Lumea in deriva nr. 68
Scrierile teologice ale arhiepiscopului Ioan
și chestiunea „influenței apusene” în teologia ortodoxă
de ieromonah Serafim Rose († 1982)
Articol publicat în The Orthodox Word , nr. 175-176, 1994
PARTEA I
Acest text a fost transcris de pe o casetă cu o prelegere neoficială ţinută de părintele Serafim la Mânăstirea Sfântul Ghermano din Alaska, Platina, California, în Duminica Sfinților Părinți de la cele 7 Sinoade Ecumenice din iulie 1976, în cinstea celei de-a 10-a aniversări a trecerii la Domnului a arhiepiscopului Ioan. Părintele Serafim a inclus mai târziu câteva idei din această prelegere în articolul său „Teologia ortodoxă a arhiepiscopului Ioan Maximovici”, care a fost publicat pentru prima dată în calendarul Sfântul Ghermano pe anul 1976, şi apoi ca introducere la Cinstirea ortodoxă a Maicii Domnului, de arhiepiscopul Ioan.
1. „Teologie de sus”
Astăzi noi am sărbătorit praznicul Părinților Sinoadelor Ecumenice, care are loc în această perioadă în fiecare an după data de 16 iulie. Potrivit slujbei lor, acești Părinți ai Sinoadelor Ecumenice sunt cei șapte stâlpi ai înțelepciunii pe care Hristos Dumnezeul nostru a întemeiat Biserica. Este foarte important pentru noi într-o astfel de zi să ne gândim la ce este teologia. În primul rând, trebuie să fim pe deplin conștienți de faptul că teologia nu este doar un subiect al unor oameni care merg la școală, devin foarte înțelepți citind Scripturile și scrierile Sfinților Părinți, și apoi – fie singuri, fie împreună cu alții – elaborează foarte atent, logic ceea ce ei socotesc că crede Biserica. Aceasta este numai de la nivelul înţelegerii umane. Teologia este ceva mai înalt.
Un teolog foarte renumit al Bisericii noastre de astăzi – din generaţia mai veche care trece acum, și al cărui mesaj trebuie să-l primim dacă vrem să rămânem ortodocși – este părintele Mihail Pomazanski din Jordanville. Fiind conștient de toate greutățile care vin peste Ortodoxie acum, de acei oameni care cad în realitate în învățături greșite, și de toate aceste ispite care sunt în fața noastră, el a spus: „Noi avem certitudine într-un singur lucru, şi anume slujbele dumnezeieşti”. Aceasta pentru că întreaga noastră teologie este cuprinsă în slujbele dumnezeieşti, care au fost alcătuite de Părinţi atât de mari precum Sfântul Ioan Damaschin și mulți alții, deja chiar în această perioadă a Sinoadelor Ecumenice, când întreaga învățătură dogmatică a Bisericii a fost statornicită cât se poate de ferm. Astfel, părintele Mihail ne scrie că slujbele dumnezeieşti sunt o certitudine pentru noi în cazul în care oamenii încep să primească o învățătură greșită. De asemenea, în aceeași scrisoare, el notează îndeosebi condacul acestor Părinţi. Acest condac, care este repetat în alte momente din an când sunt prăznuiţi Sfinții Părinți, este:
Propovăduirea Apostolilor și învăţăturile Părinților au întărit credința Bisericii; care, purtând haina adevărului cea țesută din teologia cea de sus, drept îndreptează și slăvește taina cea mare a dreptei credinţe.
Noi vedem aici că teologia este ceva asemănător unei haine țesute de sus: Haina adevărului cea țesută din teologia cea de sus. Aceasta este în mod evident o noţiune despre teologie destul de îndepărtată de acele simple cursuri despre ceea ce se numește teologie. Teologia – cunoașterea lui Dumnezeu, știința lui Dumnezeu – este ceva care vine de sus prin inspirație dumnezeiască. Când Sfinții Părinți se adună în sinoade și Sfântul Duh este cu ei, acele lucruri pe care ei le condamnă, le definesc și le hotărăsc nu sunt simple exprimări ale înțelepciunii omeneşti, ci sunt ceva care vine de sus.
2. Teologia arhiepiscopului Ioan
Noi avem în vremurile noastre, foarte aproape de noi, pe cineva care este teolog tocmai în acest fel: arhiepiscopul Ioan Maximovici, care prin harul lui Dumnezeu ne-a fost dat în aceste vremuri din urmă. Găsim la el multe, multe lucruri care ne ajută să rămânem adevărați creștini ortodocși chiar în vremurile foarte grele care urmează. Noi vedem în el un om foarte sfânt, un ascet cu o rânduială de rugăciune și de a-i ajuta pe alţii, și de a nu se odihni defel. Acest lucru este extrem de înalt şi însufleţitor; chiar dacă noi înșine nu facem aceasta, vedem în acest fapt o pildă foarte înălţătoare a modului în care trăieşte un părinte sfânt în vremurile noastre. Continuăm să găsim multe comori noi în el, aspecte care nu au fost discutate prea mult până acum.
Și acum noi am ajuns la cea de-a 10-a aniversare a adormirii sale, pe care am prăznuit-o în urmă cu mai puțin de o lună. De asemenea, se întâmplă ca aceasta să fie cea de-a 50-a aniversare a preoției şi călugăriei sale. Deci este foarte potrivit să găsim acum o altă comoară la el: tezaurul scrierilor sale teologice, care până acum au fost foarte puțin cunoscute chiar în limba rusă. Am reușit să adunăm laolaltă câteva din scrierile sale, în realitate foarte multe; și vedem că, într-adevăr, deși nu este preamărit în mod deschis că este un mare teolog, el este de fapt un teolog mult mai mare decât mulți oameni care sunt cinstiţi ca fiind teologi. Dar el este un teolog tocmai în sensul teologiei de sus, și nu doar al lecţiilor sau cursurilor academice, așa cum le numim noi. Din aceasta noi putem afla ceva foarte important despre cum să fim și să rămânem creștini ortodocși adevărați, lucizi, și despre cum să lăsăm moştenire bogățiile tradiției noastre ortodoxe, care este amenințată să fie ştearsă de pe fața pământului.
Ieromonahul Ioan (în centru) cu elevii carpato-ruși la Seminarul Bitol, 1931
În ce privește pregătirea sa teologică, arhiepiscopul Ioan, pe când era în Serbia, după ce a terminat facultatea de drept, a mers la academia teologică obișnuită și a obținut ceea ce am numi un doctorat în teologie; adică, a urmat toate cursurile și, drept urmare, știe totul despre chestiuni, probleme teologice și așa mai departe. Însă dincolo de aceasta, există ceva încă mai important pentru un teolog adevărat – și prin teolog adevărat înțelegem o persoană care rostește cu adevărat cuvintele lui Dumnezeu și nu doar repetă ceea ce vede în cărți. Și anume, el era dintr-o familie foarte evlavioasă; el însuși era extrem de evlavios în copilărie; el a trăit în Sfânta Rusie înainte de Revoluție; mergea la mânăstiri, cinstea icoanele făcătoare de minuni, cinstea sfinţii şi oamenii sfinți, citea vieţile sfinților, şi absorbea întreaga atmosferă din Rusia, ceea ce era pe atunci cu putinţă încă pentru oamenii evlavioşi. Iată de ce mai târziu el a devenit un teolog atât de mare și un om atât de sfânt.
Pe lângă aceasta, noi vedem o persoană care l-a inspirat foarte mult, deși nu în sensul în care am spune astăzi că l-a „influențat” (adică, nu putem spune că această persoană l-a influențat în această privinţă sau alta, ci mai curând că i-a inspirat arhiepiscopului Ioan să fie întru totul în Biserică și să fie teolog). Această persoană a fost mitropolitul Antonie Hrapoviţki. El a fost primul conducător al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, un mare ierarh din ultimele zile ale vechii Rusii și o figură istorică foarte importantă în zilele noastre, atât atunci, cât și acum. El s-a remarcat prin sinceritatea sa, ca fiind foarte îndrăzneț și nu prea politicos când era vorba de lucruri importante în Biserică. A fost un luptător foarte lucid pentru cele mai bune tradiții ortodoxe. A subliniat în mod constant necesitatea de a ne ,,întoarce la Sfinții Părinți”, pe care desigur arhiepiscopul Ioan a preluat-o în întregime; și, de asemenea, el a vorbit despre teologia ortodoxă ca fiind foarte strâns legată de viața duhovnicească și morală, spre deosebire de a fi pur şi simplu învățată la școală și apoi repetată.
Cu toate acestea, scrierile mitropolitului Antonie sunt cu totul diferite de cele ale arhiepiscopului Ioan, deoarece mitropolitul Antonie era foarte implicat în lumea academică. El a fost rectorul câtorva academii teologice și a trebuit să fie conştient în mod constant de problemele timpului său. Trebuia să știe ce gândeau oameni precum tolstoienii – oameni care încercau să submineze credința în Dumnezeu și Biserică – și el se gândea neîncetat cum să transmită mesajul Ortodoxiei unor astfel de oameni. El aduce argumente despre teologia ortodoxă, fiind el însuși foarte legat de problemele de a prezenta Ortodoxia oamenilor care erau departe de ea. Astfel, constatăm că scrierile sale sunt în realitate mult mai puțin inspiratoare decât cele ale arhiepiscopului Ioan, despre care vom vorbi acum.
3. Echilibrat între extreme
Lucrările teologice ale arhiepiscopului Ioan sunt foarte multe la număr. Noi nu le-am găsit încă pe toate deoarece ele nu sunt adunate într-un singur loc. Ele se află în reviste vechi, de obicei reviste bisericești care au avut un tiraj foarte mic și acum au fost aproape toate pierdute. Unele sunt din vechile periodice bisericești din anii ’1920 și ’1930 din Iugoslavia; altele sunt din propriile sale periodice din China și America. Noi am găsit un articol lung din pură întâmplare – desigur, l-am găsit cu darul lui Dumnezeu – care a fost tipărit în Varșovia în 1930, și din care au rămas probabil foarte puține exemplare. Multe dintre scrierile sale sunt articole foarte mici – predici care sunt foarte profunde – dar el are câteva articole mai lungi – de 20-30-40 pagini – care sunt foarte importante. El a scris împotriva ereziei lui Bulgakov și sofiologiei; a scris despre Maica Domnului într-un tratat pe care îl traducem pentru un nou număr din Cuvântul Ortodox; a scris şi despre Sfânta Rusia, noii mucenici, Biserica ca Trup al lui Hristos, însemnătatea diasporei ruse (adică, rușii în exil), monarhia ortodoxă și alte câteva asemenea subiecte.
Din scrierile sale teologice, vedem că arhiepiscopul Ioan este cu totul diferit de mitropolitul Antonie. Caracteristica principală pe care o putem sublinia în scrierile sale teologice este libertatea. El este cu totul cufundat în tradiția ortodoxă și este el însuși un izvor de adevărată teologie ortodoxă. El nu are nici un fel de influențe străine sau vreun accent excesiv pe o parte a tradiţiei din cauza vreunei controverse. Aceasta îl face pe el deosebit de valoros ca autoritate în privinţa unui lucru care este foarte mult discutat în limba engleză astăzi: așa-numita influență apuseană asupra teologiei ortodoxe în ultimii 700 ani. Într-un articol pe care l-a scris despre iconografie, de exemplu, el subliniază adevăratul stil iconografic ortodox, dar totodată nu este prea supărat de icoanele în stil apusean atâta vreme cât ele se află în anumite hotare și au fost binecuvântate să fie în Biserică.
El a scris și despre o întrebare: „Pentru ce S-a rugat Hristos în grădina Ghetsimani ?” Aici vedem că el era foarte cunoscător în tratarea unui subiect care la acea vreme era destul de controversat. Devenise controversat deoarece învăţătorul său, mitropolitul Antonie – opunându-se faţă de ceea ce el numea interpretarea scolastică a „plății făcute unui Dumnezeu mânios” – a mers el însuși puțin prea departe în direcția opusă, şi drept urmare a pus un accent prea mare pe însemnătatea rugăciunii lui Iisus Hristos în grădina Ghetsimani, ca și cum aceasta era cea mai importantă parte a mântuirii noastre; şi Crucea era întrucâtva subestimată. Aceasta se întâmplă adeseori când cineva este implicat în polemică, adică în argumente cu alți teologi. Unii cad peste bord pe o parte puțin prea mult, şi pentru a contracara asta, uneori cineva merge puțin prea departe de cealaltă parte.
Însă arhiepiscopul Ioan a fost foarte echilibrat în acest sens, ceea ce arată cât de sănătoasă era perspectiva lui și cum nu a alunecat în nici un fel de extreme. El a preluat cea mai bună parte a învățăturii mitropolitului Antonie pe această temă – despre iubirea plină de compasiune a lui Iisus Hristos pentru întreaga omenire – și totodată a îndreptat unele greșeli pe care mitropolitul Antonie le făcuse în articolul său. De exemplu, mitropolitul Antonie spunea că era nedemn de noi a crede că Iisus Hristos ar trebui să Se teamă de suferințele Sale viitoare, în timp ce, în realitate, majoritatea Sfinților Părinți vorbesc tocmai despre acest lucru: că aceasta vădește firea omenească a lui Iisus Hristos, că El Se temea de suferințele viitoare. Deci arhiepiscopul Ioan a îndreptat aceasta şi a dat de asemenea cea mai bună parte a învățăturii mitropolitului Antonie despre iubirea plină de compasiune. Oamenii vorbeau încoace şi încolo, unii apărând un punct de vedere, alții apărându-l pe celălalt – iar arhiepiscopul John l-a dezbătut fără a face câtuşi de puţin o controversă din asta. De fapt, citind articolul lui nu ai putea ghici nicicând că a existat vreo controversă. Aceasta arată cât de echilibrat era el.
4. „Influența apuseană”
În acelaşi mod exista această chestiune a ,,influenţei apusene”, despre care mitropolitul Antonie a vorbit de asemenea foarte mult. Este foarte important pentru noi să înțelegem exact ce înseamnă aceasta, deoarece este adevărat că, vreme de câteva sute de ani în Biserica Ortodoxă, au existat împrumuturi din Apus, de la romano-catolici, în scrierile teologice. Unii oameni vorbesc puțin prea mult despre influența apuseană; cad peste bord și vor să arunce totul din ultimii 700 ani. Desigur, acest lucru este greșit. Dar la arhiepiscopul Ioan observăm că, așa cum era foarte echilibrat față de mitropolitul Antonie când unii protestau împotriva învățăturii sale, tot atât de echilibrat era cu privire la chestiunea influenței apusene.
Odată, noi înșine l-am întrebat pe arhiepiscopul Ioan despre chestiunea învățăturii mitropolitului Antonie, şi el a dat din mână spunând: „Nu este important”. Adică, această învățătură are părți foarte importante și, dacă există greșeli în ea, este ceva secundar, nu are importanță.
Mitropolitul Petru Movilă
Arhiepiscopul Ioan a avut aceeași atitudine față de altcineva care este o mare personalitate în teologia ortodoxă: mitropolitul Petru Movilă, care a trăit în secolul al XVII-lea, în același timp cu Sfântul Iov de Poceaev, în vestul Rusiei. Mitropolitul Petru a fost acuzat că se află sub o mare influență apuseană; şi unii vor chiar să-l dea afară cu totul, spunând că el nu este ortodox. Arhiepiscopul Ioan avea însă un mare respect față de el; și putem vedea în această atitudine ceva foarte important despre întreaga chestiune a influenței apusene.
Problema influenței apusene a intrat în Biserică după Sinodul de la Florența din 1439. Acela a fost momentul în care, din motive politice, teologii bizantini au mers în Apus și au capitulat; adică, ei au cedat învăţăturii romano-catolicilor şi au acceptat anumite lucruri care nu erau ortodoxe. Ei au semnat cu toţii unirea cu Roma – toți cu excepția marelui apărător al Ortodoxiei, Sfântul Marcu al Efesului. După aceasta a fost o perioadă foarte grea în Biserică.
Noi studiem acum, 500 ani mai târziu, aceste evenimente. Putem vedea desigur că această falsă unire a fost respinsă și că Biserica Ortodoxă nu a primit-o. Dar la acea vreme, și pentru destul de multă vreme după aceea – mai mult de 100 ani, problema unirii de la Florenţa a fost una foarte dificilă în Biserică. În Rusia, de îndată ce mitropolitul Isidor s-a întors și a spus: „Am semnat unirea”, l-au izgonit. El a venit la biserică și țarul însuși era acolo. ,,Ce ai făcut ?!”, a spus țarul. „Ați semnat unirea cu Roma ?”, și l-au băgat la închisoare și au refuzat categoric unirea. El a fost nevoit să se întoarcă în Apus, fugind prin Polonia, şi în cele din urmă a devenit cardinal în Biserica Romano-Catolică, un apostat de la Ortodoxie.
Pe de altă parte, Sfântul Marcu al Efesului a respins unirea, mai întâi în Apus și apoi în Grecia; şi când s-a întors, el a adunat în jurul lui oameni care erau de asemenea împotriva unirii. Apoi, după doar 15 ani de la Sinodul de la Florența, prin judecata lui Dumnezeu – foarte probabil tocmai pentru faptul că unirea fusese acceptată –, a căzut Constantinopolul. După aceea a fost un patriarh Ghenadie, ucenic al Sfântului Marcu al Efesului, care a respins unirea; dar a existat încă o mare confuzie în Biserica Greacă ceva vreme. Există o carte întreagă pe această temă de Timothy Ware (părintele Calist), intitulată Eustratios Argenti (Oxford, 1964), care dezbate atitudinea grecilor față de Roma chiar în aceste secole de după 1450. Noi vedem că a existat o mare confuzie în Grecia dacă catolicii erau parte a Bisericii sau nu. De multe ori episcopii ortodocși îi invitau pe franciscani şi iezuiţi să propovăduiască în bisericile lor. Romano-catolicii și ortodocșii aveau chiar slujbe în aceleași biserici, deși, în multe locuri din Grecia, ei au avut altarul într-un loc separat. În mod evident, ei nu prea au ştiut dacă acceptaseră sau nu unirea. Erau mulţi care se împotriveau cu ardoare, dar alții spuneau: „Ei bine, noi am semnat actele; toți au semnat, patriarhul a semnat, împăratul a semnat. Nu suntem obligați ?”
În Grecia, această problemă a fost mult mai gravă decât în Rusia, dar același lucru s-a întâmplat și în Rusia. În partea de vest a Rusiei au venit misionarii latini și au încercat să-i amăgească pe oameni să devină romano-catolici. De aici a început problema influenței apusene în Rusia.
Aceasta se întâmpla deja de 100 ani sau mai mult, când, la sfârșitul secolului al XVI-lea, latinii au făcut altă unire, de data aceasta în partea de vest a Rusiei: unirea de la Brest-Litovsk, împotriva căreia a luptat Sfântul Iov de Poceaev. În mod clar, ei înaintau pentru a prelua întregul Răsărit. Ei utilizau confuzia oamenilor din Grecia dacă erau uniţi sau nu – ei utilizau aceasta ca pe o oportunitate de a-şi instala propriii misionari, de a-și aşeza propriii episcopi în orașele grecești, și apoi de a prelua efectiv tot Răsăritul, începând cu Grecia și mergând până în Rusia.
Acestea erau nişte vremuri foarte critice pentru Ortodoxie. Marii Părinți știau că catolicii au greşit în dogma lor şi s-au îndepărtat de Biserică, și totuși exista această propagandă pentru a face parte din Biserica Latină, de parcă papa era încă căpetenia între episcopi. În același timp, în Apus avea loc ceea ce noi numim astăzi „Renașterea”: o întreagă mișcare de învățare care a fost în mare măsură o renaștere a ideilor păgâne antice. Întreaga semnificaţie a Renașterii poate fi rezumată probabil ca o continuare a mișcării scolastice anterioare în Apus. Adică, ea a fost caracterizată de o creștere a înțelepciunii lumești, a ceva ce nu este necesar pentru mântuirea sufletului. Acesta a fost momentul în care știința – învățarea despre natură – începea să aibă importanța pe care o are astăzi, când limba a fost studiată pentru prima oară, când s-au făcut traduceri, și când clasicii greci și latini antici au fost reînviaţi din uitare, fiind foarte puțin studiaţi în secolele anterioare după căderea Greciei şi Romei. Nivelul de învățare a crescut: oamenii au devenit mai conștienți de istoria lumii, de știință, și de înțelepciunea lumească în general.
Această înțelepciune lumească în sine nu are importanță; dar de îndată ce cineva intră în ea, dobândeşte o anumită atitudine a minții. Această atitudine nu este în sine ostilă mântuirii, dar trebuie s-o înțelegi în mod adecvat pentru a afla cum te poţi mântui dacă o ai. În realitate, în secolul al XX-lea, această mișcare de învățare apuseană a invadat acum întreaga lume. Oricine vine la Ortodoxie astăzi, cu posibila excepție a unor triburi de africani din Uganda și Kenya și așa mai departe, este interesat de această chestiune de a ști cum să-ți mântuieşti sufletul odată ce ai devenit înțelept lumeşte și sofisticat, știind despre istoria lumii, știință etc.
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 156/septembrie-octombrie 2024
PARTEA A II-A
5. Dând răspuns pentru credința noastră
În secolul al XVII-lea, atât în Rusia, cât și în Grecia educația ortodoxă era la un nivel foarte simplu. În acele vremuri erau oameni precum mitropolitul Petru Movilă care vedeau că, în această aşa-numită înţelepciune – această cunoaştere, această ,,educaţie la nivel de colegiu” – venită din Apus, exista un pericol foarte mare pentru Ortodoxie fiindcă ortodocşii de rând erau oameni foarte simpli.
Sfântul Apostol Petru ne spune în epistola sa că trebuie să fim pregătiți să avem un răspuns pentru cei care ne întreabă de credință. Însă se întâmplă ca un om simplu care crede că Ortodoxia este calea care i-a fost transmisă să nu poată avea un răspuns când o persoană foarte vicleană şi sofisticată vine la el şi îi pune tot felul de întrebări despre credinţă, şi nu neapărat cu intenţii rele.
Noi am avut chiar un exemplu în mica noastră discuție de ieri. Citim în viețile sfinților că un balaur a venit şi a început să ispitească un sfânt, precum pe Sfânta Marina şi Sfântul Ioan cel mult-pătimitor. Ce trebuie să credem despre asta ? Citeşte acest text oamenilor care trăiesc aici în Platina sau în San Francisco sau oriunde în lumea modernă, care nu sunt crescuți cu totul în duhul evlaviei ortodoxe, și ei vor avea tendința să râdă de tine. Încerci să dai o explicație: „Ei bine, existau cu adevărat balauri”, şi ei spun: ,,Oh, nu ne păcăleşti, tu inventezi lucruri. Aceasta-i superstiție. Vrei să spui că mai crezi cu adevărat asta ?” Ce le răspunzi ? Sau dacă vreunul din copiii tăi citește acasă viața unui sfânt și apoi merge la școală și vorbește despre ea, oamenii de acolo vor râde de ei. ,,Vrei să spui că citeşti aceste poveşti stupide ?” vor spune ei. ,,Balauri care scot foc pe gură ?”
În viețile sfinților, părul Sfintei Marina și barba Sfântului Ioan cel mult-pătimitor sunt de fapt pârlite de balaur cu focul care iese din gura sa. Cum trebuie să înțelegi asta ? Sfânta Marina era în închisoare; cum a trecut balaurul de paznic, cum a trecut prin ușa încuiată ? Ce se întâmplă ? În primul rând, există un astfel de lucru ca un balaur ? Dacă ești foarte simplu în credința ta, vei spune: „Ei bine, eu cred aceasta, fiindcă aşa mi-au transmis Sfinții Părinți”. Și ei vor spune: „Oh, da, dar trebuie să aduni scrierile Sfinților Părinți şi să le corectezi şi să arunci lucruri de genul ăsta”. Și, de fapt, dacă te uiți la Biserica Romano-Catolică de astăzi, vezi că ei exact asta fac. Ei nici măcar nu cred că Sfântul Nicolae sau Sfântul Gheorghe există; ei îi aruncă deoarece spun că aceasta este superstiție.
Prin urmare, odată cu venirea învățăturii apusene, există pericolul ca Ortodoxia să fie atât de simplă și primitivă încât să nu știe cum să răspundă pentru ea. Astfel va exista doar o mică insulă de oameni care vor spune pur și simplu: „Cred fiindcă așa a fost transmisă”; şi oamenii care au avut o educație apuseană nu vor putea crede. Deci, noi vedem că există o necesitate de a înţelege despre ce este vorba în această chestiune a învăţăturii apusene, ca să le putem răspunde cu propriile argumente şi să le spunem exact ce se întâmplă.
Moaștele nestricăcioase ale Sfântului Ioan Maximovici
La drept vorbind, noi avem argumente. Există cei care au citit viețile sfinților și le cred deoarece le-au transmis Sfinții Părinți, și care totodată au trecut prin facultate și înțeleg ce se întâmplă în mintea apuseană. De fapt, așa cum am spus, toți cei care sunt ortodocși astăzi au o minte apuseană. Este evident că nu a mai rămas nimeni, în afară poate de câțiva simpli săteni pe undeva, care au o mentalitate simplă. Majoritatea ortodocșilor de astăzi – fie în Grecia, în Uniunea Sovietică, în toate acele țări din spatele Cortinei de Fier, sau în Orientul Apropiat – au fost acum infectați de această învățătură apuseană, și prin urmare noi trebuie să avem un răspuns la acest nivel.
Aceasta este exact ceea ce s-a întâmplat în Rusia. Erau oameni foarte lucizi precum mitropolitul Petru Movilă care vedeau că noi nu le putem răspunde decât dacă învăţăm mai întâi ce ştiu ei. Când a devenit mitropolit al Kiev-ului, a văzut că în Kiev existau școli foarte simple – şcoli grecești slavone – care predau pur și simplu Tradiția așa cum fusese transmisă, fără a putea răspunde la întrebările oamenilor care erau învățați în ştiinţele apusene. De aceea, el a spus că trebuie să avem o școală latină. Oamenii au devenit brusc îngroziți și au spus: „Acest lucru este străin, acesta este în afara tradiției noastre”. Şi răspunsul lui a fost: „Nu, trebuie să învățăm ce știu ei ca să le putem răspunde”. Astfel, el a înfiinţat în mod deliberat o școală latină, şi vreme de un secol sau mai mult învăţătura teologică în Rusia a fost în mare parte în limba latină, cu toate cărțile în latină. Desigur, aici există pericole. Trebuie să poți distinge ce este adevărata Ortodoxie și unde s-au blocat latinii în propria lor învățătură. La acea vreme nu era chiar atât de rău precum este astăzi, fiindcă astăzi latinii au dispărut complet, pe când atunci ei păstrau încă destul de mult din ceea ce era înainte de schismă. Prin urmare, o persoană care are prudență și discernământ poate citi aceste texte și poate afla unde au dreptate sau unde greşesc şi să le folosească în mod just.
Au fost unele cazuri în care mitropolitul Petru a întrebuinţat expresii care veneau direct de la latini şi nu existau la Părinţii timpurii. În astfel de cazuri, însă, nu trebuie să ne supărăm prea tare. Tradiția ortodoxă este Tradiția Adevărului, și prin urmare această Tradiție însăși corectează eroarea atunci când o afirmaţie devine puţin cam mult, puţin cam pe alături. De exemplu, catehismul mitropolitului Petru Movilă a fost corectat ulterior de un teolog grec. După aceea a fost corectat încă mai mult în Rusia de mitropolitul Platon și, în cele din urmă, de Mitropolitul Filaret al Moscovei, marele ierarh care a fost chiar întâistătătorul care a abolit predarea teologiei în latină. Mitropolitul Filaret a trăit la începutul secolului al XIX-lea, deja două secole mai târziu. Până atunci, învățătura apuseană fusese asimilată deja, și astfel nu mai era necesar să existe totul în latină. Rușii aveau propriile cărți în limba rusă, nivelul de educație crescuse foarte mult, şi oamenii care mergeau la seminariile și academiile teologice ortodoxe ştiau exact la fel de mult despre toată această învățătură apuseană pe cât ştiau oamenii din Apus. Aşadar, venise vremea în care creștinii ortodocși din Rusia se puteau opri din a învăţa lucruri în latină și puteau începe să le înveţe în limba rusă.
Apoi aceasta a fost marea sarcină a Mitropolitului Filaret al Moscovei să spună: „A trecut vremea în care noi să depindem atât de mult de învăţătura apuseană în limba apuseană. Haideţi acum să avem totul în limba noastră, şi să ne asigurăm că o curăţim de tot ceea ce nu este tocmai corect”. În acest proces, anumite cuvinte – care în sine nu erau deosebit de rele, dar care nu erau precise potrivit vocabularului patristic – au fost scoase.
Astăzi, noi avem o situație în care Ortodoxia, trecând prin această învățătură apuseană, este capabilă să răspundă oamenilor din Apus pe propriul lor teren. Adică, noi suntem tot atât de sofisticaţi pe cât sunt ei; suntem tot atât de conştienţi de știința modernă și învățătura modernă; și nu vom fi în postura unui sătean simplu care pur și simplu nu știe ce să spună când cineva începe să critice balaurii.
Dimpotrivă, acum o persoană care citește istoriile despre balauri va şti să explice învăţătura patristică despre aceasta: cum se face că un diavol care este imaterial poate pârli o barbă. Noi ştim că, potrivit Sfântului Macarie cel Mare și altor Părinți, diavolul nu este cu totul imaterial. Numai Dumnezeu este imaterial; iar diavolii și îngerii au trupuri reale, chiar dacă că ele sunt mult mai fine decât trupurile noastre. Așa a fost, desigur, cu acei balauri care i-au torturat pe Sfânta Marina şi Sfântul Ioan cel mult-pătimitor. Nu erau fiare, ci erau diavoli care luau [diverse] chipuri pentru a-i înspăimânta pe asceți. Știm că aşa au stat lucrurile din diverse motive, mai ales fiindcă atunci când sfântul îşi făcea semnul crucii sau se ruga, balaurul dispărea. Este evident că aceasta era o apariție a diavolilor.
Există alte cazuri, precum balaurul Sfântului Gheorghe, în care se pare că a fost implicat un dragon adevărat, un fel de fiară adevărată. Astfel de fiare au existat; de fapt există consemnări ale existenţei lor. Chiar recent – în urmă cu 30 ani în Monterey – unul a fost târât pe plajă: o fiară foarte neobișnuită care seamănă cu ceea ce am numi un „monstru marin”. Deci, aceasta este o altă afacere, când există fiare reale care nu dispar când faci semnul crucii și când chiar le târăști trupurile pe străzi așa cum a făcut Sfântul Gheorghe.
Există multe alte aspecte în care trebuie să știm cum să tâlcuim ceea ce ne-a fost transmis de Sfinții Părinți. Cunoscând ce cred oamenii sofisticați din Apus, putem face acest lucru. Aceasta a fost poziția reală a mitropolitului Petru Movilă, care, în ciuda unor expresii care mai târziu au fost corectate și nu au fost acceptate, este în general un foarte mare Părinte. El ne-a transmis Ortodoxia, și a ajutat Ortodoxia să se apere împotriva ereticilor care încercau să ne ia Ortodoxia și s-o aşeze în totalitate sub influenţa Apusului latin şi înţelepciunii lumești. Datorită unuia ca mitropolitul Petru Movilă, noi putem astăzi să luptăm împotriva acestor apuseni pe propriul lor teren.
6. Izvoare străine pentru mântuirea sufletelor
De asemenea, vedem această chestiune a așa-zisei influențe apusene într-un număr de cărți care au fost adaptate de Părinții Răsăriteni, greci și ruși, din izvoare apusene. De exemplu, la 150 ani după Petru Movilă, îl avem în Grecia pe marele Părinte, Sfântul Nicodim din Sfântul Munte[1], care a luat câteva cărţi direct din Apus, mai cu seamă una intitulată Războiul nevăzut. Unii critică încă acest lucru şi spun: ,,De ce trebuie să luați cărți din Apus când avem propriile noastre cărți din Răsărit ?” Deci trebuie să înţelegem semnificaţia acestui fapt. Este puțin diferită de chestiunea lui Petru Movilă, fiindcă Sfântul Nicodim lua ceva în mod direct pentru scopuri duhovniceşti. Motivul pentru aceasta era că Sfântul Nicodim era preocupat mai cu seamă cum să prezinte Tradiția și spiritualitatea ortodoxă oamenilor care se îndepărtaseră deja de tradiția străveche a evlaviei. Ei pierdeau deja savoarea Ortodoxiei. Unei persoane care nu este foarte conștientă de limbajul duhovnicesc ortodox sau de viața duhovnicească, nu poți să-i dai pur și simplu Scara Sfântului Ioan. Noi cunoaștem oameni care o iau în mână, o citesc şi spun: „Oh, asta este pentru monahi. Este prea avansată. Nu pot înțelege asta”. Prin urmare, trebuie să existe pentru ei ceva mai la nivelul lor, mai mult „ABC”. Ei au fost deja corupţi de învățătura apuseană, așa că trebuie să le oferi ceva puțin mai primitiv.
Astfel, Sfântul Nicodim a luat din Apus tocmai o astfel de carte ca Războiul nevăzut, care în general nu este o carte rea, și a corectat-o ulterior, aruncând tot ceea ce era latin şi introducând lucruri care erau ortodoxe. Mai târziu, Episcopul Teofan Zăvorâtul din Rusia a făcut încă mai mult pentru a prezenta această carte ca o carte excelentă de călăuzire duhovnicească, mai ales la un nivel mai primitiv. Acest tip de carte nu a apărut în vremuri străvechi fiindcă oamenii din vremurile străvechi nu erau corupţi precum suntem noi astăzi. O carte ca Războiul nevăzut este o carte pentru noi astăzi, care suntem corupţi. Noi trebuie să ne întoarcem la izvoarele noastre, şi această carte ne ajută tocmai să ne întoarcem la ele. Aceasta, în plus, ajută la a oferi o imagine mai echilibrată întregii chestiuni a influențelor apusene.
Un caz asemănător a avut loc când Sfântul Macarie de Corint, un prieten al Sfântului Nicodim, a scris o carte despre împărtășania deasă. La acea vreme, atât în Grecia, cât și în Rusia, din nepăsare faţă de viaţa duhovnicească, fusese introdus obiceiul de a primi împărtășanie foarte rar, adică, o dată pe an sau un alt fel de minim. Desigur, acest lucru nu era foarte bun; era un minim de viaţă duhovnicească. Noi ştim că toți Sfinții noștri Părinți au încurajat întotdeauna primirea sfintei împărtășanii mai des decât atât. Aceasta nu înseamnă neapărat tot timpul sau în fiecare zi, ci mai des decât o dată pe an. De fapt, deși depinde de fiecare părinte duhovnicesc cât de des este binecuvântat cineva să primească sfânta împărtășanie, este cu siguranță adevărat că orice preot din zilele noastre care este preocupat de încurajarea vieții duhovniceşti va încuraja oamenii să primească împărtășania la toate praznicile mari şi de câteva ori în timpul posturilor, adică, destul de des.
S-a întâmplat ca toată această idee de împărtășanie deasă să apară în Apus. În 1640, aproximativ, un bărbat din Franța pe nume Ardenon a scris o carte intitulată Despre împărtăşania deasă, care prezintă scrierile Sfinților Părinți pe această temă. În general, nu este o carte rea. Probabil există unele lucruri în ea care sunt spiritualitate pur catolică, dar există destul de multe capitole care sunt doar citate din Sfinții Părinți despre primirea sfintei împărtășanii.
Ieromonahul Serafim Rose, un fiu duhovnicesc loial al Sfântului Ioan
Cam în aceeași perioadă, în Spania, cineva pe nume Miguel De Molinos a scris de asemenea despre împărtășania deasă. Este foarte probabil, deși nu putem dovedi chiar acum, că Sfântul Macarie a citit una dintre aceste cărţi sau pe amândouă, şi chiar a tradus capitole întregi din ele pentru propria sa carte. Însă, nu trebuie să ne supărăm că el ar fi putut prelua o practică duhovnicească apuseană, dacă înţelegem că Sfântul Macarie a adaptat din Apus ceva ce poate fi important pentru noi în starea noastră coruptă; prin urmare, nu este nimic greşit în toate acestea. De fapt, aceasta este ceea ce putem numi o adevărată înțelepciune teologică: când cineva nu se teme de ceva străin doar pentru că este străin. Se poate lua ceva străin, având o înțelepciune mai înaltă pe care o dă Biserica, și să se adapteze ceea ce este de folos și să se arunce ceea ce nu este de folos.
Acest tip de înțelepciune teologică este tocmai ceea ce găsim la Arhiepiscopul Ioan. Arhiepiscopul Ioan nu a avut nici o prejudecată față de izvoarele apusene. El era în Tradiţia desăvârşită a Ortodoxiei, şi în Tradiţia desăvârşită a celor care adaptau de oriunde ar fi putut găsi izvoare de folos duhovnicesc. Aşadar, el îi cinstea deopotrivă pe mitropolitul Petru Movilă şi mitropolitul Antonie Hrapoviţki. Dacă aceşti doi ierarhi par să se contrazică în unele puncte, înțelepciunea teologică mai înaltă poate descoperi unde sunt ei de fapt într-un acord mai profund; și nu trebuie să te superi de aceste diferențe mai mici, legate de faptul că ești pro-Apus sau anti-Apus. La sfârşit, cineva devine în unele privințe pro-Apus. De fapt, în articolul său despre iconografie, arhiepiscopul Ioan spune că, în acele secole în care influența apuseană venea în Răsărit, erau multe aspecte în care ea era rea, dar şi multe aspecte în care ea era un lucru bun. Aceasta, desigur, vine din ideea de a învăța pentru a ști ce se întâmplă în Apus, pentru a combate ideile apusene la propriul lor nivel, și chiar de a adapta unele cărți duhovniceşti pentru uzul Ortodoxiei. Haideţi să ne amintim încă o dată că astăzi ne aflăm într-o situație în care oricine este ortodox este cufundat cu totul în această lume apuseană, [în] această înțelegere apuseană; și de aceea ar fi mai bine să știm cum să luăm înțelepciunea din ea, ce să acceptăm și ce să respingem.
Gestul pe care l-a făcut cu mâinile arhiepiscopul Ioan – ca şi cum ar spune: ,,nu are importanţă” – poate fi aplicat, de exemplu, pentru utilizarea de către mitropolitul Petru Movilă a cuvântului „transsubstanțiere”. Se întâmplă că acest cuvânt este legat de teologia lui Toma d’Aquino cu privire la substanţă şi accidente şi aşa mai departe. Noi nu acceptăm acea învățătură, este prea filozofică pentru noi; și drept urmare nu trebuie să folosim acel cuvânt. Puteți folosi cuvântul fără a trebui să acceptați întreaga filozofie a lui Toma d’Aquino; dar este mai bine să folosim alte cuvinte, poate cuvinte precum transformare sau trans-elementare etc. Cu toate acestea, nu trebuie să ne supărăm din cauza folosirii acelui cuvânt: putem folosi orice promovează evlavia în aceste izvoare apusene, şi să nu ne supărăm pentru aceasta.
7. Peste nivelul de luptă
Lucrul important pe care îl învățăm din scrierile arhiepiscopului Ioan este să stai deasupra nivelului de luptă în teologie. Dacă iei vreo scriere a arhiepiscopului Ioan, fie o predică sau un articol lung, vezi că nu există absolut nici o controversă. Chiar atunci când „se luptă” cu cineva ca Bulgakov, și trebuie să arate unde îi citează greșit pe Părinți și unde învățătura lui nu este ortodoxă – nici măcar acolo nu ai impresia că se luptă, ca teologii noștri academici. Dimpotrivă, este foarte calm. Există o anumită învățătură a Părinților – el o prezintă; şi acolo unde Bulgakov se îndepărtează, el o arată: „Acest lucru nu este corect, aici a citat greșit”.
Bulgakov era cunoscut ca fiind cel mai patristic dintre toți acești eretici actuali ai școlii de la Paris[2], ca unul care-i cita în mod constant pe Părinți. Majoritatea oamenilor nu-i cunosc prea bine pe Părinți, și de aceea sunt foarte impresionați când, de exemplu, Bulgakov citează o învăţătură despre Maica Domnului. Bulgakov nu spune exact ce spun latinii – că există o concepție imaculată –, dar spune că Maica Domnului este fără păcat. Potrivit tradiției ortodoxe, noi nu spunem că Maica Domnului este fără păcat. Spunem că ea nu a căzut în păcat, ci că a avut păcatul originar, păcatul strămoșesc, și de asemenea că a avut păcătoşenia în cugetul ei. Fără îndoială, ea a fost supusă acelorași păcate în general la care este supus tot trupul, cu excepţia Domnului nostru Iisus Hristos; dar ea nu a căzut în păcat. Bulgakov însă nu a înțeles o astfel de distincție când a vorbit despre lipsa de păcat a Maicii Domnului; și a citat 50 texte din slujbele dumnezeiești și din scrierile Sfinților Părinți despre această chestiune a lipsei de păcat a Maicii Domnului.
Arhiepiscopul Ioan, fiind un teolog foarte competent, a examinat toate aceste 50 texte, și a arătat că nici măcar unul dintre ele nu spune ceea ce Bulgakov pretinde că spune. Fie Bulgakov scotea un text din context și restul pasajului din Sfântul Părinte spune exact contrariul, fie îl făcea să spună mai mult decât se presupunea că spune. În general, Bulgakov pur și simplu nu a înțeles cum să-i citească pe Sfinții Părinți, și încerca să-i silească să spună ceea ce vroia el ca ei să spună. Arhiepiscopul Ioan a trebuit să arate că în fiecare caz nu era adevărat – că acești Sfinți Părinți nu au spus ceea ce Bulgakov credea că spun.
Aici vedem marea libertate a lucrărilor teologice ale arhiepiscopului Ioan: cum era mai presus de luptele mărunte. Unora care merg la școli academice le place foarte mult să „demonstreze” că altcineva este departe și astfel „triumfează”. Este ca o lupta studentului. Arhiepiscopul Ioan era mai presus de aceasta, arătând cu calm şi limpede care este adevărata învățătură a Bisericii, și fără a se entuziasma asupra punctelor mici. Această libertate a spiritului său teologic este foarte importantă pentru noi.
Există o istorisire interesantă, pe care am auzit-o de la un preot din San Francisco, care arată cât de liber era arhiepiscopul Ioan în spiritul său teologic, cum era mai presus de micile detalii; cum, chiar când era vorba de mici detalii care în sine erau foarte bune, el era deasupra lor.
Istoria s-a petrecut într-un an în Shanghai, când catehismul şi școala rusă se încheiau pe acel an. În astfel de școli ortodoxe rusești, ei aveau obiceiul examenelor orale. În loc de a scrie doar răspunsurile la întrebări, elevii trebuiau să se ridice și să dea un răspuns oral, care arăta profesorului cât de bine se puteau exprima, cât de politicoși erau, cât de cuviincioşi, şi așa mai departe. De asemenea, examinatorul – care este de obicei șeful școlii (în acest caz arhiepiscopul Ioan) – vedea cât de bine predase profesorul elevilor. La acest examen oral particular, o fată s-a ridicat și a rostit partea despre Vechiul Testament din catehism. Exista o parte unde se spunea: „Spuneţi proorocii mari şi proorocii mici ai Vechiului Testament”. Știm desigur că pentru scopuri practice, în aceste catehisme moderne, proorocii sunt împărțiți în cei care au scris cărți aparte cu profeții importante în ele și cei care au scris cărți foarte mici în care profețiile nu sunt atât de izbitoare. Este o distincție evidentă, și este un ajutor pentru a învăța. Puteți reține mai bine numele dacă învăţați că există 12 prooroci mici, şi așa mai departe. Însă în mod evident, la Dumnezeu acest lucru nu este atât de important. Astfel, pe când fata a început să rostească numele celor 12 prooroci mici, exact așa cum le memorase, pe neaşteptate arhiepiscopul Ioan spune: „Nu există un astfel de lucru ca prooroc mic !” Bineînțeles, biata fată s-a tulburat şi profesorul a fost jignit fiindcă el îi învățase totul despre proorocii mici şi proorocii mari.
De ce a spus arhiepiscopul Ioan așa ceva, de ce a negat ceea ce toată lumea învățase ? Fiindcă el se gândea înainte de toate cum este la Dumnezeu. La Dumnezeu, desigur, nu există prooroci mici. Oricine este profet vede viitorul; el este în mod evident o persoană dumnezeiască, un sfânt. Este adevărat că sunt unii care au proorocit mai puțin și alții care au proorocit mai mult, dar la Dumnezeu toți sunt mari, toți sunt însemnaţi.
Această istorie arată că vlădica Ioan era mai presus de a clasifica lucrurile în categorii – deși el a acceptat faptul că înveți care sunt mici şi care sunt mari. Şi încă o dată arată echilibrul său, sobrietatea și libertatea lui – și faptul că pentru el învățătura Bisericii era în primul rând ceea ce citim în condacul Sfinților Părinți: ceva „țesut din teologia de sus”. Ea vine de la Dumnezeu; ea are o mireasmă aparte; nu este pur și simplu ceea ce citești în cărți. Ce citești în cărți te ajută; este bine să înveți. Dar trebuie să ne amintim că mai presus de aceasta este teologia care vine de sus, de la Dumnezeu.
Acesta este ceea ce face ca arhiepiscopul Ioan să fie atât de însufleţitor pentru noi astăzi, și chiar un exemplu pentru noi de a nu ne implica în lucruri mărunte, în mici controverse, ci de a ne aminti că teologia este ceva care vine de sus, de la Dumnezeu. El însuși, fiind prezent în fiecare zi la slujbele dumnezeieşti, întrebuinţa mai presus de toate acest izvor când a dat teologia. Probabil mai mult decât orice alt teolog al timpurilor moderne, el citează slujbele Bisericii, deoarece pentru el teologia nu era doar o chestiune de a citi cărți și de a scrie lucruri, ci era înainte de toate o chestiune de a absorbi învățătura Bisericii din slujbe. Și iată de ce atitudinea de controversă, de polemică este absentă în scrierile sale, chiar atunci când demonstrează ce este corect și ce este greșit.
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 157/noiembrie-decembrie 2024
[1] Sfântul Nicodim Aghioritul († 1809).
[2] Despre şcoala de la Paris, a se vedea Ecumenismul – calea către pierzare, de Ludmilla Perepiolkina, 12. Şcoala pariziană de ,,Ortodoxie” – un laborator de învăţături false şi erezii.
