Lumea in deriva nr. 57

Întruparea şi smerenia

de arhiepiscop Ilarion Troiţki

Sunt mulți care ar putea spune acum împreună cu Sfântul Vasilie cel Mare: „Nu mă pot închina la făpturi, deoarece eu însumi am porunca de a deveni dumnezeu !” Negarea întrupării, negarea demnității dumnezeieşti a Domnului Iisus Hristos este de neconceput pentru un membru al Bisericii, și orice tăgăduitor al ei a apostaziat deja prin  aceasta de la Biserică

Această scriere a arhiepiscopului Ilarion Troiţki despre întruparea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos a fost publicată la începutul secolului al XX-lea, când savanții europeni (în special în Germania) rescriau cu aroganţă istoria și teologia creștină. Strădaniile lor nechibzuite au avut răsunet până în zilele noastre, reiterându-se în articole, cărți și filme moderne, făcând scrierea arhiepiscopului Ilarion întotdeauna oportună.

Odată cu răcirea societății religioase moderne față de Biserica lui Dumnezeu, este puțin probabil să existe mulți oameni care simt pe deplin modul în care Biserica prăznuieşte amintirea „Întrupării Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. Probabil un singur atribut nu a fost încă uitat – irmosul, „Hristos Se naşte, slăviţi-L …” este cântat în biserică cu mai mult de o lună înainte de praznicul [Nașterii] în sine. La urma urmei, Biserica dedică săptămâni întregi pregătirii pentru praznic. În bisericile parohiale, începutul marelui praznic nu este foarte vizibil, deoarece tipicul Bisericii și-a pierdut acolo tot farmecul său, teologia sa profundă; acolo praznicul vine aproape imediat.

Nu voi vorbi nici măcar despre faptul că, în viața mirenilor, apropierea praznicului se face simţită doar printr-o sporire a forfotei domestice. Elementul original al vieţii bisericeşti poate fi surprins în aceste zile doar în mânăstiri, cel mai notabil în lavre (în special în Lavra Peşterilor din Kiev), unde nu este omis nici măcar un singur canon, nici măcar o singură stihiră. Acestor imnuri li se dă glas deplin sub cupolele bisericilor din mânăstiri și îi umplu pe toți cei prezenți cu conținutul lor. Auzindu-le, conștiința credincioșilor se desprinde de pământ; nu pentru o zi sau pentru câteva ore, ca în bisericile parohiale – nu, se desprinde de pământ cu mult înainte de praznic și rămâne pe culmile înălţării duhovniceşti, răpirii duhovniceşti, aproape o săptămână întreagă.

Doar Învierea luminoasă a lui Hristos este sărbătorită mai voios. Dar într-un anumit sens, slujbele Nașterii Domnului chiar le depăşesc pe cele pascale; şi dacă nu le depăşesc, atunci ele poartă în orice caz un caracter absolut special. Slujba pascală este un imn biruitor, vesel și exultant al Bisericii către Domnul Înviat. Slujba Nașterii Domnului are un element aparte de teologie. În întreg ciclul cărților de slujbă ale Bisericii, nu vei găsi conţinut dogmatic mai abundent ca în slujbele Naşterii Domnului. Aici, în expresii scurte, dar puternice, este cuprinsă ideea fundamentală a creștinismului – reînnoirea firii omeneşti stricate prin întruparea Fiului lui Dumnezeu.

De exemplu, există irmosul incomparabil al canonului citit în timpul pavecerniţei din ziua înainte-prăznuirii (cântarea a noua) — necunoscut, din păcate, bisericilor parohiale:

,,Nu te mira acum, o Maică, văzându-mă ca un prunc, pre mine carele din pântece mai înainte de luceafăr, m-a născut Tatăl; că am venit arătat, a scula şi a preaslăvi firea omenească cea căzută; care cu credinţă şi cu dragoste pre tine te slăveşte”.

Ca în aceste cuvinte scurte, tot așa de-a lungul întregii slujbe a Nașterii Domnului este dezvăluită ideea fundamentală a creștinismului, din care trebuie să provină toată teologia creștină. În teologia scolastică predată în școlile noastre bisericești, acestei mari idei a întrupării pentru restaurarea firii omeneşti căzute nu îi este dat locul cuvenit; dar în teologia celor mai mari Părinţi şi Dascăli ai Bisericii, tocmai această idee stă la temelia tuturor. Să cercetăm, de pildă, omilia Sfântului Atanasie cel Mare, „Despre întruparea lui Dumnezeu Cuvântul și despre venirea Lui la noi în trup”. Biserica antică trăia prin această idee mai intens decât Biserica vremurilor noastre. A luptat pentru această idee și a pătimit pentru ea, lovindu-i pe cei care au trădat-o cu anateme înfricoșătoare.

Dar în conștiinţa religioasă modernă, această idee se îndepărtează de locul ei împărătesc, și uneori această idee fundamentală a adevăratei conștiințe religioase dispare cu totul. Sunt mulți care ar putea spune acum împreună cu Sfântul Vasilie cel Mare: „Nu mă pot închina la făpturi, deoarece eu însumi am porunca de a deveni dumnezeu !” Negarea întrupării, negarea demnității dumnezeieşti a Domnului Iisus Hristos este de neconceput pentru un membru al Bisericii, și orice tăgăduitor al ei a apostaziat deja prin  aceasta de la Biserică”.

Cine este mincinosul fără numai cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristos ? Acesta este antihrist, care tăgăduieşte pre Tatăl şi pre Fiul (I Ioan 2, 22). Aceste cuvinte ale celui dintâi teolog, care s-a culcat pe pieptul Fiului lui Dumnezeu întrupat, trebuie să fie repetate cât mai des cu putinţă în zilele noastre, când oamenii vorbesc atât de mult despre Evanghelii, despre învățăturile lui Hristos, dar nu vor să cunoască în El pe Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu întrupat. Ei vorbesc despre Hristos ca despre un mare om, un mare învăţător, şi cred că aceasta este cât se poate de suficient. Restul nu este important. Poți să fii creștin fără toate celelalte. Să știe cu toții cuvintele fiului tunetului, că orice tăgăduire a întrupării face ca o persoană să fie antihrist, cel mai mare mincinos.

Ascultând pulsul religios modern, remarci fără să vrei că în acest sens, antihrist domnește în conștiința religioasă. În ultimul timp, valuri mari de idei științifice s-au repezit asupra stâncii care stă la temelia Bisericii. În domeniul studiilor Noului Testament, apar în ultima vreme multe idei în special noi – sau reînnoite – din studiul comparativ al religiilor. Noi nescoperiri monumentale ne lărgesc cunoaşterea despre Răsăritul antic, şi oamenii au început să discute Evangheliile în lumina acestei cunoaşteri. Odinioară, magii au venit din Răsărit să se închine Pruncului Dumnezeu-Om, şi au adus comorile lor de aur, tămâie și smirnă. Din aceleași țări care i-au dat pe magi, vin acum în Europa diferiți înțelepți. Expediții științifice întregi, sponsorizate de guverne și persoane particulare, transportă prada lor în cutii cu comori uriașe. Nu există aur, tămâie sau smirnă în aceste cutii cu comori, ci mai degrabă blocuri întregi de piatră, sau bucăți de piatră sparte cu inscripții misterioase. Savanții din Europa vor citi aceste inscripții misterioase și nu se vor închina Pruncului nou-născut. Steaua Răsăritului Orientului îndepărtează știința de Betleem. Studiile comparative ale religiilor răsăritene nu sfârşesc în nimic altceva decât în însăşi tăgăduirea întrupării Fiului lui Dumnezeu.

În Cezareea lui Filip, Hristos i-a întrebat pe ucenicii Săi: Cine îmi zic oamenii că sunt eu, Fiul Omului ? Iar ei au zis: unii, Ioan Botezătorul; alții Ilie; iar alţii Ieremia, sau unul din prooroci. Zis-au lor Iisus: dar voi cine îmi ziceți că sunt ? Și răspunzând Simon Petru, a zis: tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu (Matei 16, 13-16). Întrebarea a fost pusă despre demnitatea lui Mesia, Mântuitorul lumii. În răspunsul ucenicului, prin buzele lui Petru, a fost dată întreaga hristologie a Bisericii. Mântuitorul lumii este Fiul Unicul-Născut al lui Dumnezeu întrupat. Această hristologie era nouă. Trupul și sângele conștiinței religioase evreiești nu puteau dezvălui adevărul întrupării.

Dar voi, reprezentanți ai religiei comparate moderne, cine spuneți că este Iisus Hristos ? Oh, orice în afară de Fiul lui Dumnezeu întrupat. El este Buddha, El este Marduk, Attis, Adonis, El este Mithra, zeul magilor, El este unul dintre zeii răsăriteni, El este oricine vrei tu, dar nu Fiul lui Dumnezeu celui Viu. În lucrări noi, în care studiul comparativ al religiei este aplicat pentru evaluarea lui Hristos și a creștinismului, poate fi găsită întotdeauna o secţiune sub titlul „Iisus pre-creștin”. Creștinismul ar fi putut apărea și fără Hristos; era suficientă colectarea, amestecarea și curățirea miturilor răsăritene, în care Iisus era deja dat în principalele Sale caracteristici. Nu Hristos a creat creștinismul, ci creștinismul L-a creat pe Hristos.

Deci, aici aveți teoriile mitologice ale lui (Joseph) Smith, (Arthur) Drews, (Johannes) Jensen, care au aclamat atât de îndrăzneț „Uniunea Monistului” în toată Germania. Ei încearcă să demonstreze – nici mai mult, nici mai puțin – că Iisus Hristos nu a fost niciodată pe pământ. Iisus este doar personificarea unui mit răsăritean. Luați cele două volume ale lui Arthur Drews intitulate Mitul lui Hristos. Ei au dat naștere unei mulţimi de broșuri intitulate  A trăit Iisus cu adevărat ? Cartea lui Drews a fost tradusă și în rusă, dar a fost confiscată cu doar o lună și jumătate în urmă. Presa liberală a plâns cu lacrimi de crocodil pentru „persecuția științei”.

Ei spun că nu era nimic periculos în ele, doar știință pură. Da, știință pură stârnită împotriva creștinismului; știință creată de diletanți, așa cum i-a numit ,,excelenţa sa teologică” a științei germane – Adolf von Harnack, care el însuși a făcut atâta zarvă chiar recent cu prelegerile sale liberale despre „esența creștinismului”.

Conștiința religioasă a Bisericii antice a fost ofensată în mod grav de arianism, care la urma urmei nu a negat întruparea. Ei bine, acum a apărut ceva mai rău decât arianismul – neagă până și realitatea vieții pământești a lui Hristos, şi într-o țară ortodoxă ziarele se plâng: „De ce au confiscat cartea lui A. Drews, Mitul lui Hristos !” Dar conștiința religioasă a protestantismului, născând din măruntaiele sale un nou copil demn de precursorul său, abia se înfioară: chiar pastorii vin în apărarea teoriei mitologice. Societatea este mai tulburată din cauza ei decât „ierarhia”. De exemplu, iată ce a scris un observator al disputei publice dintre pastori și moniști despre problema existenței istorice a lui Iisus Hristos: „La tribuna unde se dezbătea chestiunea existenței istorice a Mântuitorului, totul era calm: moniștii și pastorii şuşoteau prieteneşte între ei, mâncau sandvișuri, beau bere …”[1].

Ei bine, ar fi putut fi concepută o scenă asemănătoare în vremea Sinodului I Ecumenic, când Sfântul Atanasie cel Mare îi mustra pe nelegiuiții arieni ? Exista o faptă vitejească a sufletului, lupta sa pentru viaţă – căci cel ce are pre Fiul, are viața; iar cel ce nu are pre Fiul lui Dumnezeu, viaţa nu are (I Ioan 5, 12). Dar aici … Aici nu avem decât o dezbatere academică, cu bere și sandvișuri luate de o burghezie sătulă și mulțumită de sine.

De ce există o astfel de relație cu întruparea Fiului lui Dumnezeu ? Se pare că rădăcinile acestei relații sunt adânc înfipte în conștiința morală de sine a omului modern. Această conștiință de sine este în principal mândră. Și ce înseamnă să crezi în întrupare? Înseamnă, în primul rând, pur şi simplu a mărturisi că mai înainte firea omenească era foarte bună. A ieşit în acest chip din mâinile Ziditorului. Libertatea umană a adus păcatul, căderea firii omeneşti, şi ,,un război civil a început în firea omenească”, precum scrie un sfânt părinte. Abuzând de libertatea sa, omul și-a stricat atât de mult firea, încât el a putut doar să exclame: „Sunt un om blestemat, nenorocit !” Nu mă pot salva singur. Avem nevoie de o nouă creație, avem nevoie de o revărsare de putere nouă, plină de har. Iată ce ar trebui să spună întreaga omenire pentru a crede în întruparea Fiului lui Dumnezeu. O astfel de conștientizare smerită, o astfel de mărturisire smerită a slăbiciunii noastre, a vinovăției noastre înaintea lucrării mâinilor lui Dumnezeu — este aceasta în spiritul omului modern ? Dar conștiința modernă este pătrunsă de ideea de evoluție, ideea de progres; adică, cu înseşi ideile care pot hrăni mândria omului.

Creștinismul necesită o conștientizare smerită. Strămoșul meu, Adam, era desăvârşit, dar eu, omenirea, am adus doar păcatul și stricăciunea. Biserica ne cheamă la smerenie atunci când îl numește pe Adam strămoșul nostru. Dar evoluţia ? Descendenţă din maimuţă ? Oricât de modest ne socotim pe noi înşine, este cu neputinţă să nu gândim cu o anumită mândrie: „La urma urmei, nu sunt o maimuță; la urma urmei, progresul se manifestă în mine”. Astfel, numind maimuța strămoșul nostru, evoluția hrănește mândria umană. Dacă ne comparăm cu maimuța, putem fi mândri de progresul nostru, dar dacă ne gândim la Adam fără păcat, progresul material își pierde valoarea. Progresul este exterior, dar este de asemenea un păcat sofisticat. Dacă omenirea progresează în mod constant, atunci noi putem nădăjdui în noi înșine. Ne creăm pe noi înșine. Dar Biserica spune contrariul: „Noi nu am putea deveni nestricăcioşi şi nemuritori dacă Cel Nestricăcios şi Nemuritor nu ar fi devenit mai întâi asemenea cu noi”. A crede în întrupare înseamnă a mărturisi că, fără Dumnezeu, întreaga omenire este nimic.

De-a lungul veacurilor, Biserica poartă idealul îndumnezeirii. Acest ideal este foarte înalt, dar cere foarte mult de la om. Este de neconceput fără întrupare; cere în primul rând ca omul să fie smerit. Omenirea renunță la acest ideal înalt și nu are nevoie de întruparea Fiului lui Dumnezeu. Un ideal de viață infinit depreciat îi permite omului să vorbească despre progres și îi oferă oportunitatea de a fi mândru de realizările sale. Aceste două serii de idei alcătuiesc două perspective diferite asupra lumii: cea a Bisericii, și cea care nu este a Bisericii. Perspectiva care nu este a Bisericii – descendenţa din maimuţă, progresul, a nu avea nevoie de și a nega întruparea – este mândrie. Acceptarea întrupării este inseparabil legată de smerenie. Mândria se războiește cu întruparea, ca și cu ceva inutil.

Luând parte la prăznuirea biruitoare a Bisericii a Naşterii lui Hristos, noi ar trebui să strigăm cu voce tare: Smereşte-te, om mândru, şi crede în întruparea Unuia-Născut Fiu al lui Dumnezeu !

Din Ilarion Troiţki, Opere (în trei volume), Moscova, Mânăstirea Sretensky, 2004, vol. III, p. 294.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 149/septembrie-octombrie 2023

[1] Preot N.N. Saharov, Vestitorul Teologic, 1911, 3:777 (în limba rusă).