Lumea in deriva nr. 54
Revelaţia lui Dumnezeu în inima omului
de ieromonah Serafim Rose († 1982)
Introducere
de ieromonah Damaschin
1. Căutarea
2. Revelaţia
3. Suferinţa
4. Renaşterea
Concluzie
de ieromonah Damaschin
În primăvara anului 1981, cu mai puţin de un an şi jumătate înainte de trecerea sa la Domnul, părintele Serafim Rose a fost invitat să ţină o conferinţă la Universitatea din Santa Cruz, California. Auditoriul său avea să fie alcătuit din studenţii unui curs de religii comparate, intitulat ,,Religiile lumii în America”.
Santa Cruz a fost un centru al căutării spirituale la nivel naţional care a atins punctul său culminant la sfârşitul anilor ‘1960 şi începutul anilor ‘1970, şi vestigiile acestei mişcări au continuat [să existe] până în anii ‘1980. Tinerii care veneau să asculte conferinţa părintelui Serafim erau reprezentanţii acestei căutări, şi ei cutreieraseră deja o mare varietate de căi spirituale. La acea vreme, în Santa Cruz erau populari diferiţi guru care promiteau iluminarea sau uimeau lumea cu miracole: Rajneesh, Muktananda, Sri Chinmoy şi mulţi alţii care dobândiseră faimă vremelnică. Mulţi căutători de la universitate, traversând disciplinele spirituale predate de aceşti guru, căutau experienţa religioasă directă prin droguri halucinogene. Însă alţii, nemulţumiţi de sărăcia spirituală a culturii occidentale, căutau realitatea mai înaltă în budismul tibetan şi zen, sau în redescoperirile moderne ale şamanismului indian american. În sfârşit, rămâneau cei care căutau adevărul în moştenirea lor creştină.
Creştinismul apusean însă se despărţise de multă vreme de plinătatea credinţei creştine: plinătatea nu numai a vechii tradiţii şi înţelepciunii revelate dumnezeieşte, ci şi a experienţei profunde a lui Dumnezeu făcută cu putinţă prin Hristos în Biserica Sa. Prin urmare, cei care încercau să împlinească în chip desăvârşit rânduielile creştinismului apusean contemporan erau înclinaţi să se simtă întrucâtva inferiori în faţa tuturor tradiţiilor religioase popularizate ale Răsăritului, în care învăţătorii aveau metafizica şi misticismul lor în mâneca de la cămaşă, ca să spunem aşa.
Pe 15 mai 1981, părintele Serafim a venit înaintea acestei varietăţi de curente spirituale având de spus ceva diferit, ceva care nu a fusese niciodată expus celor mai mulţi din audienţa sa. El reprezenta creştinismul, tradiţia care încă influenţa întreaga cultură apuseană (conştient sau inconştient), şi totuşi nu era creştinismul american anemic, superficial pe care atât de mulţi căutători îl lăsaseră în urmă pentru a căuta altundeva. În experienţa sa, el se inspirase din revelaţia deplină a adevărului lui Hristos, transmisă de învăţătorii luminaţi de Dumnezeu pe tot parcursul ultimelor 20 veacuri. Părintele ştia că, în Apus, creştinismul dobândise ,,un nume rău”; şi cu toate acestea cât de mulţi căutători sinceri, dacă ar fi ştiut tot ceea ce era el în realitate, nu ar fi ezitat să-l îmbrăţişeze ?
Asemenea studenţilor cărora li se adresa, părintele Serafim fusese odinioară un tânăr american idealist în căutarea adevărului. Respingând religia protestantă a anilor săi de formare, el a întreprins un studiu zelos al înţelepciunii asiatice orientale, învăţând limba Chinei antice pentru a traduce textele sale religioase. Dar sufletul, aşa cum şi-a dat seama mai târziu, caută în mod firesc un Dumnezeu personal; şi astfel el a fost condus, aproape în pofida voinţei sale, înapoi către adevărul atotconvingător al lui Hristos. Însă, această convertire nu ar fi putut avea loc niciodată dacă el nu ar fi descoperit Biserica Ortodoxă Răsăriteană, care era necunoscută în societatea apuseană. El a înţeles că această Biserică era cu adevărat Biserica istorică întemeiată de Hristos şi apostolii Săi, căci ea singură păstrase continuitatea şi curăţia străvechii învăţături creştine. Însă ceea ce l-a determinat să îmbrăţişeze credinţa ortodoxă nu a fost, în primul rând, mărturia istorică, de vreme ce alte religii pot de asemenea să pretindă fidelitate faţă de originile lor istorice; mai curând, a fost faptul că doar creştinismul ortodox i-a astâmpărat setea de adevăr: l-a adus în comuniunea vie cu Dumnezeu prin harul dumnezeiesc, i-a dat o disciplină duhovnicească profundă în care el a putut creşte în asemănarea lui Dumnezeu, şi totodată i-a furnizat principiile teologice, metafizice prin care mintea sa scrutătoare a putut percepe universul ca un întreg coerent, şi locul nobil al omului în cadrul acelui întreg.
Părintele Serafim Rose († 1982)
Părintele Serafim s-a devotat cu totul căutării sale a adevărului şi, când l-a aflat, el s-a devotat nu mai puţin deplin slujirii lui. Împreună cu un alt creştin ortodox de un cuget cu el, el a înfiinţat o frăţie misionară, o librărie şi un periodic (Cuvântul Ortodox) în San Francisco. Câţiva ani mai târziu, dorind să părăsească tumultul lumii şi să-L caute pe Dumnezeu în singurătate şi linişte, frăţia sa s-a mutat în munţii din nordul Californiei, unde şi-a continuat activitatea misionară prin intermediul cuvântului tipărit. El a petrecut următorii 13 ani, restul vieţii sale scurte, în această sălbăticie ca monah. În această perioadă a avut loc o schimbare lăuntrică în sufletul lui, deoarece el s-a cufundat în ciclul liturgic al Bisericii şi ritmul rugăciunilor, şi în scrierile veşnice ale Sfinţilor Părinţi. Studiind cu sârguinţă textele patristice cu scopul de a le folosi în mod practic spre sporire duhovnicească, el a putut gândi, simţi şi crede aşa cum au făcut-o Părinţii timpurii, până când, în cele din urmă, a devenit ca unul din ei: un părinte al timpurilor moderne, unul din rarii transmiţători ai înţelepciunii creştine neschimbate în lumea contemporană.
Acesta era calibrul omului care stătea în faţa grupului de studenţi la Universitatea din Santa Cruz. Cu ochii săi pătrunzători, barba lungă şi rasa neagră, înfăţişarea sa era la fel de izbitoare ca cea a acelor guru în jurul cărora se îngrămădeau tinerii. Dar intenţia sa nu era de a-i impresiona la un astfel de nivel exterior: el ştia că, pentru ca oricare din aceşti studenţi să ajungă la plinătatea adevărului, trebuia să aibă loc ceva mai profund înlăuntrul lor.
Părintele Serafim era foarte conştient de cât de insensibil din punct de vedere duhovnicesc devenise omul modern, şi astfel el ştia că oamenii aveau nevoie adeseori de ,,fenomene” supranaturale, de experienţe perceptibile la nivelul simţurilor, dar evident duhovniceşti, pentru a stârni un răspuns în ei. Iată de ce atât de mulţi tineri îi urmau pe ,,oamenii sfinţi” sau grupurile religioase pentru minunile pe care le săvârşeau sau ,,rezultatele” pe care le promiteau, ca şi de ce drogurile halucinogene, practicile oculte şi aşa-numitele experienţe ,,harismatice” deveniseră atât de populare. Părintele Serafim dorea să le spună studenţilor că această dorinţă de a trăi sau vedea ceva ,,spiritual”, ceva dincolo de viaţa mundană de zi cu zi, nu era adevăratul motiv pentru a întreprinde o căutare spirituală. Dacă cineva este sincer, nu va căuta decât plinătatea adevărului (aşa cum făcuse părintele Serafim însuşi), şi nu se va opri la o stare în care doar o parte a adevărului este prezentă, dobândind un sentiment înşelător de mulţumire.
Este adevărat că părintele Serafim a fost martorul multor minuni în timpul vieţii sale. Unul din povăţuitorii lui, arhiepiscopul Ioan Maximovici (canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei în 1994 ca Sfântul Ioan de Shanghai şi San Francisco), fusese un făcător de minuni precum primii apostoli. Părintele Serafim le va spune studenţilor despre unele dintre aceste minuni, dar el va face aceasta doar pentru a-i conduce către consideraţii mai profunde. Desigur, ţelul său final era să-i trezească pe oameni la ceea ce ei doreau cu adevărat: Hristos cel viu. El recunoştea că, cu tot caracterul obtuz al omului contemporan apusean, procesul fundamental de convertire nu era diferit de cel din veacurile trecute. Convertirile au loc când este atins ceva în inimă, când inima începe să ,,ardă” fiind în contact cu adevărul revelat dumnezeieşte. Însă înainte ca acest lucru să aibă loc, persoana trebuie să simtă adeseori o absenţă a acestui adevăr, şi să experimenteze realmente suferinţă ca urmare a acestei lipse. Oamenii din lumea apuseană înstărită au adeseori acest sentiment de chin spiritual suprimat în conştiinţa lor, atât de ocupaţi sunt ei cu confortul şi stimulările fizice. În ţările în care oamenii sunt lipsiţi de libertate şi confort, pe de altă parte, foamea spirituală a omului este promptă şi disperată.
Prin urmare, părintele Serafim a înţeles că oamenii din lumea liberă au de învăţat o lecţie importantă de la cei aflaţi în spatele Cortinei de Fier în ce priveşte deşteptarea credinţei religioase. Dar cum puteau cei dintâi, trăind în ceea ce putea fi numit un ,,paradis al nebunilor”, să transpună experienţa reală şi esenţială a celor din urmă într-o formă pe care ei puteau începe chiar să o înţeleagă ? Părintele Serafim nădăjduia că vor reuşi, fiindcă el ştia că, fără o cunoaştere a Golgotei şi a crucii, nimeni nu putea ajunge vreodată la o cunoaştere adevărată a lui Hristos Dumnezeul întrupat, care este Învierea şi Viaţa (Ioan 11, 25).
Unul din scopurile părintelui Serafim de a vorbi studenţilor era de a le arăta că viaţa duhovnicească nu era doar ceva de care să ,,se bucure”, ci era mai curând un soi de câmp de luptă pe care sufletul se curăţeşte prin suferinţă. Pentru mulţi studenţi acesta era un concept nou; căci care dintre figurile religioase din zilele moderne, dorind să câştige adepţi în masă, ar fi chemat oamenii la o cale a suferinţei şi luptei neîncetate ? Însă aceasta era calea pe care a mers Însuşi Hristos şi i-a chemat pe oameni s-o urmeze. Şi părintele Serafim, indicând această cale strâmtă în timpul conferinţei sale, i-a determinat pe unii din ascultătorii lui să-şi ia crucea şi s-o urmeze.
Din nefericire, judecând după întrebările care i-au fost puse după conferinţă, majoritatea studenţilor păreau să fi ,,pierdut esenţa” cumva. El vorbise despre realitatea elementară a vieţii creştine, despre ce înseamnă să fii convertit în inimă şi transformat de Hristos. El a numit căutarea adevărului ,,o chestiune de viaţă sau de moarte”. În contrast cu această urgenţă, multe din întrebările care îi erau puse păreau motivate de ceva puţin mai mult decât curiozitate deşartă. A fost pus într-o situaţie neplăcută cu întrebări despre ce credea despre variatele grupări creştine, unde credea că este Sfântul Duh sau nu, despre ,,mulţimea de mici diferenţe” dintre Ortodoxie şi romano-catolicism etc – ca şi cum cei care îl întrebau încercau mai degrabă să ,,categorisească” cele spuse decât să se lase mişcaţi de ele. Încurajator este că, chiar dacă el era silit să răspundă la aceste întrebări, el a continuat să grăiască adevărul în dragoste, aşa cum făcuse în timpul conferinţei, şi să atragă minţile oamenilor către un mod mai duhovnicesc de a înţelege lucrurile.
De ce studiază o persoană religia ? Există multe motive neesenţiale, dar există un singur motiv dacă o persoană este cu adevărat serioasă: într-un cuvânt, este vorba despre a intra în contact cu realitatea, de a găsi o realitate mai profundă decât realitatea de zi cu zi care se schimbă atât de repede, dispare, nu lasă nimic în urmă şi nu oferă fericire trainică sufletului omenesc. Orice religie care este sinceră caută să se conecteze la această realitate. Aş dori să spun astăzi câteva cuvinte despre cum creştinismul ortodox încearcă să facă aceasta – să conecteze la realitatea duhovnicească pe căutătorul religios.
Căutarea realităţii este o sarcină periculoasă. Aţi auzit probabil cu toţii istorii despre cum tineri din vremurile noastre de căutare „au ars de tot” încercând să găsească realitatea, şi fie au murit tineri, fie au dus o existenţă jalnică folosind o fracţiune din potenţialul minţii şi sufletului lor. Eu însumi îmi amintesc de un prieten din zilele propriilor mele căutări de acum 25 de ani, când Aldous Huxley tocmai descoperise aşa-zisa valoare „spirituală” a LSD-ului[1] şi îi influenţase pe mulţi să-l urmeze. Acest tânăr, un căutător religios tipic care ar fi frecventat un curs ca acesta, mi-a spus odată: „Indiferent ce ai putea spune despre pericolele drogurilor, trebuie să recunoşti că orice este mai bun decât viaţa americană cotidiană, care este moartă din punct de vedere spiritual”. Nu am fost de acord, deoarece chiar pe atunci începusem să întrezăresc că viaţa spirituală se desfăşoară în două direcţii: ea poate conduce la o viaţă mai înaltă decât această viaţă cotidiană stricăcioasă, dar ea poate conduce de asemenea la o viaţă inferioară, aducând literalmente moartea spirituală, ca şi cea fizică. El a mers pe propria cale, şi înainte de a împlini 30 ani era o epavă, un om îmbătrânit, mintea sa era ruinată, şi abandonase orice căutare a realităţii.
Exemple asemănătoare ar putea fi întâlnite printre oamenii care caută diferite forme de experienţe psihice, experimente ale stărilor ,,în afara trupului”, au întâlniri cu OZN-uri, şi altele asemenea. (Experienţa sinuciderii în masă de la Jonestown din 1980 este îndeajuns pentru a ne aminti pericolele inerente căutării religioase.) Literatura noastră ortodoxă de 2.000 ani are foarte multe exemple pline de învăminte de acest gen. Voi cita aici doar unul, din viaţa Sfântului Nichita de la Lavra Pecerska, care a trăit cu aproape 1.000 ani în urmă în Rusia:
,,Mânat de râvnă, Nichita a cerut egumenului să-1 blagoslovească la nevoinţa zăvorârii. Egumenul – pe atunci era egumen preacuviosul Nicon – 1-a oprit, spunându-i: „Fiul meu ! Nu-ţi este de folos ţie, om tânăr, să petreci în nelucrare. Mai bine să trăieşti cu fraţii: slujindu-le, nu te vei lipsi de plata ta. Însuţi ştii cum a fost înşelat de diavol Isaachie, pe când era zăvorât: ar fi pierit, dacă un har neobişnuit al lui Dumnezeu nu l-ar fi mântuit, pentru rugăciunile preacuvioşilor părinţilor noştri, Antonie şi Teodosie’. Nichita a răspuns: ‘Eu nu mă voi lăsa nicicum amăgit de unele ca acestea, ci voiesc să stau cu tărie împotriva meşteşugirilor demonilor şi să-1 rog pe Iubitorul de oameni Dumnezeu ca să mă învrednicească de darul facerii de minuni ca pe Isaachie zăvorâtul, care săvârşeşte până acum multe minuni’. Egumenul a zis iarăşi: ‘Dorinţa ta îţi este mai presus de putere; ia seama, ca nu cumva, înălţându-te, să cazi. Eu îţi poruncesc, dimpotrivă, să slujeşti obştii, şi vei primi cunună de la Dumnezeu pentru ascultarea ta’.
Nichita, atras de o puternică râvnă către viaţa de zăvorât, nu a vrut nicicum să ia aminte la spusele egumenului. El şi-a împlinit gândul: s-a închis pe sine în zăvorâre, petrecând acolo şi rugându-se fără a ieşi nicăieri. După o anumită vreme, a auzit o dată, la vremea rugăciunii, un glas care se ruga împreună cu el şi a simţit o bună mireasmă neobişnuită. Amăgindu-se, şi-a spus în sinea sa: ‘Dacă acesta nu ar fi fost înger, nu s-ar fi rugat împreună cu mine şi nu s-ar fi simţit buna mireasmă a Sfântului Duh’. După aceea, Nichita a început să se roage cu osârdie, zicând: ‘Doamne, arată-Te mie în chip înţelegător, ca să te văd pe Tine’. Atunci s-a făcut către el glas: ‘Eşti tânăr ! Nu mă voi arăta ţie, ca nu cumva, înălţându-te, să cazi’. Zăvorâtul a răspuns cu lacrimi: ‘Doamne ! Nu voi cădea nicicum în înşelare, căci egumenul m-a învăţat să nu iau aminte la înşelarea drăcească, ci voi face tot ce-mi porunceşti’. Atunci, şarpele pierzător de suflete, luând putere asupra lui, a zis: ‘Nu este cu putinţă omului să mă vadă, aflându-se în trup; ci, iată trimit pe îngerul meu, ca să petreacă împreună cu tine: împlineşte voia lui’.
Spunând acestea, a stat înaintea zăvorâtului un demon în chip de înger. Nichita a căzut la picioarele lui, închinându-se ca unui înger. Dracul a spus: ‘De acuma nu te mai ruga, ci apucă-te de citit cărţi: prin acestea, vei intra într-o necontenită împreună-vorbire cu Dumnezeu şi vei primi puterea de a da cuvânt folositor de suflet, celor ce vin la tine, iar eu îl voi ruga neîncetat pe Ziditorul tuturor pentru mântuirea ta’. Zăvorâtul, încrezându-se în aceste vorbe, s-a amăgit şi mai mult: a încetat să se mai roage, se îndeletnicea cu cititul, îl vedea pe demon rugându-se neîncetat şi se bucura socotind că un înger se roagă pentru el. Mai apoi, a început să stea de vorbă mult despre Scriptură cu cei ce veneau la el şi să propovăduiască asemenea zăvorâtului din Palestina.
Faima lui s-a răspândit printre oamenii lumeşti şi chiar la curtea marelui cneaz. De fapt, el nu proorocea, ci le spunea celor ce veneau la el, încunoştiinţat fiind de către demonul ce vieţuia cu el, unde erau puse lucrurile furate şi cele ce se petreceau în locuri depărtate. Astfel, el 1-a înştiinţat pe marele cneaz Iziaslav despre uciderea lui Gleb, cneazul de Novgorod, sfătuindu-1 a-1 trimite în Novgorod pe fiul său, ca să fie cneaz. Acest lucru a fost de ajuns pentru mireni ca să-1 ţină de prooroc pe zăvorât. Este vrednic de luare-aminte faptul că mirenii şi chiar monahii lipsiţi de discernământ duhovnicesc sunt aproape întotdeauna atraşi de escroci, impostori, făţarnici şi cei care sunt în înşelare drăcească, şi îi iau pe ei drept sfinţi şi slujitori adevăraţi ai lui Dumnezeu.
Nimeni nu se putea măsura cu Nichita în cunoaşterea Vechiului Testament; însă el nu suferea Noul Testament, nu lua nicicând cuvintele sale din Evanghelii sau epistolele apostolice, şi nu îngăduia nici unuia din vizitatori să amintească nimic din Noul Testament. Din această înclinaţie bizară în învăţătura sa, părinţii Mânăstirii Peşterilor din Kiev şi-au dat seama că el era înşelat de diavol. Pe atunci erau mulţi monahi sfinţi înzestraţi cu daruri duhovniceşti şi cu har în mânăstire. Ei l-au alungat pe diavol de la Nichita cu rugăciunile lor. Părinţii l-au scos pe Nichita din zăvorâre şi i-au cerut să le spună ceva din Vechiul Testament; dar el s-a jurat că niciodată nu a citit acele cărţi pe care mai înainte le ştia pe dinafară. S-a dovedit că uitase chiar să citească, atât de mare fusese influenţa înşelării drăceşti, şi doar cu mare greutate el a învăţat din nou să citească. Prin rugăciunile sfinţilor părinţi, el şi-a venit în fire, a recunoscut şi a mărturisit păcatul său, a plâns pentru el cu lacrimi amare, şi a atins o mare înălţime a sfinţeniei şi darul facerii de minuni printr-o viaţă smerită printre fraţi. Mai târziu, Sfântul Nichita a fost hirotonit episcop de Novgorod”[2].
Această istorisire ridică o întrebare pentru noi astăzi. Cum poate un căutător religios să evite capcanele şi înşelările pe care le întâlneşte în căutarea sa ? Există un singur răspuns la această întrebare: o persoană trebuie să fie în căutare religioasă nu de dragul experienţelor religioase, care pot înşela, ci de dragul adevărului. Oricine studiază religia în mod serios se loveşte de această chestiune: este o chestiune pur şi simplu de viaţă şi de moarte.
Credinţa noastră ortodoxă, spre deosebire de confesiunile apusene, este adeseori numită ,,mistică”: este în contact cu o realitate spirituală care dă rezultate care sunt numite de obicei ,,supranaturale” – care sunt dincolo de orice fel de logică sau experienţă pământească. Nu trebuie să căutăm în literatura veche pentru a găsi exemple, fiindcă viaţa unui făcător de minuni din zilele noastre este plină de elemente mistice. Arhiepiscopul Ioan Maximovici, care a murit cu doar 15 ani în urmă şi a trăit chiar în această parte a Californiei ca arhiepiscop de San Francisco, a fost văzut în lumină strălucitoare, levitând în timpul rugăciunii, era înainte-văzător, săvârşea minuni tămăduind … Cu toate acestea, nici unul din aceste lucruri nu este remarcabil în sine; ele pot fi imitate cu uşurinţă de falşii făcători de minuni. Cum ştim că el era în contact cu adevărul ?
Dacă te uiţi într-un manual de teologie ortodoxă, vei afla că adevărul nu poate fi găsit doar prin puterile omului. Poţi citi Scripturile sau orice carte sfântă şi nici măcar să nu înţelegi ce spun. Există un exemplu de acest fel în Faptele Apostolilor, în istoria Apostolului Filip şi famenului etiopian:
Şi îngerul Domnului a grăit către Filip, zicând: scoală-te şi mergi spre amiazăzi la calea ce se pogoară din Ierusalim în Gaza, aceasta este pustie. Şi sculându-se a mers; şi iată un bărbat arap, famen, puternic al Candachiei, împărătesei arapilor, care era preste toate vistieriile ei, care a fost venit să se închine în Ierusalim. Şi era întorcându-se, şi şezând în căruţa sa, citea pre Proorocul Isaia. Iar Duhul a zis lui Filip: apropie-te şi te lipeşte de căruţa aceasta. Şi alergând Filip, l-a auzit citind el pre Proorocul Isaia, şi a zis: oare înţelegi cele ce citeşti ? Iar el a zis: cum voiu putea, de nu mă va povăţui cineva ? Şi a rugat pre Filip de s-a suit şi a şezut cu el. Iar cuvântul scripturii care citea era acesta: ca o oaie spre junghiere s-au adus; şi ca un miel înaintea celui ce îl tunde pre el fără de glas, aşa nu-şi deschide gura sa. Întru smerenia lui judecata lui s-a ridicat; şi neamul lui cine îl va spune ? Că se ridică de la pământ viaţa lui. Şi răspunzând famenul lui Filip, a zis: rogu-te, pentru cine zice proorocul acestea ? Pentru sine, sau pentru altcineva ? Şi deschizând Filip gura sa, şi începând din scriptura aceasta, a binevestit lui pre Iisus. Şi mergând ei pre cale, au venit la oarecare apă, şi a zis famenul: iată apă; ce mă opreşte a mă boteza ? Iar Filip a zis lui: de crezi din toată inima ta, cu putinţă este. Şi el răspunzând, a zis: crez că Fiul lui Dumnezeu este Iisus Hristos. Şi a poruncit să stea căruţa; şi s-au pogorât amândoi în apă, şi Filip şi famenul; şi l-a botezat pre el. Iar dacă au ieşit din apă, Duhul Domnului au răpit pre Filip, şi nu l-a mai văzut pre el famenul; şi mergea în calea sa bucurându-se (Faptele Apostolilor 8, 26-39).
Există câteva elemente mistice, supranaturale în această relatare: îngerul îi spune lui Filip unde să meargă (deşi etiopianului i se pare doar o întâlnire întâmplătoare pe un drum pustiu), şi mai târziu, după botez, Duhul Domnului îl ia pe Filip, care dispare dinaintea ochilor famenului. Dar nu aceasta l-a făcut pe famen să vrea să fie botezat şi să devină creştin. Altceva îl mişcase: nu minunile, ci ceva din inima sa. Minunile, deşi ajută uneori o persoană să vină la credinţă, nu sunt adevăratul motiv pentru a primi creştinismul.
În aceeaşi carte a Faptelor Apostolilor citim istoria lui Simon Magul, care dorea să dea bani pentru a intra în Biserică şi a dobândi darurile Sfântului Duh, fiindcă ele erau foarte spectaculoase şi minunate. El avea ,,profesia” foarte profitabilă de vrăjitor, într-o vreme în care cineva cu cât putea face mai multe lucruri supranaturale, cu atât dobândea mai mulţi bani şi prestigiu, şi în care se petreceau mai multe astfel de lucruri în lumea creştină decât în cea păgână. După cum ştim din Faptele Apostolilor, Apostolul Petru a respins cererea lui Simon şi el a avut în sfârşit rău, lăsându-ne nouă cuvântul ,,simonie” pentru ideea de a încerca să cumperi harul lui Dumnezeu.
Spre deosebire de această întâmplare, când Filip a vorbit famenului etiopian, s-a schimbat ceva în inima famenului. Se spune în Faptele Apostolilor că el a ajuns să „creadă”; adică, inima lui a fost mişcată de adevărul pe care l-a auzit. Cuvintele Scripturii sunt foarte puternice, şi când le este dată interpretarea corectă, se „deschide” ceva în fiinţa umană, dacă inima sa este pregătită. Aşadar, famenul L-a primit pe Hristos cu tot sufletul său; el era un om schimbat. Aceasta nu s-a petrecut datorită minunilor, ci datorită a ceea ce Hristos a venit să aducă pe pământ.
Acelaşi lucru poate fi văzut în alt loc din Noul Testament, când doi dintre ucenicii lui Hristos mergeau pe drumul către Emaus (Luca 24). Hristos Însuşi, chiar în ziua Învierii Sale, li s-a alăturat şi a început să meargă [pe drum] cu ei, întrebându-i de ce erau atât de tulburaţi. Ei la rândul lor au început să-L întrebe dacă El era singurul care nu ştia ce se întâmplase în Ierusalim. Ei au spus că un mare prooroc a fost ucis şi apoi se pare că a înviat din morţi; dar ei nu ştiau ce să creadă. Atunci Hristos a început să le deschidă inimile şi să le explice ce spunea Vechiul Testament că se va întâmpla cu Mesia. În tot acest timp ucenicii nu L-au recunoscut, fiindcă El nu a venit către ei cu semne şi minuni pentru a-i ului. Mai târziu, când au ajuns la Emaus, Hristos S-a făcut că merge mai departe, şi El S-ar fi depărtat de ei fără a fi recunoscut dacă ei nu L-ar fi rugat – pur şi simplu din dragoste pentru un străin în nevoie – să petreacă noaptea cu ei. În cele din urmă, când El S-a aşezat cu ei şi „a frânt pâinea” aşa cum făcuse la Cina cea de Taină, ochii lor s-au deschis, ei au văzut că era Hristos Însuşi, şi apoi El a dispărut chiar dinaintea ochilor lor.
Ei au început să se întrebe şi să-şi amintească că, tot timpul cât El fusese cu ei mergând pe cale, ei avuseseră un foc în inimile lor, chiar dacă ei nu Îl recunoscuseră. Ceea ce i-a făcut să-L recunoască pe Hristos în sfârşit era această ,,inimă arzândă”, şi nu doar faptul că El a dispărut dinaintea ochilor lor, fiindcă magicienii pot de asemenea să facă asta. Prin urmare, nu minunile sunt cele care Îl descoperă pe Dumnezeu oamenilor, ci ceva despre Dumnezeu care este dezvăluit unei inimi care este gata să-l primească. Iată ce se înţelege printr-o ,,inimă arzândă”, prin care cei doi ucenici au avut contact cu Dumnezeu care S-a întrupat.
Aici vedem cum se petrece ceea ce se numeşte „revelaţie”: inima este mişcată şi schimbată de prezenţa lui Dumnezeu, sau de cineva care este plin de Duhul Său, sau doar auzind propovăduirea adevărului despre El. Tot aşa apostolii au avut puterea de a merge realmente în tot pământul locuit – în India (şi probabil atât de departe ca în China), în Rusia în nord unde locuiau sciţii, în Britania în vest, şi în Abisinia în sud – pentru a propovădui Evanghelia tuturor popoarelor în primele decenii de după Învierea lui Hristos.
Acelaşi lucru se întâmplă astăzi, deşi oamenii au devenit mult mai insensibili şi opaci din punct de vedere duhovnicesc, mai puţin simpli, şi nu răspund atât de uşor la adevăr. În cazul arhiepiscopului Ioan[3], cei care au ajuns să creadă prin el au fost mişcaţi nu în primul rând de minunile sale, ci de ceva care mişca inimile lor cu privire la el. Voi da un exemplu din viaţa sa, un incident care s-a petrecut la Shanghai, unde a fost episcop în timpul celui de-al doilea război mondial. Întâmplarea ne-a fost istorisită de o bună prietenă a noastră care a murit cu câţiva ani în urmă, o profesoară de dicţie pe nume Ana. Aşa cum ne-a explicat ea, postirea arhiepiscopului Ioan era atât de aspru, încât maxilarul inferior îşi pierdea puterea în timpul perioadelor de post şi el vorbea foarte neclar. Ea avea misiunea de a-i da lecţii pentru a-şi exersa maxilarul şi a-l face să vorbească puţin mai clar. El venea întotdeauna la ea la intervale regulate, şi la sfârşitul fiecărei lecţii avea obiceiul de a-i lăsa o bancnotă de 20 dolari.
În timpul războiului, această femeie a fost rănită şi era pe moarte într-un spital francez din Shanghai. Era noaptea târziu; afară era o furtună cumplită, şi toate comunicaţiile cu oraşul erau întrerupte. Dar ea avea în inima sa un singur gând. Fiindcă medicii îi spuseseră că avea să moară, singura ei nădejde era că va veni arhiepiscopul Ioan, îi va da sfânta împărtăşanie şi cumva o va salva. Ea i-a rugat stăruitor pe cei din jur să-i trimită vorbă, dar ei i-au spus că nu era cu putinţă. Telefoanele nu funcţionau din cauza furtunii, şi spitalul (deoarece era vreme de război) era închis în timpul nopţii. Aşa că tot ce putea să facă era să strige: ,,Ajutor ! Arhiepiscope Ioan, vino !” Bineînţeles, oamenii spuneau că biata femeie delira, fiindcă nu era posibil nici un contact cu el. Dar în acea noapte, pe când ea striga aceste cuvinte, uşile s-au deschis în toiul furtunii şi a intrat arhiepiscopul Ioan cu sfânta împărtăşanie. El a venit până la ea, a mărturisit-o, a liniştit-o (ea era fireşte copleşită de bucurie), i-a dat sfânta împărtăşanie, şi a plecat.
Femeia a dormit 18 ore după aceea şi, trezindu-se a doua zi, a simţit că îşi revenise. „Aceasta trebuie să se fi întâmplat pentru că a venit arhiepiscopul Ioan”, a spus ea. „Care arhiepiscop Ioan ?”, au întrebat infirmierele, spunându-i că el nu ar fi putut intra în spitalul închis într-o astfel de noapte. Persoana din patul alăturat a spus că într-adevăr fusese cineva acolo, dar nimeni nu o credea. Ea începea să se întrebe dacă avusese halucinaţii. Dar în timp ce infirmierele îi făceau patul în acea zi, ele au descoperit sub perna ei o bancnotă de 20 dolari. „Aha – a spus ea – aceasta este dovada că el a fost aici !”
Cineva se poate întreba cum a aflat arhiepiscopul Ioan ? Cum a reuşit să ajungă la ea, când nu era posibilă nici o comunicaţie pentru a ajunge mesajul la el ? Se poate spune că el i-a fost dezvăluit, deoarece atât de multe lucruri asemănătoare îi erau dezvăluite. Dar cum i-a fost dezvăluit ? De ce lui şi nu altcuiva ? De ce adevărul pare să fie dezvăluit anumitor oameni şi nu altora ? Există un organ special pentru primirea revelaţiei de la Dumnezeu ? Da, într-un anumit sens, există un astfel de organ, deşi de regulă noi îl închidem şi nu-l lăsăm deschis: revelaţia lui Dumnezeu este dată unei inimi iubitoare. Noi ştim din Scripturi că Dumnezeu este iubire; creştinismul este religia iubirii. (Poţi privi la eşecuri, poţi vedea oameni care se numesc pe ei înşişi creştini şi nu sunt, şi poţi spune că nu există dragoste acolo; dar creştinismul este într-adevăr religia iubirii când este trăit cu adevărat şi practicat în modul corect.) Domnul nostru Iisus Hristos Însuşi spune că mai presus de toate după dragostea lor trebuie să fie deosebiţi adevăraţii Săi ucenici (potrivit Ioan 13, 35).
Sfântul Ierarh Ioan Maximovici (1896-1966)
Dacă întrebaţi pe oricine l-a cunoscut pe arhiepiscopul Ioan ce îi atrăgea pe oameni la el – şi încă atrage oameni care nu l-au cunoscut niciodată – răspunsul este totdeauna acelaşi: el revărsa iubire; el se jertfea pe sine pentru semenii săi dintr-o dragoste absolut altruistă faţă de Dumnezeu şi faţă de ei. Iată de ce îi erau dezvăluite lucruri care nu puteau ajunge la alţi oameni şi pe care el nu le-ar fi putut cunoaşte niciodată pe căi obişnuite. El însuşi învăţa că, cu tot ,,misticismul” Bisericii noastre Ortodoxe care se găseşte în vieţile sfinţilor şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, o persoană cu adevărat ortodoxă are întotdeauna ambele picioare în mod ferm pe pământ, înfruntând orice situaţie care se află înaintea lui. Acceptând situaţiile date, care necesită o inimă iubitoare, omul Îl întâlneşte pe Dumnezeu. Această inimă iubitoare este calea pe care oricine ajunge la cunoaşterea adevărului, chiar dacă uneori Dumnezeu trebuie să înfrângă şi să smerească o inimă pentru a o face receptivă – ca în cazul Apostolului Pavel, care într-o vreme sufla foc şi pară împotrivă şi persecuta pe creştini. Dar la Dumnezeu, trecutul, prezentul şi viitorul inimii omeneşti sunt toate prezente, şi El vede unde poate răzbate şi comunica.
Opusul unei inimi iubitoare care primeşte revelaţia lui Dumnezeu este calculul rece, cugetând ce poţi obţine de la oameni; în viaţa religioasă, aceasta conduce la escrocherie şi la tot felul de şarlatanii. Dacă priviţi lumea religioasă de astăzi, vedeţi că au loc o mulţime de astfel de lucruri: atât de multă escrocherie, pozare, calcul, profitând atât de mult de vânturile modei care aduc în prim plan o religie sau o atitudine religioasă, apoi alta. Pentru a găsi adevărul, trebuie să priveşti mai profund.
Acum aproximativ un an de zile, am avut o lungă discuţie cu un tânăr american în timpul unei călătorii cu trenul. M-a întâlnit după câte s-ar părea din întâmplare (fireşte, nu există întâmplare în viaţă) şi mi-a spus că învăţa rusa. El era un căutător religios care fusese în tot felul de grupuri aşa-zise creştine, dar nu găsise decât făţărnicie şi falsitate pretutindeni şi fusese gata să renunţe cu totul la religie. Dar apoi a auzit că în Rusia oamenii sufereau pentru credinţa lor. Acolo unde există suferinţă, s-a gândit el, acolo probabil va fi ceva real, şi nu va fi o astfel de falsitate cum avem noi în America. Şi astfel el studia rusa cu scopul de a merge în Rusia şi a întâlni oameni care erau creştini adevăraţi.
Ca preot ortodox rus, am fost uimit să aud asta, fiindcă el nu văzuse niciodată până atunci un păstor ortodox, nici nu fusese la vreo slujbă ortodoxă. Am avut o lungă discuţie despre religie, şi am înţeles că ideea lui era cât se poate de sănătoasă: ideea că suferinţa poate produce ceva autentic, în timp ce viaţa noastră indulgentă generează cu uşurinţă falsitate.
În secolul al IV-lea, un mare teolog ortodox, Sfântul Grigorie de Nazianz (numit de asemenea „Teologul”) descria religia noastră ca „Ortodoxie pătimitoare” – şi aşa a fost dintru început, de-a lungul întregii istorii a Bisericii. Cei care L-au urmat pe Dumnezeul cel răstignit au suferit persecuţie şi chinuri. Aproape toţi apostolii au murit ca mucenici, Petru fiind răstignit cu capul în jos, şi Andrei pe o cruce în formă de X. În primele trei secole de creştinism, credincioşii se ascundeau în catacombe şi îndurau suferinţe înspăimântătoare. În catacombe, slujbele dumnezeieşti ale Bisericii – pe care noi le săvârşim astăzi într-o formă puţin schimbată – erau săvârşite într-o atmosferă de aşteptare permanentă a morţii. După perioada catacombelor a urmat lupta pentru a păstra curăţia credinţei, când mulţi învăţători încercau să înlocuiască învăţăturile revelate dumnezeieşte, date de Domnul nostru Iisus Hristos, cu opiniile personale. În secolele următoare, ţările ortodoxe au fost invadate de arabi, turci şi alte popoare necreştine, şi în final – în zilele noastre – de comunişti. Comunismul, care a persecutat religia aşa cum nu a fost persecutată niciodată mai înainte, a atacat în primul rând tocmai ţările ortodoxe din estul Europei. După cum se poate vedea, prin urmare, credinţa noastră este într-adevăr o credinţă pătimitoare; şi în această suferinţă se întâmplă ceva care ajută inima să primească revelaţia lui Dumnezeu.
Ce are să ne spună astăzi ortodoxia pătimitoare a Rusiei – religia pătimitoare pe care vroia să o cunoască tânărul amintit mai sus ? Se revelează adevărul în inimile iubitoare din Rusia ? Potrivit logicii lumeşti, nu ar trebui să fie nici o şansă de aşa ceva. Comunismul a domnit cu mână de fier mai mult de 60 ani, şi încă de la început ideea lui a fost de a ,,dezrădăcina” religia. Pentru o vreme, la sfârşitul anilor ’1930, aproape îşi atinsese ţelul, lăsând foarte puţine biserici deschise. Dacă invazia lui Hitler nu ar fi impus ca poporul rus să devină patriotic şi să aibă ceva nădejde în viaţă în afara ideologiei comuniste, Biserica ar fi putut fi împinsă cu totul în catacombe. Astăzi situaţia este ceva mai bună, dar există încă o mare presiune asupra credincioşilor. A mai existat o persecuţie în anii ’1960, sub Hruşciov, care a avut ca urmare închiderea a aproximativ trei sferturi din bisericile deschise pe atunci. Actualmente[4], în afară de oraşele unde merg turişti (în Moscova sau Leningrad, de exemplu, veţi vedea probabil 30-40 biserici deschise), există oraşe mari în provincie cu câteva biserici [deschise] sau nici una. Astfel, dacă un credincios vrea să-şi boteze copilul, uneori el trebuie să călătorească sute de kilometri.
Aici aş dori să spun câteva cuvinte despre cum Se revelează Dumnezeu creştinilor care pătimesc în Rusia chiar acum. Probabil aţi auzit cu toţii de Alexandru Soljeniţin, un mare romancier şi gânditor rus care a fost exilat din ţară în 1975 pentru că spunea adevărul despre Rusia aşa cum îl vedea el. El are aproape aceeaşi vârstă cu regimul comunist, aşa că nu poate fi acuzat că are prejudecăţi rămase din copilărie. El a dus o viaţă tipică în Uniunea Sovietică. Născut la un an după Revoluţie, şi-a pierdut tatăl în primul război mondial, a studiat matematica pentru a obţine o slujbă practică, a luptat ca soldat în cel de-al doilea război mondial şi a mers cu armata sovietică până în Germania. În 1945, el a fost arestat pentru faptul de a fi scris remarci nerespectuoase despre „Mustaţă” (adică, despre Stalin) în scrisori particulare, şi a primit 8 ani într-un lagăr de concentrare.
La sfârşitul acestei condamnări, în 1953, a fost exilat (ceea ce înseamnă că el nu era chiar în închisoare, dar nici nu era liber să meargă oriunde) într-un oraş din sudul Kazahstanului, la marginea deşertului. Acolo s-a îmbolnăvit de cancer şi a fost la un pas de moarte, dar s-a vindecat într-o clinică de cancer (despre care a scris un roman, Pavilionul canceroşilor). În acest loc de exil, el a predat matematica şi fizica, şi a scris pe ascuns romane şi povestiri. După moartea lui Stalin a urmat o perioadă temporară de „dezgheţ” sau „îmblânzire”, şi i s-a permis să fie liber şi să publice o carte în Rusia, în 1961. Atunci s-a descoperit că el era mai ,,disident” decât convenea guvernului comunist, şi nu i s-a permis să mai publice altceva. Însă, romanele sale au început să fie publicate în afara Rusiei. Acest fapt l-a transformat într-o celebritate foarte incomodă pentru autorităţile sovietice, mai ales când el a primit Premiul Nobel în 1970 şi nu i s-a permis să-l primească personal. În 1975, el a fost în cele din urmă exilat cu forţa în Germania de Vest, dându-i-se doar câteva zile la dispoziţie.
Soljeniţîn trăieşte acum în Vermont[5], unde continuă să scrie. El a vorbit occidentului despre un lucru foarte important: semnificaţia experimentului ateist în Rusia. El examinează acest experiment nu în primul rând dintr-un punct de vedere politic, ci dintr-o perspectivă mai ancorată în realitate şi chiar spirituală. Într-un fel, el este un simbol al renaşterii ortodoxe contemporane în Rusia, deoarece el a îndurat mai mult de 60 ani de suferinţă a poporului rus, şi a ieşit nebiruit din ea. El are o credinţă creştină foarte puternică, şi un mesaj către lume bazat pe experienţa sa. Cartea sa monumentală Arhipelagul Gulag ar trebui citită de oricine doreşte să înţeleagă ateismul aşa cum a fost practicat în Rusia şi ce efecte are asupra sufletului omenesc.
Soljeniţîn nu este înverşunat din cauza experienţelor sale în lagărul de concentrare şi aşa mai departe: el a ieşit învingător din ele pentru că a dobândit credinţa creştină. El a văzut că sistemul ateist nu este ceva specific rusesc, ci o categorie universală a sufletului uman. Odată ce ai ajuns la ideea că ateismul este adevărat şi că nu există Dumnezeu, atunci – aşa cum scria Dostoievski în romanele sale – totul este permis: devine posibil să experimentezi orice îţi iese în cale, orice nouă inspiraţie, orice nouă perspectivă asupra lucrurilor, orice nou tip de societate.
Alexandru Soljeniţin conferenţiind la Universitatea Harvard, 1976
Importanţa lui Soljeniţîn constă în faptul că el arată că, din momentul în care ateismul devine filozofia dominantă şi apare ideea că toate religiile trebuie exterminate (ceea ce constituie miezul ideologiei comuniste), atunci trebuie să existe lagăre de concentrare. Omul are nevoie de religie, şi dacă este interzisă, trebuie să se scape şi de el într-un fel. Prin urmare, de vreme ce ateismul se bazează pe răul din firea omenească, sistemul de închisori ,,Gulag” este expresia firească a experimentului ateist din Rusia.
Acesta este însă un punct secundar. Principalul lucru despre care aş dori să vorbesc este ce i s-a întâmplat lui Soljeniţîn (în sens religios) când a intrat în închisoare, deoarece acolo i S-a revelat Dumnezeu. În acelaşi timp în care Gulagul dezvăluie răul din firea omenească, este de asemenea punctul de pornire pentru o renaştere spirituală a omului. Iată ce face ca renaşterea spirituală care are loc acum în Rusia să fie mult mai profundă decât variatele ,,renaşteri spirituale” care au loc în lumea liberă. Soljeniţin însuşi spune următoarele despre cum a ajuns el la credinţă: „Mi s-a dat să port din anii mei de închisoare pe spinarea mea bătută, care aproape că s-a rupt sub greutatea ei, această experienţă esenţială: cum devine rea o fiinţă omenească şi cum devine bună. În beţia succeselor tinereţii credeam că sunt infailibil, şi eram prin urmare crud”. (A fost sergent în armată.) „În excesul de putere, eram un ucigaş şi un asupritor. În cele mai rele momente ale mele eram convins că făceam binele, şi eram bine aprovizionat cu argumente sistematice. Şi abia când zăceam pe paiele putregăite din închisoare am simţit în mine primele năzuinţe ale binelui”.
Aici inima lui începe să devină blândă şi receptivă, şi astfel are loc un soi de revelaţie: „Treptat mi s-a dezvăluit că linia care separă binele şi răul nu trece prin state, nici prin clase, nici prin partide politice, ci drept prin fiecare inimă omenească, şi apoi prin toate inimile omeneşti … Şi chiar în inimile copleşite de rău se păstrează un mic cap de pod al binelui. Şi chiar în cea mai bună dintre toate inimile rămâne … un colţişor de rău de care nu poţi scăpa”[6].
Cât de profundă este această observaţie faţă de orice am putea spune noi în occident bazat pe propria noastră experienţă. Este mai profund fiindcă se bazează pe suferinţă, care este realitatea condiţiei umane şi începutul adevăratei vieţi duhovniceşti. Hristos Însuşi a venit către o viaţă a suferinţei şi crucii; şi experienţa din Rusia le permite celor care trec prin ea să vadă aceasta în mod profund. Iată de ce renaşterea creştină din Rusia este un lucru atât de profund.
Acum aş dori să spun un cuvânt despre un om mai simplu pe nume Iuri Maşkov, care istoriseşte convertirea sa în Rusia. El a fost exilat forţat din Rusia în urmă cu 3 ani şi, deşi abia trecuse de 40 ani, avea cancer şi a murit anul trecut. La doar 3 luni de la sosirea sa în această ţară (SUA), el a ţinut o conferinţă în care spunea cum a venit la credinţă: cu alte cuvinte, cum i S-a descoperit Dumnezeu prin suferinţele sale. El fusese invitat să vorbească la o conferinţă în limba rusă în New Jersey în 1978, şi când a venit la această conferinţă le-a spus oamenilor că, înainte de a ajunge acolo, nu ştia ce avea să le spună. „Eram tulburat – a spus el –, mi se părea că nu aveam nimic să vă spun. Prima jumătate a vieţii mele am fost student, şi cea de-a doua jumătate am petrecut-o în închisori şi lagărele de concentrare politice ale Gulagului. Într-adevăr, ce pot spune oamenilor care sunt mai educaţi decât mine, mai erudiţi, şi chiar mai bine informaţi despre evenimentele din Uniunea Sovietică ?”
Aici putem vedea un contrast faţă de ceea ce se petrece în occident. Există, este adevărat, mulţi oameni în occident care s-au convertit la Ortodoxie. De obicei, ei au o cunoaştere teoretică vastă a Ortodoxiei, dar nu această experienţă a suferinţei şi netrebuind realmente ,,să plătească pentru ceea ce li s-a dat”. Iuri, pe de altă parte, nu vorbeşte din cărţi, ci din propria experienţă.
„De aceea – spune Iuri – am hotărât să nu pun pe hârtie prelegerea mea, ci să spun orice va pune Dumnezeu în sufletul meu. Şi apoi, în timp ce goneam din Bridgeport, Connecticut, într-un automobil splendid de-a lungul extraordinarei autostrăzi tăiate prin mijlocul unei naturi luxuriante, am înţeles că întreaga mea viaţă de suferinţă spirituală din ’paradisul’ comunist, calea mea de la ateism şi marxism la credinţa ortodoxă … este singura informaţie valoroasă care vă poate interesa. Viaţa mea prezintă interes numai în măsura în care ea este o picătură din oceanul renaşterii religioase din Rusia”.
Apoi Iuri vorbeşte despre viaţa sa: ,,M-am născut în anul sângeros 1937 în satul Klişev, la 30 mile de Moscova … Tatăl meu, fierar de meserie, a murit în război, şi nu mi-l amintesc; mama mea, care avea diferite slujbe, era, cred, indiferentă faţă de religie. Bunica mea, este adevărat, era credincioasă”. (De fapt, în Rusia vei găsi aproape totdeauna o bunică sau o mamă care este credincioasă şi care va aduce adeseori familia înapoi la credinţă.) „Dar ea nu avea autoritate în ochii mei fiindcă era cu complet analfabetă. Desigur, am fost botezat de copil, dar în anii de şcoală mi-am scos crucea de la gât şi până la vârsta de 25 ani eram un ateu convins. După ce am terminat şcoala de 7 ani (şcoala primară), am avut şansa de a intra la Şcoala Superioară de Artă şi Industrie din Moscova, şi am studiat acolo 5 ani din 7. Astfel, în aparenţă, viaţa mea începuse să fie încununată de succes … Cu timpul aş fi primit diploma de artist şi aş fi putut lucra oriunde aş fi vrut”.
Aceasta este o biografie academică tipic sovietică. În Uniunea Sovietică, viaţa academică este luată foarte în serios: dacă treci, obţii un ,,tichet liber” către multe lucruri bune din viaţa sovietică, şi dacă nu treci obţii o slujbă precum curăţitul străzilor.
„Dar viaţa sovietică plictisitoare şi nemulţumirea sufletească – continuă Iuri – nu-mi dădeau pace, şi undeva la sfârşitul lui 1955, la 19 ani, a avut loc un eveniment, în aparenţă neînsemnat, care însă mi-a schimbat viaţa şi (în cele din urmă) m-a adus aici. Acest eveniment a avut loc în sufletul meu şi a constat în faptul că am înţeles în ce fel de societate trăiam. În pofida întregii propagande sovietice făţişe, am înţeles că trăiam sub un regim de o ilegitimitate absolută şi de o cruzime absolută. Foarte mulţi studenţi ajungeau la aceeaşi concluzie în această perioadă, şi în timp apăreau cei care gândeau ca mine, şi noi cu toţii consideram că era de datoria noastră să spunem oamenilor despre descoperirea noastră şi să acţionăm cumva împotriva biruinţei răului”. (Acest lucru reflectă, desigur, curentul idealist al tinerilor, care poate fi văzut de asemenea în lumea occidentală.) „Dar poliţia secretă urmăreşte cu foarte mare atenţie pe toţi cetăţenii URSS, şi pe 7 noiembrie 1958 (când aveam doar 21 ani), când ne-am adunat la o întrunire a organizaţiei pentru a decide chestiunea unei publicaţii clandestine, 6 dintre noi au fost arestaţi şi toţi cei care nu au retractat au primit cea mai mare pedeapsă pentru agitaţie anti-sovietică – 7 ani într-un lagăr de concentrare. Aşa a început o nouă cale în viaţa mea”.
Până aici, ar trebui notat, nu este vorba de nici o convertire religioasă. Iuri este încă un tânăr idealist care a fost ,,strivit” brusc şi şi trimis în Gulag.
„Pe atunci toţi eram atei şi marxişti ai lagărului ’euro-comunist’. Adică, noi credeam că marxismul în sine este o învăţătură adevărată care conduce oamenii către un viitor luminos, către o împărăţie a libertăţii şi dreptăţii, şi criminalii din Moscova pentru vreun motiv nu vroiau să pună în practică această învăţătură. În lagărul de concentrare, această idee a murit complet şi pentru totdeauna în toţi”.
Aici nu voi intra în problematica sau filozofia comunismului, dar voi remarca numai faptul că Iuri fusese redus la o stare de disperare. El şi-a pierdut credinţa în ceea ce credea odinioară datorită educaţiei sale: că ideologia comunistă este o învăţătură idealistă care aduce fericire şi pace. A văzut că, în practică, comunismul nu era ceea ce pretindea că este. Apoi a început să se întâmple ceva în sufletul lui.
„Aş dori să vă împărtăşesc întrucâtva procesul renaşterii spirituale – spune el – astfel ca voi să puteţi vedea cât de consecvent lucrează în poporul rus. Nu numai eu şi cei care erau cu mine am parcurs calea spirituală de la ateism la credinţa religioasă. Aceasta este o manifestare tipică pentru lagărele de concentrare politice sovietice. Ce se întâmplă cu poporul nostru ? Procesul renaşterii spirituale are două etape. La început noi discernem esenţa marxismului şi suntem eliberaţi de orice iluzii cu privire la el. Printr-o analiză profundă şi temeinică, noi descoperim că marxismul în esenţa sa este o învăţătură perfectă a totalitarismului, adică, o sclavie absolută, şi orice partid comunist din orice ţară, odată ce şi-a asumat realizarea programului marxist, va fi constrâns să repete ce au făcut şi fac comuniştii moscoviţi, sau altminteri să renunţe la marxism şi ateism şi să se auto-desfiinţeze. Înţelegând acest adevăr simplu, pierdem baza ideologică de pe care noi ne-am opus sclaviei marxiste. Ne prăbuşim într-un vid spiritual care atrage după sine o criză încă mai profundă”.
Apoi Iuri spune cum el însuşi începea să intre în această criză profundă: „După ce am fost eliberaţi din lagăr (adică, după termenul de 7 ani), perspectivele noastre erau de aşa natură că noi nu le puteam dori nici pentru un duşman: fie ne întorceam în lagăr şi rămâneam acolo pentru restul vieţii, fie puteam muri într-o închisoare psihiatrică, fie puteam fi ucişi de poliţia secretă fără proces sau investigaţie.
În aceste condiţii de criză spirituală, fără nici o ieşire, ne vine în mod inevitabil întrebarea principală a unei perspective asupra lumii: de ce mai trăiesc dacă nu există nici o ieşire ? Şi când vine acel moment înspăimântător, fiecare din noi simte că moartea l-a prins de beregată: dacă nu vine nici un răspuns spiritual, viaţa ajunge la sfârşit, deoarece fără Dumnezeu nu numai că ’totul este permis’, dar viaţa însăşi nu are nici o valoare şi nici o semnificaţie. Am văzut în lagăr cum oamenii îşi ieşeau din minţi sau sfârşeau prin a se sinucide. Şi eu însumi simţeam clar că dacă, la urma urmei, ajungeam la concluzia fermă şi definitivă că nu există Dumnezeu, aş fi fost obligat pur şi simplu să mă sinucid, deoarece este ruşinos şi înjositor pentru o fiinţă raţională să lungească o viaţă lipsită de sens şi chinuitoare. Astfel, în cea de-a doua etapă a renaşterii spirituale, noi descoperim că ateismul, cugetat până la sfârşitul său logic, îl duce în mod inevitabil pe om la pierzare, pentru că este o învăţătură completă a imoralităţii, răului şi morţii.
Un sfârşit tragic (sinucidere sau nebunie) ar fi fost şi soarta mea dacă, din fericire, nu ar fi avut loc, pe 1 septembrie 1962, cea mai mare minune din viaţa mea. Nici un eveniment nu a avut loc în acea zi, nu au existat sugestii din afară; în singurătate reflectam la problema mea: ’a fi sau a nu fi ?’ În acel moment, realizam deja că a crede în Dumnezeu este un lucru salvator. Vroiam foarte mult să cred în El; dar nu mă puteam înşela singur: nu aveam credinţă.
Şi deodată a venit o clipă, în care cumva pentru prima oară vedeam (ca şi cum s-ar fi deschis o uşă dintr-o cameră întunecată către o stradă însorită), şi în clipa următoare ştiam deja cu certitudine că Dumnezeu există şi acest Dumnezeu este Iisus Hristos al Ortodoxiei, şi nu vreun alt Dumnezeu. Eu numesc acest moment cea mai mare minune fiindcă această cunoaştere precisă mi-a venit nu prin raţiune (ştiu sigur acest lucru), ci pe altă cale, şi sunt incapabil să explic acest moment în mod raţional … Şi astfel, printr-o asemenea minune, începea noua mea viaţă spirituală, care m-a ajutat să îndur alţi 13 ani de viaţă în lagărele de concentrare şi închisori, o emigrare forţată şi, nădăjduiesc, mă va ajuta să îndur toate greutăţile vieţii de emigrant.
Şi acest ’moment al credinţei’, această mare minune, este trăit acum în Rusia de mii de oameni, şi nu numai în lagărele de concentrare şi închisori. Igor Ogurţov, fondatorul Uniunii Social-Creştine, a ajuns la credinţă nu în lagăre, ci în universitate. Renaşterea spirituală este un fenomen tipic al Rusiei contemporane. Tot ceea ce este viu din punct de vedere spiritual se întoarce în mod inevitabil la Dumnezeu. Şi este absolut evident că o asemenea minune salvatoare se poate petrece, în pofida întregii puteri a politicii comuniste, poate fi săvârşită doar de Atotputernicul Dumnezeu, care nu a părăsit poporul rus în suferinţele teribile şi cu totul lipsit de apărare în faţa a multor duşmani”[7].
Experienţa acestui singur om, Iuri Maşkov, ne arată într-un mod cât se poate de practic cum Se revelează Dumnezeu. Se întâmplă ceva în inima omului; şi, în timp ce suferinţa ajută la această transformare, nu există mijloace infailibile pentru a o dobândi. De exemplu, multă literatură a fost publicată din Rusia în ultimii 60 ani descriind cazuri de oameni aflaţi în suferinţă care nu s-au convertit. Există o carte foarte interesantă în limba engleză, a unui rus pe nume Marcenko, intitulată Mărturia mea[8]. Marcenko este pur şi simplu un om onest care nu a putut suporta sentimentul înspăimântător de escrocherie din Uniunea – faptul că toată lumea te minte. De aceea el a spus adevărul, şi pentru aceasta a fost trimis în lagăr.
Autorităţile l-au supus la interogatoriile obişnuite şi îi tot spuneau: „Dacă îţi menţii ideile, chiar dacă ieşi de aici, te vei întoarce înapoi. De ce nu te schimbi şi nu faci ce fac toţi ceilalţi ?” „Nu pot – spunea el –, eu sunt un om cinstit !” Privind la cei credincioşi, el a ajuns la concluzia că ei erau singurii oameni fericiţi din lagărele de concentrare, deoarece ei spun: „Sufăr pentru Hristos” şi acceptă ce vine peste ei. „Dar eu nu pot fi ca ei, pentru că eu nu cred în Hristos”. Şi astfel el a înnebunit, privea la gardieni şi vroia să-i izbească cu uşile. Când a ieşit din închisoare, el s-a umplut de amărăciune şi vroia să-i ucidă pe toţi cei care-l asupriseră. El ştia că doar s-ar fi întors în lagăr; şi, de fapt, după ce a scris cartea el a fost trimis înapoi.
Astfel noi vedem că, în cazul lui Marcenko, inima nu s-a înmuiat, ci a rămas tare. Bineînţeles, inima este ceva foarte complex, şi poate într-o zi el se va schimba. Cu toate acestea, mărturia lui arată că nu putem pune pur şi simplu un om în închisoare şi să spunem: „În acest fel îl vom face creştin”. Unii devin creştini, alţii nu. Când are loc convertirea, procesul revelaţiei se petrece într-un mod foarte simplu; o persoană este în nevoie, suferă, şi atunci cumva se deschide cealaltă lume. Cu cât eşti mai în suferinţă şi în greutăţi şi eşti „disperat” după Dumnezeu, cu atât mai mult El îţi vine în ajutor, îţi dezvăluie cine e El şi îţi arată calea de ieşire.
Iată de ce nu ar trebui să căutăm lucruri spectaculoase precum minunile. Ştim din viaţa Sfântului Nichita, pe care am istorisit-o mai înainte, că aceasta este cea mai greşită abordare cu putinţă şi duce la înşelare. Abordarea corectă se află în inima care încearcă să se umilească şi ştie pur şi simplu că suferă, şi că există cumva un adevăr mai înalt care nu numai că poate să ajute în această suferinţă, dar o poate duce într-o cu totul altă dimensiune. Această trecere de la suferinţă la realitatea transcendentă reflectă viaţa lui Hristos, care a mers către patima Sa pe Cruce, a îndurat cea mai oribilă şi mai ruşinoasă moarte şi apoi, spre totala consternare a ucenicilor Săi, S-a sculat din morţi, S-a înălţat la ceruri, L-a trimis pe Sfântul Său Duh şi a început întreaga istorie a Bisericii Sale.
Aceasta este în esenţă ceea ce vroiam să spun despre revelaţia în Ortodoxie.
Episoade apărute în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 146-150 / 2023 şi 152-153 / 2024
[1] N.tr.: LSD, sau dietilamida acidului lisergic, este un drog psihedelic, utilizat în principal ca drog recreaţional şi instrument în ajutorul diverselor practici precum meditaţia psihonautică, proiecte artistice şi psihoterapie psihedelică.
[2] Episcopul Ignatie Briancianinov, Arena, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1983, p. 31-34.
[3] N.tr.: Se referă la Sfântul Ioan Maximovici.
[4] N.tr.: Acest articol a fost tipărit pentru prima oară în 1987.
[5] N.tr.: În 1994, Soljeniţin s-a întors în Rusia, iar în 2008 a trecut la Domnul.
[6] Alexandru Soljeniţin, Arhipelagul Gulag II (Harper and Row, New York, 1975), p. 615-616.
[7] La Renaissance Russe, 1978, nr. 4, p. 12-17.
[8] Anatolie Marcenko, Mărturia mea, New York, E.P. Dutton & Company, 1969.