Lumea in deriva nr. 53

Calea împărătească:

Adevărata Ortodoxie într-o epocă a apostaziei

de ieromonah Serafim Rose († 1982)

Articolul a apărut în The Orthodox Word, septembrie-octombrie 1976

Excesele sunt la fel (de dăunătoare) … [Dreapta judecată],

ferindu-l de extreme, îl învaţă pe monah să meargă întotdeauna

pe calea de mijloc, care este cu adevărat împărătească

Sfântul Ioan Cassian, Convorbirea a II-a

Creştinii ortodocşi trăiesc astăzi vremuri dintre cele mai critice în istoria Bisericii lui Hristos. Vrăjmaşul mântuirii noastre, diavolul, atacă pe toate fronturile şi se străduieşte prin toate mijloacele nu numai să-i abată pe credincioşi de la calea mântuirii arătată de Biserică, ci chiar să biruiască Biserica lui Hristos însăşi, în pofida făgăduinţei Mântuitorului (potrivit Matei 16, 18), şi să convertească însuşi Trupul lui Hristos într-o organizaţie ,,ecumenistă” pregătind-o pentru venirea propriului ales, antihristul, marea conducător al lumii ultimelor zile.

Bineînţeles, noi ştim că această încercare a satanei va eşua; Biserica va fi Mireasa lui Hristos chiar până la sfârşitul lumii şi Îl va întâmpina pe Mirele său Hristos la cea de-A Doua Venire a Sa curată şi neprihănită de unirea adulteră cu apostazia acestui veac. Dar marea întrebare a vremurilor noastre cu care se confruntă creştinii ortodocşi este una importantă: Biserica va rămâne, dar câţi dintre noi vor mai fi încă în ea, împotrivindu-se încercărilor puternice ale diavolului de a ne îndepărta de ea ?

Vremurile noastre sunt foarte asemănătoare cu cele ale Sfântului Marcu al Efesului din secolul al XV-lea, când părea că Biserica era pe cale să dispară în unirea nelegiuită cu latinii. Ba mai mult, vremurile noastre sunt chiar mai rele şi mai primejdioase decât acelea; fiindcă atunci unirea era un act impus cu forţa din afară, pe când acum credincioşii ortodocşi au fost pregătiţi îndelung pentru fuzionarea ,,ecumenistă” apropiată a tuturor Bisericilor şi religiilor de decenii de relaxare, indiferenţă, caracter lumesc şi complacere în minciuna dezastruoasă că ,,nimic nu ne desparte cu adevărat” de toţi ceilalţi care se numesc creştini. Biserica Ortodoxă a supravieţuit falsei Uniri de la Florenţa, şi chiar a cunoscut un timp de prosperitate exterioară şi înflorire duhovnicească lăuntrică după aceea; dar după noua falsă Unire, [care este] urmărită acum cu un elan tot mai mare, va mai exista Ortodoxia în afară de catacombe şi pustie ?

În decursul ultimilor 10 ani şi mai mult, pe traiectoria ,,ecumenistă” dezastruoasă urmărită de patriarhul Athenagora şi succesorul său, Bisericile Ortodoxe au ajuns deja periculos de aproape de naufragiu total. Cea mai nouă declaraţie ,,ecumenistă” a Patriarhiei Constantinopolului, ,,Mărturisirea de la Thyateira”[1], este dovada suficientă deja de cât de mult s-a pierdut conştiinţa ortodoxă a Bisericii locale care odinioară era cea dintâi între Bisericile Ortodoxe în mărturisirea adevărului lui Hristos; acest document îngrozitor doar arată cât de puternic au ajuns să fie absorbiţi acum ierarhii Constantinopolului în ,,creştinismul” heterodox al Apusului, chiar înainte de unirea formală care este încă pregătită.

Rădăcinile ecumenismului de astăzi din Bisericile Ortodoxe vin din renovaţionismul şi modernismul anumitor ierarhi din anii ‘1920. În Biserica Rusă, aceste curente au produs, întâi, mişcarea ,,Biserica Vie” care, cu ajutorul regimului comunist, a încercat să-l răstoarne pe patriarhul Tihon şi să ,,reformeze” Biserica într-o manieră protestantă radicală, şi apoi – ca un succesor mai ,,conservator” al ,,Bisericii Vii” – organizaţia bisericească serghianistă (Patriarhia Moscovei), care a pus accentul la început pe latura politică a reconcilierii cu ideologia şi ţelurile comuniste (potrivit Declaraţiei infame a mitropolitului Serghie din 1927), şi doar în ultimele decenii s-a aventurat încă o dată pe tărâmul renovaţionismului ecleziastic cu participarea sa activă la mişcarea ecumenistă. În Biserica Greacă situaţia a fost asemănătoare: ,,Sinodul pan-ortodox” renovaţionist din 1923, cu reformele sale protestante inspirate de patriarhul Meletie Metaxakis de tristă amintire, s-a dovedit a fi prea radical ca lumea ortodoxă să-l accepte, şi renovaţioniştii au trebuit să fie mulţumiţi cu impunerea unei reforme a calendarului câtorva Biserici non-slave.

Mişcări largi de protest s-au opus reformatorilor atât în Bisericile Rusă, cât şi Greacă, generând dezbinări profunde care există până acum în lumea ortodoxă. În Biserica Rusă, serghianismul a fost respins în mod decisiv de foarte mulţi dintre episcopi şi credincioşi, conduşi de Mitropolitul Iosif de Petrograd; această mişcare ,,iosifită” mai târziu a devenit organizată într-o oarecare măsură şi a devenit cunoscută ca ,,Adevărata Biserică Ortodoxă”. Istoria acestei Biserici ,,din Catacombe” a Rusiei, ilegală, este, până astăzi, învăluită în taină, dar în ultimii câţiva ani un număr de dovezi surprinzătoare ale activităţilor ei de astăzi au ieşit la lumină, conducând la măsuri represive severe din partea guvernului sovietic. A devenit cunoscut numele actualului întâistătător al ei (mitropolitul Teodosie), ca şi cel al unuia din cei 10 sau mai mulţi episcopi ai ei (episcopul Serafim). În diaspora, Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei şi-a asumat chiar de la începutul serghianismului în 1927 o poziţie anti-serghianistă fermă, şi în numeroase ocazii ea şi-a exprimat solidaritatea cu Adevărata Biserică Ortodoxă din Rusia, în timp ce refuza orice comuniune cu Patriarhia Moscovei. Poziţia sa lipsită de compromis şi tradiţionalismul ei ferm în această privinţă şi în altele nu au fost pe placul câtorva ierarhi ruşi din Europa de Vest şi America, care au fost mai receptivi la curentele de ,,reformă” din Ortodoxia secolului XX, şi ei s-au separat în momente diferite de Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei, creând astfel diferenţele ,,jurisdicţionale” actuale ale diasporei ruse.

În Grecia, mişcarea de protest, printr-un instinct ortodox similar, şi-a luat de asemenea numele de ,,adevăraţii creştini ortodocşi”. De la început în 1924 (când a fost introdusă reforma calendarului), această mişcare a fost deosebit de puternică printre simpli monahi, preoţi şi laici din Grecia; primul episcop care a părăsit Biserica de stat a Greciei şi s-a alăturat mişcării a fost Mitropolitul Hrisostom de Florina, şi astăzi ea îşi continuă viaţa şi organizarea sa cu totul independentă cuprinzând aproximativ un sfert din toţi creştinii ortodocşi din Grecia, şi probabil jumătate sau mai mult dintre toţi monahii şi monahiile. Cu toate că sunt cunoscuţi popular sub numele de ,,vechi calendarişti”, adevăraţii creştini ortodocşi din Grecia susţin tradiţionalismul ferm în viaţa şi cugetarea ortodoxă în general, socotind chestiunea calendarului doar o primă etapă şi o piatră de încercare a modernismului şi reformismului.

Deoarece cancerul ,,ecumenist” înghite tot mai mult din organele rămase sănătoase ale Bisericilor Ortodoxe de astăzi, cei mai sensibili membri ai jurisdicţiilor ortodoxe ,,oficiale” arată o simpatie crescândă pentru cauza şi reprezentanţii Bisericilor anti-ecumeniste, anti-reformiste ale Rusiei, Greciei şi diasporei. Unii, văzând jurisdicţiile ,,oficiale” că se aşază acum în mod irevocabil pe un curs al anti-Ortodoxiei, le abandonează ca pe nişte vapoare care se scufundă şi se alătură rândurilor adevăraţilor creştini ortodocşi; alţii, încă nădăjduind în restabilirea unui curs ortodox în Ortodoxia lumii, cred că este îndeajuns pentru moment a exprima simpatie pentru adevăraţii creştini ortodocşi sau a protesta cu îndrăzneală împotriva mentalitătii ,,reformiste” din jurisdicţiile oficiale. Cei 10 ani de epistole anti-ecumeniste ale mitropolitului Filaret[2], întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, au atins o coardă sensibilă în câteva din Bisericile Ortodoxe, chiar dacă răspunsul ,,oficial” la ele a fost în mare măsură tăcere sau ostilitate.

Astăzi, mai mult ca în orice altă vreme în lupta de 50 ani de a păstra tradiţia ortodoxă într-o epocă a apostaziei, glasul adevăratei şi necompromisei Ortodoxii ar putea fi auzit în întreaga lume şi ar putea avea un efect profund asupra viitorului curs al Bisericilor Ortodoxe. Probabil, într-adevăr, este deja prea târziu pentru a preîntâmpina ,,cel de-al VIII-lea Sinod Ecumenic” renovaţionist şi unirea ,,ecumenistă” care se află dincolo de el; dar probabil una sau mai multe Biserici locale încă pot fi convinse să se retragă de pe această cale distrugătoare care va conduce la lichidarea finală (ca ortodoxe) a acelor jurisdicţii care o urmează până la capăt; şi în orice caz, indivizii şi comunităţile întregi pot fi salvate cu siguranţă de pe această cale, fără a mai aminti de acei dintre heterodocşi care încă pot descoperi calea către ţarcul mântuitor al adevăratei Biserici a lui Hristos.

Aşadar, este de o importanţă crucială ca acest glas să fie în realitate unul al Ortodoxiei adevărate, adică al Ortodoxiei patristice. Din nefericire, se întâmplă uneori, mai ales în fierbinţeala controversei, ca poziţii ortodoxe esenţialmente sănătoase să fie exagerate pe de o parte, şi înţelese greşit pe de altă parte, şi astfel în unele minţi se creează o impresie cu totul falsă potrivit căreia cauza adevăratei Ortodoxii astăzi este un soi de ,,extremism”, un soi de ,,reacţie de dreapta” faţă de cursul ,,de stânga” predominant urmat acum de conducătorii Bisericilor Ortodoxe ,,oficiale”. O astfel de perspectivă politică asupra luptei pentru adevărata Ortodoxie astăzi este în întregime falsă. Dimpotrivă, această luptă a luat forma, printre cei mai buni reprezentanţi ai ei de astăzi – fie în Rusia, Grecia sau diaspora -, unei întoarceri la calea patristică a cumpătării, o cale de mijloc între extreme; iată ceea ce Sfinţii Părinţi numesc calea împărătească.

Învăţătura acestei ,,căi împărăteşti” este expusă, de exemplu, în cel de-al zecelea cuvânt din Învăţături şi scrisori de suflet folositoare ale Avvei Dorotei, unde el citează mai ales A Doua Lege: Nu vă abateţi la dreapta sau la stânga. Umblaţi în toată calea, care au poruncit ţie Domnul (A Doua Lege 5, 32; 17, 11) şi pe Sfântul Vasilie cel Mare: ,,Cumpănire dreaptă a inimii se face, când nu se abat gândurile nici spre prisos, nici spre lipsă, ci socotesc numai cea de o măsură”. Dar probabil această învăţătură este exprimată cel mai limpede de marele Părinte ortodox al secolului al V-lea, Sfântul Ioan Cassian, care s-a confruntat cu o sarcină deloc diferită de sarcina noastră ortodoxă de astăzi: a înfăţişa învăţătura curată a Părinţilor răsăriteni credincioşilor apuseni care erau imaturi din punct de vedere duhovnicesc şi nu înţelegeau încă profunzimea şi subtilitatea învăţăturii duhovniceşti răsăritene şi de aceea erau înclinaţi să meargă către extreme, fie spre relaxare, fie spre super-stricteţe, în aplicarea ei în viaţă. Sfântul Ioan Cassian expune învăţătura ortodoxă a căii împărăteşti în convorbirea sa despre ,,dreapta judecată” (sau ,,discernământ”) – convorbire lăudată de Sfântul Ioan Scărarul (Treapta IV:105) pentru a sa ,,filozofie frumoasă şi sublimă”:

,,Trebuie să încercăm totul pentru a dobândi darul dreptei judecăţi prin virtutea smereniei, care ne poate păstra nevătămaţi de nici una dintre cele două extreme. Există o veche zicală: ‘Extremele se ating’, adică excesele sunt la fel (de dăunătoare). Căci la acelaşi rezultat se ajunge şi cu prea mult post şi cu prea multă mâncare, şi aceeaşi vătămare îi pricinuieşte monahului şi veghea necontenită şi somnul fără măsură”. Dreapta judecată, ,,ferindu-l de extreme, îl învaţă pe monah să meargă întotdeauna pe calea de mijloc, care este cu adevărat împărătească, şi nu-i permite nici să se urce la dreapta virtuţilor, adică din exces de zel şi din trufie deşartă să depăşească măsura dreptei credinţe, dar nici să alunece la stânga păcatelor prin delăsare şi neglijenţă”. Şi ispita de-a ,,dreapta” este încă mai primejdioasă decât cea de-a ,,stânga”: ,,Este mai periculos [războiul] cel dus printr-o înfrânare exagerată decât cel pe care ni-l impune saţiul prea mare. Căci de la acesta putem să ne ridicăm la măsura necesară prin împunsătura mântuitoare a pocăinţei, dar de la celălalt nu” (cu alte cuvinte, deoarece mândria privind ‘virtutea’ cuiva stă în calea smereniei celui ce se pocăieşte care l-ar putea mântui) (Convorbiri, II, punctele 16, 2, 17).

Aplicând această învăţătură în situaţia noastră, ,,calea împărătească” a adevăratei Ortodoxii astăzi – putem spune – este o cale care se află între extremele ecumenismului şi reformismului pe de o parte, şi o râvnă nu după cunoştinţă (Romani 10, 2) pe de altă parte. Adevărata Ortodoxie nu merge ,,în pas cu vremurile” pe de o parte, nici nu face din ,,stricteţe” sau ,,corectitudine” sau ,,canonicitate” (bune în ele însele) o scuză pentru auto-mulţumire fariseică, exclusivism, şi neîncredere, pe de altă parte. Această cumpătare ortodoxă autentică nu trebuie să fie confundată cu simpla căldiceală sau indiferenţă, sau cu orice fel de compromis între extremele politice. Spiritul ,,reformei” este atât de mult în aer astăzi încât orice persoană ale cărei vederi sunt modelate de ,,duhul vremurilor” va socoti cumpătarea ortodoxă autentică ca fiind o doză de ,,fanatism”, dar oricine priveşte chestiunea mai profund şi aplică standardul patristic va afla calea împărătească a fi departe de orice formă de extremism. Probabil nici un propovăduitor ortodox din zilele noastre nu dă un exemplu de cumpătare ortodoxă sănătoasă şi fierbinte ca regretatul Arhiepiscop Averchie de Jordanville († 1976); numeroasele sale articole şi predici insuflă duhul odihnitor al adevăratei râvne ortodoxe, fără nici o abatere fie la ,,dreapta” sau la ,,stânga” şi cu accentul în mod constant pe partea duhovnicească a adevăratei Ortodoxii (a se vedea în special articolul său, ,,Râvna sfântă” în The Orthodox Word, mai-iunie 1975).

Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei a fost aşezată, prin pronia lui Dumnezeu, într-o poziţie foarte favorabilă pentru a păstra ,,calea împărătească” în mijlocul confuziei atât de mari a Ortodoxiei secolului XX. Trăind în exil şi sărăcie într-o lume care nu a înţeles suferinţa poporului ei, ea şi-a concentrat atenţia pe a păstra neschimbată credinţa care uneşte poporul ei, şi astfel într-un mod cât se poate de firesc ea se descoperă străină de întreaga mentalitate ecumenistă, care se bazează pe indiferenţă religioasă şi mulţumire de sine, belşug material şi internaţionalism lipsit de omenie. Pe de altă parte, ea s-a ferit să cadă în extremismul de ,,dreapta” (aşa cum ar putea fi o declaraţie că tainele Patriarhiei Moscovei sunt lipsite de har) prin conştientizarea sa vie că Biserica serghianistă din Rusia nu este liberă; desigur, nu poate exista nici o comuniune cu un astfel de organism, dominat de atei, dar definiţiile precise ale statutului ei sunt cel mai bine lăsate [în grija] unui sinod bisericesc rus liber din viitor. Dacă pare că există o ,,contradicţie logică” aici (‘dacă nu negi tainele ei, de ce nu ai comuniune cu ea ?’), aceasta este o problemă doar pentru raţionalişti; cei care abordează chestiunile bisericeşti cu inima, ca şi cu mintea, nu au nici o problemă să accepte această poziţie, care este testamentul lăsat Bisericii Ruse din diaspora de înţeleptul ei întâistătător, mitropolitul Anastasie († 1965).

Trăind în libertate, Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei a considerat că una din îndatoririle sale importante este de a exprima solidaritatea şi deplina comuniune cu Adevărata Biserică Ortodoxă a Rusiei din clandestinitate, a cărei existenţă este cu totul ignorată şi chiar negată de Ortodoxia ,,oficială”. Când va da Dumnezeu, când încercarea teribilă a Bisericii şi poporului rus va trece, celelalte Biserici Ortodoxe vor înţelege mai bine situaţia Bisericii Ruse; până atunci, probabil tot ce se poate nădăjdui este că Bisericile Ortodoxe libere nu au pus nicicând la îndoială dreptul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei de a exista, nici nu au negat harul tainelor ei, aproape toate au rămas vreme îndelungată în comuniune cu ea (până când neparticiparea ei la mişcarea ecumenistă a izolat-o şi i-a fost reproşată de către celelalte Biserici, mai ales în ultimul deceniu), şi până în ziua de astăzi ele s-au împotrivit (cel puţin în mod pasiv) încercărilor inspirate politic ale Patriarhiei Moscovei de a o declara ,,schismatică” şi ,,necanonică”.

În ultimii ani, Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei a oferit de asemenea sprijin şi recunoaştere adevăraţilor creştini ortodocşi din Grecia, a căror situaţie a fost de asemenea vreme îndelungată extrem de grea şi prost înţeleasă. În Grecia, prima lovitură împotriva Bisericii (reforma calendarului) nu a fost atât de fatală precum Declaraţia mitropolitului Serghie în Rusia, şi din acest motiv a durat mai mult până când conştiinţa teologică a credincioşilor ortodocşi greci a început să vadă semnificaţia sa cu totul anti-ortodoxă. În plus, puţini episcopi din Grecia au fost îndeajuns de curajoşi încât să se alăture mişcării (pe câtă vreme, prin contrast, numărul episcopilor non-serghianişti de la început era mai mare decât întregul episcopat al Bisericii Greciei). Şi doar în ultimii ani cauza vechilor calendarişti a devenit chiar puţin ,,respectabilă din punct de vedere intelectual”, deoarece tot mai mulţi absolvenţi universitari i s-au alăturat. De-a lungul anilor ea a suferit persecuţii, uneori destul de aprige, din partea statului şi a Bisericii oficiale, şi până în ziua de astăzi ea rămâne dispreţuită de cei ,,sofisticaţi” şi cu totul fără recunoaştere din partea lumii ortodoxe ,,oficiale”. Din nefericire, neînţelegeri şi dezbinări interne au continuat să slăbească cauza vechilor calendarişti, şi lor le lipseşte o voce unanimă care să exprime poziţia lor pentru Ortodoxia patristică. Însă, Ortodoxia fundamentală a poziţiei lor nu poate fi negată, şi pot fi doar binevenite prezentările sănătoase ale ei.

Realizarea tot mai mare din ultimii ani a identităţii de bază a cauzei adevăratei Ortodoxii în întreaga lume, fie în Biserica din Catacombe a Rusiei, vechii calendarişti din Grecia, sau Biserica Rusă din afara Rusiei, i-a făcut pe unii să se gândească la un ,,front unit” al Bisericilor mărturisitoare care să se împotrivească mişcării ecumeniste care a pus stăpânire pe Ortodoxia ,,oficială”. În orice caz, în condiţiile actuale, aceasta cu greu se va putea întâmpla; şi oricum, aceasta este o perspectivă ,,politică” a situaţiei care vede semnificaţia misiunii adevăratei Ortodoxii într-o manieră prea externă. Dimensiunile depline ale protestului ortodox adevărat împotriva ,,Ortodoxiei ecumeniste”, împotriva Ortodoxiei căldicele a apostaziei, neutralizate, trebuie să se dezvăluie încă, mai presus de toate în Rusia. Dar nu se poate ca mărturia atât de multor mucenici şi mărturisitori şi apărători ai adevăratei Ortodoxii în secolul XX să fi fost în zadar. Fie ca Dumnezeu să-i ţină pe râvnitorii Săi pe calea împărătească a adevăratei Ortodoxii, credincioşi Lui şi Sfintei Sale Biserici până la sfârşitul veacului !

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 145/ianuarie-februarie 2023

[1] N.r.: Iată un răspuns ortodox la această aşa-zisă mărturisire de credinţă: ,,Mărturisirea de la Thyateira”, sau A treia epistolă îndurerată a Mitropolitului Filaret (1975).

[2] N.r.: 1965-1975. A se vedea epistolele mitropolitului Filaret în almanahul pe anul 2009.