Lumea in deriva nr. 67
O scrisoare către Thomas Merton[1], 1962
de ieromonah Serafim Rose[2]
PARTEA I
Nota lui Patrick Barnes, webmaster al site-ului Orthodox Christian Information Center: Unul din motivele pentru care am postat această scrisoare este că i-am auzit prea des pe profesorii ortodocși vorbind înflăcărat și imprudent despre Thomas Merton. Am fost de asemenea în parohii ortodoxe unde numeroasele sale cărți sunt expuse cu mândrie în rafturile librăriilor, amestecate cu scrieri ortodoxe. Acest lucru transmite un mesaj confuz credincioșilor, care, având încredere în păstorii și învățătorii lor, s-ar putea infecta fără să vrea cu unele idei mai eronate și mai seducătoare ale lui Merton – chiar cele pe care părintele Serafim din Platina le-a expus în scrisoarea sa.
Aceasta nu înseamnă că Thomas Merton nu avea nimic valoros în scrierile sale. Într-adevăr, el a spus multe lucruri bune și adevărate. Dar un creștin ortodox serios, văzând librăriile parohiale pline cu scrierile lui Merton, sau auzindu-i pe profesorii din seminarele ortodoxe promovând aspecte ale învățăturii sale – oricât de bune și adevărate – vor reflecta fără îndoială asupra acestui lucru și vor pune la îndoială înțelepciunea acestor activități. Eu, unul, nu pot să nu mă întreb: ce se află în scrierile lui Merton care să nu se găsească în scrierile Părinților noștri ortodocși ?
Există atât de multă literatură ortodoxă bună în engleză acum. De ce să-i zăpăcim pe credincioşi promovând lucrări romano-catolice care conțin învățături în mod subtil otrăvitoare ? Nu este oare spiritualitatea romano-catolică, despre care el a scris atât de mult, adeseori cât se poate de diferită de cea ortodoxă ? Pot doar conchide că, în cel mai bun caz, orice promovare a scrierilor sale este inutilă și neînțeleaptă. În cel mai rău caz, ea poate duce la o infectare subtilă care pregăteşte în cele din urmă calea pentru primirea lui antihrist în inimile celor care nu sunt îndeajuns de înrădăcinaţi în credința și modul de viață ortodox.
* * *
Sunt un tânăr american convertit la ortodoxia rusă – nu la vaga spiritualitate „liberală” a prea multor „gânditori religioși” moderni ruși, ci la deplina Ortodoxie ascetică și contemplativă a părinților și sfinților – care a studiat câţiva ani ,,criza” spirituală a vremurilor noastre, și în prezent scriu o carte pe acest subiect[3]. În timpul studiului meu, am avut ocazia să citesc lucrările unui mare număr de autori romano-catolici, dintre care pe unele (de exemplu, cele ale lui Pieper, Picard, Gilson, P. Danielou, P. de Lubac) le-am găsit destul de utile și nu, până la urmă, prea îndepărtate de perspectiva ortodoxă, dar pe altele le-am găsit destul de tulburătoare în lumina a ceea ce mi se pare învățătura limpede a Bisericii universale.
Am citit câteva din scrierile dvs., şi mai ales în unele articole recente ale dvs. par să găsesc semne ale uneia din tendințele existente în gândirea romano-catolică contemporană (ea există și în Ortodoxie, fără îndoială) care m-a tulburat cel mai mult. De vreme ce sunteţi un monah romano-catolic, mă întorc către dvs. ca spre cineva potrivit pentru a lămuri ambiguitățile pe care le-am găsit în această tendință de gândire. Ceea ce aș dori să discut se referă în principal la ceea ce s-ar putea numi „misiunea socială” a Bisericii.
Într-un eseu intitulat Acțiunea creștină în criza mondială[4], vă dedicaţi mai ales chestiunii „păcii”. Într-o epocă în care războiul a devenit practic „imposibil”, aceasta este desigur o preocupare centrală pentru orice creștin, dar remarcile dvs. în mod special pe această temă m-au tulburat.
Care sunt, în primul rând, antagonişti reali ai războiului spiritual al epocii noastre ? A spune „Rusia și America” este fireşte trivial; duşmanul, după cum spuneţi dvs., ,,este în noi toţi”. Dar mai departe spuneţi: „Vrăjmașul este războiul însuși” și rădăcinile lui, „ura, frica, egoismul, pofta”.
Acum eu chiar pot fi de acord cu dvs. că războiul de astăzi, cel puțin „războiul total”, este destul de nejustificat pentru orice standard creștin, pentru simplul motiv că natura sa „nelimitată” scapă măsurii de orice fel. Punctul din argumentarea dvs. care mă tulbură este declaraţia dvs. că singura alternativă la un astfel de război este „pacea”.
Alternativa la „războiul total” ar părea să fie „pacea totală”; dar ce presupune o astfel de „pace” ? Spuneți: „Trebuie să încercăm pe cât putem să lucrăm pentru abolirea definitivă” a războiului; și aceasta trebuie să fie într-adevăr ,,pacea totală”: abolirea războiului. Nu genul de pace pe care l-au cunoscut oamenii înainte de aceasta, ci o pace cu totul nouă și „permanentă”.
Desigur, un astfel de scop este destul de inteligibil pentru mentalitatea modernă; idealismul politic modern, marxist și „democratic” deopotrivă l-au prețuit de mult. Dar creștinismul ? — și am în vedere creștinismul deplin fără compromisuri, nu idealismul umanist care se numește creștin. Nu este creștinismul extrem de ostil tuturor formelor de idealism, oricărei reduceri a scopului și mijloacelor sale destul de „realiste” la simple idei înalte ? Este idealul „abolirii războiului” cu adevărat diferit ca esenţă de alte scopuri înalte precum „abolirea” bolii, suferinței, păcatului, morții ? Toate aceste idealuri au atras entuziasmul unui idealist modern sau altul, dar pentru creștin este destul de clar că ele sunt secularizări și, prin urmare, pervertiri ale speranțelor creștine autentice. Ele se pot împlini numai în Hristos, numai în Împărăția Sa care nu este din această lume; când lipsesc credința în Hristos și nădejdea în Împărăția Sa, când se încearcă împlinirea ,,idealurilor” creștine în această lume – atunci este idolatrie, duhul lui antihrist. Boala, suferința, păcatul și moartea sunt o parte inevitabilă a lumii pe care o cunoaștem ca urmare a căderii. Ele pot fi eliminate doar printr-o transformare radicală a firii omeneşti, o transformare posibilă numai în Hristos și pe deplin doar după moarte.
Personal cred că „pacea totală” este, în fond, un ideal utopic; dar însuşi faptul că ea pare practică astăzi ridică o întrebare mai profundă. Fiindcă, în opinia mea, cel mai profund dușman al Bisericii de astăzi nu sunt dușmanii ei vădiți – războiul, ura, ateismul, materialismul, toate forțele impersonalului care conduc la „colectivism” inuman, tiranie și mizerie –, acestea au fost cu noi încă de la cădere, deşi fără îndoială ele iau astăzi o formă extremă. Dar apostazia care a dus la acest caracter lumesc evident şi extrem mi se pare doar preludiul la ceva mult mai rău; şi acesta este subiectul principal al scrisorii mele.
Speranța pentru „pace” este parte dintr-un context mai larg al idealismului reînnoit care a ieșit din cel de-al doilea război mondial și din tensiunile lumii postbelice, un idealism care a prins, mai ales în ultimii 5 sau 10 ani, mințile oamenilor – în mod particular pe ale tinerilor – din întreaga lume, și le-a inspirat un entuziasm care s-a exprimat în mod concret – și adesea întru totul altruist – în acțiune. Speranța care stă la baza acestui idealism este speranța că oamenii pot, la urma urmei, să trăiască împreună în pace și frăţietate într-o ordine socială dreaptă, și că acest scop poate fi împlinit prin mijloace „non-violente” care nu sunt incompatibile cu acest scop. Acest scop pare a fi revelația virtuală a unei „noi lumi” pentru toți cei obosiți de mizeria și haosul care au marcat sfârșitul lumii „vechi”, acea lume „modernă” seacă care pare acum în cele din urmă să-şi fi jucat – sau aproape – posibilităţile îngrozitoare; și, în același timp, pare a fi ceva destul de realizabil prin mijloace morale — ceva ce idealismele moderne anterioare nu au fost.
Într-adevăr, chiar dvs. vorbiţi despre o posibilă „agonie a nașterii unei lumi noi”, despre datoria creștinilor de astăzi „de a săvârşi sarcina răbdătoare, eroică de a construi o lume care să prospere în unitate și pace”, chiar, în legătură cu aceasta, despre ,,Hristos Prințul Păcii”. Întrebarea care mă neliniștește teribil legat de toate acestea este: Este cu adevărat creștinism, sau este încă doar idealism ? Și pot fi ambele – este posibil un „idealism creștin” ?
Vorbiţi despre „acțiunea creștină”, „creștinul care manifestă adevărul Evangheliei în acțiunea socială”, „nu numai în rugăciune și pocăință, ci și în angajamentele sale politice și în toate responsabilitățile sale sociale”. Ei bine, cu siguranță nu voi spune nimic împotriva acestui lucru; dacă adevărul creștin nu strălucește în tot ceea ce face un om, în aceeaşi măsură el eşuează în a fi creştin, şi dacă cineva este chemat la o vocație politică, acțiunea sa în acea sferă trebuie să fie de asemenea creștină. Dar, dacă nu mă înșel, cuvintele dvs. implică mai mult de atât; și anume, că acum mai mult ca oricând avem nevoie de creștini care lucrează în sfera socială și politică, pentru a înfăptui acolo adevărul Evangheliei.
Dar de ce, dacă Împărăția lui Hristos nu este din această lume ? Există cu adevărat un „mesaj social” creștin, sau nu este acesta mai degrabă un rezultat al activității creștine unice – a-și lucra cineva cu sârguință mântuirea ? Nu susțin nicidecum o practică a creștinismului în izolare; întregul creștinism – până şi cel al pustnicului – este un „creștinism social”, dar acesta este doar drept context, nu ca scop. Biserica este în societate pentru că oamenii sunt în societate, dar scopul Bisericii este transformarea oamenilor, nu a societăţii. Este un lucru bun dacă o societate și un guvern mărturisesc creștinismul autentic, dacă instituțiile sale sunt informate de creștinism, deoarece prin aceasta este dat un exemplu oamenilor care fac parte din acea societate; dar o societate creștină nu este un scop în sine, ci pur și simplu un rezultat al faptului că oameni care sunt creștini trăiesc în societate.
Bineînţeles, nu neg că există un astfel de lucru ca o ,,acţiune socială” creștină; ceea ce pun sub semnul întrebării este natura ei. Când îl hrănesc pe fratele meu flămând, acesta este un act creștin și o propovăduire a Împărăţiei care nu are nevoie de cuvinte; este făcut pentru motivul personal că fratele meu – cel care stă în fața mea în acest moment – este flămând, și este un act creștin deoarece fratele meu este într-un sens Hristos. Dar dacă generalizez de la acest caz și mă lansez într-o cruciadă politică pentru a aboli „răul foamei”, aceasta este cu totul altceva; deși indivizii care participă la o astfel de cruciadă pot acționa într-un mod perfect creștin, întregul proiect – și tocmai fiindcă este un „proiect”, un lucru de planificare umană – a devenit învelit cu un fel de mantie de „idealism”.
Încă câteva exemple: Eficiența medicamentelor moderne nu adaugă nimic la împlinirea poruncii de a mângâia bolnavii; dacă sunt disponibile, bine – dar nu este creștineşte să gândim că actul nostru este mai bun pentru că este mai „eficient” sau pentru că aduce folos mai multor oameni. Acesta, din nou, este idealism. (Nu este nevoie să menționez faptul că medicamentele pot deveni, într-adevăr, un substitut pentru „mângâierea” creștină atunci când mintea practicianului devine prea captivată de eficiență; iar cercetătorul care caută un „leac pentru cancer” nu face nimic în mod specific creștin, ci ceva tehnic și „neutru”.)
„Frăția” este ceva care se întâmplă, chiar aici și acum, în orice împrejurări mă plasează Dumnezeu, între mine și fratele meu; dar când încep să propovăduiesc „idealul” frăţietăţii și ies în mod deliberat să-l practic, sunt în pericol să-l pierd cu totul. Chiar dacă – mai ales dacă – folosesc o „non-violență” și „rezistență pasivă” părut creștină în această cauză sau alta, permiteţi-mi ca înainte de a-l numi act creştin să mă întreb cu atenţie dacă scopul lui este doar un ideal lumesc înalt, sau ceva mai mare. (Sfântul Pavel, ca să luăm un exemplu destul de clar, nu le-a spus robilor să se revolte „non-violent”; le-a spus să nu se revolte deloc, ci să se preocupe de ceva mult mai important.)
„Pacea lui Hristos”, fiind în inimă, nu aduce neapărat, în lumea noastră căzută, pacea exterioară, și m-aș întreba dacă are vreo legătură cu idealul „desființării războiului”.
Diferența dintre „caritatea” organizată și caritatea creștină nu are nevoie de comentarii.
Poate exista – nu aș fi scris această scrisoare dacă nu aș fi sperat că există – un fel de „ecumenism” adevărat, deși ca să spunem așa subteran, între creștini separați, mai ales în vremuri de persecuție; dar aceasta nu are de-a face nici pe departe cu activitățile oricărui „Consiliu Mondial al Bisericilor”[5].
Din aceste exemple, sper, puteți înțelege îndoielile pe care le am cu privire la renașterea idealurilor părut creștine în timpul nostru. Spun „îndoieli”, fiindcă nu există nimic în mod intrinsec rău în vreuna din aceste „cruciade”, şi în ele sunt implicaţi creștini foarte sinceri și râvnitori care propovăduiesc cu adevărat Evanghelia; dar, precum spun, există un fel de mantie de „idealism” care le învăluie pe toate, o mantie care pare să-i tragă la propria slujire destul de independentă (fără a nega prin aceasta, bineînțeles, actele creștine personale săvârşite sub auspiciile lor).
Ce „slujire” este acesta ? – concilierea înţelesului modern al ,,idealismului” prin strămutarea adevărurilor lăuntrice şi creştine în idealuri exterioare și – în cel mai bun caz – semi-creștine. Și trebuie să fim suficient de realiști pentru a vedea că efectul general asupra minților oamenilor atât în cadrul, cât şi în afara acestor mișcări, atât înlăuntrul cât și în afara Bisericii, este tocmai acela de a pune accent pe înfăptuirea idealurilor exterioare, umbrind astfel adevărurile lăuntrice; și din clipa în care a fost pus acest accent, calea este prea scurtă către falsitatea palpabilă că „a face binele este oricum scopul real al creștinismului, și singura bază pe care se pot uni toți creștinii, în timp ce dogmele și liturghia și altele asemenea sunt chestiuni pur personale care tind mai mult să separe decât să unească”. Într-adevăr, câţi dintre cei, chiar catolici și ortodocși, care participă astăzi la lumea „creștinismului social” nu cred că acesta este cu adevărat un creștinism mai „perfect” și chiar „lăuntric” decât un creștinism dogmatic, ascetic și contemplativ care nu obține „rezultate” atât de evidente ?
Înainte de aceasta, catolicii mi-au reproşat lipsa de interes pentru misiunea socială a Bisericii, că ader la un creştinism „ascetic” și „apocaliptic” unilateral; iar unii filozofi și teologi catolici au făcut astfel de acuzații împotriva Bisericii Ortodoxe însăși – însoțite, uneori, dacă nu mă înșel, de un ton oarecum superior care presupune că Biserica este mai degrabă „înapoiată” sau „depășită” în privința unor astfel de lucruri, fiind întotdeauna „reprimată” de stat și obişnuită a privi lumea prin ochii prea nelumeşti ai călugărului. Departe de mine să cred că vorbesc în numele Bisericii; dar pot vorbi cel puţin despre unele lucruri pe care cred că le-am învățat de la ea.
Mă puteți întreba în mod legitim, dacă sunt sceptic cu privire la „creștinismul social” – deși desigur nu doresc să fie desființat sau dat diavolului, doar subliniez ambivalența sa –, ce susțin ca „acțiune creștină” în mijlocul „crizei” epocii cu alternativele ei urgente.
În primul rând, pun la îndoială în mod radical accentul pus pe „acțiune” în sine, pe „proiecte” și „planificare”, pe preocuparea pentru „social” și ce poate face omul în privința acestuia – toate acestea acționând în detrimentul acceptării a ceea ce ne este dat, a ceea ce ne dă Dumnezeu în acest moment, ca şi [în detrimentul] îngăduirii să se facă voia Lui, nu a noastră. Nu propun o retragere totală din politică și asistență socială a tuturor creștinilor; nici o regulă arbitrară nu poate guverna asta, ea depinde de conștiința individuală. Dar în orice caz, dacă mulți pot fi chemați încă să lucreze pentru „dreptate”, „pace”, „unitate”, „frăție” în lume – și toate acestea sunt, în această formă generalizată, ideală, scopuri externe și lumești – nu este cel puțin un lucru la fel de bun să fii chemat la lucrarea cu totul fără echivoc a Împărăției, să conteşti toate idealurile lumești și să propovăduieşti singura Evanghelie necesară: Pocăiește-te, căci Împărăția este aproape ?
Trapistul Thomas Merton alături de Dalai Lama în 1968
Dvs. înșivă spuneți pe bună dreptate despre America și Rusia, „inamicul nu este doar de o parte sau de alta … Inamicul este de ambele părți”. Nu este posibil să aprofundăm această percepție și să o aplicăm acelor alte alternative părut ultime, „război” și „pace” ? Este cu adevărat una mai posibilă pentru un creștin decât cealaltă, dacă „pacea” este o „pace totală (adică idealistă)” ? Și recunoașterea acestor două alternative la fel de inacceptabile nu ne conduce înapoi la o adevărată „a treia cale” – una care nu va fi niciodată populară deoarece nu este „nouă”, nu este „modernă”, mai presus de toate nu este „idealistă” – un creștinism care are ca scop nu ,,pacea”, nici ,,războiul” lumeşti, ci o Împărăție care nu este din această lume ?
Nu este nimic „nou”, așa cum spuneţi, și o lume care se imaginează „post-creștină” s-a săturat de el. Este adevărat că atunci când noi, ca creștini, vorbim cu frații noștri, părem să ne confruntăm adeseori cu un perete orb al lipsei de dorință chiar de a asculta; și, fiind oameni, putem fi oarecum „disperați” de această lipsă de răspuns. Dar ce se poate face în privința asta ? Vom înceta să vorbim despre ceea ce contemporanii noștri nu vor să audă și ne vom alătura lor în urmărirea unor scopuri sociale care, de vreme ce ele nu sunt specific creştine, pot fi căutate și de necreștini ? Aceasta mi se pare o abdicare de la responsabilitatea noastră ca creștini.
Cred că nevoia centrală a timpului nostru nu este câtuşi de puţin diferită de ceea ce a fost întotdeauna de când a venit Hristos; ea se află, nu în sfera „angajamentelor politice” și „responsabilităților sociale”, ci tocmai în „rugăciune și pocăință” și post și propovăduire a adevăratei Împărății. Singura „responsabilitate socială” a unui creștin este să trăiască, oriunde și cu oricine ar fi, viața credinței, pentru propria mântuire și ca pildă pentru alții. Dacă, făcând aşa, ajutăm la ameliorarea sau abolirea unui rău social, acesta este un lucru bun – dar acesta nu este scopul nostru. Dacă devenim disperați când viața și cuvintele noastre nu reușesc să-i convertească pe alții la adevărata Împărăție, asta vine din lipsă de credință. Dacă ne-am trăi credința mai profund, atunci ar fi nevoie să vorbim mai puțin despre ea.
Vorbiţi despre necesitatea, nu numai de a spune adevărul creștinismului, ci „de a întruchipa adevărul creștin în acțiune”. Pentru mine, aceasta înseamnă tocmai viața pe care am descris-o, o viață insuflată de credință în Hristos și nădejde în Împărăția Lui care nu este din această lume. Dar viața pe care pare că o descrieţi este una foarte implicată în lucrurile acestei lumi; nu pot să nu o privesc ca pe o adaptare „exterioară” a adevăratei vieţi duhovniceşti creștine.
Idealismul modern, care este dedicat înfăptuirii idolatrei „Împărății a Omului”, și-a făcut simțită de multă vreme influența în cercurile creștine; dar numai în ultimii ani această influență a început să dea roade reale în pântecele Bisericii însăși. Cred că nu poate fi nici o îndoială că asistăm la durerile nașterii a ceva ce, pentru adevăratul creștin, este într-adevăr plin de posibilități înfricoșătoare: un „nou creștinism”, un creștinism care pretinde a fi „lăuntric”, dar este în totalitate foarte preocupat de rezultatul exterior; un creștinism chiar care nu poate crede cu adevărat în pace și frăție decât dacă le vede generalizate și aplicate universal, nu într-o ,,altă lume” aparent îndepărtată, ci aici și acum.
Acest tip de creștinism spune că „virtutea privată” nu este suficientă – în mod evident bazându-se pe o înțelegere protestantizată a virtuții, de vreme ce tot ceea ce face adevăratul creștin este simțit de toți în trupul mistic [al Bisericii]; nimic din ceea ce este făcut în Hristos nu se face doar pentru sine – dar nu este suficient pentru ce ? Răspunsul la aceasta, cred, este limpede: pentru transformarea lumii, ,,înfăptuirea” definitivă a creștinismului în ordinea socială și politică. Și aceasta este idolatrie. Împărăția nu este din această lume; a crede sau a nădăjdui că creștinismul poate fi ,,plin de succes” în exterior în lume este o negare a tot ceea ce Hristos și proorocii Săi au spus despre viitorul Bisericii. Creștinismul poate avea „succes” cu o condiție: aceea de a renunța (sau de a uita în mod convenabil) la adevărata Împărăție și a căuta să construiască o Împărăție în lume. „Împărăția pământească” este tocmai scopul mentalității moderne; construirea ei este sensul epocii moderne. Ea nu este creștină; ca creștini, noi știm a cui este Împărăția. Și ceea ce mă tulbură atât de mult este că astăzi creștinii – catolici și ortodocși deopotrivă – se alătură ei înșiși, adeseori destul de inconștienți de acest fapt, adeseori cu cele mai bune intenții posibile, la construirea acestui nou Babel …
Idealismul modern care nădăjduieşte în „raiul pe pământ” speră de asemenea în „transformarea” vagă a omului – idealul „supraomului” (în diverse forme, conștient sau nu), care, oricât de absurd [ar părea], este foarte atrăgător pentru o mentalitate care a fost antrenată să creadă în „evoluție” și „progres”. Și fie ca disperarea contemporană să nu ne facă să credem că speranța în viitorul lumesc este moartă; disperarea privind viitorul este posibilă doar pentru cineva care vrea încă să creadă în el; și într-adevăr, amestecat cu disperarea contemporană, este un mare sentiment de așteptare, o dorință de a crede că idealul viitor poate fi cumva împlinit.
Puterea impersonalului și inumanului a condus prima parte a secolului nostru de „criză”; un spirit „existenţial” vag, semi -sau pseudo-religios, idealist şi practic în acelaşi timp (dar niciodată din altă lume), pare destinat să conducă ultima parte a acestui secol. Ele sunt două etape ale aceleiași boli, „umanismul” modern, boala cauzată de încrederea în lume și în om, în timp ce-L ignoră pe Hristos – cu excepția faptului că împrumută numele Său ca un „simbol” convenabil pentru oamenii care, la urma urmei, nu-L pot uita cu totul, ca și pentru a-i seduce pe cei care doresc încă să-I slujească. Creștinismul devine o „cruciadă”, Hristos devine o „idee”, atât în slujba unei lumi „transformate” prin tehnici științifice și sociale, cât și a unui om efectiv „îndumnezeit” prin trezirea unei „noi conștiințe”: aceasta se află în fața noastră.
Comunismul, pare limpede, se apropie de o transformare în sine, o „umanizare”, o „spiritualizare” și cu privire la acest lucru Boris Pasternak[6] este un semn dat anticipat; el nu respinge Revoluția, ci doar o vrea „umanizată”. „Democrațiile”, pe o cale diferită, se apropie de același scop. Pretutindeni „profeții” – semi- sau pseudo-creștini precum Berdiaev și Tolstoi, păgâni mai expliciți precum D.H. Lawrence, Henry Miller, Kazanzakis, precum și legiunile de ocultiști, astrologi, spiritualiști și milenialişti – toți vestesc nașterea unei „noi ere”. Protestanții, şi apoi tot mai mulți catolici și ortodocși, sunt prinși în acest entuziasm și își imaginează propria epocă a unității și armoniei ecumenice, unii fiind atât de îndrăzneți – și atât de blasfematori – încât o numesc „a treia eră” a ,,pogorârii Sfântului Duh” (D.H. Lawrence, Berdiaev și, în cele din urmă, Ioachim din Floris).
O eră a „păcii” poate veni pentru omul obosit, însă apocaliptic de neliniştit; dar ce poate spune creștinul despre o asemenea „pace” ? Nu va fi pacea lui Hristos; nu este decât o fantezie să-ți imaginezi o convertire bruscă, universală a oamenilor la credința creștină deplină, și fără o astfel de credință pacea Sa nu poate veni. Și orice „pace” umană nu va fi decât preludiul izbucnirii singurului și adevăratului „război” al epocii noastre, războiul lui Hristos împotriva tuturor puterilor lui satan, războiul creștinilor care caută numai Împărăția care nu este din această lume, împotriva tuturor acelora, păgâni sau pseudo-creștini, care caută doar o Împărăție lumească, o Împărăție a Omului.
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 154/mai-iunie 2024
PARTEA A II-A
Doar după ce am terminat [de scris] paginile precedente, am văzut articolul dvs. din Commonweal, „Războiul nuclear și responsabilitatea creștină”[7]. Acolo abordaţi subiectul căruia plănuiam să-i dedic restul acestei scrisori: Apocalipsa.
Cu siguranţă, nu există nimic despre care să fie mai periculos să vorbim. Speculațiile inutile și dincolo de literă cu privire la evenimentele apocaliptice sunt o cauză mult prea evidentă a vătămării duhovniceşti; și nu mai puțin, cred, este modul facil în care mulți dintre contemporanii noștri fac referire la caracterul „apocaliptic” al vremurilor, şi făcând aceasta trezesc în alţii temeri şi nădejdi profunde pe care propriile declaraţii vagi sunt departe de a le mulţumi.
Dacă un creștin se apucă să vorbească vreodată despre Apocalipsă, este destul de limpede că în aceasta, ca în orice altceva, cuvintele lui trebuie să fie sobre, cât se poate de precise, și în acord deplin cu învățătura universală a Bisericii. În acest caz, nu pot vedea nici un motiv pentru care mărturiile latină și ortodoxă ar trebui să fie substanțial diferite. Textele prooroceşti sunt bunul deopotrivă al Răsăritului şi Apusului; tâlcuirile şi afirmaţiile Părinților, atât greci cât și latini, despre aceste texte sunt explicite, detaliate și de comun acord; şi tradiția Părinților a fost confirmată, după schismă, atât de Biserica Ortodoxă, cât și de cea Latină – în cea din urmă cel mai autoritar, aș crede, în persoana lui Toma d’Aquino[8].
Cartea recentă a lui Josef Pieper, Sfârşitul vremii, bazându-se aproape în întregime pe surse apusene, nu este, din câte știu eu, în nici un punct esențial în contradicție cu tradiția ortodoxă. Este mai degrabă un șoc, de fapt, să citești în cartea părintelui D’Arcy, Semnificația și materia istoriei, că „nu toți savanții creștini ar accepta o astfel de aprobare literală” a literaturii apocaliptice. Poate că nu, într-adevăr, dar aceasta nu înseamnă decât să spui că, exact aşa cum mulţi evrei nu L-au recunoscut pe Hristos în proorociile lor, tot aşa mulţi creştini nu vor reuşi să discearnă semnele vremurilor cu privire la antihrist și sfârșitul timpului. (Mulți creștini s-au îndepărtat atât de mult de tradiție, încât au crezut că antihrist nu va fi un om real, ci doar un „spirit” vag, la fel cum mulți evrei moderni și-au transformat speranța mesianică în credința într-o simplă „epocă mesianică”.)
Dar acest eșec al multor creștini este însuși parte din proorociile referitoare la „prăbuşire”, chiar înlăuntrul Bisericii; precum a spus Fericitul Ieronim: „Mulţi socotiţi asemenea patriarhului vor cădea”. Căci antihrist este un înșelător, și prea puțini creștini sunt pregătiți pentru înșelăciunile lui. Prin urmare, este primejdios a vorbi despre lucruri „apocaliptice” fără a vorbi despre Antihrist și duhul său. Este lesne pentru înţelegerea cea mai slabă de astăzi a vedea ceva „apocaliptic” în puterile distrugătoare fantastice pe care omul le posedă acum; dar puterea lumească este doar un aspect al domniei lui antihrist – marea aparenţă înșelătoare, cât să amăgească de va fi cu putinţă, şi pre cei aleşi, este alt aspect, mai puțin evident. Dvs. vorbiţi, ca mulţi astăzi, despre posibila „distrugere a rasei umane”; nu este aceasta o frază cam puternică pentru ca un creştin s-o folosească ? Nu pune, din nou, prea mult accent pe puterea omului ? Mai presus de toate, nu trece cu vederea proorociile despre ceea ce trebuie să se întâmple înainte ca Dumnezeu (care, cu siguranţă, Singur poate ,,distruge rasa umană” pe care El a creat-o) să-i cheme pe oameni în Împărăția Sa ?
În cuvinte neşovăielnice afirmaţi încă o dată: ,,Războiul trebuie abolit. Trebuie stabilit un guvern mondial”. Nu este „trebuie” un cuvânt cam puternic ? Este într-adevăr un simptom al caracterului apocaliptic al epocii că singura soluție „practică” la criza actuală – abolirea războiului – ar trebui să fie în același timp (aşa cum cred eu) total idealistă. Pentru unii, această situație dă naștere la gânduri de o „nouă eră” sau o „nouă lume”; pentru mine, ea sugerează posibilitatea să ne aflăm în realitate în pragul ultimelor zile, când toate cursurile acțiunii lumești încep să devină imposibile.
O „lume nouă” – aceasta este o expresie, am observat, pe care o folosiţi dvs. înşivă. În Pâinea vie chiar sugeraţi că ,,noi suntem martorii zorilor unei lumini care nu a mai fost văzută niciodată până acum … Trăim, poate, în pragul celei mai mari epoci euharistice a lumii – epoca care poate fi martora unirii finale a omenirii”. Întrebați, fără îndoială (dar fără a da un răspuns): „Oare această unire vizibilă va fi una politică ?” Și chiar sugeraţi că „probabil ultima epocă a tuturor va fi ’euharistică’ în sensul că Biserica însăși va da slavă și laudă lui Dumnezeu fiind pusă pe cruce”.
Pentru creștini, care deţin cuvântul lui Hristos și al proorocilor şi sfinților Săi cu privire la ultimele zile, nu văd cum poate exista vreun „probabil” în această chestiune. Unirea politică a omenirii, oricât de legitimă poate fi ea ca scop politic, nu poate sfârși decât în domnia lui antihrist; dincolo de orice îndoială, Biserica va fi răstignită după ce mulți dintre credincioși au trădat-o prin înșelăciunile lui antihrist.
Eugene Rose, pe când era student
Eu nu propovăduiesc în nici un caz o „domnie a lui antihrist” iminentă și o apocalipsă care este posibilă, desigur, şi creștinii din toate vremurile trebuie să fie pregătiți pentru ea; dar nimeni nu știe ceasul … Ceea ce vreau să subliniez este faptul că, spiritual vorbind, omul contemporan în disperarea sa față de prezent și speranța încă prezentă în viitor, confruntat cu alternative ,,finale” și transformări sociale și științifice aparent apocaliptice (și speranța evoluţionară), nu a fost niciodată mai receptiv la venirea unui pseudo-Mesia, un ,,om care rezolvă probleme” suprem și inspirator al „idealismului” uman luminat.
În vremuri ca acestea, creștinul ar trebui să fie precaut în a se implica în plasa încurcată a activităţii politice, ca nu cumva străduindu-se prea mult să piardă totul; cutezanţa în credință și în propovăduirea Împărăției (mai presus de toate prin exemplul vieții), cu siguranţă din acestea nu sunt îndeajuns astăzi, ci prudenţă în ,,planificarea” lumească, de care avem de prisos, chiar (de fapt, cel mai mult) în interesul „idealurilor înalte”.
Mai presus de toate, creștinul din lumea contemporană trebuie să arate fraților săi că toate „problemele veacului” nu au nici o consecință în afară de singura „problemă a omului”, centrală: moartea, și răspunsul ei, Hristos. În ciuda a ceea ce ați spus despre „învechirea” creștinismului pentru oamenii contemporani, cred că creștinii care vorbesc despre această problemă, şi prin vieţile lor arată că ei cred de fapt toată acea ,,superstiţie” despre ,,cealaltă lume”, cred că ei au ceva „nou” de spus omului contemporan. A fost propria mea experiență că tinerii serioși sunt ,,sătui” de creştinism tocmai fiindcă ei cred că este un „idealism” care în mod ipocrit nu se ridică la înălţimea „idealurilor” sale; desigur, nici ei nu cred în cealaltă lume, dar din ceea ce ştiu ei, nici ,,creştinii” nu cred.
Cred că creștinii au devenit în ultima vreme mult prea „sofisticați”, prea nerăbdători să se simtă acasă în lume, ajustându-și credința la modele trecătoare de gândire; deci creștinii contemporani devin „existențiali”, vorbesc despre „aici și acum” al credinței și al lucrurilor spirituale. Ei bine, aceasta este în regulă, câtă vreme merge, dar nu merge îndeajuns de departe. Nădejdea noastră ca creștini nu poate fi redusă la abstract, dar nici nu poate fi redusă la concret; noi credem și nădăjduim într-o Împărăție pe care nici un om viu nu a văzut-o vreodată, credința și nădejdea noastră sunt cu totul imposibile în ochii lumii.
Ei bine atunci, haideţi să spunem lumii că noi credem „imposibilul”. Experiența mea a fost că oamenii contemporani vor să creadă, nu puțin, ci mult; părăsind credința creștină, nimic nu le poate părea prea fantastic, nimic nu le poate părea prea mult de nădăjduit – de aici „idealismul” tineretului de astăzi. Pentru mine, propria mea credință a crescut mai degrabă treptat, ca un lucru mai mult sau mai puțin „existențial”, până la experiența uluitoare de a întâlni un creștin (un tânăr monah rus) pentru care nimic nu conta decât Împărăția lumii ce va să vină. Să-l lăsăm pe sofisticatul contemporan să flecărească despre puerilitatea căutării ,,răsplăţilor viitoare” şi toate celelalte – viața după moarte este tot ceea ce contează. Și nădejdea în ea îl aprinde atât de mult pe credinciosul adevărat – cel care știe că drumul către ea este prin disciplina grea a Bisericii, nu prin simplu „entuziasm” – încât el este cu atât mai mult în prezent (atât în sine, cât și ca exemplu) decât „existenţialistul” care renunţă la viitor pentru a trăi în prezent.
Împărăția viitoare nu a fost abandonată de creștinii moderni, dar a fost atât de „atenuat” încât ne întrebăm cât de puternică este credința creștinilor. Mai ales toată implicarea creștinilor în proiectele idealismului social mi se pare un mod de a spune: „Voi, cei lumești, aveți dreptate. Împărăția noastră „nu din această lume” este atât de îndepărtată și se pare că noi nu putem ajunge la ea; deci noi ne vom alătura vouă în a construi ceva ce putem vedea de fapt, ceva mai bun decât Hristos și Împărăția Sa – o domnie a păcii, dreptăţii, frăţiei pe pământ”. Acesta este un „nou creștinism”, o rafinare, mi se pare, a creștinismului „Marelui Inchizitor” al lui Dostoievski.
Eugene împreună cu naşii lui, Dimitrie şi Svetlana, în San Francisco
Și cum rămâne cu „vechiul” creștinism al „virtuții personale”? De ce a devenit atât de învechit ? Fiindcă, cred, creștinii și-au pierdut credința. Evanghelia exterioară a idealismului social este un simptom al acestei pierderi a credinței. Este nevoie nu de mai multă ocupaţie, ci de o pătrundere mai profundă în interior. Nu mai puțin post, ci mai mult; nu mai multă acțiune, ci rugăciune și pocăință. Dacă creștinii ar trăi cu adevărat nădejdea creștină și calea deplină a unificării care urmărește împlinirea ei, în loc de compromisul ușor pe care cei mai mulţi laici de astăzi îl socotesc suficient – și „noul creștinism” nu le spune că a lucra pentru idealuri sociale este într-adevăr mai important decât a urma disciplina creștină ? –; [deci] dacă creștinii în viața lor de zi cu zi ar fi cu adevărat în flăcări de dragoste pentru Dumnezeu și râvnă pentru Împărăția Lui nu din această lume, atunci orice altceva este necesar ar urma de la sine.
Noi cu greu putem nădăjdui că o astfel de viață va fi prea răspândită în vremea noastră sau chiar, poate, că exemplul ei va face mulți convertiți – cu siguranță nu atât de mulți pe cât va face „noua” Evanghelie; fiindcă idealismul social este o parte a duhului vremii, în timp ce cugetarea creştină autentică la cealaltă lume nu este în mod evident. De asemenea, este mai grea și adeseori mai puțin sigură – atât de slabă este credința noastră; una peste alta, pe scurt, un ţel neatrăgător pentru omul modern cu minte orientată în exterior. Toate acestea sunt lipsite de importanță: al nostru este a trăi viața creștină deplină – rodul ei este în mâinile lui Dumnezeu.
Ei bine, am spus ce am vrut să spun. Voi fi foarte recunoscător să primesc un răspuns de la dvs., dacă considerați remarcile mele vrednice de a primi un răspuns. Și dacă răspundeți, sper că veți fi la fel de sincer pe cât am încercat să fiu eu. Acesta este singurul fel de „dialog” ecumenic de care sunt capabil; și dacă pare mai mult o provocare de a „lupta”, sper că aceasta nu vă va împiedica. Criticile mele, sunt sigur că ştiţi, nu sunt îndreptate asupra dvs., ci asupra cuvintelor dvs. (sau asupra a ceea ce am făcut din ele).
Al dvs. în Hristos,
Eugene Rose
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 155/iulie-august 2024
[1] N.tr.: Ne-am mai întâlnit cu Thomas Merton, tot în scrierile părintelui Serafim Rose, mai precis în Ortodoxia şi religia viitorului, la ,,Dialogul cu religiile necreştine”. Reluăm nota de subsol referitoare la el:
Thomas Merton (1915-1968) a fost un monah trapist american, scriitor, teolog, mistic, poet, activist social şi savant în religia comparată. A scris mai mult de 50 cărţi într-o perioadă de 27 ani, cele mai multe pe teme de spiritualitate, dreptate socială şi pacifism, ca şi numeroase eseuri şi recenzii.
Printre scrierile sale cele mai căutate se numără autobiografia sa Muntele cu şapte etaje (1948). Relatarea sa despre călătoria sa spirituală a inspirat numeroşi veterani de război, studenţi şi adolescenţi să exploreze lumea monahală din întreaga Americă. Cartea sa se află pe lista lui National Review a celor mai bune 100 cărţi non-fiction ale secolului.
Merton a devenit un susţinător înfocat al înţelegerii interreligioase, examinând religiile răsăritene prin studiul său de practică mistică. El este cunoscut în mod deosebit pentru că a iniţiat dialogul cu figuri spirituale asiatice de seamă, inclusiv Dalai Lama, scriitorul japonez D.T. Suzuki, călugărul budist thai Buddhadasa şi călugărul vietnamez Thich Nhat Hanh.
[2] N.tr.: La acea vreme, părintele Serafim era încă laic şi se numea Eugene Rose.
[3] Împărăția omului și Împărăția lui Dumnezeu.
[4] Publicat pentru prima dată în Black Friars, iunie 1962, p. 266-268. Republicat în Thomas Merton despre pace, McCall Publishing, 1971.
[5] Eugene face aici aluzie la o idee articulată într-o lucrare care l-a influențat foarte mult la acea vreme: Scurtă istorie a lui antihrist, de Vladimir Soloviev. Deși această lucrare conține în mod clar unele învățături neortodoxe, este valoroasă prin faptul că prezintă un contrast izbitor între adevărata unitate a creștinilor din catacombe din vremurile din urmă și falsa unitate a Bisericii „oficiale” sub antihrist. Pentru o discuție mai competentă și amănunțită despre ceea ce sugerează Eugene, a se vedea Înaintea feţei lui antihrist, de arhimandrit Constantin în The Orthodox Word, nr. 121.
[6] Merton scrisese recent un articol intitulat Pasternak şi oamenii cu lănţişoare la ceas (publicat în Jubilee, iulie 1959). Ca răspuns la acest articol, Eugene i-a scris lui Merton:
„’Religia’ lui Pasternak, autorul lui Dr. Jivago, este acea ’nouă spiritualitate’ care dorește ceva mai mult decât ’micul’ și ’limitatul’ Hristos la care se închină Biserica, mai degrabă un Hristos ’nou’ mai în acord cu „spiritul uman liber” al epocii. Acesta este spiritul omului-zeu, supraomul, nu aşa nefinisat ca la Nietzsche, ci rafinat, spiritualizat, plăsmuit în mod verosimil ca fiind continuarea logică și istorică, chiar succesorul mesianic, a tradiției ’umaniste’ falimentare: un ’nou umanism’. Acest spirit nu este prieten cu adevăratul creștinism, ci dușmanul său de moarte.
Limbajul pe care îl folosiți pentru a descrie ’spiritualitatea’ lui Pasternak, deși ar putea părea să aibă scuza de a fi adresat unui public ’popular’, nu poate decât să pricinuiască întristare unui cititor ortodox. A vorbi despre un ’caracter liturgic și sacramental’ care are puţin sau nimic de-a face cu ’forma ritualică statornicită’ sau ’rutina ritualică’, dar în schimb ’neconstrâns de rigiditățile formale sau hieratice’; despre ’lumea firii dumnezeiesco-umane’ și ’cosmosul transfigurat’ așa cum este văzut de cineva despre care admiteţi că este mai degrabă ’păgân’ şi probabil ’agnostic’, şi care este doar în cel mai vag sens ’creştin’; despre o ’bogăţie simbolică’ înrudită cu cea a Părinţilor greci, dar ’fără preocupările lor dogmatice şi ascetice’; despre o ’libertate’ și o ’viaţă’ cu totul în afara Bisericii – nimic din toate acestea nu poate avea nici o semnificaţie pentru un ortodox dreptcredincios (aş crede că nici pentru un catolic); în cel mai bun caz şi mai degrabă ’protestantă’, ea [religia] se pretează prea uşor la slujirea ’noului creștinism’, născut din protestantism, umanism și idealism uman natural, care mătură acum lumea. Propria mea credință a fost hrănită tocmai cu spiritualitatea care a apărut din focul persecuției sovietice; dar această spiritualitate nu este în nici un caz ’spontaneitatea’ ’simplă’, ’primitivă’ și romantică pe care o găsiți la Pasternak …
Credința lui Pasternak este o credință vagă și neputincioasă care nu-L va accepta pe Hristos, care crede doar în „viață”, în lume, îmbrăcată (fără îndoială dintr-un interes estetic destul de autentic) în niște fâşii din veşmântul exterior al Ortodoxiei, și sperând, împotriva speranței că idealismul său poate fi împlinit în această lume …”
[7] Commonweal, vol. 75, 9 februarie 1962.
[8] În notele manuscrise ale scrisorii lui Eugene către Merton se găsesc alte comentarii referitoare la Toma d’Aquino, şi mai ales la consecinţele filozofiei sale. Când Eugene a comentat despre „realism” în gândirea romano-catolică modernă, a făcut-o într-un context diferit de realismul creștin menționat în partea a II-a de mai sus [Această scrisoare a fost partea a IV-a a unei lucrări mai mari].
„Filozofia tomistă și realismul catolic în general – scria el – ne inspiră [nouă, creștinilor ortodocși] o anumită neliniște. De ce ? Într-un cuvânt, pentru că este mult prea preocupat de lucrurile acestei lumi. El supraestimează valoarea „naturalului” subestimând corupţia ordinii naturale și a raţiunii omeneşti, prin Cădere; ,,naturalul” pe care noi îl cunoaştem nu mai este pe deplin natural. Dar mai esențial decât aceasta, el aspiră la o cunoaștere și „înțelepciune” care sunt „grele” cu toată greutatea „lumii”, care lucrează de parcă – pentru toate scopurile practice – lumea este veșnică. Vremea Împărăției a venit: în lumina acestui adevăr, care este central pentru creștinism, toate preocupările lumești ale realismului catolic par aproape o batjocură. Nu spune acest „realism”: Lasă-l pe om să-și împlinească sinele „natural”, lasă-l să caute cunoașterea și fericirea lumească și îndreptarea vremelnică, şi apoi să privească spre cunoașterea și fericirea care se află deasupra acestora, pornind de la ceea ce este mai modest și mai accesibil către ceea ce este mai nobil și mai tainic ?
Dar dacă vremea Împărăției a venit, nu este oare prea târziu pentru a urmări aceste scopuri lumești ? Și nu este inevitabil ca mulți din cei care încep cu cele modeste să nu le părăsească niciodată ? Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu. Imperativul pentru creștini pare mult prea evident: lepădaţi toate lucrurile lumești și căutați Împărăția. Împărăţia a fost „întârziată”; atunci ne întoarcem la calea noastră originală, acea înțelepciune lumească pentru care mesajul lui Hristos este nebunie ? Vai, cu „filozofia creștină” și cu mult mai mult cu „știința” modernă, exact asta facem. Hristos este înțelepciunea noastră, nu lumea; şi în cele din urmă acestea două nu se pot împăca. O „înțelepciune naturală” subordonată Adevărului creștin; o „știință a naturii” dedicată utilizărilor creștine (oroarea ororilor !) – acestea, într-un timp „normal”, ar putea fi legitime. Însă faptul că Hristos a venit marchează timpul nostru ca un timp extraordinar, un timp în care preocupările „normale”, înțelepciunea și cunoașterea lumească trebuie lăsate deoparte, și noi de asemenea trebuie să fim răstigniți și făcuți scandal și nebunie pentru lume. Creștinismul se opune lumii. Adevărat, există de asemene „lumea” care trebuie salvată – dar nu coborând la nivelul ei. Creștinismul trebuie să învețe arta de a-L picta pe Hristos, nu să picteze lumea într-un „duh” creștin; știința trebuie să-L aşeze pe Hristos în centrul universului, deși își răstignește toate formulele pentru a face aceasta (în acest caz, nu Hristos, ci formulele lipsesc)”.
Pe aceeași temă a „realismului” catolic, părintele Serafim afirma: „Nu este surprinzător că mulți „realiști” catolici moderni găsesc că învățătura tradițională a domniei lui antihrist este șocantă – prea „literală” în orice caz. Fiindcă cineva nu poate crede că tot ceea ce este „natural” este bun și totodată să vadă o domnie a răului ca o consecinţă istorică a lui”.