Marturii despre Sfantul Ierarh Glicherie
Prefaţă I. Statornicia Sfântului Glicherie în credinţă II. Păstrarea credinţei adevărate în timpul prigoanei III. Legătura sufletească a creştinilor în timpul prigoanei IV. Ura sălbatică a celor de pe nou, precum şi a poliţailor, pe sfânt V. Dragostea creştinilor celor de demult pentru preotul lor VI. Minunea cu aparatulVII. Pentru vreo două pere VIII. Setea creştinilor după cuvântul Domnului IX. Sfântul Glicherie – icoană vie X. Chinuri mai grele şi minuni mai mari XI. Persecuţiile creştinilor din comuna Brusturi XII. Păţania unui copil de şcoală XIII. După furtună, iarăşi soare în Brusturi XIV. Rugăciune cu de-a forţa XV. Alte necazuri, alte suferinţe XVI. Altă jale şi tot mare XVII. Mort, îngropat şi spânzurat XVIII. O temelie de nădejde XIX. Minunea cu lemnul XX. Minunea cu ploaia XXI. Minunea cu cei trei călugări XXII. Iarăşi întristare, iarăşi suspinare XXIII. Rugăciunile şi sfatul bun al Sfântului Glicherie XXIV. Pe dânsul şi jivinele îl cunosc şi îl ascultă XXV. Minunea care s-a făcut în anul 1949 cu Varvara XXVI. Cum se sărbătoreşte ziua de duminică
Încă de la începutul lumii, multe suflete alese au dobândit raiul prin mărturisirea credinţei în Iisus Hristos Domnul, prin jertfe şi chinuri.
Suntem mulţumiţi că şi ţara noastră a fost binecuvântată cu astfel de suflete.
Cu toate că a fost subjugată de popoare păgâne, totuşi a avut noroc de un popor credincios, harnic şi stăpân pe el. Pe pământul ţării noastre au fost şi sunt mulţi oameni temători de Dumnezeu.
Munţii noştri s-au sfinţit din belşug de suflete alese ale sihaştrilor, pustnicilor şi ale mucenicilor.
Pădurile noastre au adăpostit multe mânăstiri şi biserici, unde prin altarele lor s-au plămădit mulţi sfinţi ierarhi, care prin suferinţe au mărturisit credinţa cea adevărată şi mulţi dintre ei n-au suferit putrejune.
Aceştia sunt pentru noi ca un roi de albine care ne îndulcesc cu rugăciunile lor cele neîncetate către Domnul.
Prin ei ne-a binecuvântat Dumnezeu şi pe noi şi ne-am apropiat mult de harul Său.
O asemenea albină de miere duhovnicească aducătoare, care a luptat toată viaţa sa pentru apărarea dreptei credinţe, suferind chinuri grele şi multe bătăi, a fost şi este şi Sfântul Ierarh Glicherie.
Datori suntem să-I mulţumim Domnului şi noi cei care l-am cunoscut şi ne-am învrednicit de a primi binecuvântarea lui cât a fost pe pământ, precum şi cei care nu l-au văzut, dar au ţinut şi ţin prin mărturisirea lui credinţa cea dreaptă (cea pe stil vechi), că aceasta este adevărată şi mântuitoare.
Nici o altă credinţă, fie ea născocită sau primită de la altcineva, decât cea rămasă de la Sfinţii Apostoli şi întărită de Sfinţii Dumnezeieştii Părinţi, insuflaţi de Duhul Sfânt la cele şapte Soboare Ecumenice, nu este mântuitoare.
Iar noi ştiind prea bine că suntem lăsaţi în lumea aceasta (fie mai mulţi sau mai puţini ani), pentru a ne mântui sufletul de veşnica muncă cea din iad, să luptăm din toate puterile noastre, să lăsăm orgoliile cele primite de la diavol şi să ţinem această credinţă dreaptă, pentru a ne învrednici de 
slava cea cerească. Zălog punem pe sfinţii noştri mucenici, pustnici, ierarhi români, care neîncetat se roagă pentru noi, căci ţinând această credinţă şi făcând faptele cele bune, cu siguranţă ne vom sălăşlui în sânul raiului, aproape de dumnezeiasca lumină a lui Hristos.
Şi mai rog pe bunul Dumnezeu ca toţi cei care vor citi aceste mărturisiri de credinţă, minuni, trăiri duhovniceşti petrecute în mare parte de Sfântul Ierarh Glicherie, care s-au scris aici păstrate din tată în fiu prin viu grai, să-i deschidă ochii minţii lui, să îmbrăţişeze cu drag această credinţă şi să se mântuiască.
Blagosloveşte, Sfinte Ierarhe Glicherie, pentru a scrie aici minunatele tale fapte şi trăiri duhovniceşti, precum şi alegerile tale cele vrednice de toată mărirea, care le-ai făcut pe pământ, când erai printre noi, când cu binecuvântarea lui Dumnezeu ai luat pe umerii tăi turma lui Hristos, care rămăsese fără păstor după anul 1924.
Minunile şi mărturiile care se vor scrie aici sunt în mare parte petrecute şi făcute de Sfântul Ierarh Glicherie.
Ele au fost povestite de Niculai Păstrăvanu, mai târziu Nectarie Păstrăvanu (1880-1955), fiind un stâlp neclintit al Bisericii de stil vechi din satul Poiana, comuna Brusturi, care mai apoi după moartea soţiei lui a lăsat toate în grija fiului său Gheorghe Păstrăvanu (fiind şi el tot aşa bine întărit în această credinţă) şi a plecat la Slătioara pentru a-i ajuta pe puţinii călugări în frunte cu Sfântul Ierarh Glicherie să ridice în acel colţişor de ţară (mai ferit de autorităţi) un sfânt lăcaş de cult pentru închinare.
Pentru că s-a zvonit prin popor după canonizarea Sfântului Ierarh Glicherie, cum că nu ar fi trupul lui sfinte moaşte, nepoţii părintelui Nectarie Păstrăvanu au adunat toate cele scrise de tatăl lor, le-au aşternut pe hârtie pentru ca să cunoască oricine că, cu adevărat, sunt sfinte moaşte, pentru că a meritat.
I. Statornicia Sfântului Glicherie în credinţă
După ce în ţara noastră s-a primit calendarul gregorian, mulţi dintre călugării aflaţi prin mânăstiri, care nu voiau să primească schimbarea, ieşeau şi se adăposteau pe unde puteau de frică să nu fie prinşi că erau bătuţi şi chinuiti, ca şi sfinţii cei din vechime care nu voiau să se închine la idoli. Astfel s-a întâmplat şi cu preotul Glicherie Tănase şi cu părintele David care, neprimind schimbarea, au ieşit din Mânăstirea Pocrov, ascunzându-se în munte la Râpa lui Coroi haiducul.
Obştea Mânăstirii Neamţ, 1920
Al treilea din dreapta jos, ieromonahul Glicherie
Schitul Pocrov, 1924
În mijloc, ieromonahul Glicherie Tănase, în dreapta sa ierodiaconul David Bidaşcu
Aici au dus o viaţă foarte grea îndurând mult frig şi foame. Ne povestea bunicul că dormeau pe frunze în acea mică peşteră, pentru că el şi cu alţi creştini din Vânători i-au vizitat de mai multe ori, ducându-le câte ceva de trebuinţă. Dar se temeau şi ei să meargă mai des, pentru a nu-i vedea cineva şi să anunţe autorităţile şi, Doamne fereşte, să fie prinşi părinţii şi arestaţi.
După 2 ani de stat în acea peşteră ascunşi, Sfântul Glicherie şi părintele David s-au gândit să-şi facă bani de drum şi să meargă la Sfântul Munte.
Au cosit toate fâneţele Schitului Sihla, au mai vândut din hainele primite, au reuşit astfel prin nişte creştini să-şi scoată paşapoarte şi au plecat.
Ajunşi acolo şi petrecând duhovniceşte, împreună cu ceilalţi sihaştri români, greci, bulgari un an întreg, Sfântul Glicherie a gândit că va fi bine să rămână acolo să se roage în linişte până la sfârşitul vieţii. Dar n-a fost să fie aşa.
Într-o duminică s-a întâmplat ca Sfântul Glicherie să meargă să slujească sfânta liturghie la biserica Schitului Adormirea Maicii Domnului, care era aşezată pe cel mai înalt munte al Athosului, unde au slujit împreună cu patriarhul Ierusalimului şi cu mitropolitul Sfântului Munte. După terminarea slujbei, prea sfinţitul patriarh a întrebat: care este părintele Glicherie din România ? Aceeaşi întrebare au pus-o şi prea sfinţitul mitropolit … Atunci, Sfântul Glicherie arătându-se, cei doi au zis cum că au avut vedenie pentru el, că va trebui urgent să se întoarcă în România, că printr-însul va păstra Domnul o ramură a dreptei credinţe.
Ne povestea bunicul întotdeauna plângând dialogul dintre el şi sfinţitul patriarh Damianos; s-a apropiat de mine, spunea Sfântul Glicherie, cu paşi repezi patriarhul şi mi-a zis: Precum ciobanului care i-a venit în turma sa de oi o haită de lupi, i-au risipit toate oile şi le-au rupt în mai multe cârduri, nemaivăzându-se, sărmanul cioban ascunzându-se şi el să nu-l mănânce lupul s-a văzut amărât şi singur. Dar ce a făcut ? A luat o talangă mare, a ieşit afară din ascunzătoare şi umblând, pe dealuri, pe văi, prin păduri, prin tihărăi, şi sunând talanga, oile una câte una care au mai rămas au început a se aduna zbierând şi tremurând în jurul lui. Atunci şi-a zis ciobanul: De voi mai trăi şi bine le-oi păzi, se vor înmulţi şi voi avea şi alte oi mai tinere şi mai bune. Tot aşa să faci şi sfinţia ta, părinte Glicherie ! Cât de greu va fi mergi în ţară, căci creştinii rămaşi nealteraţi au nevoie de un adevărat păstor rânduit de Cel de sus.
După mai multe învăţături folositoare de suflet de la prea sfinţitul patriarh al Ierusalimului şi de la prea sfinţitul mitropolit al Sfântului Munte, primind binecuvântare şi bani de drum, cei doi părinţi s-au întors în România, iar la nevoinţă, la durere şi chin pentru a-şi păzi turma.
II. Păstrarea credinţei adevărate în timpul prigoanei
Ajunşi iarăşi în Moldova, cei doi părinţi au şi fost înconjuraţi de credincioşi. La rugăminţile oamenilor, au mers iar prin sate pentru a-şi face serviciile lor duhovniceşti.
După anii cei în care cei pe nou au schimbat şi data Paştelui (1926-1929), creştinii cei pe vechi din toate judeţele Moldovei şi-au făcut bisericile lor.
Preoţii care nu au primit schimbarea, după ce au stat ascunşi pe unde au putut, când s-au văzut mai uitaţi de autorităţi, au ieşit la datorie. Tot în acest timp au mai venit şi din Sfântul Munte nişte preoţi, tot români, pe nume Pamvu, Varuh şi Zosima, care au plecat din cauza schimbării din 1924, trimişi fiind tot de patriarhul Ierusalimului pentru a-l ajuta pe Sfântul Glicherie care, cu ajutorul lui Dumnezeu, i-au rânduit la bisericile noastre.
Dar toţi slujeau cu frică, că erau urmăriţi de autorităţi şi de răutatea celor schimbaţi. Nu puteau suporta să audă cum că se adună undeva creştinii pe vechi, la vreo biserică, că capii celor pe nou imediat anunţau autorităţile, care şi erau pe urmele lor. Aşa s-a întâmplat şi la Buhalniţa, când jandarmii din judeţul Neamţ, fiind anunţaţi cum că Sfântul Glicherie merge la sfinţirea bisericii în acel sat, au ieşit înainte şi au tras focuri de arme în convoiul de căruţe.
Apoi, un om pe nou a descoperit jandarmilor în care căruţă era Sfântul Glicherie. Prin acea învălmăşeală de jandarmi şi de oameni, sfântul a fost prins şi bătut mişeleşte. Unul dintre jandarmi i-au smuls o parte din barbă cu piele cu tot aruncând-o jos. Împrejurul lui deja se adunase mulţime de femei care ţipau la jandarmi să-l lase pe preot în pace că nu a făcut nici un rău, că doar merge pe drum.
S-a întâmplat să fie şi bunica noastră chiar printre acei jandarmi. Ea a luat repede bucata de barbă de jos, a sărutat-o, a pus-o în batistă curată, şi o păstra ca pe un odor sfânt. Ea era şi moaşa satului pe atunci. Multe femei şi nou-născuţi au scăpat de la moarte, prin punerea acelei batiste cu bucata din barba sfântului pe trupul lor.
Tocmai de aici s-au descoperit începutul minunilor sfântului.
Mai departe ştim din viaţa sfântului, şi chiar şi din acatistul lui, cum că a fost întemniţat la Piatra-Neamţ, cum şi ce chinuri de mucenic a răbdat. Dar ca să nu ne pierdem noi credinţa, cu ajutorul lui Dumnezeu a scăpat sănătos, venind iarăşi la misiunea lui mântuitoare.
III. Legătura sufletească a creştinilor în timpul prigoanei
Când Sfântul Glicherie se deplasa la biserici pentru diferite slujbe, creştinii din toate părţile se adunau în jurul lui ca oile în jurul păstorului. În primul rând pentru că erau dornici de a asculta cuvântul Domnului, şi în al doilea rând pentru a-l păzi de autorităţi.
Să ascultăm acum un şir de întâmplări din acele timpuri, văzute şi petrecute de tata (Gheorghe Păstrăvanu), pe când Sfântul Glicherie a mers la biserica din Boroaia (Nemţeni) pentru a face priveghere noaptea spre ziua de Sfântul Dimitrie, că era hramul bisericii. Mulţimea era adunată, 
biserica arhiplină de bărbaţi, femei şi copii. A sosit şi preotul care a intrat grăbit în sfântul altar pentru a începe slujba. Însă vestea a ajuns şi la poliţie. Nu bine a început slujba, că poliţaii au apărut şi ei în număr de 7, cu puştile la spate şi bâte în mâini, în curtea bisericii. Întâmplarea a făcut ca preşedinte al bisericii să fie chiar un fost poliţai de acolo din sat, acum pensionar, care cunoscând politica lor, a mai zăbovit vorbind cu dânşii, până când epitropul bisericii l-a scos pe Sfântul Glicherie pe uşa de la veşmântărie şi l-a trecut prin grădina lui Niculai Chirilă, îndreptându-l spre o cărare către Ulia.
Părintele Nectarie Păstrăvanu, ucenic al Sfântului Ierarh Glicherie şi martor al întâmplărilor istorisite aici
Bisericile în timpul slujbelor erau păzite de câte 4 sau mai mulţi oameni. În partea de răsărit păzea chiar bunicul care, văzând cele petrecute, s-a dus repede în biserică, l-a scos afară pe fiul său, adică pe tata, care pe atunci era un băieţandru de 19-20 ani, şi i-a povestit tot despre Sfântul Glicherie şi i-a poruncit să fugă într-un suflet să-l ajungă, să schimbe haina cu el, să meargă apoi în urma lui, pentru a şti unde merge, ca pe viitor creştinii să aibă de unde să-l ia.
La biserică însă a rămas în urmă zarvă mare. Poliţaii au început a căuta pe preot prin sfântul altar, prin biserică, printre oameni, despărţind mulţimea cu patul armei. Toţi creştinii intraseră în panică. Femeile ţipau, copiii plângeau, afară era întuneric şi cam frig, ca pe la sfârşitul lui octombrie. Nu ştiau săracii de ei încotro să apuce de frică. Câtă scârbă şi câtă jale la bieţii creştini care au fost alungaţi de poliţai, plecând fără a se împărtăşi de sfânta priveghere şi de sfânta liturghie. Poliţaii crâşcau din dinţi însă, că nu au găsit preotul ca să-l aresteze.
Când Sfântul Glicherie a ieşit de printre casele din Nemţeni, l-a ajuns şi tata strigându-l încet. Sfântul a stat în loc, a întrebat ce s-a mai petrecut în urmă, au schimbat hainele, că se gândeau ca nu cumva la Târzia să fie alţi poliţai şi să nu-l cunoască pe preot. Tata mergea în urma lui ca la 10-12 metri pe şosea până la Târzia. Nu s-au întâlnit cu nimeni. De aici au urcat pe coasta Târziei, apoi pe izlazul satului Poiana. Întunericul acoperea totul. Nu se mai vedea nimic înainte. Atunci Sfântul Glicherie a îngenuncheat, a ridicat mâinile spre cer, spunea tata, şi în gând sigur a înălţat o rugăciune, apoi s-a depărtat puţin de mine, şi deodată eu am văzut că lângă Sfântul Glicherie era un bărbat îmbrăcat în alb, încins la mijloc şi desculţ, care producea în jurul lui lumină şi sfântul vorbea cu el în şoaptă. De spaimă şi de bucurie eu mergeam în urma lor, spunea tata, mulţumind lui Dumnezeu că cunoşteam tot pe unde ne aflam.
După câţiva ani, când din pronia lui Dumnezeu bunicul a ajuns să plece la Mânăstirea Slătioara şi să fie ucenicul Sfântului Glicherie, a aflat de la sfânt că acel bărbat a fost îngerul păzitor al sfântului, care i-a condus până la Oglinzi la pădurarul bătrân cu numele Gomoană.
Acesta a ieşit înaintea sfântului tot prin lucrare dumnezeiască, căci merse îngerul în chipul unui vecin la el şi-i vestise să iasă până în marginea pădurii, să-l întâmpine pe Sfântul Glicherie şi să-l ducă la casa lui. Bătrânul a ieşit înainte cu o lumânare aprinsă în mână, şi după ce i s-a închinat cu plecăciune au intrat în casă. Pădurarul acesta tocmai îşi făcea utrenia şi era cu cititul chiar pe unde rămăsese şi Sfântul Glicherie la biserică înainte de a fugi de frica poliţailor. Au continuat citirea până la sfârşit, apoi au povestit şi moşului cele întâmplate la Nemţeni. Oaspeţii au dormit aici liniştiţi apoi până la ziuă, când moşul Gomoană l-a condus pe tata până în deal la Brusturi, după care a mers singur până acasă la Poiana.
Sfântul Glicherie a stat aici o jumătate de an, la acest pădurar, pentru că era linişte din partea autorităţilor. Aici se putea ruga în pace. Numai creştinii, care cum tot aflau despre el unde este, veneau din toate părţile noaptea, pentru diferite servicii.
Nu a putut sta prea mult ascuns pentru că creştinii îl solicitau şi la biserici pentru sfânta liturghie.
IV. Ura sălbatică a celor de pe nou, precum şi a poliţailor, pe sfânt
În Postul Mare, sfântul a părăsit Oglinzi şi pe pădurarul Gomoană şi a mers la Brusturi pentru a mărturisi creştinii, că aici erau mulţi care nu au primit schimbarea şi îl aşteptau.
Vestea cum că sfântul face anumite servicii creştinilor prin Brusturi a ajuns şi la poliţie. Au răbdat însă până ce au trecut Paştile. După aceea însă, toţi oamenii cei mai răi din sat care ţineau pe nou, toţi mergeau la poliţie cu pâra cum că ,,faima Moldovei” – că aşa îi ziceau ei Sfântului Glicherie – este şi face slujbă în biserică la Brusturi, să fie prins şi omorât ca să scăpăm de el.
Văzând poliţaii această ură sălbatică a celor de pe nou în frunte cu popa Lupescu, au umblat prin sat atunci poliţaiul Stejar şi cu alţi doi jandarmi întrebând din casă în casă cum ţin: pe nou sau pe vechi, iar care spunea că-i pe vechi îl obliga să spună unde stă ascuns sfântul. Însă Dumnezeu, cu puterea Lui cea mare, îl acoperea pe sfântul şi îl scotea întotdeauna biruitor. După ce au ajuns şi la Buzdeni poliţaii erau aproape siguri că vor pune mâna pe el, pentru că nişte femei de frică au zis că este la Petre Buzdea. Dar şi acesta, auzind mai înainte, l-au îmbrăcat pe Sfântul Glicherie cu un suman, a mers cu el la vecinul, a spus vecinului întâmplarea şi acesta a luat repede vaca de pe păşune de lanţ şi împreună cu sfântul au ieşit în pârâul Brustura, au tăiat-o printre case peste ogoare şi au ieşit tocmai pe izlazul din Puriceni. De aici omul s-a întors acasă cu tot cu vacă, iar Sfântul Glicherie dacă s-a văzut scăpat aproape din gura lupului, a mers singur la Răuceşti şi de aici s-a adăpostit la nişte creştini din Sârghi, un sat mai ferit de autorităţi.
Poliţaii, după ce au răscolit tot satul băgând frica în femei că şi pe Buzdeni i-au ameninţat cu bătaia, dându-le citaţie ca în 48 ore să se prezinte la poliţie, au lăsat Brusturii şi s-au îndreptat spre Răuceşti, probabil că unul din capii de pe nou l-a văzut pe sfântul mergând cu acel om, iar apoi omul întorcându-se singur. Sigur a bănuit ceva şi a anunţat poliţaii. L-au căutat pe sfânt prin Răuceşti, Şoimăreşti, dar nu l-au găsit.
Întorcându-se de la Şoimăreşti însă, poliţaii tot au făcut ceva, căci nici diavolul nu se lasă biruit când cineva face voia lui. Un om din Şoimăreşti cu numele Mitiţă Tărăboanţă mergea spre satul lui pe câmp, şi era omul de statura Sfântului Glicherie, avea şi barbă, iar poliţaii văzându-l au crezut că-i părintele Glicherie şi au tras un foc de armă. Omul s-a speriat şi a luat-o la fugă în sens invers. Atunci poliţaii văzând asta au tras în el şi l-au împuşcat. După ce omul a căzut jos mort poliţaii s-au dus la dânsul şi l-au cunoscut cine este, dar şi-au căutat de drum către Brusturi şi nimeni nu i-a tras la răspundere pentru moartea omului aceluia.
O, ce criminali ! Ce politică tâmpită, câtă răutate şi la cei de pe nou, să cauţi chiar să ucizi pe cel care cu adevărat ţinea credinţa cea dreaptă, cel care se ruga pentru toată lumea, pentru ţară, pentru conducători, pentru pace şi linişte precum şi adeseori la vreme de secetă pentru ploaie. Şi cu adevărat multe minuni se făceau, că rugăciunile le erau auzite. Acum însă să mergem din nou pe urmele Sfântului Glicherie, care a fost condus de îngerul Domnului la casa lui Obreja Vasile din Sârghi. Dacă a intrat în curte la acest om i-a povestit lui toate şi cum că poliţia este pe urmele lui. Acesta cu tot cu soţie l-au luat repede şi l-au ascuns într-o cameră nelocuită la şandramaua casei, la care apoi i-au zidit şi uşa până seara dând şi cu var.
A doua zi când poliţaii au căutat pe sfântul şi prin Sârghi, au căutat peste tot şi în casa lui Obreja unde era sfântul, dar nu au avut cum să-l găsească. Aici a stat sfântul ascuns aproape 2 ani. Îi dădeau puţină mâncare pe sub temelie că se temeau să intre la el, ca nu cumva să vină cineva de pe nou şi să-l vadă, să-l pârască şi să fie arestat. De mâncat, sfântul mânca numai o dată în zi mâncare de post tot timpul cât a stat aici. Nouă ne-a povestit despre cele petrecute de sfântul aici fiica acestor oameni. Ea era mică pe atunci de vreo 9-10 ani şi-i auzea adeseori pe părinţii ei vorbind în casă seara, după ce copila se culca. Crezând că ea doarme, ei plângeau şi îl compătimeau pe sfântul, cum poate el să rabde atâta frig şi foame şi să se roage zi şi noapte pentru turma lui. Aşa s-a hotărât el după ce a venit de la Sfântul Munte, că le va apăra şi le va învăţa cât va fi cu putinţă până la moartea lui, şi aşa i-a ajutat Dumnezeu.
V. Dragostea creştinilor celor de demult pentru preotul lor
Era într-o iarnă înainte de Naşterea Domnului. Sfântul Glicherie trebuia să umble cu ajunul prin toate satele, unde erau creştinii adevăraţi şi să le vestească Naşterea.
Creştinii de atunci erau ca focul cel aprins. Atâta dragoste aveau de preot şi de binecuvântarea lui, încât nopţi întregi stăteau la marginile satului sau la capătul drumului pe unde ştiau ei că trebuie să sosească preotul cu ajunul, căci se umbla noaptea nu ziua, pentru că se temeau de pârâcioşii cei de pe nou şi de autorităţi. Nu mâncau zile întregi şi nu dormeau nopţi întregi până nu-l vedeau pe preot trecut cu prevestirea Naşterii Domnului. Aveau o credinţă pironită în ei şi o dragoste nebiruită.
Când a venit, de exemplu, Sfântul Glicherie în satul Poiana cu ajunul în acea iarnă era pe la ora 22. Toţi bărbaţii cei mai puternici şi cu credinţa tare au ieşit înaintea lui. Sfântul Glicherie şi dascălii intrau şi cântau, iar bărbaţii mergeau o ceată înaintea lor şi alta în urma lor, pentru a fi bine păziţi. Când termina de umblat cu ajunul în Poiana, veneau oameni din satul vecin şi-l luau la ei şi tot aşa până termina peste tot. Aşa s-a întâmplat şi în acea noapte, că după ce a terminat la Poiana cu bine au venit şi l-au luat la Drăgăneşti.
Cei care l-au păzit prin Poiana, unii dintre ei nici n-au apucat să se culce, că s-a stârnit un zvon (cred că de la un răufăcător) cum că sfântul a fost prins de poliţie şi este închis la primărie la Drăgăneşti. Foarte repede creştinii s-au alarmat şi n-au stat cu mâinile în sân, au luat-o aşa obosiţi cum erau către Drăgăneşti. Bunicul nostru de pe mamă, Ştefan Chirilă, când a auzit nu a mai zăbovit nici un minut. A luat cojocul pe el şi în rest aşa cum era pregătit de culcare, a apucat a pune şi un bocanc într-un picior, că de celălalt a şi uitat de frică, să nu ajungă cumva prea târziu şi să se facă ziuă ca să nu-l mai poată elibera pe sfântul, căci ziua era mai greu, ei ştiau asta.
A încălecat pe cal, şi doar în câteva minute a fost la uşa primăriei. A bătut la uşă, a strigat, a făcut şi calul să necheze că nu ieşea nimeni. Paznicul aţipise, trezindu-se la nechezatul calului, şi a ieşit speriat. Când a fost întrebat unde-i părintele, unde l-au dus, cu un glas tunător, acesta a rămas fără glas că nu se întâmplase nimic. I-a povestit apoi cum că preotul a trecut cu doi dascăli de aproximativ o jumătate de oră pe aici şi sunt trecuţi către Săveşti.
Auzind acestea bunicul, a dat bici calului şi a mers la Săveşti să vadă cu ochii lui dacă-i adevărat. Chiar la intrarea în Săveşti i-au ajuns, le-au spus cele auzite, apoi s-a întors spre casă. Când a ieşit din Drăgăneşti s-a întâlnit pe luncă şi cu bărbaţii care mergeau din Poiana către primărie. Spunându-le că toate merg bine, au pornit cu toţii mulţumiţi spre casă. Aproape când să ajungă bunicul acasă, a simţit şi el că-i este frig la un picior şi abia atunci a văzut că era fără un bocanc. Aşa credinţă şi aşa dragoste pentru preot.
Tot în timpul prigoanei, într-un an umbla Sfântul Glicherie cu ajunul Botezului prin satul Groşi. Când a apărut părintele cu oamenii de la Săcuţa, că de acolo venea spre Groşi, oamenii de aici deja îl aşteptau pe Dadişa. L-au luat în primire şi au intrat în sat la fel păzit şi din faţă şi din spate. Ca dascăli erau cei doi din sat: Niculai Tofan şi Niculai Oţel.
La unul din creştini cu numele Dumitru Ionaşcu îi venise băiatul de la Bucureşti acasă de sărbători, aducând cu el un aparat mic de radio, care era pus pe o masă în faţa icoanelor. Cât au aşteptat preotul, băiatul a dat drumul la aparat şi se cânta ceva. În acel moment au intrat şi Sfântul Glicherie cu dascălii cântând ,,În Iordan …” şi se auzea şi aparatul cântând, că băiatul de emoţii a uitat să-l mai închidă. Atunci Sfântul Glicherie a zis către aparat, numindu-l diavol: Cânţi tu sau noi ?, taci am zis şi nu a tăcut, a mai zis o dată şi nu a tăcut, a treia oară însă a făcut cruce pe aparat cu mâna şi a tăcut. Şi iar i-a mai zis: Ce te-ai urcat aici sus la icoane, diavole, nu ţi-e ruşine, dă-te jos. Şi o minune că tot atunci aparatul a fugit de-a roata în fund sub pat. Cei doi dascăli au rămas încremeniţi, iar oamenii casei nici n-au observat până ce nu a ieşit sfântul.
După ce au ieşit afară de la acea casă, a zis Sfântul Glicherie către dascăli să nu spună nimic la nimeni despre acea minune, legându-i cu numele lui Hristos, până când el nu va mai fi. Şi aşa au făcut, că noi am aflat de la ei după moartea sfântului.
Ştim cu toţii că sfintele canoane arată ca toţi bărbaţii să poarte mustaţă, iar de la o vreme şi barbă. În timpul prigoanei însă, acest lucru pe politicienii de atunci îi deranja. Poliţaiul, primarul, notarul şi popa chiar, dacă vedeau doi-trei oameni cu barbă mergând pe drum fie chiar şi din întâmplare, erau urmăriţi să vadă unde se adună sau unde merg, că ziceau ei că sunt vrăjmaşi din cei pe vechi şi se adună undeva la o casă pentru rugăciune.
Aşa s-a întâmplat şi cu bunicul Niculai Păstrăvanu în vara anului 1937. Într-o duminică după amiază, s-a luat cu fratele lui Petru, amândoi din Poiana, şi au mers la Brusturi la un cumătru de-al lor, cu numele Ion Râpeanu, să mănânce pere sântilieşti, că erau coapte şi probabil ei nu aveau. I-a văzut însă cineva şi i-a pârât la popă, iar acesta a anunţat poliţia, spunând că s-au adunat bărboşii la Ion Râpeanu la rugăciune, să meargă repede să-i prindă în fapt şi să-i aresteze. Nu s-a lăsat prea mult rugat nici poliţaiul, pentru a-şi păstra fotoliul, că îndată a mai luat doi oameni pe nou şi a urcat în deal la Râpeanu. I-au găsit în livadă la păr, mâncând pere. Cum i-a văzut poliţaiul, i-a întrebat: ei, bărboşilor, aţi terminat feştania ?
Auzind aceasta şi văzându-l, fratele bunicului fiind mai tânăr a sărit gardul şi a fugit, însă pe bunicul l-au prins şi l-au bătut acolo până s-au săturat. În zadar mai căuta gazda să le explice că au venit să mănânce pere. Ar fi fost bunicul poate stins din bătaie, dacă nu ar fi ieşit afară din casă soţia şi cei patru copii care s-au speriat şi ţipau ca din gură de şarpe. Văzând aceasta poliţaiul, l-au luat şi l-au dus la Consiliul Popular. Acolo l-au întins jos şi l-au călcat în picioare cu cizmele lui, care pe călcâie aveau fier, încât tot trupul i l-au făcut albastru având numai urme de potcoave. Îl întrebau apoi cei care erau cu poliţaiul râzând, dacă-i mai trebuie feştanie să zică tare să audă şi ei. După ce au văzut că nu se mai putea ţine pe picioare, l-au trimis cu doi soldaţi la Baia la judeţ, pentru a-l aresta. Bietul om nevinovat, bătut, leşinat, amărât, iar soţia şi copiii îl aşteptau acasă cu pere.
Când au ajuns la Baia la Consiliul Judeţean, soldaţii l-au predat unui poliţai, ei întorcându-se înapoi la Brusturi.
Poliţaiul, citind procesul verbal, nu-i venea să creadă, se uita când pe foaie, când la bunicul şi îşi frământa mâinile. Văzând bunicul asta, îşi zicea în gândul lui: Oare ce-or fi scris şi oare câţi ani îmi vor da ? Imediat poliţaiul a sunat şi a venit prefectul. Acesta citind şi el procesul verbal, a zis: Cum, moşule, pentru vreo două pere te-au bătut în halul ăsta ? Atunci bunicul abia vorbind, a zis: O, pere, pere, dacă ştiam, nu mai doream pere în toată viaţa mea. Om cu suflet, prefectul văzându-l aşa bătut, a rupt procesul verbal, a chemat un sergent, i-a dat maşina lui personală, poruncindu-i să-l ducă măcar până la Boroaia. Dar acesta l-a dus chiar până acasă la Poiana.
A stat după acea bătaie bunicul mult timp la pat bolnav. Iar urmele cizmelor cu fierul lor, s-au cunoscut pe pieptul lui până la moarte. Şi adeseori când răsufla greu din piept, plângea şi-i zicea tatălui meu: Ce bine ar fi fost dacă măcar m-ar fi prins şi m-ar fi bătut când eram la rugăciune, că aş fi avut plată, dar aşa, ştiu eu …
VIII. Setea creştinilor după cuvântul Domnului
Nu a ţinut însă mult bucuria creştinilor de stil vechi de a veni cu dragoste la bisericile lor, pentru că şi România odată cu Gheorghiu Dej a primit şi curenţii comunismului.
Din ordinul statului s-au stricat toate bisericile noastre, rămânând numai una la Balş nu se ştia prin ce minune. Atâta bucurie a fost atunci pe capul celor pe nou, încât nici cu rudele lor pe vechi nu ar fi mai discutat.
Cei pe vechi erau pe atunci mărul discordiei. De se întâmpla cumva, ceva în comună, ei erau de vină. Ei erau chemaţi la poliţie şi bătuţi aproape din orice. Amenzile cele mai mari tot ei le primeau, dările la stat ale lor erau mai mari şi trebuiau plătite în termeni mult mai mici, dacă nu, se dublau sau erau luaţi la arest. Într-un cuvânt, putem spune că sărmanii creştini nu mai erau aproape stăpâni nici pe casele lor. Mulţi preoţi şi multe măicuţe au fost chinuiţi şi chinuite în acel regim. Nu aveau voie să ţină cărţi de rugăciune în casele lor creştinii, pentru că unde auzeau că sunt cărţi umblau echipe prin sat, prin case, răscoleau şi de le găseau, le dădeau foc.
Îmi amintesc că ne spunea tata că bunicul îşi făcuse aproape toate cărţile care trebuiau pentru slujba bisericească aduse de prin Bogdăneşti, procurate de cineva de pe la Mânăstirea Râşca. Dar nu putea să le ţină în casă, ci le ţinea ascunse prin stogurile cu fân sau pe sub streşinile gardurilor de nuiele care erau acoperite cu paie. Duminica şi în sărbătorile mari, dacă se adunau creştinii la rugăciune în casă la bunicul aduceau cărţile de unde erau ascunse, făceau rugăciunea şi iar le ascundeau, pentru că de la acea bătaie care a luat-o bunicul de la poliţie, creştinii mai mult îl căutau şi îl întrebau de orice lucru sau orice cuvânt despre credinţă în lipsa preotului, pentru că ştiau că el citeşte mult şi aleargă mult cu preotul prin toate părţile unde era nevoie. De aceea îl numeau cei pe nou ,,urechea preotului Glicherie”.
Odată de Învierea Domnului s-au adunat creştinii la bunicul acasă să facă slujba Învierii. S-au adunat creştini din mai multe sate. Au venit şi trei cântăreţi buni de la Rădăşeni care au cântat îngereşte, căci toată mulţimea care era adunată la rugăciune a plâns de bucurie.
Am aflat după vreo 15 ani că acei cântăreţi au fost mitropolitul Silvestru Onofrei cu fratele şi cu tatăl lui, părintele Varlaam, care mai târziu l-am cunoscut şi noi, că ne citea întotdeauna la Slătioara molitfa pentru împărtăşire.
Dar nu s-a făcut bine ziuă, n-au apucat a ciocni câte un ou roşu că a şi venit cel care făcea de pază prin sat în acea noapte fiind tot pe vechi şi le-a spus să fugă că poliţia a intrat în sat. Au fugit atunci care încotro, dar cei mai mulţi s-au ascuns în lunca Nisturei, un pârâiaş pe aproape. După ce gadza a ascuns cărţile, a stins lumina şi s-a culcat, numai şi poliţia a bătut la uşă. A zis poliţaiul după ce a intrat în casă: Miroase a tămâie şi a fum de lumânare, dar dacă oamenii sunt singuri şi dorm, n-avem ce le face.
Bine că au scăpat de data aceasta ca prin urechile acului, datorită paznicului, însă bunicul se aştepta la mai rău de acum încolo, că era vizat din nou.
IX. Sfântul Glicherie – icoană vie
Într-o duminică de dimineaţă, Sfântul Glicherie şi părintele David, la rugămintea creştinilor, tot în timpul când bisericile erau stricate, au mers la Vânători Neamţ pentru a face sfânta liturghie în casa unui creştin cu numele Mihai Urzică. Despre această întâmplare ne-a povestit plângând o nepoată de-a lui moşu Urzică.
S-au adunat atunci la sfânta slujbă aproape toţi cei pe vechi din sat cu femei şi copii (bătrâni, tineri şi bolnavi). Sfântul Glicherie le-a făcut toate serviciile, mărturisit, împărtăşit, citit la bolnavi şi toate în grabă şi cu frică, că ştiau ei că nici cei potrivnici nu dorm. Aşa a şi fost. Când se pregăteau să iasă din casă, tocmai au şi intrat jandarmii. Pe unii i-au bătut, pe femei şi pe copii i-au speriat cu ameninţările, alţii au mai scăpat fugind, alţii ascunzându-se pe sub paturi, însă pe preoţi, pe fraţii Urzică Mihai şi Ion şi încă trei vecini de-ai lor, toţi oameni în vârstă, i-au arestat. I-au dus la postul de poliţie la Vânători şi de acolo la Piatra Neamţ pe toţi 7.
După ce au fost audiaţi, auzind că sunt din cei pe vechi în frunte cu preoţii lor şi că i-au prins la rugăciune, i-au bătut pe toţi un poliţai până n-a mai putut, apoi i-au închis într-o pivniţă mare, întunecoasă şi rece. În cele 40 de zile cât i-au ţinut acolo s-au rânduit cinci jandarmi pentru a-i bate. Dimineaţa veneau doi şi îi băteau de sărea carnea de pe ei şi sângele pe toţi pereţii pivniţei şi pe jos şi le ziceau: Poftiţi ceaiul şi micul dejun.
La amiază veneau alţi doi şi la fel îi băteau, spunându-le că le-au adus ‘prânzul’, iar seara veneau trei şi făceau acelaşi lucru cu ei spunându-le că au servit ‘cina’. Ochii îmi aştern lacrimile pe foaie, pixul parcă nu mai poate scrie, mintea stă în loc şi tot corpul îmi tremură: Cum aşa să pătimească sfântul nostru şi să mai gândim că nu are sfinte moaşte ? Câtă necredinţă la noi acum !
De atâta bătaie şi flămânzi nici nu mai semănau a oameni, spunea moşul Urzică Mihai după ce le-au dat drumul din arest.
Seara spunea el că stăteau poliţaii câte două ore şi le ţineau politică şi n-am să uit nici în mormânt bătăile primite, dar mai cu seamă răspunsurile care le primeau jandarmii de la Sfântul Glicherie. Unul dintre poliţai era mai milos, dar ceilalţi mai haini îi ziceau sfântului de ce nu ascultă de dânşii şi să ţină calendarul schimbat ca să fie liber. Iar sfântul fiind zdrobit de tot, le mărturisea lor tot adevărul, cu glasul lui dulce şi lin zicând:
Domnii mei, eu m-am făcut preot următor lui Hristos, pentru a păzi legea Lui şi sfintele aşezăminte lăsate nouă de la apostoli şi de la cei 318 Sfinţi Părinţi care, însuflaţi de Duhul Sfânt, ne-au aşezat nouă legea şi calendarul acesta pe care îl ţinem noi, care cu legătură dumnezeiască fiind pecetluite au zis: Cel ce va schimba o iotă sau o cirtă din cele ce Duhul Sfânt au aşezat, anatema să fie, adică al diavolului. Atunci eu, fiind preot, cum să schimb, să duc şi poporul în anatema, adică în muncile iadului pe veşnicie ? Mai bine rabd aici pe pământ cu tot cu creştinii mei o mie de munci în puţine zile, decât dincolo o muncă veşnică.
Părinte, i-a zis unul, atunci înseamnă că nu vă supuneţi stăpânirii, că aşa scrie, să vă supuneţi. Da, domnule, aşa scrie, şi noi ne supunem întru toate legii pământeşti, că despre această lege pământească scrie. Zis-am noi ceva când ne-aţi prins făcând rugăciune ? A sărit cineva cu bota să nu vă apropiaţi ? Sau ne-am supus stăpânirii ? Când din atâtea bătăi au murit atâţia preoţi şi mireni am comentat ? Când ne-aţi stricat bisericile v-am înjurat ? Nu ! Pe toate le-am răbdat, că acestea toate sunt fireşti, pe când de cele dumnezeieşti nu ne putem lega.
Altul, acel mai milos, i-a zis: Părinte, dar măcar stai undeva ascuns, nu mai ieşi la chinuri. Sfântul i-a răspuns: Eu nu ies la chinuri, eu merg şi-mi fac datoria mea de preot. Fac sfânta liturghie pentru a-i apropia pe creştini de Hristos, sfânta mărturisire pentru a-i scăpa de păcatul care prin Adam a intrat în lume, sfânta împărtăşire pentru curăţenia sufletului şi a trupului. Apoi botezul copilaşilor, care se nasc cu cele şapte păcate de moarte şi care numai prin sfântul botez se curăţă. Căci de se va întâmpla să moară copilul mic şi dacă nu-i botezat, merge la întuneric şi eu răspund pentru ei, că sunt preot. Dacă doi tineri doresc să se însoţească unul cu altul pentru împreunare trupească şi naştere de prunci, tot preotul este dator să le facă cununia. Căci dacă se împreunează fără cununie curvesc şi tot preotul răspunde şi de aceasta. Tot la fel, dacă moare vreunul, îi trebuie făcute dezlegările din lanţurile cele nevăzute ale lumii acesteia, deci trebuie făcut prohodul, ca sufletul lui să poată merge liber la judecată şi să-şi ia plata lui, după cum a ştiut să facă în astă lume, şi pentru aceasta tot preotul este dator. Cum să stau eu ascuns să-mi păzesc trupul meu nevătămat şi să-mi pierd sufletul şi să se vatăme şi să se prăpădească un popor întreg în iad ? Cum ?
Ei îl ascultau toţi, dar tot ce aveau ordin să facă făceau.
Dimineaţa, dis-de-dimineaţă trimiteau două femei, spunea moşul, şi făceau curat în pivniţă, spălau pereţii şi pe jos, tot de sânge, şi acelea pe sub şorţ le aduceau câte 2-3 felii de pâine, că le era milă de dânşii că nu le dădea nimeni mâncare; iar ei le împărţeau şi le mâncau, pentru a se mai ţine pe picioare. După cele 40 de zile de chinuri, toţi au slăbit foarte tare şi erau mai mult morţi decât vii. Atunci, poliţaiul cel mai blând a adus toată garda şi un doctor să-i dea la rază, gândind el că-i va găsi grav bolnavi şi le va da drumul acasă.
Când doctorul i-a dat la rază, toţi poliţaii s-au uitat şi ei prin aparat să vadă ce-i cu ei. Pe Mihai şi Ion Urzică i-au găsit zdrobiţi de tot înăuntru, iar vecinii lor şi părintele David puţin mai bine. După aceea l-au dat şi pe sfântul la rază, l-au învârtit pe toate părţile, spunea moş Mihai, s-au rânduit toţi şi se uitau în aparat, se minunau, dar nu spunea nimeni nimic. Când a ajuns rândul şi la poliţaiul cel mai milos, a zis: Eu nu văd în preotul ăsta decât o icoană în formă de porumbel, pe care străluceşte chipul Maicii Domnului cu Fiul în braţe.
Atunci şi doctorul şi ceilalţi au afirmat că aşa este. Toţi s-au înspăimântat şi au ieşit din acea cameră, numai poliţaiul cel mai milos a zis: Eu cu aşa servici nu vreau să-mi mai câştig pâinea. A dezbrăcat uniforma de pe el, a aruncat-o şi a plecat lăsând funcţia. Ceilalţi văzând aceasta au plecat şi după câteva ore au venit şi la mireni le-au dat drumul, însă preoţii i-au mai reţinut.
A doua zi dimineaţă, pe părinţi i-au scos în curtea penitenciarului. Şeful cel mare a dat ordin să facă un foc mare din 3-4 steri de lemne şi, când vor arde bine toate, să-l dea pe Sfântul Glicherie în foc. Aşa au făcut. Dar o minune, că sfântul a rămas nears şi jarul tot s-a topit împrejurul lui. Văzând aceasta, şefului nu-i venea să creadă şi l-a chemat la dânsul, iar sfântul mergând spre el a zis: Mulţumesc lui Dumnezeu, că m-am încălzit puţin, că mult frig am îndurat în pivniţă. Şi din auzite vă spunem că în acel loc, unde a fost minunea cu sfântul în foc, nu a mai crescut nimic şi nici nu poate nimeni să calce pe acolo că este respins. Toţi cei adunaţi acolo în număr foarte mare s-au cutremurat, s-au minunat, dar în bine nu s-au schimbat şi la preoţi nu le-au dat drumul, ci i-au închis din nou.
X. Chinuri mai grele şi minuni mai mari
După vreo câteva zile, intrând frica în poliţaii de la Piatra Neamţ, dar totodată şi răutatea mai mare, în loc să le dea drumul la părinţi acasă, i-au trimis la Bucureşti în penitenciar la Văcăreşti. Aici şi mai rău, cu cătuşele pe mâini şi la picioare legaţi cu lanţuri i-au băgat într-o hală la subsol pe nişte grătare, iar apa curgea pe dedesubt. Amar chin. Santinela sta lângă ei şi cu un bici îi băteau şi-i purtau să zăngănească lanţurile. În întunericul acela şi în acea umezeală au stat câteva săptămâni, nemaiştiind Sfântul Glicherie nici zilele măcar.
Atunci a căzut în deznădejde puţin şi ştiind că trebuie să fie pe aproape sărbătoarea Sfântului Ilie, s-a rugat mai multe nopţi cu mâinile întinse către cer, şi cu cătuşele pe ele, să ne imaginăm puţin cât de greu i-a fost, şi cu tot deadinsul a strigat la Sfântul Ilie să vină să-l scape de acolo, zicându-i: Sfinte Ilie, tu cel care ai omorât pe cei 400 popi idoleşti care se 
rugau lui Baal să le mistuiască jertfa şi apoi să dea ploaie, care s-au adunat pe Muntele Carmilului, nereuşind nimic, iară tu Sfinte Ilie cu puterea Domnului Dumnezeului nostru ai coborât foc din cer şi a mistuit jertfa, apoi ai dat şi ploaie, vino şi la mine aici în temniţă, şi-mi dezleagă lanţurile acestea că sunt foarte grele şi nu le mai pot purta, precum şi mâinile din cătuşe ca să pot face o sfântă cruce ! Te rog, sfinte !
Sfântul Mare Mucenic Procopie
Şi o minune: uşa temniţei s-a deschis singură, şi a intrat Sfântul Procopie şi i-a zis: Ce plângi aşa, părinte ? Că a auzit Domnul ruga ta şi m-a trimis la tine, că astăzi e ziua mea. Şi toată încăperea aceea s-a umplut de lumină, iar Sfântul Procopie s-a atins de lanţurile Sfântului Glicherie şi toate au căzut jos.
Apoi a intrat şi Sfântul Ilie şi i-a zis: La ce m-ai chemat, părinte ? Te-am chemat, sfinte, să mă scoţi de aici că nu mai pot sta.
Atunci Sfântul Ilie s-a întors către Sfântul Procopie şi l-a întrebat: Ce i-ai adus, sfinte ? Că astăzi e ziua ta ! Iar Sfântul Procopie i-a dat Sfântului Glicherie două pâini albe şi calde şi Sfântul Ilie a zis iarăşi: Părinte, din aceste două pâini veţi mânca şi veţi fi sătui două săptămâni, până la ziua mea ! Atunci voi veni şi-ţi voi mai aduce două pâini cu care veţi mai trăi încă trei săptămâni şi apoi vă vor scoate de aici. Şi încă ceva: Cât mai stai aici să tipăreşti în minte Acatistul meu că nu este scris până acum, că te vor scoate de aici şi te vor duce cu domiciliu forţat să lucrezi la grădina boierului Arsântescu şi acolo îl vei scrie. Uşa iarăşi s-a deschis singură şi sfinţii au plecat, iar acea încăpere iar s-a întunecat.
Spunea Sfântul Glicherie că atât cât au stat sfinţii şi a fost lumină, a văzut că pe lângă pereţii acelei încăperi mai erau vreo 20 de deţinuţi care zăceau bolnavi, nemaiputând nici vorbi.
A rupt atunci Sfântul Glicherie o pâine cerească şi le-a dat la toţi să guste şi o minune ! Toţi s-au făcut sănătoşi şi s-au întărit şi au început să vorbească.
Văzând şi santinelele acele minuni nu au mai dat cu biciul în părinţi şi nici lanţuri pe Sfântul Glicherie nu au mai pus, iar bolnavii care s-au tămăduit au zis: Mare este Dumnezeu cu sfinţii Lui şi tot sfânt şi acest preot, că de nu era el aici noi toţi muream.
După ce au trecut şi cele 13 zile, a venit şi Sfântul Ilie şi i-a adus şi el două pâini şi iarăşi s-a făcut lumină şi l-a întrebat: Acum, părinte, e mai bine ? Părintele atunci i-a mulţumit că într-adevăr la toţi le-a fost mai uşor. Să nu uiţi de Acatistul meu, i-a mai zis Sfântul Ilie, şi a plecat.
Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul
După aceea Sfântul Glicherie a rupt iar o pâine cerească şi le-a împărţit-o la toţi cei arestaţi şi o, minunile Tale, Doamne ! Că mâncând din acea pâine nu le-a mai fost foame.
După ce au trecut şi cele trei săptămâni care au zis Sfântul Ilie, cu adevărat pe Sfântul Glicherie l-au scos de acolo şi l-au dus cu domiciliu forţat la boierul Arsântescu. Acest boier a fost foarte bun şi cu frica lui Dumnezeu. Era şi ceva mai mare în partid şi în ascuns ţinea pe vechi. Aici sfântul a dat-o foarte bine, numai că nu era liber să meargă măcar o dată pe lună să-şi vadă creştinii săi.
Într-o sărbătoare, după ce şi-a făcut pravila şi a stat la masă, sfântul s-a culcat să se odihnească puţin. Şi cum dormea, a venit îngerul Domnului şi l-a deşteptat zicându-i: Scoală-te şi începe a scrie Acatistul Sfântului Ilie, că eu te voi ajuta unde va fi nevoie. Atunci Sfântul Glicherie s-a ridicat repede şi s-a dus la boier spunându-i cele văzute. Auzind boierul acestea, i-a adus caiet şi condei şi l-a aşezat la masa de scris.
Cu ajutorul sfântului înger a scris Sfântul Glicherie tot acatistul şi cu cele trei rugăciuni de la urmă. Când a fost gata, boierul l-a dat la tipar şi a scos mai multe cărticele.
Acel boier s-a învrednicit a auzi cum îi dicta sfântul înger părintelui când scria, dar de văzut nu l-a văzut. Cu o mulţumire nemărginită în suflet a zis boierul către Sfântul Glicherie: Am luptat cu mine însumi să-mi ţin credinţa cea adevărată, dar că am să-l văd pe cel care luptă din răsputeri pentru a o păstra şi duce mai departe nu m-am gândit niciodată.
După aceea, Sfântul Glicherie a căpătat şi mai multă încredere în boier şi i-a spus multe de prin cărţi, cum a fost la Sfântul Munte şi cum a fost trimis iarăşi în România, şi câtă bătaie a luat la Piatra Neamţ, cum a fost aruncat şi în foc, cum a vorbit cu Sfântul Procopie şi cu Sfântul Ilie în temniţă la Bucureşti şi cum a fost adus de acolo aici.
I-a mai spus că va veni un război mare şi că atunci vor fi la conducere cei săraci, iar boierii vor cădea. Sărmanul boier întristându-se, l-a întrebat pe sfântul ce poate să facă el ca să scape. Iar sfântul l-a învăţat să-şi vândă mai înainte toate moşiile şi castelele, să-şi lase numai o casă de locuit, că astfel devenind sărac va scăpa, însă banii să-i păstreze că va fi o perioadă foarte grea după război. Şi aşa a făcut boierul după învăţătura sfântului şi toate cele proorocite de dânsul s-au împlinit.
Cât a stat Sfântul Glicherie la boier, 2 ani, nimic nu mai făcea boierul până când nu-l întreba pe sfântul cum să muncească, ce să semene şi cum să se poarte cu servitorii.
După ce Sfântul Glicherie a fost eliberat şi a venit la Brusturi, a mers şi boierul cu dânsul să vadă bisericile şi pe adevăraţii creştini, aducându-le şi cărticele cu Acatistul Sfântului Ilie. Şi acuma la Brusturi se mai păstrează acele acatiste şi sunt foarte folositoare. Avem şi noi una şi o păstrăm ca pe o icoană vie a Sfântului Glicherie şi când o citim la vreme de furtună mai ales, îi sărutăm iscălitura lui cu dragoste.
Mai ştim însă că atunci când s-a început a se face Mânăstirea Slătioara, printre primii ctitori a fost şi boierul Arsântescu cu tot neamul lui, căci a venit şi a adus bani pentru ctitorie chiar el, şi i-a mulţumit Sfântului Glicherie pentru sfaturile date, că aşa a făcut cu averile lui, după cum l-a învăţat sfântul, şi a ieşit foarte bine
XI. Persecuţiile creştinilor din comuna Brusturi
După ce s-au stricat primele biserici, creştinii cei adevăraţi erau văzuţi de autorităţi şi de popii cei pe nou ca fiind cei mai mari criminali ai societăţii. Nicăieri nu mai erau primiţi, nici un cuvânt nu mai aveau de spus. Ei nu aveau nici un drept, nici la şcoli, nici în conducere. Iar dacă vreunul îndrăznea să-şi ceară vreun drept era imediat dus la poliţie, ţinut închis de la 3-7 zile, bătut, maltratat ca un sclav.
Cred că şi de la noi din comuna Brusturi s-au făcut mulţi sfinţi atunci după schimbare. Că aşa a avut ,,noroc” judeţul Neamţ de cei mai răi jandarmi, iar comuna Brusturi de cei mai răi popi pe nou, în frunte cu Lupescu, Gheorghiu şi alţii.
Era prin postul Sfinţilor Apostoli (că acest post nu-l prea puteau suferi ei) când poliţaii cu popa Lupescu şi cu alţi capi ai Bisericii pe nou nu-i puteau vedea pe cei pe vechi că se adună undeva la rugăciune că erau imediat pe urmele lor. Ca să-i poată speria şi mai mult, au adus armată, cu arme, cu tancuri, cu mitraliere din Fălticeni, făcând cordon şi înconjurând toţi Brusturii.
Apoi au umblat jandarmii prin sat şi pe toţi bărbaţii i-au adus la primărie cu mic cu mare. Iar pe femei le întrebau acasă cum ţin, pe nou sau pe vechi; care spunea pe vechi, primea câte un pat de armă pe spate şi o înjurătură bună. După ce au adunat toţi bărbaţii satului la primărie, cei pe nou erau trimişi acasă, iar cei pe vechi erau bătuţi şi maltrataţi mai rău ca pe timpul lui Constantin Brâncoveanu.
La intrarea în primărie era popa Lupescu şi primarul şi câţiva capi pe nou care dădeau parola, care şi cum trebuie bătut mai mult şi care mai puţin. Jandarmii făceau după comandă. Cei care păzeau mai cu tărie credinţa şi au fost văzuţi cândva umblând cu Sfântul Glicherie la rugăciune sau cu ajunul, aceia erau trântiţi cu faţa la pământ şi bătuţi aşa de tare cu arme, cu bâte, până ce oboseau jandarmii, se schimbau între ei şi-i luau din nou întrebându-i unde le e preotul şi dacă mai ţin pe vechi. Care răspundea afirmativ era izbit apoi de toţi pereţii.
Era acea cameră ca un abator din vechime, toată plină de carne şi de sângele care sărea din trupurile creştinilor. A ţinut acel măcel o săptămână încheiată. Nu a rămas om din sat atunci nebătut. Din acele bătăi mulţi au murit până toamna. Doi dintre ei au murit chiar la consiliu, Huţanu Ion şi Buzdea Ghiţă. Femeile lor plângeau, dar erau mulţumite într-un fel că poate s-au făcut sfinţi, ziceau ele, că doar au suferit şi au murit bătuţi pentru credinţă şi adevăr
XII. Păţania unui copil de şcoală
Povestea Gheorghe Olaru din Brusturi că el era prin clasa a III-a şi mergea la şcoală. Pe drum mergând l-a ajuns un om şi l-a întrebat: Tu, măi băiete, cum ţii, pe vechi sau pe nou ? Eu i-am răspuns bucuros, crezând că poate-i vreun dascăl: Pe vechi ! Auzind aceasta, m-a luat de mână şi m-a dus acolo unde era mulţime de oameni adunaţi, care plângeau, care ţipau, cântau şi două aparate de-ţi lua auzul, pentru a crede trecătorii că aici e mare distracţie, deci m-a dus la primărie. Când am văzut ce-i acolo, am început şi eu, zice, să ţip şi să plâng cât puteam de tare. Un jandarm însă trecând pe lângă mine mi-a dat o palmă peste obraz şi mi-a zis să tac, dar eu de durere ţipam şi mai tare.
Norocul meu a fost că aveam o soră mai mare care a fost luată tot forţat de autorităţi, care cu alte femei era pusă să facă mâncare pentru jandarmii cei veniţi din Fălticeni, 30-50 la număr. Ea m-a auzit ţipând şi m-a cunoscut, a venit la gard şi mi-a zis să tac şi să stau aşa pe lângă poartă, că ea când vor intra jandarmii la masă va veni şi mă va scoate de acolo. Cât am aşteptat eu pe sora mea, inima mi s-a făcut cât un purece, văzând câţi oameni cunoscuţi ies din primărie, toţi cu hainele rupte şi plini de sânge. Când a găsit momentul potrivit, sora mea a venit şi m-a scos de acolo printre gard rupând o şipcă, m-a luat şi m-a suit în podul bucătăriei şi mi-a zis să stau liniştit că va mai veni ea la mine.
Acolo am stat ascuns vreo două zile până când tot ea m-a putut scoate şi trimite acasă. Îmi aducea şi mie dimineaţa şi seara, sora mea, câte două felii de pâine şi doi cartofi copţi. O auzeam şi pe ea plângând când se ducea primarul la ele şi le obliga să mănânce carne. Ea îi spunea s-o lase în pace că face tot, tot curat numai să n-o înfrupte că noi încă mai aveam post, multe mătănii a făcut apoi când au plecat aceia şi ea a venit acasă neînfruptată, că ea şi cu părinţii mei ştiau că trebuie să vină părintele Glicherie la mărturisit.
Alte minuni în acea săptămână
În acele zile grele, de neuitat pentru brustureni, trei jandarmi umblau zilnic prin sat şi-i căutau pe toţi cei pe vechi să-i ducă la primărie la bătaie, să nu cumva să rămână vreunul.
Auzind de la cei pe nou cum că este un călugăr pe nume Ghermano care a ieşit din Mânăstirea Neamţului odată cu schimbarea, mergeau în fiecare zi acei trei jandarmi la căsuţa lui să-l prindă. Acel călugăr se ruga foarte mult, ştia pravila pe de rost şi zilnic citea la psaltire. Era şi foarte îmbunătăţit, vedea totul mai înainte, iarna umbla desculţ prin satele vecine pe la creştini în lipsa Sfântului Glicherie şi-i mai învăţa credinţa, îi mai întărea cu cuvântul, mai citea rugăciuni la cei bolnavi care se făceau sănătoşi.
Când îl căutau jandarmii, el stătea în faţa casei, că acolo avea o lozniţă făcută şi stătea jos pe marginea gropii, cu picioarele în groapă, şi citea la psaltire. Jandarmii treceau căutându-l şi de câte 5-6 ori în fiecare zi pe lângă groapă, însă pe călugăr nu-l vedeau. Aşa l-au căutat toată săptămâna şi nu l-au găsit. Cei care treceau pe lângă casa lui îl vedeau, însă jandarmii nu, şi aşa a scăpat de bătaie.
Mai era şi un dascăl pe vechi cu numele Buzdea Vasile care fusese plutonier, şi acesta a fost dus la primărie pentru bătaie cu ceilalţi bărbaţi, însă lui îi era tare frică şi se ruga la Maica Domnului cu tot deadinsul să-l scape de bătaie. Când aproape să-i vină rândul să intre în cameră la bătut şi-a aruncat ochii în sus şi a văzut un tei stufos în curtea primăriei şi zicând: Maica Domnului, scapă-mă, că tare mi-e frică ! a ieşit din rând nevăzut de nimeni şi s-a urcat în tei. A stat acolo ascuns cu puterea Maicii Domnului, trei zile şi trei nopţi. Iar când s-au mai rărit jandarmii, a ieşit din ascunziş şi, împreună cu cei bătuţi, a ieşit pe poartă şi astfel a scăpat nebătut.
Dacă stăm bine şi judecăm, nici acum nu ştim de ce erau aşa de persecutaţi creştinii. Observăm însă că şi acum dacă i s-ar întâmpla ceva unuia pe vechi, cei pe nou se bucură, iar dacă ar păţi ceva unul de altă credinţă: pocăit, adventist sau chiar satanist l-ar compătimi. De ce ? Mă întreb şi nu ştiu să-mi răspund …
XIII. După furtună, iarăşi soare în Brusturi
Văzând creştinii că apele s-au mai limpezit, au adus iarăşi pe Sfântul Ierarh Glicherie să facă sfânta liturghie la Brusturi. S-au adunat creştini din toate satele de prin împrejurime în casă la Niculai Buzdea. Mulţimea nu mai încăpea în casă, s-a umplut şi curtea, nu se mai auzea peste tot citirea sfintei slujbe, deci era foarte greu. După ce s-a terminat, toţi creştinii au hotărât să mai rămână sfântul şi pe a doua zi pentru a le sfinţi un loc, pentru a zidi o biserică cât de repede va fi cu putinţă, că era foarte greu prin casele oamenilor, că nu mai încăpeau. Se temeau şi să poarte dascălii cărţile de colo-colo, să nu fie prinşi că doar au mai căzut în plasă de multe ori când au fost prinşi cu genţile cu cărţi şi le-au fost luate şi arse.
După cum s-au hotărât, a doua zi de dimineaţă au ieşit în câmp, acolo între Buzdeni, că era mult loc liber, dar nu ştiau cum şi unde să sfinţească loc pentru temelie de biserică. Cu toate că Sfântul Glicherie şi cu părintele Ghermano Chirilă au stat la rugăciune toată noaptea să le arate Domnul unde va fi, toţi stăteau nedumeriţi. Apoi numai deodată toţi l-au văzut pe părintele Ghermano că îşi face semnul sfintei cruci cu mâna şi începe a căuta prin iarbă. A umblat el aşa căutând câteva minute, apoi se apleacă şi smulge un smoc de iarbă, vine cu el în grabă şi îl arată Sfântului Glicherie şi celorlalţi că ,,era plin de untdelemn”. Atunci toţi s-au dus după dânsul ferind iarba în două părţi pe dâra plină de ulei. Şi o minune ! Îngerul Domnului le-a trasat tot proiectul temeliei bisericii cu ulei, iar ei rupând iarba, a rămas drept chipul bisericii pe pământ şi acolo s-a făcut biserica. După ce Sfântul Glicherie a sfinţit locul aici la Brusturi, a fost luat şi prin alte comune unde creştinii s-au hotărât să-şi ridice biserici pentru a sluji mai uşor.
Cu muncă, cu rugăciune şi dragoste în aproape doi ani s-au ridicat mai multe biserici în care se putea sluji. Câtă bucurie pe creştinii noştri că se puteau ruga iarăşi în biserică. Însă nu după mulţi ani, iarăşi autorităţile în legătură cu cei pe nou s-au răzvrătit şi mulţi preoţi au închis, pe alţii i-au bătut până ce moartea li s-a tras, şi multe biserici au închis. Multe au avut de îndurat creştinii cei adevăraţi în acele timpuri, numai ei ştiu câte bătăi şi chinuri şi chiar bătaie de joc primeau din partea celor cu sânge rece.
Pentru a-şi bate joc de bătrânii satului Poiana care ţineau pe vechi, poliţaiul Stejar şi cu doi soldaţi, puşi de popa Lupescu, într-o duminică când la noi mai era o săptămână din postul Naşterii Domnului, iar la ei se mânca carne că le trecuse Naşterea, au venit dis-de-dimineaţă şi au adunat toţi bătrânii din susul satului, pe Dumitru Alistar, Gavriil Movilă, Vasile şi Ion Movilă, Ion Musteaţă şi alţii; apoi din josul satului, pe Niculai Păstrăvanu, Vasile Păstrăvanu, Petrea Păstrăvanu, Gheorghe Movilă, Ghiţă Rotărescu şi alţii; i-au adunat în mijlocul satului, i-au încolonat, au tras un foc de armă şi i-au speriat, apoi le-au ordonat să meargă la biserica pe nou din sat să se roage. Ajunşi la biserică, toţi s-au închinat frumos pe la icoane, după care poliţaiul a zis să dea pomelnice, ei răspunzând că nu au bani şi fără bani nu pot să dea.
Când slujba s-a apropiat de sfârşit, unul din cei aduşi cu forţa a ieşit până afară pentru el şi a văzut că erau pregătiţi soldaţii să-i înfrupte, că se adusese un ceaun cu friptură. A venit înapoi, a spus şi celorlalţi tot, din unul în altul, şi când popa a zis: Cei chemaţi ieşiţi, câţi sunteţi chemaţi ieşiţi, ei toţi au plecat ca din puşcă tocmai când nimeni nu se aştepta afară şi de aici s-au împrăştiat ca iepurii de nu i-a mai putut prinde nimeni. Aşa, cu puterea lui Dumnezeu, au scăpat neînfruptaţi.
A doua zi, cei mai tari în credinţă, vreo trei au fost chemaţi la post să răspundă de ce au fugit de la biserică şi nu au stat până la urmă, iar ei cu blândeţe şi plini de sine au zis: Nu noi, popa ne-a trimis zicând nouă celor chemaţi să ieşim, să nu-i încurcăm pe ceilalţi că aveau de mâncat şi de băut. Pe astfel de oameni – a zis popa Lupescu cu ciudă, că era şi el acolo – să nu-i mai aducă niciodată la biserică nimeni, că nici slujba nu au ascultat cât au stat, pentru că ei bolboroseau altceva din gură şi făceau cruce când ştiau ei nu când trebuia, nici pomelnice nu au dat, mai bine ne lipsim de ei. Aşa au făcut, iar cu de-a forţa la rugăciune nu i-au mai dus.
XV. Alte necazuri, alte suferinţe
Dacă au văzut poliţaiul şi popa Lupescu că la biserică nu au putut să-i înfrupte pe creştini, anul viitor a umblat prin sat pe la toţi cei pe vechi pe acasă ca să-i înfrupte. După ce a trecut Naşterea la cei pe nou, noi cei pe vechi mai aveam încă două săptămâni de postit. În acest timp, popa Lupescu şi poliţaiul Stejar intrau în casă cu arma în mână de îi speria şi îi întreba dacă au mâncat de frupt sau nu. Dacă spuneau că nu, le deschidea gura forţat cu baioneta şi-i înfrupta cu carne sau cu brânză. Dacă nu voiau să înghită, le punea arma în piept spunându-le că-i împuşcă. Unii mai fricoşi mai înghiţeau, alţii ţineau în gură până găseau timp prielnic să dea jos, iar alţii scăpau cu totul şi cu totul altfel.
Au intrat şi la părinţii noştri şi au întrebat întâi unde-i bunicul, că pe el aveau ciuda cea mare, dar atunci s-a întâmplat să nu fie acasă, că deja se auzise că au gând rău asupra celor pe vechi din satul Poiana şi bunicul stătea ascuns la rudele lui prin alte sate. L-a întrebat pe tata poliţaiul: Unde-i tartărul cel bătrân ?, iar mama a încercat să-i răspundă, dar n-a apucat că mişeleşte poliţaiul a scos o ghioguţă de mână şi i-a dat una după cap, la care mama a căzut leşinată pe vatra de la sobă unde dormeau cei doi copilaşi ai lor. Atunci tata a strigat de frică la copii: Măi, treziţi-vă că au omorât-o pe mama voastră !
Popa văzând aşa l-a repezit pe tata peste masă şi a căzut şi el cu masă cu tot. Sub faţa de masă aveau puşi banii cum vânduse o vacă şi când masa a căzut s-au văzut banii. Atunci popa a zis: Îi lăsăm neînfruptaţi, dar le luăm banii, şi aşa au făcut după care au ieşit. Tata s-a ridicat apoi de jos, şi văzând că mama era tot leşinată a luat repede găleata cu apă şi de emoţii a turnat-o toată peste ea. S-a deşteptat şi mama, dar s-au trezit şi copiii într-un ţipăt, că i-a ajuns apa rece şi pe ei.
Mama l-a întrebat pe tata dacă au plecat, iar tata cu un oftat adânc i-a spus că au plecat dar le-au luat banii de pe masă. Nu-i nimic, a răspuns mama, presupunem că a pierit vaca, dar bine că au rămas neînfruptaţi.
Aşa au umblat prin satul Poiana în mai mulţi ani la rând ca să-i înfrupte, dar cei cu credinţa tare printr-un anumit mod scăpau.
Din voia lui Dumnezeu tot în acel an în care le-au luat banii, numai că în vară, s-a întâmplat că a murit fetiţa lui tata cea mai mare, deci sora noastră, care atunci avea 2 anişori şi jumătate. Spunea mama de multe ori că era foarte pricepută, vorbea cu oricine vorbe înţelepte şi judeca ca un om mare. Era şi foarte frumoasă. Când trecea bunicul cu Sfântul Glicherie pe la ei fetiţa le spunea Crezul. Dacă a murit scârba părinţilor nu a fost puţină, dar frica era şi mai mare că trebuia îngropată şi noi cei pe vechi pe atunci eram ai nimănui.
S-a dus tata la Sfatul Popular să scoată certificatul de deces. Primarul l-a trimis întâi la popă să vadă dacă îi primeşte mortul în cimitir. Acesta auzind a sărit în sus de bucurie zicându-i lui tata să se dea pe nou dacă vrea să-i primească mortul în cimitir. S-a dus bietul tata înapoi la primar şi i-a spus, iar acesta l-a trimis iar la popă să-l nituiască.
Pe atunci nici bunicul nu era acasă pentru a-i da un sfat tatei, că de frica autorităţilor era dus la nişte rude la Focuri în judeţul Iaşi să mai lucreze pe la ei până se vor mai limpezi apele şi în comuna Brusturi.
Tata a fost nevoit să plece atunci la el, pentru a-i da un sfat. Distanţa era mare, maşini nu erau ca acuma, a trebuit să plece pe jos, dar ce să-i faci ? La jalea şi la scârba lui s-ar fi dus şi în genunchi.
Dacă a ajuns la bunicul şi i-a mărturisit lui toate, plângând în hohote şi el pentru nepoţică, l-a îmbărbătat apoi pe tata zicându-i să facă mormânt în fundul grădinii şi să-i pună cruce acolo, dar pe fetiţă să n-o îngroape, ci să o ascundă cu tot cu sicriaş undeva la răcoare, că doar nu va putrezi ea până ce autorităţile se vor răzgândi şi te vor lăsa să o îngropi în cimitir, că viu este Domnul.
Tata a făcut întocmai cum l-a învăţat bunicul.
După două săptămâni a venit poliţia şi primarul şi l-a întrebat pe tata ce-a făcut cu mortul. Iar tata cu rugăciunile în gură şi cu frica în el le-a arătat mormântul.
Primarul i-a dat certificatul de deces şi i-a spus lui tata să o dezgroape şi să o ducă în cimitir în dimineaţa următoare, că au pus ei pe cineva să-i facă mormântul pentru că nu-i voie a se îngropa oamenii pe oriunde. Atunci tata a răsuflat uşurat. A doua zi dimineaţa au luat din camera de lângă beci de la răcoare din sipetul mamei de zestre sicriaşul, că acolo era ascuns, să-l ducă la biserică în cimitir. Când au desfăcut sicriaşul să îşi mai vadă părinţii fetiţa, ea era parcă atunci adormită, roz la faţă şi cu broboane de apă pe frunte. Mama chiar că n-ar mai fi îngropat-o când a văzut-o aşa. Săgeata trecută prin inimă şi jalea a fost şi mai mare, dar fără voia Domnului nimic nu se face. Aşa că şi pe micuţă au dus-o tot cu jale la cimitir.
XVII. Mort, îngropat şi spânzurat
Tot în acele vremuri grele s-a întâmplat de i-a murit şi moşului nostru Vasile Păstrăvanu un băieţel de un an. Mama băieţelului având multe rude pe nou, chiar şi în comitetul bisericii unul, a vorbit cu el şi cu popa şi au îngropat pe băiat fără popă, fără nimic la biserică în cimitir.
Unul din comitet însă nu era atunci prin zonă şi, când s-a întors după vreo 3 zile şi aflând de aceasta, a sărit în sus de 7 metri, făcându-i în tot felul pe cei din comitet, că de ce a lăsat copilul bărbosului în cimitir, de ce nu l-a pus să jure că ţine pe nou, de ce nu l-a dus măcar preotul lor ca să-i facă de râs pe vechioşi.
Atunci, în starea aceea în care era, s-a dus în cimitir la mormântul copilului, l-a dezgropat şi l-a spânzurat în clopotniţă.
După vreo 3 zile, cei care treceau pe acel drum pe lângă clopotniţă, auzeau copilul plângând, o ce minune !, şi acum cei bătrâni care au trecut pe acolo ne povestesc.
A durat aceasta două săptămâni şi se temeau oamenii să mai treacă pe acolo, dar de luat tot nu-l luau să-l îngroape.
S-a alarmat tot satul şi atunci popa i-a zis unuia din comitet să meargă la tatăl copilului să-l anunţe unde îi este copilul şi să vină să-l îngroape.
Acum să judecăm singuri, cei care citim aici, cum a reacţionat sărmanul tată, când a mers de şi-a văzut copilul spânzurat, cel mort şi îngropat. Atât a putut spune şi a plecat acasă: Sunteţi mai răi ca dracii !
Iar acel care a făcut asemenea faptă, după ce a fost scuturat un pic de oamenii din sat l-a pus înapoi în mormânt.
În toamna anului 1946 când Sfântul Glicherie slujea la Brusturi, că mai mult pe aici stătea, le-a spus într-o duminică la creştini în biserică:
– Pentru că s-au înmulţit călugării pe vechi în România, trebuie să facem o mânăstire, însă frăţiile voastre să vă daţi interesul să găsiţi un loc ferit pentru construcţie şi dacă vom găsi, va fi nevoie şi de oameni la muncă. Toţi creştinii s-au bucurat spunând că cu drag vor ajuta.
Au căutat loc potrivit prin mai multe sate, au găsit şi în Brusturi la Mitiţă Ionel loc bun lângă pădure şi i-a plăcut sfântului. Însă după ce s-a auzit prin comună, cei pe nou şi cu poliţaiul au şi început cu ameninţările pe acel om, care temându-se nu l-a mai donat.
De aceea locul cel mai potrivit a fost la Slătioara, comuna Râşca, judeţul Suceava şi fără zăbavă anul 1947 a marcat începerea lucrărilor de construcţie la Mânăstirea Slătioara.
Veneau oameni la ajutat din toată zona Moldovei. Bunicul nostru putem spune că a fost nelipsit de la muncă. Au fost şi de acolo din Slătioara oameni pe vechi care au sărit în ajutor. Au adus ciment cu căruţele de la Râşca, iar piatră au cărat tot cu căruţele de pe pâraiele din împrejurimi. Când s-a turnat fundaţia s-a băgat toată piatra cărată. Întâi bolovanii mai mici, iar cei mari au rămas mai la urmă. Însă nu-i puteau pune întregi că erau prea mari şi trebuiau fărâmaţi. Atunci bărbaţii cei mai puternici s-au dat la crăpat, unii cu topoare, alţii cu barosul, dar mulţi din ei erau foarte tari şi nu se crăpau.
Văzând Sfântul Glicherie că nu mai merge treaba repede şi uitându-se la cei care muncesc din greu la spart bolovanii, a lăsat mistria din mână şi a venit el la bolovani. Punea bolovanul mare jos, făcea cruce pe el şi cu unul mic dădea într-însul şi se despica cu mare uşurinţă în 4-5 bucăţi. Au cercat apoi şi ceilalţi aşa, dar la ei nu se despicau. Atunci toţi au cunoscut că pe cel drept şi pietrele îl ascultă. Şi astfel sfântul i-a crăpat pe toţi.
Spunea bunicul că după ce s-a terminat temelia de turnat, s-au dus pe munte Sfântul Glicherie cu câţiva oameni de au doborât câţiva brazi, i-au tras cu lanţuri şi cu funii la un drum şi apoi i-au tăiat la dimensiuni după cum le trebuiau lor pentru grinzi. Bunicul îi măsura. Unii îi cojeau, iar alţii îi aşezau. Când s-a înserat, cei din sat au plecat acasă, rămânând numai sfântul, bunicul şi doi oameni din Rădăşeni care trebuiau să care toate acele lemne la vale unde era temelia.
Le-a numărat sfântul, apoi a început să le măsoare şi socotea să vadă dacă ajung sau le mai trebuie. Măsurând el, unul dintre ele era mai scurt. A măsurat din nou şi iar a socotit, dar tot aşa acela era mai scurt. Şi i-a zis lui bunicul să mai urce toţi o dată muntele să mai taie un brad că nu ajung, deoarece acela este mai scurt. Bunicul a oftat, iar ceilalţi doi au spus că nu mai pot de obosiţi ce sunt şi s-au aşezat toţi pe un butuc să se odihnească puţin, că erau istoviţi, şi apoi să urce iar pe munte.
Biserica mânăstirii, 1951
Cum se uitau toţi spre munte, numai ce Sfântul Glicherie s-a ridicat şi s-a dus la acel lemn, l-a luat de un capăt şi a zis: Doamne Iisuse Hristoase, precum ai lungit lemnul când erai în casa părintească, lungeşte-l şi pe acesta ca să nu ne mai ducem pe munte după altul, că nu mai putem, şi noaptea vine şi trebuie să-i şi cărăm la temelie. S-a aşezat apoi lângă ceilalţi tovarăşi, şi după ce au mai stat puţin a zis către bunicul: Hai, măi frate Niculai, să-l mai măsurăm o dată. Şi, o minunea Ta, Doamne !, când l-au măsurat era puţin mai lung decât ceilalţi, au mai tăiat din el şi l-au aşezat la loc. Mulţumind toţi Domnului şi cunoscând minunea, au început cu drag a-i trage la vale.
După ce s-a zidit biserica şi s-au făcut arcadele, pe pod au început a bate lut, că aşa era pe atunci. Au cărat mai multe căruţe de pământ, au făcut lutul şi au început a-l bate. Nu au terminat încă nici jumătate de pod de bătut şi numai ce toţi oamenii care erau la treabă în acel moment s-au speriat şi se rugau de sfântul şi tot îl trimiteau să coboare jos să se roage la Domnul, că venea o ploaie mare, şi ziceau ei că de va ploua tot lutul bătut se va înmuia şi nimic n-au făcut.
Atunci Sfântul Glicherie s-a întors cu faţa la răsărit şi a zis: Doamne Dumnezeule, cum l-ai ascultat pe Isus Navi şi a stat soarele din mers până ce a biruit pe vrăjmaşi, ascultă-mă şi pe mine păcătosul şi nu lăsa ploaia să curgă până nu vom termina de bătut lutul şi chiar până nu vom acoperi această bisericuţă. Apoi s-a întors cu faţa la apus şi a însemnat şi ploaia cu semnul sfintei cruci şi, o, minune, parcă au îngheţat norii, aşa au stat o jumătate de zi clocotind, tunând, fulgerând, dar nu a curs nici un picuşor de apă. După care norii s-au împrăştiat şi nu a plouat până când nu s-a acoperit biserica, după rugămintea sfântului.
Bunicul nostru văzând atâtea minuni pe care le făcea Sfântul Glicherie, nu a mai venit acasă la Poiana, ci a rămas acolo de tot, pentru că bunica murise de mult şi lui i-a fost drag la mânăstire. Mai târziu a fost călugărit şi i s-a spus părintele Nectarie Păstrăvanu.
Soborul Mânăstirii Slătioara, 1951
XXI. Minunea cu cei trei călugări
Tot bunicul i-a povestit lui tata cum că într-o zi a venit la mânăstire o femeie care plângea fără mângâiere încât nici nu putea vorbi. Au întrebat-o oamenii care lucrau acolo ce a păţit, iar ea cu un glas stins le-a zis dacă aici îl poate găsi pe părintele Glicherie. Atunci părintele David a luat-o şi a dus-o puţin mai către biserică şi i l-a arătat pe sfântul că venea cu un braţ de şipci. Aflându-l femeia, i-a căzut în faţă cu plecăciune şi a început în gura mare a povesti plângând. Toţi oamenii au rămas uitându-se la ea.
– Părinte, a zis ea către sfântul, eu sunt din judeţul Iaşi din satul Câmpuri şi am să vă povestesc pe scurt cele petrecute şi văzute în satul nostru.
De la noi din sat a fost un tânăr dus la Mânăstirea Neamţ şi s-a făcut călugăr. După ce s-a schimbat calendarul a mai slujit Domnului vreo câţiva ani în schismă. Dar după ce şi-a dat seama că nu-i bine, el şi încă doi călugări s-au sfătuit să iasă din mânăstire şi să plece unde vor vedea cu ochii, numai să nu mai slujească în eres. Într-o noapte şi-au făcut bagajul să iasă, că ziua se temeau. Cel din Câmpuri avea o icoană mare cu Maica Domnului şi altele mai mici cu Domnul şi cu alţi sfinţi. A vrut să ia cu el numai icoana cea mare şi când s-o ia din cui, toate celelalte icoane s-au aşezat singure peste acea mare; atunci călugărul a înţeles că trebuie să le ia pe toate. Ceilalţi doi au luat cărţi, haine şi ceva pesmeţi şi au ieşit în pădurea de deasupra Nemţişorilor.
Au zăbovit prin pădure vreo 2-3 săptămâni după cum ne-au povestit ei nouă, după care s-a făcut frig, a căzut bruma, a dat îngheţul şi n-au mai putut sta. Au terminat şi pesmeţii şi tot plângeau şi se rugau la Maica Domnului sărutând icoana, să-i îndrume să meargă undeva să nu moară de foame, dar mai cu seamă să poată ţine pe vechi, aşa cum este bine şi cum au ţinut mai înainte.
Într-o noapte, cel de la Câmpuri a visat-o pe sora lui că-i dădea o pâine. Şi deşteptându-se a spus şi celorlalţi că sora lui sigur trăieşte şi să meargă cu toţii la dânsa la Câmpuri să stea acolo. Au mers ei mai multe nopţi (că ziua se temeau ca nu cumva să-i vadă cineva) şi au ajuns la soră. Aceasta visase şi ea pe fratele şi îl aştepta. După ce au mai stat de vorbă şi i-a ospătat sora, i-a lăsat pe ei în casă să locuiască, iar ea a venit la mine că am fost naşa ei, a spus femeia care îi povestea toate acestea Sfântului Glicherie, şi mă cheamă Parascheva. Apoi a început a povesti mai departe:
Au stat părinţii aceia în căsuţa finei mele mai mult de 10 ani şi s-au rugat în linişte şi au ţinut sărbătorile pe vechi. Nimeni nu s-a legat de ei. Munceau la câmp şi-şi câştigau pâinea. Mai ziceau sătenii că de ce stau ei aşa separaţi şi nu se duc la mânăstire la Negreşti, că acolo sunt mai mulţi călugări, însă erau pe nou, dar lumea nu ştia că ei ţin pe vechi. S-a întâmplat însă că într-o zi a trecut primarul pe la căsuţa lor cu brigadierul C.A.P.-ului din sat şi i-au chemat pe călugări într-un lan de pepeni la strâns pepeni în coşuri şi duşi la căruţe. Tocmai că pe vechi era Sfânta Parascheva şi călugării au zis că ei nu lucrează azi, dar mâine fac ei toată tarlaua fără nici o plată.
Primarul aflând chiar de la ei că ţin pe vechi i-a dus la postul de poliţie şi chiar el a început a-i bate pe rând pe toţi până a obosit, după care i-a luat miliţianul. Apoi i-au trimis acasă şi le-au dat timp de gândire 3 luni, dacă se dau pe nou sau nu. După cele 3 luni, aflând că nu se dau pe nou, primarul şi miliţianul i-au bătut acolo în căsuţa lor de i-au lăsat leşinaţi.
Sora cuviosului se ducea acum în fiecare zi să-i îngrijească, pentru că fratele ei era mai binişor, dar ceilalţi doi nu s-au mai dat jos din pat aproape 2 ani.
Primarul însă, din 6 în 6 luni, trecea iar pe la ei şi de-i vedea cumva mai răsăriţi iar îi bătea.
Odată a prins-o şi pe fina la ei că-i hrănea, spunea Parascheva, şi au bătut-o şi pe ea aşa de rău, încât nu a mai trăit mult şi a murit din acea bătaie. Pe părinţi însă aşa i-a chinuit cu bătaie încă vreo 2-3 ani şi mă duceam eu acum de-i îngrijeam, spunea femeia.
După ce încă s-au mai asprit legile comuniste, au venit primarul şi miliţianul, spunea Parascheva, la căsuţa lor şi i-a dat foc. Părinţii nu au putut ieşi afară că erau grav bolnavi, încă din gură ziceau rugăciuni şi mulţumeau lui Dumnezeu că prin foc se sfârşesc şi ei.
Părintele cel localnic (bunicul, când i-a povestit lui tata, le-a spus numele la toţi, dar tata le-a uitat numele şi nici noi acum nu ştim), cel care avea icoana cu Maica Domnului, când şi-a ridicat ochii şi văzut-o, a zis către icoană:
– Fugi, fugi Maica Domnului, fugiţi sfinţilor, că voi aveţi putere, noi nu mai avem. Şi, o, minune, că toate icoanele au ieşit la marginea drumului şi s-au aşezat la rând cu faţa în sus. Căsuţa a ars toată. A rămas doar un stâlp unde era pusă într-un cui căndeluţa care era aprinsă. Cuvioşii părinţi au ars toţi. Nu a rămas decât oasele şi scrum amestecat cu sânge.
S-au adunat atunci acolo aproape toţi cetăţenii din sat. Mulţi au încercat să ia icoanele din drum, dar nu au putut. Mulţi necredincioşi aruncau cu pietre în căndeluţă, dar nu putea nimeni să o nimerească şi nici nu putea nimeni să înainteze spre locul unde erau sfinţii, că o putere nevăzută îi respingea. Toţi se mirau, acum chiar şi primarul, dar nimic nu puteau face. După ce s-a înserat şi fiecare a plecat la casele lor, mărturisea Parascheva, s-a dus şi ea cu soţul ei să vadă ce-i acolo. Au vrut cel dintâi să ia icoanele din drum, dar nu au putut. Au căzut în faţa lor în genunchi şi s-au rugat, le-au sărutat, dar tot nu le-au putut ridica.
Au mers apoi acasă, spunea ea, şi s-au rugat cât au putut la icoana lor cu Maica Domnului, după care au adormit. Dormeam, spunea femeia, dar parcă mă făceam lângă icoanele sfinţilor din drum şi Maica Domnului din acea icoană mi-a arătat un drum lung şi mi-a zis să merg pe acel drum până voi ajunge la un sat Slătioara, comuna Râşca, judeţul Suceava. Să merg până la capătul satului şi acolo voi găsi nişte oameni care construiesc nişte chilii la o mânăstire. Să intru şi să întreb de un preot cu numele Glicherie, să mă închin lui cu plecăciune şi să-i povestesc cu de-amănuntul lui toate cele petrecute la Câmpuri, că el va şti ce este de făcut. Şi aşa am ajuns aici, părinţilor, a zis femeia.
Sfântul Glicherie a oftat, apoi şi-a ridicat ochii către cer şi i-a zis femeii că trebuie neapărat să meargă el la locul faptei. Au şi pornit la drum. Mergeau numai noaptea, că ziua se temeau de autorităţi. Când au ajuns la locul acela, mare i-a fost mirarea şi Sfântului Glicherie când a văzut casa arsă, iar stâlpul cu căndeluţa care încă ardea nici măcar nu erau afumate. A mers şi s-a uitat şi la cei trei sfinţi care pătimiseră pentru adevărata credinţă, văzându-i arşi, iar oscioarele lor erau împrejmuite de un cordon roşu ca flacăra. După ce Sfântul Glicherie le-a zis rugăciunile care se zic, binecuvântându-i, a ieşit în drum la icoane. S-a închinat frumos la ele şi a întrebat pe Maica Domnului din icoana cea mai mare dacă vrea să meargă la Slătioara, că aici între păgâni în drum aţi stat destul. Şi, o, minune, toate icoanele s-au desprins de la pământ şi s-au făcut pachet. Sfântul le-a luat şi au plecat la locuinţa Paraschevei.
Aici, după ce şi-a făcut pravila, i-a spus Paraschevei să se ducă să ia oasele sfinţilor şi să le îngroape în fundul livezii la un copac, apoi să acopere cu ceva mormântul sau să facă soţul ei un gărduţ, să nu calce nimeni pe acolo, iar candela să o ia la dânsa acasă şi să o aprindă permanent în amintirea celor 3 sfinţi şi a finei ei. Cum s-a făcut noapte, Sfântul Glicherie a luat icoanele şi a plecat la Slătioara.
Tot în acea zi, Parascheva s-a tăiat cu cuţitul la un deget şi de durere nu a putut dormi toată noaptea aceea. Se gândea şi la părintele Glicherie, ca nu cumva să-l prindă cineva, se gândea şi la ceea ce are ea de făcut cu moaştele celor 3 sfinţi a doua zi. Dar noaptea a trecut şi ea a mers cu toată durerea ei de la deget şi a îngropat oscioarele şi a acoperit mormântul mai întâi cu nişte scânduri. Apoi a strâns grămăjoară şi scrumul din sfinţi amestecat cu sânge şi, o, minune, că punând mâna pe oasele sfinţilor, s-a vindecat mâna ei şi nu a cunoscut nici tăietura.
Dacă a văzut asta femeia, a mulţumit lui Dumnezeu şi sfinţilor care au ars acolo, apoi a luat scrum amestecat cu sânge de acolo, l-a pus într-o cutie şi ungându-i cu el pe cei bolnavi se făceau sănătoşi.
S-a întâmplat nu după mult timp că primarul acela a căzut şi şi-a rupt un picior. A fost la spital, i-a pus piciorul în ghips, iar după o lună de zile în loc să-i treacă piciorul s-a albăstrit şi de durere urla ca un câine.
Femeia lui se săturase de urletul lui, dar îi zicea să rabde aşa, că va păţi şi mai rău, că Domnul îl va bate pentru ceea ce a făcut el sfinţilor.
A urlat aşa zi şi noapte 3 luni de zile, neliniştindu-se nicicum. Femeia lui auzind că Parascheva a tămăduit mulţi bolnavi cu scrumul din sfinţii arşi a rugat-o să vină şi la soţul ei să-l ungă la picior, dar să nu-i spună lui cu ce-l unge, că tot aşa rău şi cârtitor este împotriva Domnului şi a celor pe vechi. Parascheva îl ţinea de rău şi chiar se temea de el, dar fiindu-i milă de femeia lui care plângând o ruga din tot sufletul, s-a dus, l-a uns la picior şi i-a trecut, cu puterea Domnului şi a sfinţilor, şi iarăşi a putut merge, că Domnul nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. Însă, în zadar, că primarul de rele şi de osândit pe cei pe vechi nici că s-a lăsat.
Nu a trecut mult timp însă şi mergând el cu o maşină la Regiune cu mai multe treburi ale Primăriei, a avut accident şi a murit. După ce l-au îngropat, o altă minune: ziua îl îngropa, noaptea ieşea afară din mormânt cu tot cu sicriu. Şi aşa 40 de zile l-au tot îngropat ziua, iar noaptea ieşea afară din mormânt. S-a îngrozit lumea de putoarea care era în cimitir şi nici că s-a mai dus cineva ca să-l îngroape. Femeia lui însă, şi de scârbă şi de frică, precum şi de ruşine de oameni, s-a dus iar la Parascheva şi s-a jeluit ei, rugând-o să meargă ea la părintele acela care a luat icoanele şi să-l întrebe pe el ce-i de făcut în acest caz, că tot ce va cheltui şi zilele pierdute pentru asta pe drum i le va plăti înzecit, numai să se ducă.
După aceste rugăminţi, Parascheva a mers iar la Slătioara. Ne povestea bunicul că într-o dimineaţă numai ce a ajuns Parascheva iar la mânăstire întrebând unde-i Sfântul Glicherie, îngrozită fiind, dar de data aceasta nu mai plângea. Sfântul Glicherie numai ce venise de la puşcărie. Stând de vorbă cu Parascheva, care i-a povestit amănunţit toate cele întâmplate cu primarul cel rău făcător, sfântul şi-a făcut şi el cruce şi a zis: Minunate sunt lucrurile tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut. A stat apoi puţin pe gânduri, a dat din cap şi a zis: Du-te acasă şi spune-i femeii lui ca să-l îngroape cu un câine, cel mai rău care îl va găsi în sat, că în felul acesta nu va mai ieşi afară, pentru că a fost mai rău decât un câine, de aceea nici pământul nu-l primeşte.
S-a dus Parascheva la femeia lui şi i-a spus, şi făcând aşa, nu a mai ieşit mortul din groapă.
XXII. Iarăşi întristare, iarăşi suspinare
După ce s-a terminat de făcut biserica Mânăstirii Slătioara, au început părinţii împreună cu Sfântul Glicherie a face şi câteva chilii, că se credea că totul s-a terminat cu prigoana. Dar n-a fost să fie aşa, că într-o zi a venit o maşină de miliţieni şi pe toţi călugării aflaţi atunci în mânăstire i-au prins, i-au urcat în maşină aşa cum se aflau şi i-au dus. Au rămas atunci numai câţiva fraţi tineri, care erau duşi în pădure după lemne. Pe ceilalţi, în frunte cu Sfântul Glicherie, nimeni nu ştia unde i-au dus. Au umblat atunci câteva cete de creştini, oameni mari şi cu credinţă tare, pe la mai multe tribunale şi penitenciare şi i-au căutat, dar nu i-au găsit. Toţi creştinii erau întristaţi şi plângeau pentru ei, crezând că i-au împuşcat. A umblat şi tata şi i-a căutat pentru că era şi bunicul luat cu ei, dar nu a aflat nimic. Parcă intraseră în pământ. Mult timp a trecut şi nu se mai auzea nimic de ei.
Mânăstirea Slătioara văzută de sus în acei ani
Noi acasă aveam o icoană veche cu Buna Vestire. Era aşezată în odaia de curat. Tata a adus-o în odaia unde stăteam noi şi de cu seară am început a face paraclisul Maicii Domnului până dimineaţa. S-au rânduit toţi ai casei la citit, cu plângere şi cu metanii. Când am terminat 40 de paraclise şi ne-am închinat la icoană şi am sărutat-o, la tata, când o săruta, a strălucit ceva în icoană şi a bătut parcă cineva în sticlă. Atunci tata a zis: Părinţii trăiesc, slavă Domnului, trebuie să aflăm unde sunt, aceasta este o bună vestire. Certând ne-a certat Domnul, dar morţii nu ne-a dat, a mai zis el. Este aproape un an de zile de când nu ştim nimic de ei, dar îi vom găsi. Îţi mulţumim, Doamne.
Tocmai în acel moment a bătut la uşă un verişor de-al lui tata şi i-a spus să se îmbrace repede să meargă la comună, la Brusturi, că vine un deputat de la Bucureşti să ţină o şedinţă de partid, şi trebuie să fie prezenţi toţi cetăţenii comunei cei care nu au pământ sau cei cu mai puţin, că se vor face liste şi vor primi pământ de la cei care au peste 5 hectare. Aşa a şi fost.
După ce s-a ţinut şedinţa, mulţi dintre cei săraci s-au bucurat, aducându-i mulţumiri dlui deputat Onţanu. Iar acesta a încheiat şedinţa cu următoarele cuvinte: Care aveţi vreo problemă, spuneţi-mi mie acum; că vă dau cuvântul meu că vă ajut cu orice.
Tata auzind aceste cuvinte, a săltat de bucurie şi a zis în gândul lui: Mă voi ţine de el şi-l voi ruga până ce voi afla unde sunt închişi părinţii. Când să plece dl Onţanu de la Brusturi, tata l-a aşteptat la maşină şi i-a zis: Să ştiţi că săptămâna viitoare vin şi eu la Bucureşti la dvs. cu o mare problemă, dacă nu vă supăraţi daţi-mi adresa. Atunci dl Onţanu, cu multă dragoste, i-a dat adresa lui, precum şi numărul de telefon, după care i-a zis râzând: Îţi dau numărul de telefon, dar nu cred că ştii tu de la ţară cum să faci să vorbeşti la telefon cu mine (că, într-adevăr, pe atunci la ţară nu erau telefoane, ci numai în centrele mari). Iar tata bucuros i-a răspuns: Doi ani în război am lucrat la telefonia germană şi cred că mă descurc. Mulţumit de răspuns, dl Onţanu i-a zis: Atunci te aştept !
Luni dimineaţa, tata a plecat la Bucureşti, iar marţi l-a sunat pe dl Onţanu din Gara de Nord. Acesta i-a ieşit înainte şi l-a dus în apartamentul lui. Aici i-a povestit tata tot despre părinţi. Când a auzit dl deputut că sunt călugări pe vechi şi-a pus mâinile în cap şi a zis: O, nu, nu pot să fac nimic. Îmi pare sincer rău, aşa sunt ordinele şi … Ştiu, ştiu, a spus tata, dar este aproape un an de zile de când nu ştiu nimic de tatăl meu. Mai ştiu că toţi murim şi că oricine am fi pe acest pământ cineva trebuie să ne caute de rânduială după moarte, însă eu acum nu ştiu ce să-i fac, sunt vii sau morţi, atât vreau să aflu, nimic altceva. Şi la ce închisoare se află, dacă sunt vii.
S-a înduioşat atunci deputatul şi i-a zis: Ca să pot afla ceva, Păstrăvanule, trebuie să stai în Bucureşti până vineri, dar unde să stai ! că la mine nu pot să te ţin o, o vechi-nou !
Atunci tata bucuros i-a spus că are unde să stea şi 2 săptămâni, numai să afle ceva despre dânşii. O să ne întâlnim vineri, a zis deputatul, că am audienţă la Mitropolie şi poate voi afla ceva, că am o rudă care este arhiereu şi poate îmi va spune, cu toate că ştiu că-i desconsideră de tot pe cei pe vechi. L-a mai întrebat pe tata unde va găzdui şi dacă gazda are telefon să-l sune joi. Tata joi dimineaţa l-a şi sunat, pentru că era foarte neliniştit în privinţa dlui Onţanu să nu se răzgândească. Însă dl Onţanu cum l-a auzit l-a chemat pe tata la un restaurant anume, ca să stea de vorbă, că era puţin mai liber.
După 2 ore de discuţii despre nou şi vechi, dl Onţanu era tot nedumerit şi a zis că nu ştie ce să creadă dacă nu a văzut cu ochii lui ci că aşa este scris. Atunci tata a scos din buzunar o carte cu mai multe proorocii ale proorocilor scrise cu mult mai mulţi ani înainte de schimbare, şi i-a citit câteva versuri scrise de secole, a zis el, dar care s-au adeverit sub ochii noştri, căci amândoi am trecut prin războiul din 1942-1944. Şi astfel zice proorocul: O vai ţie Germanie, că te vei răscula şi vei bate, şi te vei mândri, şi nu vei face dreptate în Răsărit, că se va răscula Răsăritul asupra ta şi te va bate şi îţi va pune hotar prin germanicescul centru.
După ce a afirmat că aşa a fost, mai zicând că multă înţelepciune a dat Dumnezeu aleşilor Lui, i-a zis lui tata să se întâlnească a doua zi tot acolo la restaurantul acela şi să meargă împreună la Mitropolie.
Cu câte emoţii a trecut şi acea noapte, iar a doua zi s-au întâlnit şi au mers amândoi la Mitropolie, dar fără să-şi vorbească sau să se cunoască. După ce dl Onţanu a intrat în şedinţă, tata a rămas pe o sală şi se uita cum s-au adunat sute de popi şi arhierei pe nou acolo şi cum majoritatea dintre ei l-au întrebat ce caută acolo. Iar el nerăspunzând nimic la întrebările lor, spunea că-l aşteaptă pe dl Onţanu.
După vreo câteva ore bune a ieşit dl şi au plecat iarăşi tot fără să-şi vorbească la apartamentul lui, unde i-a adus la cunoştinţă tatei că părinţii se află în penitenciar la Ghencea, în centrul Bucureştiului. După ce au mai stat de vorbă tot despre credinţă, l-a trimis pe tata la gazda lui spunându-i că se vor întâlni sâmbătă dimineaţa şi că vor merge împreună la penitenciar.
Întâlnindu-se dimineaţa, au mers vorbind amândoi pe stradă până la penitenciar. Aici când au ajuns, porţile se deschideau rapid pentru dl deputat şi toţi miliţienii îl salutau. A chemat pe şeful lor, un maior de miliţie mai în vârstă, şi dl Onţanu l-a întrebat de părinţi, arătându-l pe tata că este fiul unui călugăr dintr-acei de la Slătioara şi că nu ştie nimic de el de aproape un an de zile. Dl maior a zis atunci:
Cu adevărat, sunt aici şi chiar m-am întrebat şi eu cum de i-au închis şi de ce i-au dat chiar aici, la cea mai amară puşcărie, că sunt la dosarele lor curaţi. Nimic nu au făcut, suferă degeaba. Au fost acuzaţi de propagandă, dar ei nu au scos un cuvânt rău de când sunt aici. Ba pot să spun că a venit într-o zi un sergent major şi mi-a spus o mare minune văzută cu ochii lui. Lucrau la subteran şi erau mai mult de 200 de deţinuţi între care şi aceşti părinţi. Şi când ne-a venit schimbul şi noi trebuia să ieşim la suprafaţă, s-a spart o conductă, a inundat şi a început a se risipi malurile şi pe toţi ne-ar fi prins acolo şi am fi murit de nu ar fi ridicat părintele Glicherie, şeful lor, mâinile în sus zicând: Doamne Iisuse Hristoase, îngăduie puţin, te rog, ca să iasă zidirea ta la suprafaţă. Şi, o, minune, chiar că nu s-a mai desprins nici o pietricică de la locul ei cât a stat el cu mâinile ridicate şi noi am ieşit.
Auzind acestea tata şi dl Onţanu tremurau nemaiştiind nici măcar la ce şi pentru ce se aflau acolo.
Atunci dl maior a zis către tata: Uite-i că vin toţi deţinuţii acum în coloane, că-i duce la muncă, dumneata uită-te printre ei şi când îi vei zări să-mi spui ca să-i opresc.
Au trecut vreo 5 coloane şi nu erau, şi în a şasea coloană ei erau primii. Întâi Sfântul Glicherie, apoi părintele David, părintele Chesarie, părintele Calistrat, părintele Nectarie şi ceilalţi toţi, unul după altul. Câtă emoţie şi câtă bucurie pe t ata când i-a văzut că sunt şi că trăiesc. Nici dulci i-au fost lacrimile bunicului când Sfântul Glicherie i-a zis: Părinte Nectarie, uite-ţi fiul. De câte ori ne povestea tata nu-l puteam opri din plâns.
Sfântul Glicherie (cu epitrahil la gât), alături de tovarăşul său de pătimire dintotdeauna părintele David Bidaşcu, 1951
Atunci dl maior a dat ordin şi a stat în loc toată escorta cu toţi cei o mie şi ceva de deţinuţi 5 minute, până ce au stat de vorbă părinţii cu tata. Erau părinţii slăbiţi, munciţi, amărâţi, ne spunea tata, dar la faţă toţi străluceau şi se cunoştea pe chipul lor că îndură toate cu mulţumire pentru credinţă şi pentru adevăr. Escorta a plecat.
Tata a rămas uitându-se după ei, iar dl maior a adăugat: Mult mai bine ne-ar fi stat nouă să-i privim pe aceşti minunaţi părinţi aliniaţi la o paradă de pace şi nicidecum la arest. Iar dl deputat Onţanu, mulţumit că a reuşit cu bine şi a rezolvat problema cea grea a tatei, l-a condus până la gară, l-a urcat la tren şi i-a mai zis: Nu uita că după furtună va apărea cândva şi soarele !
Ajuns din nou acasă tata la familie, pe toţi i-a găsit întristaţi că nemaiştiind de o săptămână nimic de el, au crezut că l-au prins şi l-au arestat. După aceea, tata a mers la Slătioara şi i-a înştiinţat pe preoţii rămaşi despre cele întâmplate şi unde se află închişi părinţii.
După ce şi-au făcut pedeapsa, părinţii au venit din nou la Slătioara şi ca întotdeauna Sfântul Glicherie era aşteptat cu bucurie de mulţimea credincioşilor.
XXIII. Rugăciunile şi sfatul bun al Sfântului Glicherie
Deportat într-o comună din Bărăgan, anume Răchitoasa, Sfântul Glicherie a locuit într-un bordei cu două camere. În una avea sobă cu plită, iar în cealaltă numai pat de dormit.
Sfântul Glicherie stătea în camera cu sobă, iar în cealaltă cameră era deportat un popă pe nou arestat şi el ca fiind legionar.
Aici sfântul era liniştit, se ruga ziua şi noaptea, iar pentru întreţinere avea o mică grădină de zarzavat, şi lui cum îi plăcea să muncească o ducea bine.
Era în săptămâna brânzei când 3 dascăli din comuna Brusturi s-au hotărât să meargă în Bărăgan la Sfântul Glicherie să facă împreună cu el Canonul cel mare în prima săptămână din Postul Mare. Au plecat vineri în săptămâna brânzei şi au ajuns luni în prima zi de post. Mare le-a fost mirarea celor 3 dascăli, Gheorghe Păstrăvanu, Petrea Movilă şi Gheorghe Buzdea, când au intrat la sfânt şi l-au găsit citind, iar pe plită avea o cană cu lapte la fiert. După ce au luat blagoslovenie, musafirii se uitau la plită. Atunci, sfântul ştiind ce gândesc ei, le-a zis repede că nu a uitat zilele şi că nu mănâncă chiar în prima zi de post lapte şi că este a vecinului de dincolo şi că-l fierbe.
Căsuţa în care locuia Sfântul Glicherie la Răchitoasa, 1956
După ce au mai povestit ei una-alta, Gheorghe Buzdea, mai apoi părintele Buzdea a scos cărţile şi au făcut toţi Canonul cel mare. Numai bine că s-a trezit şi popa şi a venit să-şi ia laptele. Sfântul Glicherie i-a dat cana spunându-i că a fiert, dar că ar fi bine să nu mai mănânce nici el de frupt, că este Postul Mare pentru toţi creştinii.
Atunci popa s-a aşezat şi i-a spus Sfântului Glicherie, în auzul tuturor, cum că a visat că se făcea în Moldova o adunare mare şi că sfinţia ta erai mare şef şi m-ai decorat şi pe mine. Atunci sfântul a zâmbit puţin şi i-a zis: Hmm, dar cu ce te-am decorat, cu cana de lapte în post ?
Popa a rămas atunci puţin pe gânduri, după care a zis: Părinte, nu mai mănânc nici eu de frupt, postesc ca sfinţia ta, facem rugăciune împreună dacă mă primeşti, dar vrei să facem o prinsoare ? Să vedem ce fel de prinsoare, a zis sfântul, dacă ne foloseşte la ceva. Popa atunci i-a zis: Peste 3 săptămâni eu am Buna Vestire şi dacă mie îmi dă drumul acasă, atunci este bun calendarul meu. Dacă de Buna Vestire a ta îţi va da drumul acasă, atunci este bun calendarul vechi şi eu mă dau pe vechi înapoi aşa cum am fost.
Au făcut prinsoarea, au dat mâna, musafirii au tăiat, apoi au stat iar cu toţii la rugăciune. A doua zi iar, a treia zi iar, şi aşa au continuat toată săptămâna până sâmbătă, când musafirii au plecat.
Au trecut cele 3 săptămâni şi a venit Buna Vestire pe nou, dar nu a venit nici o înştiinţare de la comună, pentru a pleca cineva acasă. Popa era foarte supărat, dar a zis: Postim în continuare şi ne rugăm să vedem ce va fi. După ce au mai trecut 2 săptămâni, cu o zi înainte de Buna Vestire pe vechi, a venit de la comună un miliţian şi a zis părintelui Glicherie: Pregăteşte-te că mâine dimineaţă pleci acasă.
Sfântul Glicherie în faţa căsuţei
Popa a început a plânge cu amar. Pe de o parte că şi-a cunoscut rătăcirea, iar pe de alta că-i era urât singur în acel câmp pustiu. Sfântul Glicherie însă îl consola zicându-i să postească în continuare toate posturile după calendarul vechi, să ţină şi sărbătorile aşa cum trebuie, şi i-a mai proorocit că la anul viitor tot de Buna Vestire îţi va da drumul. Auzind acestea a zis popa: De va fi aşa, precum spui, să ştii părinte că direct la Slătioara vin atunci.
Apoi s-au rugat amândoi toată noaptea, iar dimineaţa, după ce sfântul i-a mai dat un set bun de învăţături şi sfaturi s-au despărţit cu pace.
Şi, într-adevăr, după ce a trecut acel an, tot de Buna Vestire i-a dat şi lui drumul, şi cum a afirmat s-a dus întins la Slătioara şi a fost făcut călugăr chiar de Sfântul Glicherie. Nu mai ştim amănunţit viaţa lui, numai doar că a fost desăvârşit. Şi deci i s-a împlinit visul, că a fost decorat de Sfântul Glicherie cu adevărat.
XXIV. Pe dânsul şi jivinele îl cunosc şi îl ascultă
Odată când a fost iarăşi prins şi arestat, l-au dus în Delta Dunării la tăiat stuf în Insula Şerpilor. Aici Sfântul Glicherie a dus-o iarăşi foarte greu. Ştiau toţi călugării şi toţi creştinii că l-au arestat iarăşi, dar nimeni nu ştia unde l-au dus. După mai multe rugăciuni făcute pentru dânsul pe la toate bisericile, i-a venit în gând bunicului să se ducă la boierul Arsântescu (la acela unde Sfântul Glicherie a fost deportat şi la care a scris acatistul Sfântului Ilie) şi acesta să meargă la Bucureşti să afle unde este închis. A mai luat bunicul cu el pe Vasile Buzdea, dascălul de la Brusturi, şi au plecat la boier.
Acesta când a auzit, nu a mai aşteptat nici un minut. A plecat direct la prezidiu şi a făcut mare scandal pentru că a fost închis hoţeşte şi nu au anunţat pe cei de la Slătioara unde este şi nici măcar autorităţile de la Suceava. Boierul nu a plecat din prezidiu până nu a căpătat foaia de externare a Sfântului Glicherie.
S-a întors în grabă, a dat ordin să se înhame 4 cai la o caretă şi a zis: Hai, părinte Nectarie, să mergem la dânsul să-l aducem acasă, că este în Insula Şerpilor la tăiat stuf. Pe drum le-a povestit cum s-a certat cu şefii şi cum a obţinut foaia de drum pentru eliberarea sfântului.
Au ajuns în deltă pe la ora 3-4 după amiază. Pe canal erau mai mulţi miliţieni şi şefi ai deţinuţilor. Când a ajuns boierul la ei, în loc să-i salute, i-a luat la întrebări: Unde-i părintele Glicherie şi de ce l-aţi ţinut aici ca pe un criminal ? Ce a făcut ? De ce nu vă faceţi datoria după cum scrie legea ? De ce nu aţi anunţat autorităţile de la Suceava ? De ce nu i-aţi dat dreptul la vorbitor la un an de zile ? Răspundeţi bolşevicilor ! Unde este acum părintele ? Este în apă la tăiat stuf, spuse unul.
Boierul plin de sine, cu foaia de externare în mână, mergea în jos pe canal cu toţi şefii şi bunicul cu Vasile Buzdea în urma lor, uitându-se printre stuf prin apă să-l vadă pe Sfântul Glicherie, care mai era cu încă vreo 20 deţinuţi pe lângă dânsul. El era legat de mijloc cu o frânghie lungă de vreo 100 metri, cu cizme pescăreşti în picioare, şi cu secera în mână tăia stuful, îl făcea maldăre, le lega cu funia şi câţiva le trăgeau la mal, iar alţii le încărcau în maşină.
Când l-au văzut pe Sfântul Glicherie toţi cei veniţi pentru dânsul că lucrează la faza cea mai grea au rămas înmărmuriţi. Atunci i-a întrebat boierul pe ceilalţi deţinuţi de ce nu sunt ei la acea fază, sau poate faceţi cu rândul şi chiar acum i-a venit lui rândul. Nu, domnule, au răspuns toţi, numai el taie, că noi nu putem intra acolo că ne muşcă şerpii şi aspidele şi multe alte vietăţi şi ne temem. O, vai, vai, de n-ar fi părintele, noi am muri ! Însă pe el îl ascultă toate vietăţile insulei şi se tem de dânsul.
Şi toţi cei veniţi au strigat atunci la sfântul să vină la mal ca să plece acasă, că au toate actele semnate de la Bucureşti. Mare le-a fost mirarea la toţi când Sfântul Glicherie, ca un copil nevinovat, ascultător, blând şi cu dragoste de semenii săi a zis: Mai staţi o jumătate de oră să mai fac vreo 6 maldăre, că atât mai trebuie ca să se umple maşina, să nu plece goală, că de plec eu ce fac ceilalţi fără ajutorul meu ?
Auzind acestea, boierul cel aspru s-a smerit, dar tot a zis: M-ar mai durea pe mine capul de ceilalţi şi de maşină … Sfântul Glicherie însă foarte liniştit i-a tăiat şi pe aceia şi se retrăgea către mal, când Vasile Buzdea strigă tare: Părinte, un şarpe mare urcă pe spatele sfinţiei tale ! Au început toţi a ţipa …
Sfântul Glicherie, foarte liniştit, l-a luat cu mâna, l-a netezit pe cap şi i-a zis: Mergi în apă la ale tale şi nimic să nu faceţi celor care rămân cu voi, că eu plec. Şarpele, ca şi cum ar fi înţeles, s-a mai aruncat o dată la mâna lui în formă de respect şi a intrat sub apă. Pe când boierul a rămas fără cuvinte, deţinuţii l-au înconjurat plângând şi luând binecuvântare s-au despărţit cu greu de salvatorul lor.
Sfântul Glicherie a venit iarăşi la Slătioara şi ca întotdeauna când apărea era aşteptat cu bucurie de mulţimea credincioşilor.
XXV. Minunea care s-a făcut în anul 1949 cu Varvara
Ne povestea tata, Gheorghe Păstrăvanu, că o verişoară de-a lui, care era mezina familiei, avea vreo 17-18 ani pe când Sfântul Glicherie venea des de la Slătioara la Brusturi în biserică şi făcea sfânta liturghie. O chema Varvara şi fiind cam alintată nu prea dădea ea mare importanţă învăţăturilor tatălui său despre credinţă. În postul Naşterii Domnului, părinţii şi fraţii ei mai mari după slujbă au rămas la biserică să se mărturisească. Venind acasă după amiază mai târziu au trimis-o şi pe Varvara la mărturisit. Ea însă le-a zis că nu se va duce la Brusturi la mărturisit, ci va merge la Slătioara chiar dacă-i mai departe, dar acolo nu mă cunoaşte nimeni şi nu va şti nimeni de mine, că sunt nepoată de frate părintelui Nectarie şi că mă duc la joc. Mi-e şi ruşine şi frică în acelaşi timp, dar de joc nu mă pot lăsa.
Mai erau 2 săptămâni până la Naşterea Domnului, când mai mulţi tineri, fete şi băieţi, au mers peste munţi şi dealuri din satul Poiana până la Mânăstirea Slătioara la mărturisit. Cu ei s-a dus şi Varvara. Când a ajuns-o rândul şi a intrat la mărturisit, după ce a spus că ea merge la joc şi chiar trăieşte momentul cu mare pasiune, Sfântul Glicherie a sfătuit-o să se lase, că acel care joacă în hora satanei se scrie, şi care nu se va lăsa va juca cu satana în veci în iad. Du-te afară, mai gândeşte-te şi vino iar să-ţi fac dezlegare după ce te hotărăşti.
A ieşit, s-a mai gândit, a clătinat apoi din cap spunând: Cum să nu joc eu puţin de Crăciun, ce o să zică ceilalţi ? Că sunt bolnavă, că m-am prostit, că îl ascult pe tata; nu, nu cred că voi putea face cum spune părintele ! Se împietri la inimă şi intră iar în chilie la sfântul şi-i spune foarte clar că nu va putea sta de Crăciun acasă fără să meargă la joc. Daţi-mi orice canon, dar de joc nu mă las, nu pot ! Atunci Sfântul Glicherie cu blândeţe i-a zis: Ştii cum facem ? În seara ajunului Naşterii Domnului faci 4.000 de metanii, a doua zi vii la biserică la Brusturi că eu voi fi acolo, iar după amiază te duci la joc.
Varvara s-a bucurat foarte mult. A mers liniştită acasă şi tare împăcată cu gândul, aşteptând să treacă zilele mai repede să vină Naşterea Domnului. Şi cum timpul nu stă în loc, a sosit ajunul Naşterii Domnului, iar domnişoara Varvara a început de cu seară a face metaniile şi până pe la ora 3 le-a terminat de făcut şi s-a culcat fiind foarte obosită.
Şi, o, minune ! Dimineaţa în ziua de Naşterea Domnului, pe la ora 7, afară fiind încă întuneric, Sfântul Glicherie îmbrăcat în veşminte albe, a intrat la ea în odaie, cu cădelniţa în mână şi a cădit la icoane, prin casă şi la patul ei şi i-a zis: Varvara, scoală-te şi mergi la biserică, pentru că aşa ai promis, că eu cădesc acum pentru acatist. Ea s-a ridicat din pat speriată, sfântul a ieşit pe uşă şi a plecat, s-a uitat după el, apoi ea a intrat în odaia părinţilor şi i-a trezit spunându-le să meargă la biserică pentru că părintele Glicherie a venit de la Slătioara şi merge la Brusturi. Acum a ieşit din odaia mea, după ce a cădit şi mi-a zis că-i pe la acatist, să mergem.
Au intrat cu toţii în odaia ei. Un miros de tămâie te ridica în slavă. Toţi s-au mirat, s-au cutremurat, s-au îmbrăcat repede şi au plecat la biserică peste deal. Varvara s-a abătut însă pe la tata, vărul ei, să-i spună şi lui cum că părintele Glicherie a trecut pe la ea şi a tămâiat. Auzind tata, a râs de ea spunându-i că părinţii au trecut de aseară şi că au făcut privegherea, dar au rămas să doarmă la Brusturi, nu au mai venit la Poiana. Am fost şi noi la priveghere, a spus el.
Auzind acestea, Varvara s-a dat la plâns şi a zis către tata: Vino şi vei simţi mirosul de tămâie ca să mă crezi bădie, că aşa îi spunea ea lui tata. Tata s-a dus repede şi într-adevăr era un miros atât de plăcut de tămâie că nu-ţi mai venea să pleci de acolo. Au dat fuga apoi la biserică, Varvara nemaiţinând cont că pe ea o dureau picioarele şi de la cele 4.000 de metanii făcute în acea noapte. Ajunşi la biserică, acelaşi miros de tămâie persista, iar Sfântul Glicherie citea acatistul Domnului.
Prin sufletul domnişoarei Varvara a trecut un fior de frică îngrozitor. Acel miros plăcut de tămâie, precum şi prezenţa Sfântului Glicherie în casa ei, i-au schimbat pe loc gândurile.
După ce s-a terminat acatistul, a mers şi ea să dea pomelnicul şi luând blagoslovenie i-a zis Sfântului Glicherie: Am făcut cele 4.000 de metanii, am venit la biserică, dar vă rog daţi-mi voie să mă împărtăşesc, că de la intrarea sfinţiei tale în casa mea şi de la acel miros de tămâie, cu voia Stăpânului eu m-am hotărât: Nu voi mai juca niciodată în viaţa mea ! Sfântul, cam nedumerit, dar înţelegând minunea, i-a zis: Dumnezeu să te ierte. Du-te şi te împărtăşeşte şi niciodată în viaţă să nu mai iei hotărâri rele.
Toată frica ei s-a schimbat în linişte şi bucurie. Mă simţeam, spunea ea, că eram în al nouălea cer după ce m-am împărtăşit. După masă a dormit fiind foarte obosită, iar a doua zi a plecat cu verişorii ei la Slătioara ca să-l colinde pe Sfântul Glicherie şi pe ceilalţi călugări. După ce au colindat, sfântul i-a chemat în chilie şi i-a servit cu bucăţele de zahăr şi cu bucăţele de rahat. După mai multe învăţături i-a eliberat cu pace.
De atunci viaţa domnişoarei Varvara s-a schimbat foarte mult. Era foarte credincioasă şi ascultătoare. Iubea mult rugăciunea şi mergea la Slătioara foarte des. De multe ori îl vedea pe Sfântul Glicherie, când citea Sfânta Evanghelie, că faţa şi mâinile îi străluceau ca soarele. Alteori vedea un porumbel alb aşezat pe mitra de pe capul sfântului. Acestea toate o apropiau tot mai mult de rugăciune şi de împlinirea faptelor bune. Dacă părinţii sau fraţii ei făceau vreo greşeală, ea îi învăţa şi îi mustra.
XXVI. Cum se sărbătoreşte ziua de duminică
Pe la sfârşitul lunii lui noiembrie, într-o duminică, Sfântul Ierarh Glicherie venise iar de la Slătioara să facă slujbă la biserica din Brusturi. Când se ştia că vine sfântul, se adunau creştini de prin toate satele şi comunele din apropiere. Tot la fel veneau dascăli renumiţi.
Ne-a povestit moşul Culiţă Hriscu nouă, nepoţilor părintelui Nectarie, când eram şi noi de vreo 12 şi respectiv 16 ani, şi mergeam şi noi la strană să citim ceasurile sau să spunem Crezul, cum că în acea duminică au venit la Brusturi şi 2 dascăli buni de la Fântâna Mare (Fălticeni). Ei au venit cu autobuzul până în staţie la Brusturi, iar de acolo de frica autorităţilor au mers pe jos pe pârâul Brustura la deal către biserică. Dimineaţa de dimineaţă, frig şi ei au mers cam repede şi tot vorbind au observat că au răguşit şi au zis unul către altul: Degeaba am venit că nu vom putea cânta !
În calea lor era o bodegă la Silică Creţu. Unul dintre ei a zis să intre în crâşmă, să ia câte un pahar de vin fiert, să se încălzească şi să le treacă răguşeala. Celălalt însă stătea nedumerit. Cum să ia el ceva în gură duminica dimineaţa când ştia de mic copil că aşa ceva nu a făcut şi că oriunde te-ai afla duminica dimineaţa nu este voie de mâncat şi de băut până la amiază. Acestea le-au povestit chiar ei dascălilor de la Brusturi după un an, când s-au întâlnit iar, la hramul bisericii de Sfinţii Voievozi.
Înduplecat de tovarăşul său de frig şi de răguşeală, precum şi îndemnaţi puţin şi de duhul mândriei, căci cântau foarte frumos, au intrat repede în crâşmă, au luat câte un pahar de vin fiert, apoi au urcat la biserică. S-au închinat şi au intrat la strană.
N-au apucat însă să-şi scoată caietele lor cu note, că Sfântul Glicherie a ieşit repede din sfântul altar, a mers la ei în strană şi le-a zis încet: Astăzi nu veţi cânta, pentru că ştiţi ce aţi făcut, şi cum se cinsteşte ziua duminicii iar ştiţi. Ei, atunci, de scârbă şi de ruşine, au stat neclintiţi la locul lor, fără să cânte, doar tânguindu-se şi cerând iertare de la Domnul pentru păcatul făcut.
Oamenii care-i cunoşteau se mirau cum de nu cântă, m-am mirat şi eu, a spus moş Culiţă, dar am observat că Sfântul Glicherie le-a zis ceva şi de aceea stau atât de trişti, însă nu aveam de unde să ştiu ce. Îmi părea doar rău că nu-i aud cântând.
După ce s-a terminat slujba, Sfântul Glicherie a ţinut predică şi a început aşa: Creştinii mei ! Dumnezeu a lăsat ca 6 zile din săptămână să lucrăm, iar a şaptea, adică duminica, ziua Domnului, să o sărbătorim aşa cum se cuvine. Duminica dimineaţa trebuie să stăm numai în rugăciune. Să mergem cu toţii la biserică, în afară de cei bolnavi, dar bolnavi rău, care nu se pot purta chiar de i s-ar aprinde casa şi el nu va putea ieşi arzând acolo, la fel şi femeile care 8 zile din lună sunt necurate sau în acele 40 zile de după naşterea pruncului, ceilalţi doar din motive
binecuvântate. Chiar şi aceştia care nu pot veni la biserică, spunea sfântul, până la amiază trebuie să se roage acasă aşa cum ştiu ei, dar de mâncat şi de băut nicidecum. Că spune Domnul nostru că nici un creştin nu se va mântui de nu va cinsti ziua duminicii aşa cum se cuvine.
Sfântul Glicherie
Pentru că duminica Domnul Hristos S-a pogorât din cer şi S-a născut din Sfânta de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria pentru mântuirea noastră; duminica S-a pogorât la iad scoţând de acolo pe Adam împreună cu tot neamul care a crezut în El; duminica a înviat din morţi; duminica a trimis din cer pe Prea Sfântul Duh peste sfinţii apostoli, înnoirea legii deci; şi tot duminica va veni şi va judeca toată lumea. Şi atunci va fi vai şi amar de noi care ne-am lenevit sau din îngâmfare, sau din mândrie, sau din slava deşartă nu am ţinut duminica aşa cum trebuie, că aspru vom fi pedepsiţi. Nu este greu, creştinii mei, numai trebuie să luptăm puţin să ne obişnuim, aşa precum este obişnuit omul care merge la serviciu cu ceasul.
Apoi a mai adăugat:
Părinţilor, aveţi grijă de copiii voştri. Tatăl să-şi înveţe de crud feciorul sau feciorii, iar mama fetele. Daţi-le exemple voi prin faptele voastre. Nu-l trimite pe el cu vaca sau cu oaia şi tu cu vecinul la băut, iar tu mamă lasă fata să toarcă sau să spele şi tu cu vecina la bârfă pe şanţ. Că de vă vor vedea copiii voştri că veţi şchiopăta de vreun picior, ei vor şchiopăta de amândouă, şi tu tată şi mamă răspuns dai pentru ei. Mamelor, aduceţi copiii de mici la biserică chiar dacă-i greu, dar ei se obişnuiesc şi apoi cu darul lui Dumnezeu vă vor lua ei de mână şi vă vor aduce pe voi.
Deci să înţelegeţi bine că duminica este pentru toată zidirea zi de rugăciune şi nu de destrăbălare. Dimineaţa cu toţii la biserică cu frică şi cu luare aminte la taina sfintei liturghii să fim, apoi să luăm sfânta anafură, după care mulţumiţi că ne-am învrednicit a lua parte la jertfa cea fără de sânge a Mielului lui Dumnezeu, care pentru spălarea păcatelor noastre se jertfeşte în fiecare duminică şi sărbătoare, să mergem acasă cu gândul cel bun, cum că a primit Domnul rugăciunea noastră cea de dimineaţă şi că vom auzi la sfârşit şi noi glasul Domnului: Vino, slugă bună şi credincioasă, întru împărăţia Mea.
Şi la urmă, cu multă dojenire a zis:
Creştinii mei, şi mai ales strana să asculte cu atenţie. Dacă vreunul din dascăl dintr-un motiv oarecare nu va putea cânta, este mai bine şi mai primit să citească cântările decât să bea ceva sau să mănânce ca să poată cânta. Tot la fel, cel care se simte că ştie prea bine şi cântă din mândrie şi nu în duhul înţelepciunii şi al smereniei, mai bine i-ar fi lui să citească cântarea decât să i se întoarcă lui spre păcat.
Nu voi uita niciodată acea predică a părintelui Glicherie, spunea moş Culiţă, şi cum plângeau toţi creştinii în biserică. Apoi mi-am dat şi eu seama singur de minunea care s-a făcut cu dascălii, cum că părintele Glicherie a avut vedenie cu ei, că au băut ceva ca să poată cânta şi pe bună dreptate i-a smerit.
– Sfârşitul manuscrisului –
