune lumească în alt loc. Situaţia este, desigur, mai rea în Apus, care este stăpânit de deşertăciune lumească. Sub comunism, cineva poate suferi pentru Hristos şi cel puţin poate scoate ceva bun din aceasta; pe când, sub influenţa deşertăciunii lumeşti, creştinismul ortodox îşi pierde savoarea şi credincioşii devin întocmai cu ceilalţi din lume. În cel din urmă caz, mulţi protestanţi îi ruşinează pe mulţi dintre ortodocşi, deoarece ei au fervoare şi dragoste pentru Hristos fără ca măcar să cunoască ce este Biserica lui Hristos.

Însă, aceste situaţii nu ar trebui să influenţeze în nici un fel fervoarea noastră misionară. (Şi acelaşi lucru poate fi spus referitor la situaţia cu care se confruntă mulţi convertiţi de limbă engleză, de a fi nevoiţi să participe la slujbe într-o limbă străină.) Trebuie să ne aducem aminte că Hristos aşteaptă de la noi nu fervoare misionară, ci o viaţă schimbată şi o inimă caldă. Fervoarea misionară este pe un nivel secundar, într-un plan extern. Noi vedem numeroase exemple de oameni cu o mare fervoare misionară care nu au dat prioritate planului lăuntric al schimbării sinelui, încălzind inimile lor şi înălţând minţile lor pe un nivel mai înalt, aşa cum scrie Kireevski. Aceşti oameni devin „arşi” şi neroditori, şi unii dintre ei chiar părăsesc Biserica.

 

3. Stabilirea priorităţilor

Cum începe cineva să facă mai întâi ceea ce trebuie ? Putem învăţa din problemele Ortodoxiei contemporane care ne arată urmările stabilirii unor priorităţi greşite.

Frăţia noastră[1] este în contact cu mulţi credincioşi din Grecia, şi noi primim scrisori foarte sincere de la ei. Ei ne spun lucruri importante despre situaţia actuală din Grecia, unde, începând din anii ‘1920, a existat o dezbinare între Biserica de calendar nou, care merge pe calea lumii, şi Biserica de calendar vechi, care vrea să fie credincioasă Sfinţilor Părinţi. În ultimul timp, Biserica de calendar vechi a primit nişte convertiţi influenţi, şi ei au un duh misionar plin de râvnă asemănător celui al tinerilor noştri americani care vor să vorbească liber despre Ortodoxie compatrioţilor lor.

Unde poate duce această fervoare ? În Grecia, râvna pentru canoane şi pentru Sfinţii Părinţi a dat naştere unor urmări extrem de neplăcute, periculoase. Grup după grup încep să se separe deoarece ei îi socotesc pe ceilalţi insuficient de râvnitori. Fiecare acuză pe celălalt că nu pune accent pe lucrurile corecte, că nu are relaţia potrivită cu alte Biserici Ortodoxe etc.

Există un caz tragic al unui teolog grec foarte sofisticat care şi-a părăsit jurisdicţia fiindcă, în altarul uneia dintre bisericile ei, se găsea o icoană a Sfintei Treimi înfăţişându-L pe Dumnezeu Tatăl ca cel Vechi de Zile. „Necanonic – a spus el –, canoanele sunt împotriva unei astfel de reprezentări”. Fapta sa arată că nu a dat prioritate unui lucru anume. Este bizar nu numai fiindcă acest om era foarte învăţat, ci şi pentru că el trăia într-o ţară care este ortodoxă de aproape 2.000 ani. Ce şansă avem noi în America, care este aproape păgână şi neluminată de Ortodoxie, dacă oameni îmbunătăţiţi din Grecia sunt astfel ?

 

4. Opinii omeneşti

Avem un prieten în Muntele Athos care a urmărit vreme de mulţi ani situaţia din mânăstirile greceşti. El se duce în locuri unde, de exemplu, cineva a devenit un bătrân renumit şi are mulţi ucenici. Observându-i pe aceşti bătrâni, el conchide adeseori că oamenii îşi imaginează şi creează fantezii, exact ca oricine altcineva. Ei au opinii pe care le răspândesc şi înconjoară pe cineva cu ele, şi pe neaşteptate el devine un ,,sfânt bătrân” şi ei toţi se îngrămădesc la el. În realitate, nu există nici un motiv pentru acest fapt – există mulţi oameni mai sfinţi cărora ei nu le dau nici o atenţie. În Muntele Athos se poate vedea aceasta în cazul unui bătrân pe nume Teodosie, un om foarte sfânt care a scris un jurnal despre cum s-a rugat cu Rugăciunea lui Iisus pe un nivel foarte sporit. Nimeni nu ştie nimic despre el, în timp ce toată lumea ştie despre alţii fiindcă cineva ,,le-a făcut reclamă” şi toţi urmează acea opinie particulară.

Printre noi, convertiţii apuseni la Ortodoxie, această tendinţă – de a găsi o opinie pe care cineva a răspândit-o şi a începe să meargă după ea – este foarte puternică. Însă nu aceasta este ceea ce ar trebui să facem. Noi ar trebui să ne folosim minţile, încercând să ne înălţăm inimile la un nivel la care să putem simţi mai profund Ortodoxia. În aceste vremuri ni se cere să discernem foarte bine lucrurile.

 

5. Părinţii recenţi

Capcanele amintite până acum, care în Grecia au condus la schisme între oameni care au fost ortodocşi întreaga lor viaţă, sunt pricinuite de absenţa acelui lucru despre care scria Kireevski şi încerca să-l încurajeze. Acel cleric pe care îl cunoaştem, din Sfântul Munte, după ce a observat tot felul de facţiuni, lupte, ,,sfinţi bătrâni” şi aşa mai departe printre greci, spune că [grecilor] le lipseşte ceva fundamental: ei nu i-au avut, în secolul al XIX-lea, pe Episcopul Ignatie Briancianinov şi Episcopul Teofan Zăvorâtul.

Aceste două personalităţi sunt mărturii vii a ceea ce scria Kireevski. Ei sunt părinţi ortodocşi recenţi din Rusia, care erau cufundaţi cu totul în duhul Sfinţilor Părinţi. Ei au vorbit oamenilor în limbajul timpurilor lor, o perioadă foarte apropiată de secolul nostru al XX-lea. Toate ispitele vremurilor noastre le-au fost cunoscute, mai ales episcopului Ignatie, care i-a citit pe toţi scriitorii apuseni, a fost el însuşi inginer şi a cunoscut toate teoriile moderne ale matematicii şi calculului. Cunoscând situaţia actuală şi întreaga înţelepciune apuseană modernă, ei au expus învăţătura ortodoxă pentru aceste vremuri şi au răspuns la tot felul de argumente. Episcopul Ignatie, de pildă, a scris un volum despre iad şi starea sufletului după moarte, lămurind învăţătura ortodoxă într-un mod care să poată fi înţeles de omul din Apus[2]. Aceşti părinţi, ca alţii care i-au citit şi i-au urmat, ne-au lăsat moştenire Ortodoxia într-un chip foarte accesibil[3].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 142/septembrie-octombrie 2022

 

 

PARTEA A II-A

6. Înţelepciunea exterioară

Dacă duhul autentic al Ortodoxiei nu ne este transmis astfel, apare o ispită pentru noi de a urma „înţelepciunea exterioară”, înţelepciunea acestei lumi. Atunci, venind către Ortodoxie, noi vom merge după lucruri exterioare: icoane bune, slujbe bisericeşti frumoase potrivit Tipicului, doar tipul corect de a cânta, de a face danii, de a avea biserici frumoase … Toate aceste lucruri sunt minunate şi bune, dar noi nu le putem aborda fără a avea mai întâi o inimă creştină, caldă şi [fără a duce] o luptă cu noi înşine prin care să ne smerim. Dacă neglijăm această prioritate esenţială, atunci toate aceste lucruri exterioare minunate pot fi aşezate într-un muzeu al antichităţilor ortodoxe – aşa cum spune filozoful Vladimir Soloviov – şi acest lucru va fi pe placul antihristului.

Antihristul trebuie înţeles ca un fenomen duhovnicesc. De ce va vrea toată lumea să i se închine ? În mod evident, fiindcă există ceva în el care răspunde la ceva din noi – acel ceva fiind absenţa lui Hristos în noi. Dacă ne vom închina lui (Dumnezeu să ne ferească să facem aşa ceva !), va fi deoarece noi vom simţi o atracţie către un fel de lucru exterior, care ar putea chiar să arate ca creştinismul, de vreme ce ,,antihrist” înseamnă cel care este ,,în locul lui Hristos” sau arată ca Hristos. În acest fel, noi ne vom pierde cu desăvârşire mântuirea, mergând după cel care este în locul lui Hristos, şi care ne va seduce. Antihristul poate veni, desigur, doar după ce întreaga lume a auzit de Hristos; aşadar, alegerea finală este făcută între Hristos şi impostor, şi aproape întreaga lume va merge după Fiară.

Cum să ne ferim să facem aceasta, să urmăm ,,înţelepciunii exterioare” ? Ar trebui remarcat că noi putem fi prinşi în ea chiar dacă noi suntem cuprinşi de idei înalte. Este la modă acum să se înveţe despre Rugăciunea lui Iisus, să se citească Filocalia, să ,,ne întoarcem la Părinţi”. Nici aceste tipuri de lucruri nu ne vor mântui – ele sunt exterioare. Ele pot fi de folos dacă sunt întrebuinţate în mod corect, dar dacă ele devin pasiunea voastră, cel dintâi lucru după care umblaţi, atunci ele devin lucruri exterioare care nu duc la Hristos, ci la antihrist.

Dacă eşti cu totul tulburat de a avea tipul corect de icoane şi începi să spui: „În biserica voastră există o icoană de tipul greşit !”, trebuie să te controlezi şi să fii mai atent, deoarece pui din nou accentul pe ceva exterior. În realitate, dacă există o biserică doar cu icoane din ultimul tip ,,aprobat”, ar putea fi privită pe drept cuvânt cu suspiciune. Există un caz (unul din multe) în care o biserică avea icoane ruseşti originale, vechi – unele bune şi altele mai degrabă de prost gust, pictate într-un stil relativ nou – şi o persoană râvnitoare le-a dat jos pe toate şi a pus [în locul lor] icoane tipărite pe hârtie în stil ,,tradiţional”, noi. Şi care a fost urmarea ? Oamenii de acolo au pierdut contactul cu tradiţia, cu oamenii care le-au dat Ortodoxia atunci când s-au îndepărtat icoanele originale înaintea cărora credincioşii s-au rugat vreme de veacuri.

O icoană este, înainte de toate, ceva înaintea căreia te rogi. Acest lucru l-a spus odată arhiepiscopul Ioan (Maximovici), care a fost preşedintele unei societăţi din San Francisco închinată restaurării icoanelor vechi. Un membru, care era foarte râvnitor pentru stilul vechi al icoanelor, vroia ca arhiepiscopul să dea o hotărâre în eparhie ca doar icoanele [pictate] în stil vechi să fie permise, sau cel puţin să ia o decizie că aceasta era pozitia încuviinţată oficial. Într-un fel, intenţia acestui om părea bună. Însă arhiepiscopul Ioan i-a spus: „Mă pot ruga înaintea unui tip şi mă pot ruga şi înaintea altui tip de icoană”. Lucrul important este ca noi să ne rugăm, nu să ne mândriim că avem icoane bune.

Până acum am citat exemple contemporane de „înţelepciune exterioară” în Ortodoxie, dar există ilustrări folositoare ale ei şi în trecut. Una dintre acestea se găseşte în poveţele duhovniceşti ale lui Avva Dorotei, un Părinte al pustiei din Gaza veacului al VI-lea. „Cunoşteam un om – scrie Dorotei – care a ajuns într-o stare ticăloasă. Dintru început, dacă unul din fraţii săi îi spunea ceva, el obişnuia a spune: ‘Cine este el ? Nu este Zosima sau unul dintr-ai săi’. Apoi el a început să-i înjosească şi să spună: ‘Nu este nici unul important decât Macarie’, şi după puţină vreme să spună: ‘Cine este Macarie, totuşi ? Nu este nici unul bun, fără numai poate Vasilie sau Grigorie’. Şi apoi după puţină vreme el a început să-i defaime pe ei, zicând: ‘Cine este Vasilie ? Cine este Grigorie ? Nu este nici unul care să conteze decât Petru şi Pavel’. Şi i-am spus: ‘Cu adevărat, frate, tu vei ajunge curând să-i dispreţuieşti pe aceştia. Şi credeţi-mă, după puţină vreme el a început să spună: ‘Cine este Pavel ? Cine este Petru ? Nu-i nimeni, fără numai Sfânta Treime !’ Şi aşa în sfârşit el s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu – şi acolo s-a lepădat !”[4]

Acest monah a sfârşit precum a zis deoarece el a început cu iubirea de sine în inima sa şi nu a vrut cu adevărat să se schimbe; el vroia să meargă după un soi de lucru exterior. Noi vedem aceeaşi atitudine în zilele noastre, exprimată cam aşa: ,,Toată lumea îl cunoaşte pe Sfântul Simeon Noul Teolog. O, da ! Îl vom urma. Sfântul Grigorie Palama. Da ! O, el este ultimul răcnet ! Da ! Şi toţi Părinţii isihaşti … Isihasm ! şi Rugăciunea lui Iisus”, şi alte subiecte înalte – toate acestea sunt la un nivel exterior.

 

7. A fi legat cu trecutul

Astfel de consideraţii ar trebui să ne determine să-i preţuim încă mai mult pe Părinţii veacurilor recente (nu să facem şi din ei o modă !), care ne transmit Ortodoxia şi ne învaţă cum să-i abordăm cu cumpătare pe Părinţii vremurilor mai timpurii. Trebuie să ne cercetăm pe noi înşine: dacă vedem că avem râvnă pentru Ortodoxie şi încă nu suntem „legaţi” cu frânghia care vine de la Ignatie Briancianinov şi Teofan Zăvorâtul, există pericolul ca noi să nu putem fi legaţi deloc de toţi Părinţii[5]. Ar trebui să existe o linie continuă.

Noi putem găsi încă preoţi ,,obişnuiţi” de parohie, unii dintre ei din Lumea Veche, care nu s-ar gândi nicicând să facă schisme şi facţiuni, sau să excomunice pe cineva pe temeiuri de stricteţe, care sunt îndelung-răbdători, care adeseori nu vorbesc mult şi prin urmare sunt criticaţi sau trecuţi cu vederea. Aceste critici sunt superficiale: noi trebuie să privim mai în profunzime pentru a găsi ceva în aceşti păstori şi în Biserică, ceva care nu este prea evident în exterior – însăşi această ,,legătură” cu trecutul.

Nu veţi întâlni mulţi oameni care vă vor explica aceasta în amănunt aşa. Voi trebuie ca, oriunde aţi fi, să încercaţi să primiţi acele lucruri care nu pot fi comunicate întotdeauna prin cuvinte. Aceste lucruri sunt chiar caracteristicile care vin dintr-o inimă caldă, iubitoare: îndelunga pătimire, răbdarea, râvna (dar nu una care începe să fie critică faţă de alţii).

De îndată ce începi să faci astfel de afirmaţii precum: ,,Aceşti oameni nu fac aceasta precum ar trebui”, trebuie să te opreşti şi să te pui în gradă. Chiar dacă este adevărat – precum adeseori este cazul într-o oarecare măsură – această atitudine critică este un lucru foarte negativ care nu te va duce nicăieri. În cele din urmă te poate duce chiar în afara întregii Biserici. Aşadar, trebuie să-ţi aminteşti să nu judeci sau să te crezi atât de înţelept că tu ,,ştii mai bine”. Dimpotrivă, încearcă să înveţi, poate fără cuvinte, de la unii din acei oameni faţă de care ai putea fi critic.

Râvna şi entuziasmul nostru trebuie temperate de înţelepciune care vine la noi prin Ignatie Briancianinov şi Teofan Zăvorâtul, poate chiar prin cel mai simplu preot de parohie, pe căi pe care trebuie să fim îndeajuns de subtili şi rafinaţi pentru a le discerne, chiar dacă nu ni se spune despre ele.

 

8. Depăşirea împietririi inimii

Ceea ce spune Kireevski este foarte important: trebuie să începem să dezvoltăm înlăuntrul nostru o filozofie ortodoxă de viaţă. Este totul acolo în Sfinţii Părinţi, dar noi trebuie să avem cugetul potrivit pentru a ne întoarce [privirea] către ei. Îi poţi deschide pe Sfinţii Părinţi şi să ai aceeaşi problemă pe care o ai cu Scripturile: ai nevoie de cineva care să ţi-i tâlcuiască, deoarece găseşti ceva neclar, sau nu ai întregul context, sau nu ştii cum să înţelegi ce a spus un Părinte, fiind contrar a ceea ce spus alt Părinte şi crezi că ei s-ar putea contrazice, şi tot aşa.

Poate exista un întreg tărâm al confuziei la Sfinţii Părinţi, şi de aceea noi nu trebuie să-i abordăm cu minţile noastre raţionaliste obişnuite. Noi trebuie să încercăm să ne înălţăm minţile la un nivel superior; şi calea de a face aceasta este de a ne înmuia inima şi a o face mai flexibilă. Există multe exemple în lumea protestantă unde oamenii au inimi foarte moi şi sunt, din dragoste pentru Hristos, buni cu ceilalţi oameni. Ca ortodocşi, nu ar trebui să credem că putem fi duri, reci şi corecţi şi încă să rămânem creştini. Aceasta nu este temelia creştinismului.

Un filozof pre-creştin din China, pe nume Lao Tzu, învăţa că cele mai slabe lucruri le biruiesc pe cele mai puternice. Există un astfel de exemplu aici la mânăstirea noastră: stejarii, care sunt foarte duri şi de neclintit, se prăbuşesc întotdeauna rupându-şi crengile, în vreme ce pinii, care sunt mai flexibili, se prăbuşesc mult mai rar adeseori înainte ca ei să fie de fapt morţi.

Putem observa acelaşi lucru în viaţa oamenilor. Cel care crede în ceva atât de pătimaş încât el îţi va ,,tăia capul” dacă nu eşti de acord cu el, îşi arată slăbiciunea. Este atât de nesigur de sine încât are nevoie să te convertească pe tine pentru a se asigura că el însuşi crede. Formele contemporane de „super-râvnă” în Biserică care sunt promovate de oameni care vor cu atâta disperare să fie de partea corectă sunt în realitate încovoiate de slăbiciune şi nesiguranţă.

Nevoia de a fi „corect” este de asemenea pe latura exterioară a creştinismului. Este importantă, dar nu de importanţă primordială. Prioritatea numărul unu este inima, care trebuie să fie moale şi caldă. Dacă nu avem această inimă caldă, trebuie să-L rugăm pe Dumnezeu să ne-o dea, încercând noi înşine să facem acele lucruri prin care o putem dobândi. Mai ales, noi trebuie să vedem că nu o avem – că suntem reci. Astfel, noi nu ne vom încrede în raţiunea noastră şi în concluziile minţii noastre logice, cu privire la ceea ce trebuie să fim oarecum ,,liberi”. Dacă facem aceasta, intrând în viaţa tainică a Bisericii şi primind harul lui Dumnezeu, Dumnezeu Însuşi va începe să ne lumineze.

 

9. Simplitatea

Deşi toate primejdiile pe care le-am menţionat pot părea înfricoşătoare, ele nu sunt în realitate aşa. Chestiunea este una extrem de simplă. Deoarece noi suntem atât de complecşi, cu minţile noastre reci, moderne, noi credem că va trebui să găsim răspunsul undeva şi să-l arătăm cu degetul. Complexitatea intră în scenă atunci când credem despre noi înşine că suntem inteligenţi.

Singurul lucru care ne poate salva este simplitatea. O putem dobândi dacă in inimile noastre ne rugăm lui Dumnezeu să ne facă simpli; dacă pur şi simplu nu credem despre noi înşine că suntem atât de înţelepţi; dacă, atunci când apare o întrebare de genul: ,,Putem picta o icoană a lui Dumnezeu Tatăl ?” nu vom sări cu un răspuns rapid şi vom spune: „Oh, bineînţeles, lucrurile stau în acest fel: cutare Sinod a spus cutare lucru, canonul numărul cutare”. Şi aşa fie noi, ,,ştiind” că trebuie să fim corecţi, trebuie să excomunicăm pe oricine altcineva – caz în care am ,,sărit calul” – fie trebuie să ne oprim şi să ne gândim: ,,Ei bine, cred că nu ştiu prea multe”. Cu cât avem mai mult cea de-a doua atitudine, cu atât mai mult vom fi apăraţi de primejdii duhovniceşti.

Acceptă pur şi simplu credinţa pe care o primeşti de la părinţii tăi. Dacă există în preajma ta un preot cu inima simplă, mulţumeşte-I lui Dumnezeu. Consideră că deoarece tu eşti atât de complex, ,,intelectual” şi capricios, ar trebui să înveţi multe de la el. Cu cât sporeşti în Ortodoxie citind şi mergând la biserică şi fiind în contact cu alţi ortodocşi, cu atât mai mult vei putea să-ţi ,,simţi calea” în întregul tărâm al Ortodoxiei. Vei începe să vezi înţelepciunea din spatele lucrurilor şi a oamenilor pe care i-ai respins mai înainte. Vei începe să vezi că, chiar dacă oamenii care sunt ,,legăturile” cu trecutul nu sunt în mod conştient ,,înţelepţi”, Dumnezeu călăuzeşte Biserica. Noi ştim că El este cu Biserica până la sfârşit; nu există nici un motiv să ,,sărim calul”, să cădem în apostazie şi erezie.

Dacă urmăm calea simplităţii – neîncrezându-ne în înţelepciunea noastră, făcând tot ce putem, însă realizând că mintea noastră, fără căldura inimii, este o unealtă foarte slabă – atunci se va petrece acel lucru despre care vorbea Kireevski: va începe să se formeze în noi o filozofie ortodoxă de viaţă.

Ne confruntăm cu aceleaşi piedici cu care s-a confruntat Kireevski, doar că într-o măsură mai mare. Trăind în mijlocul culturii apusene, trebuie să încercăm să asimilăm o filozofie şi o teologie care au venit de acum aproape 2.000 ani şi au devenit cu totul îndepărtate şi străine de lume. Filozofia noastră ortodoxă nu trebuie să devină parte a unui fel de cult sau sectă, ci mai curând parte a vieţii noastre cotidiene. Făcând paşi mici şi necrezând că dintr-un salt mare vom ajunge undeva, putem merge direct în Împărăţia Cerurilor – şi nu există nici o pricină pentru nici unul dintre noi să pierdem calea.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 143/noiembrie-decembrie 2022

 

[1] N.tr.: Sfântul Ghermano de Alaska.

[2] Multe fragmente din acest volum au fost traduse şi incluse de părintele Serafim în cartea sa Sufletul după moarte.

[3] O legătură contemporană directă cu aceşti Părinţi a fost Arhiepiscopul Averchie de Jordanville († 1976). El a fost ucenic al Arhiepiscopului Teofan al Poltavei, care a fost la rândul său ucenic al lui Teofan Zăvorâtul.

[4] Dorotei al Gazei, Cuvântări şi ziceri (Discourses and Sayings), Cistercian Publications, 1977, p. 97.

[5] Sfântul Simeon Noul Teolog exprimă aceasta astfel: „Un om care nu-şi manifestă dorinţa de a fi legat de cel mai recent dintre sfinţi (în timp) cu toată dragostea şi smerenia datorită unei anumite neîncrederi în el însuşi, nu va fi legat nicicând de sfinţii de mai înainte şi nu va fi primit ca următor al lor, chiar dacă el crede că are toată credinţa şi dragostea cu putinţă pentru Dumnezeu şi pentru toţi sfinţii Lui. El va fi izgonit din mijlocul lor, ca unul care a refuzat să ocupe cu smerenie locul rânduit lui de Dumnezeu mai înainte de veci, şi să fie legat de cel mai recent sfânt (în timp), precum a voit Dumnezeu”. Scrieri din Filocalie despre rugăciunea inimii (Writings from the Philokalia on Prayer of the Heart), Faber and Faber, Londra, 1979, p. 135.