Lumea lui Cucu-Bau (I)

Lumea lui Cucu-Bau (I)

de Neil Postman

Neil Postman (1931-2003) a fost unul dintre cei mai remarcabili critici culturali şi teoreticieni ai educaţiei şi comunicării din America. El a evitat tehnologia digitală, inclusiv computerele personale şi dispozitivele mobile, şi a fost critic privind utilizarea computerelor în şcoli. A predat timp de mai mult de 40 ani la New York University, unde a înfiinţat faimosul program de studii în ecologie media.

El este binecunoscut pentru cele 20 cărţi despre tehnologie şi educaţie, precum: Predarea ca activitate subversivă (1970), Dispariţia copilăriei (1982), Distracţia care ne omoară (1985), Obiecţii conştiente (1988), Tehnopolis: Cedarea culturii tehnologiei (1992), Sfârşitul educaţiei: redefinirea valorii şcolii (1995). A scris de asemenea peste 200 articole în publicaţii academice şi populare inclusiv The New York Time Magazine, The Washington Post, Time, Harper’s Magazine, Los Angeles Times, Harvard Educational Review, Stern şi Le Monde.

Eseul de mai jos face parte din Distracţia care ne omoară (1985), care rămâne cea mai citită şi cea mai influentă carte a sa, fiind tradusă în peste 12 limbi. Sublinierile din text aparţin redacţiei.

* * *

Către anii de mijloc ai secolului al XIX-lea, şi-au făcut apariţia două idei a căror convergenţă a oferit Americii de secol XX o nouă metaforă a discursului public. Conlucrarea lor a copleşit Epoca Expoziţiunii[1] şi a pus bazele Epocii Showbizului. Una dintre cele două idei era destul de nouă, însă cealaltă era la fel de veche ca picturile rupestre de la Altamira. Ideea nouă a fost că transportul şi comunicarea pot fi separate una de alta, că spaţiul nu reprezintă un obstacol inevitabil în calea circulaţiei informaţiei.

Americanii anilor ’1800 erau foarte preocupaţi de problema cuceririi spaţiului. La jumătatea secolului al XIX-lea graniţa se lărgise până la Oceanul Pacific, iar sistemul feroviar rudimentar, iniţiat în anii ’1830, începuse să transporte oameni şi mărfuri de-a lungul continentului. Însă, până în anii ’1840, informaţia nu putea circula cu o viteză mai mare decât a omului care o transporta; mai exact, nu putea depăşi viteza de deplasare a trenului, ceea ce însemna şi mai exact o viteză de circa 56 km/h. În faţa unei asemenea limitări, dezvoltarea comunităţii naţionale americane era îngreunată. America anilor ’1840 era încă un mozaic de regiuni, fiecare conversând în modurile ei proprii şi urmărindu-şi propriile interese. Conversaţia la nivel continental nu era încă posibilă.

Soluţia acestor probleme a fost, aşa cum orice elev obişnuia să ştie, electricitatea. Deloc surprinzător, cel care a găsit o metodă practică de a folosi electricitatea în scopul comunicării şi a eliminat astfel definitiv problema spaţiului a fost un american. Mă refer bineînţeles la Samuel Finley Breese Morse[2], primul american care a cucerit cu adevărat spaţiul. Telegraful lui a spulberat graniţele statale, a nimicit regiunile şi, înfăşurând întregul continent într-o reţea informaţională, a creat posibilitatea unui discurs american unificat.

Însă acest lucru a avut un preţ considerabil. Pentru că telegrafia a făcut ceva ce Morse nu a prevăzut atunci când a profeţit că aceasta va transforma ,,întreaga ţară într-un cartier”. Ea a distrus definiţia predominantă a informaţiei şi, făcând acest lucru, a dat un nou sens discursului public. Printre puţinii care au înţeles această consecinţă a fost Henry David Thoreau, care scria în Walden: ,,Ne grăbim foarte tare să construim un telegraf magnetic din Maine în Texas; dar este posibil ca Maine şi Texas să nu aibă nimic important să-şi comunice. […] Suntem nerăbdători să săpăm un tunel pe sub Oceanul Atlantic şi să aducem Lumea Veche cu câteva săptămâni mai aproape de Lumea Nouă; dar poate că primele noutăţi care vor ajunge la marea şi clăpăuga ureche americană vor fi despre prinţesa Adelaida, care este bolnavă de tuse măgărească”[3].

După cum s-a dovedit, Thoreau a avut perfectă dreptate. El a înţeles că telegraful îşi va crea propria definiţie a discursului; că nu doar va permite, ci chiar va insista asupra unei conversaţii între Maine şi Texas; şi că va impune un conţinut al acestei conversaţii diferit de cel cu care era obişnuit Omul Tipografic.

Telegraful a dus un atac întreit asupra definiţiei tipografice a discursului, promovând pe scară largă irelevanţa, impotenţa şi incoerenţa. Aceşti demoni ai discursului au fost stârniţi de faptul că telegrafia a oferit o formă de legitimitate ideii de informaţie ruptă din context; adică ideii că valoarea informaţiei nu trebuie să fie asociată cu rolul pe care l-ar juca în decizia şi acţiunea socială sau politică, ci numai cu gradul de noutate, interes şi curiozitate. Telegraful a transformat informaţia într-o marfă, într-un ’lucru’ ce poate fi cumpărat şi vândut indiferent de utilizarea sau de sensul său.

Însă nu a făcut asta de unul singur. În lipsa parteneriatului dintre telegraf şi presă, potenţialul telegrafului de a transforma informaţia în marfă poate nu ar fi fost niciodată împlinit. Ziarul de un penny, apărut chiar înaintea telegrafiei, în anii ’1830, începuse deja procesul de promovare a irelevanţei la statutul de ştire. Ziare precum New York Sun al lui Benjamin Day, sau New York Herald al lui James Bennett, s-au îndepărtat de tradiţia ştirilor ca opinii politice argumentate (chiar dacă părtinitoare) sau informaţii comerciale de importanţă majoră şi şi-au umplut paginile cu relatări ale evenimentelor senzaţionale, legate în mare parte de infracţiuni şi sex. Aceste ’ştiri de interes uman’ jucau un rol minor în modelarea deciziilor şi acţiunilor cititorilor, erau locale – despre oameni şi locuri familiare –, şi nu erau întotdeauna legate de prezent. Poveştile ’de interes uman’ din ziarele de un penny aveau o calitate atemporală: puterea lor de atracţie rezida mai mult în transcendenţă decât în actualitate. Însă nu toate ziarele prezentau acest tip de conţinut. În cea mai mare parte, informaţia pe care o furnizau nu era numai locală, ci şi foarte funcţională – legată de probleme şi decizii pe care cititorii trebuiau să le ia în considerare pentru a-şi gestiona treburile personale şi comunitare.

Telegraful a schimbat totul cu o viteză uluitoare. La câteva luni de la prima demonstraţie publică a lui Morse, localul şi atemporalul îşi pierduseră poziţia centrală din ziare, fiind eclipsate de strălucirea orbitoare a distanţei şi a vitezei. De fapt, prima utilizare cunoscută a telegrafului de către un ziar a avut loc la numai o zi după demonstraţia istorică a funcţionării telegrafiei. Folosind însăşi linia telegrafică de la Washington la Baltimore construită de Morse, The Baltimore Patriot le-a oferit cititorilor informaţii despre măsurile luate de Camera Reprezentanţilor cu privire la chestiunea din Oregon[4]. Ziarul şi-a încheiat reportajul cu următoarea menţiune: ,,Suntem astfel capabili să oferim cititorilor noştri informaţii despre evenimente petrecute la Washington până în ora 2. Aceasta este cu adevărat anihilarea spaţiului”[5].

Telegraful Morse (1837)

Pentru scurt timp, problemele practice (în mare parte, legate de raritatea liniilor telegrafice) au păstrat ceva din vechea definiţie a ştirilor ca informaţii funcţionale. Însă editorii vizionari au intuit repede dincotro bate vântul şi şi-au investit toate resursele în cablarea continentului. William Swain, proprietarul ziarului Philadelphia Public Ledger, nu doar că a investit masiv în Compania Telegrafului Magnetic, prima corporaţie comercială telegrafică, dar a şi devenit preşedintele ei în 1850.

Nu a mai trecut mult timp şi veniturile ziarelor au ajuns să depindă nu atât de calitatea sau de utilitatea ştirilor, ci de cantitatea lor, de distanţa de la care soseau şi de viteza cu care erau transmise. James Bennett de la The New York Herald se lăuda că în prima săptămână a anului 1848 ziarul său conţinea 79.000 cuvinte transmise telegrafic[6], dar despre relevanţa acestui lucru pentru cititorii săi nu menţiona nimic. La numai 4 ani după ce Morse deschisese prima linie telegrafică, pe 24 mai 1844, s-a înfiinţat agenţia de ştiri Associated Press şi, odată cu ea, ştirile de nicăieri, adresate nimănui în mod special, au început să străbată naţiunea. Războaiele, crimele, accidentele, incendiile şi inundaţiile – în mare parte, echivalentul social şi politic al tusei măgăreşti a prinţesei Adelaida – au devenit conţinutul a ceea ce oamenii numeau ,,ştirile zilei”.

Aşa cum intuise Thoreau, telegrafia a făcut relevanţa irelevantă. Fluxul abundent de informaţii avea foarte puţine sau chiar nimic în comun cu cei cărora li se adresa, adică cu orice context social sau intelectual în care aceştia îşi duceau viaţa. Cuvintele celebre ale lui Coleridge – ,,apă peste tot şi nici un strop de băut” – ar putea servi ca metaforă a mediului informaţiei decontextualizate: într-o mare de informaţie, doar o mică parte este şi folositoare. Un om din Maine poate sta de vorbă cu un om din Texas, dar nu despre ceva ce oricare dintre ei cunoaşte bine sau despre ceva ce îi preocupă într-adevăr. Telegraful a transformat întreaga ţară ,,într-un cartier”, însă este un cartier dubios, populat cu străini care nu ştiu nimic unul despre altul, cu excepţia unor banalităţi.

De vreme ce şi noi trăim astăzi într-un asemenea cartier (numit uneori şi ,,sat global”), putem înţelege ce înseamnă informaţia ruptă de context punându-ne următoarea întrebare: cât de des ni se întâmplă ca informaţia livrată de radio, televizor sau ziar într-o dimineaţă să ne schimbe planurile pentru ziua respectivă sau să ne ofere o perspectivă nouă asupra unei probleme pe care trebuie să o rezolvăm ? Pentru cei mai mulţi dintre noi, buletinul meteo are uneori asemenea consecinţe; pentru investitori, ştirile cu privire la bursă; poate şi o ştire legată de o crimă ar prezenta interes, dacă, din întâmplare, crima ar avea loc în apropiere de locuinţa noastră sau ar implica pe cineva cunoscut. Însă cea mai mare parte a ştirilor zilei este incertă, constând în informaţii care ne oferă subiecte de conversaţie, dar care nu pot declanşa vreo acţiune semnificativă. Acest lucru este principala moştenire a telegrafului: generând o supraabundenţă de informaţie irelevantă, el a afectat dramatic ceea ce am putea numi ,,raportul informaţie-acţiune”.

Şi în culturile orale, şi în cele tipografice, valoarea informaţiei derivă din posibilităţile de acţiune. Desigur, în orice mediu de comunicare, input-ul (lucrurile cu privire la care suntem informaţi) depăşeşte întotdeauna output-ul (posibilităţile de acţiune bazate pe informaţie). Însă situaţia creată de telegrafie şi exacerbată de tehnologiile mai recente a făcut ca relaţia dintre informaţie şi acţiune să devină deopotrivă abstractă şi îndepărtată. Pentru prima oară în istorie, oamenii s-au confruntat cu problema suprasaturaţiei informaţionale, ceea ce înseamnă că s-au confruntat, în acelaşi timp, cu problema unei puteri sociale şi politice reduse.

Puteţi înţelege ce înseamnă acest lucru punându-vă o serie de alte întrebări: Ce măsuri intenţionaţi să luaţi pentru a restrânge conflictul din Orientul Mijlociu ? Sau rata inflaţiei, a infracţiunii sau a şomajului ? Ce planuri aveţi pentru protejarea mediului înconjurător şi pentru reducerea riscului de război nuclear ? Ce plănuiţi să faceţi cu privire la NATO, OPEC, CIA, egalitatea de şanse şi tratamentul monstruos al bahai-lor din Iran ? Îmi voi lua libertatea de a răspunde în numele dvs.: nu plănuiţi absolut nimic. Desigur, puteţi vota pentru cineva care pretinde că are planuri şi puterea de a acţiona. Însă puteţi face asta numai o dată la 2 sau 4 ani, sacrificându-vă o oră din viaţă, iar acesta nu este nici pe departe un mijloc satisfăcător de a exprima o gamă atât de variată de opinii. Votul, am putea spune, este penultimul refugiu al impotenţilor politic. Ultimul refugiu este să răspundeţi sondajelor de opinie, pentru ca opinia dvs. să fie înecată într-un ocean de opinii similare şi transformată, cum altfel, într-o altă ştire. Şi astfel se naşte marele ciclu al impotenţei: ştirile smulg de la noi o varietate de opinii în privinţa cărora nu putem face nimic, în afară de a le transforma în ştiri noi, în privinţa cărora nu putem face nimic.

[1] Autorul numeşte Epoca Expoziţiunii acea perioadă de timp în care mintea americană s-a supus domniei tiparului. Expoziţiunea este un mod de gândire, o metodă de învăţare şi un mijloc de expresie. Aproape toate caracteristicile pe care le asociem cu discursul matur au fost amplificate de tipografie, care are cea mai puternică înclinaţie posibilă către expoziţiune: capacitate sofisticată de a gândi conceptual, deductiv şi secvenţial, valorizare considerabilă a raţiunii şi a ordinii, repulsie faţă de contradicţii, detaşare, obiectivitate şi îngăduinţă faţă de răspunsul amânat.

Către sfârşitul secolului al XIX-lea, Epoca Expoziţiunii a început să apună şi au început să se distingă semnele incipiente ale înlocuirii ei. Epoca Showbizului urma să-i ia locul.

[2] Samuel Finley Breese Morse (1791-1872), pictor şi inventator american. În anul 1837, el a realizat un aparat electromagnetic pentru telegrafie, brevetat în 1840, iar în anul 1838 a inventat alfabetul care-i poartă numele, folosit şi în prezent.

[3] Henry David Thoreau, Walden. Riverside Editions. Boston: Houghton Miffiin, 1957, p. 36.

[4] Controversă de la jumătatea secolului al XIX-lea cu privire la regiunea coastei pacifice de nord-vest a Statelor Unite ale Americii, revendicată din punct de vedere comercial şi teritorial de mai multe naţiuni.

[5] Alvin Fay Harlow, Old Wires and New Waves: The History of the Telegraph, Telephone and Wireless. New York: Appleton-Century, 1936, p. 100.

[6] Daniel Czitrom, Media and the American Mind: From Morse to McLuhan. Chapel Hill: University of North Carolina Press, 1982, p. 15-16.