Lumea in deriva nr. 66

Naşterea lui Hristos

Sărbătoarea smereniei dumnezeieşti

de Arhiepiscop Averchie de Jordanville

 

Articol apărut în The Shepherd, decembrie 2012

 

Iată vin, ca să fac voia ta Dumnezeule, aşa a grăit Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Emanuil în sfatul cel mai înainte de veci al lui Dumnezeu (Psalmi 39, 7-11; Evrei 10, 5-9).

Căci, datorită milostivirii Sale pline de blândeţe, Domnul Pantocrator nu a putut îndura să privească neamul omenesc chinuit de diavol și, de aceea, Biserica strigă cu glas mare către El cu recunoștință: Tu ai venit și ne-ai mântuit pe noi (rugăciune pentru marea binecuvântare a apelor). 

Și aici este desăvârșită marea taină a evlaviei: Dumnezeu S-au arătat în trup (I Timotei 3, 16).

Şi Cuvântul trup s-au făcut şi s-au sălăşluit întru noi, (şi am văzut slava lui, slavă ca a unui născut din Tatăl), plin de dar și de adevăr (Ioan 1, 14). 

Deci, cum și în ce împrejurări a avut loc acest mare și minunat eveniment ? 

Nu în încăperi luxoase, împărăteşti, nici în splendoare, bogăție sau faimă a apărut Fiul întrupat al lui Dumnezeu pe pământ, ci într-o peșteră și, în loc de leagănul unui prunc, a fost aşezat într-o iesle. El a petrecut întreaga Sa viață pe pământ, neavând unde să-și pună capul (Matei 8, 20). Și fiind prigonit neîncetat de cărturari și farisei, după ce a fost părăsit până și de cei mai apropiați ucenici ai Săi, a fost dat unei morți infame, fiind pironit pe cruce.

S-a deşertat pe Sine, precum ne învață sfântul apostol, și a luat asupra Sa chip de rob, și a fost făcut întru asemănarea oamenilor; și aflându-se în chip de om, El S-a smerit pe Sine și S-a făcut ascultător până la moarte, moartea crucii (Filippeni 2, 7-8).

Naşterea Domnului

Mozaic din Biserica Santa Maria Maggiore, Roma

Însăși întruparea și venirea în lume a Fiului întrupat al lui Dumnezeu, după cum vedem, a fost pecetluită cu cea mai profundă smerenie, așa cum de-abia ne putem imagina.

,,Că ce este mai prost decât peştera, şi ce este mai smerit decât scutecele, întru care a strălucit bogăţia dumnezeirii Tale” – aşa cântă cu pocăinţă Sfânta Biserică în ziua Naşterii lui Hristos (Ipacoi după cântarea a 3-a a canonului Naşterii Domnului).

Iată de ce marele ascet al primelor veacuri ale creștinismului, preacinstitul Isaac Sirul, caracterizează smerenia ca cea mai înaltă virtute creștină, vorbind despre ea expresiv și cu însufleţire: ,,Cugetarea smerită este veşmântul lui Dumnezeu. Cuvântul care S-a făcut om S-a îmbrăcat El Însuşi în el, și din el ne-a grăit” (Omilia 53).

Din acest motiv, Nașterea lui Hristos este sărbătoarea smereniei dumnezeieşti, care înainte de orice altceva ne învață pe noi toţi că smerenia este cea dintâi virtute creștină şi că fără ea este cu neputinţă să ne mântuim.

Marele drept a toată Rusia, care a fost recent canonizat de noi, Sfântul Părinte Ioan de Kronstadt, vorbește frumos despre aceasta în omilia sa înălţătoare de Nașterea lui Hristos din 1906:

„Haideţi să reflectăm la bunătatea, dreptatea și înțelepciunea lui Dumnezeu, care este arătată în taina întrupării lui Dumnezeu, marea taină a evlaviei: Dumnezeu S-a arătat în trup. De ce este aceasta o taină ? Tocmai fiindcă Dumnezeu S-a arătat în trup, El S-a golit pe Sine, a luat asupra Sa chipul unui rob, și a fost făcut în asemănarea oamenilor; și în toate privințele a devenit om, El S-a smerit pe Sine, și S-a făcut ascultător (Tatălui) chiar până la moarte, moartea crucii (Filippeni 2, 7-8). Vedeți taina mântuitoare ? Pentru mântuirea voastră, pentru tămăduirea mândriei voastre, a lipsei de credință, neascultării și vicleniei, Dumnezeu şi Creatorul fără de început, nemărginit, atotputernic S-a golit pe Sine ca să vă poată învăţa blândețea, ascultarea, răbdarea, nevinovăția, bunătatea și compasiunea. Vezi cum El te învață prin propria Sa pildă, şi nu numai că învață, ci este gata să-ți dea toate puterile dumnezeieşti, astfel încât să te poți schimba cu totul spre mai bine, şi să redobândeşti toate trăsăturile preţioase ale chipului lui Dumnezeu: simplitatea și nevinovăţia unui copil, blândețea, smerenia și ascultarea, o credință fermă și de neclintit în Dumnezeu și lucrările Sale, și astfel încât să părăseşti necredinţa rea, îngâmfarea, înalta părere [de sine], gândurile rătăcitoare, voința proprie, lăcomia, uciderea. Priveşte ce se lucrează acum în jurul nostru: cine păstrează asemănarea omului decât cel care se numește creștin ? Și cine este ca o fiară feroce, care sfâșie și devorează jertfa sa ?”

Ce ar fi spus Sfântul, Dreptul Ioan de Kronstadt în zilele noastre, dacă ar fi văzut mândria înspăimântătoare, neînduplecată, îndărătnică a oamenilor contemporani, printre care noi putem număra de asemenea pe cei care se consideră ,,creştini” și chiar „creştini ortodocși” ? Oamenii nu vor câtuşi de puţin să se smerească în blândețe, nevinovăţie, bunătate și compasiune, nu numai unul înaintea celuilalt, dar nici măcar înaintea lui Dumnezeu Însuși, înaintea învățăturii revelate de Dumnezeu a Cuvântului lui Dumnezeu, înaintea glasului Sfintei Biserici, înaintea sfintelor ei canoane şi precepte mântuitoare.

Nu vedem mai sus cea mai înfiorătoare şi distrugătoare mândrie, care se socoteşte cea mai înaltă autoritate mai ales în chestiuni de credință și privind Biserica, care schimbă rânduielile şi hotărârile Bisericii pentru a scrie pentru sine propriile precepte personale ?

O astfel de mentalitate nu ar putea fi mai rea sau mai vătămătoare, sub a cărei influență ei se străduiesc să pună sfânta noastră credință și Biserica supunând-o condiţiilor acestei lumi, care zace în răutate (I Ioan 5, 19), sau să facă Biserica o unealtă pentru propriile patimi, folosind-o spre propriul câştig, pentru a-și atinge scopurile egoiste, personale și, sub autoritatea Bisericii, acoperind dovada socotelilor personale cu duşmanii lor și cu cei care li se împotrivesc. Și, vai, toate acestea sunt larg răspândite în zilele noastre.

Chemarea fierbinte la smerenie din ultima predică de Nașterea Domnului a sfântului și dreptului nostru părinte Ioan [de Kronstadt], ţinută în 1907, trebuie să sune pentru noi cu și mai multă forță:

„Regi pământești, înconjurați de splendoarea rangului vostru, veniți cu gândul la Bethleem, plecați-vă capetele purtătoare de coroană la acea iesle în care se află adevăratul și veşnicul Împărat al împăraţilor, și aruncați-vă coroanele la picioarele Sale, smeriți-vă și recunoașteți că sunteţi făcuţi din țărână și în țărână vă veţi întoarce, și mărturisiţi înaintea Lui, Smeritul Prunc, că de la El vi s-a dat stăpânire și putere asupra popoarelor, că sunteți ajutoarele Lui, și că tronurile voastre sunt susținute prin El, că fără credința în El, voi și tronurile voastre sunteți doar trestii clătinate de vânt; că fără credința în El, până şi slujitorii voştri sunt ca niște paie putrezite pe care va fi imposibil să te bazezi”.

Tocmai aceasta este baza perspectivei monarhiste corecte, adecvate asupra lumii, pe care mulţi din vremea noastră nu au vrut s-o recunoască pe deplin, punând în mod blasfemator monarhul şi însuşi principiul monarhist mai presus de credinţă şi Biserică. Însă aceasta este singura speranță și temei ferm pentru orice autoritate în general, fără de care acea autoritate nu va fi o autoritate instituită de Dumnezeu, legitimă, o autoritate de la Dumnezeu, ci pur și simplu o uzurpare, de la care nu se poate aștepta nici un bine autentic.

Sfântul Ioan întinde apelul său fierbinte mult mai departe, către toți cei care, prin chemarea lor şi prin poziţia înaltă pe care o ocupă, ar putea folosi importanța și autoritatea lor pentru a dobândi mai multă influență asupra comunității oamenilor.

„Voi, cei învățați din această lume – grăieşte el cu putere – care deţineți poziții în instituțiile guvernamentale de vârf și altele asemenea, voi care învăţați și studiați, mai ales în cele mai înalte aşezăminte universitare, și într-un spirit de revoltă și nesupunere faţă de autorităţi vă întoarceţi de la Dumnezeu şi sunt cei mai răi faţă de El – Sfântul Ioan are în vedere aici tulburările studențești pe care le trăiau în acea vreme – vă trimit până şi pe voi la ieslea din Bethleem: lepădaţi-vă mândria înainte Ziditorului și Mântuitorului vostru și singurului Învățător adevărat, și smeriți-vă înaintea Celui care a adus pace pe pământ de la Tatăl Ceresc și binecuvântare pentru oameni, care a fost ascultător faţă de Cezarul pământesc. Nu uitați că El le-a spus celor răzvrătiți și trufași că El este Piatra care va sfărâma pe oricine va cădea peste ea, şi peste care va cădea îl va spulbera” (a se vedea Matei 21, 44).

Trebuie să recunoaștem acest lucru și să ne amintim ! Adevărata smerenie nu este, așa cum cred unii în mod greșit, un fel de slăbiciune, timiditate sau a face pe plac omului (aceasta din urmă este mai cu seamă judecată aspru de Cuvântul lui Dumnezeu, ca fiind o trădare a lui Dumnezeu, a se vedea de exemplu Galateni 1, 10, Ieremia 17, 5). Dându-ne o pildă atât de înaltă de smerenie, Domnul Iisus Hristos chiar a spus: Învățați de la mine, că sunt blând și smerit cu inima (Matei 11, 29), însă El a denunțat în mod decisiv şi cu severitate viciile oamenilor, şi mai ales pe cel mai rău dintre acestea, făţărnicia cărturarilor și fariseilor iudei, în care s-a manifestat cu atât mai limpede mândria distrugătoare şi diavolească, care la sfârșit l-a adus pe Însuși Fiul lui Dumnezeu pe cruce. Și astfel imitându-L pe Păstorul-Şef, fiind el însuşi plin de duhul blândeții și smereniei, marele nostru păstor a toată Rusia [Sfântul Ioan de Kronstadt], purtându-și slujirea pastorală, nu s-a temut să denunţe în mod deschis și cu putere să-i denunțe pe cei mari și slăviți ai acestei lumi, fiind el însuși străin de orice fel de a face pe plac oamenilor.

Dar vai de cei aroganți incorigibili, care, deși nu au un astfel de drept, se fac judecători ai altor oameni, inclusiv ai păstorilor Bisericii înșiși – cât de des vedem aceasta în zilele noastre ! – punând asupra lor cea mai severă condamnare, adeseori despre lucruri pe care nu le cunosc şi nu le înţeleg, arătându-se cu totul ignoranţi a tot ceea ce ţine de sfânta noastră credință și Biserică, fiind ei înșiși în duh departe de Biserică și străini de adevărata învățătură evanghelică și de o conştiinţă bisericească şi ortodoxă adevărată.

Căci vai celor înţelepţi întru sine singuri şi înaintea lor ştiuţi (Isaia 5, 21), precum a vestit sfântul prooroc în numele lui Dumnezeu chiar în Vechiul Testament.

Vedeți cum din cauza acestei mândrii fără margini, care depinde de și slujește numai patimile păcătoase ale cuiva, iubirea de sine, iubirea de cinste, iubirea de autoritate, senzualitatea și caracterul mercantil – chiar dacă ea (această mândrie) se ascunde sub orice fel de slogan răsunător, și chiar se îmbracă în veşmântul unei smerenii prefăcute (cât de răspândit este acest lucru în zilele noastre !) –, lumea contemporană suferă teribil, gonind către sfârşitul ei, care a fost prezis în Scripturi.

Pentru cei care nu au înlăuntrul lor duhul smereniei lui Hristos, nu există și nu poate exista nici o bucurie reală la sărbătoarea Nașterii lui Hristos, de parcă pentru ei nu S-ar fi născut Hristos; şi acest praznic rămâne pentru ei doar o sărbătoare obișnuită și tradițională „de sezon”, fără nici o substanță lăuntrică, așa cum putem vedea pretutindeni în societatea contemporană fără suflet.

Și numai pentru cei care primesc cu smerenie învățătura adevăratei Biserici a lui Hristos și poartă de bunăvoie asupra lor jugul ascultării față de ea, călcând în picioare și smulgând din ei înșiși orice manifestare de mândrie egoistă, sărbătoarea actuală este cu adevărat o zi mare bucurie: cuvintele celei mai depline veselii răsună în imnul Nașterii Domnului radios şi voios în inimile lor: ,,Hristos Se naşte, slăviţi-L; Hristos din ceruri întâmpinaţi-L; Hristos pe pământ, înălţaţi-vă !”

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 157/noiembrie-decembrie 2024