Editorial nr. 56

Meletie Metaxakis a eşuat în lovitura sa de stat de la Ierusalim

O altă pagină de istorie cu totul necunoscută, acoperită de colbul timpului … Am scris despre ea în treacăt, necunoscând motivul pentru care Meletie Metaxakis şi Hrisostom Papadopoulos au fost exilaţi din Ţara Sfântă (a se vedea PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935). Mitropolit, arhiepiscop, papă şi patriarh, PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935). Mason – Inovator – Ecumenist şi Aspecte mai puţin cunoscute ale domniilor câtorva patriarhi ai Constantinopolului din anii 1910-1930 (II). O biografie a Patriarhului Meletie al IV-lea al Constantinopolului (1921-1923)).

Practic, Meletie Metaxakis, deşi născut în Creta, a crescut în sânul Patriarhiei Ierusalimului. În 1889, el a intrat la Seminarul Sfânta Cruce din Ierusalim, iar în 1892 a fost tuns în călugărie cu numele Meletie şi a fost hirotonit diacon. În anul 1900, şi-a terminat studiile teologice, iar Patriarhul Damian al Ierusalimului (1897-1931) l-a numit secretar al Sfântului Sinod al Patriarhiei Ierusalimului. În 1909, acelaşi patriarh Damian l-a izgonit din Ţara Sfântă pentru ,,activităţi împotriva Sfântului Mormânt”.

Într-adevăr, el va ajunge la mare putere: mitropolit al Kitionului, Cipru (1910-1918); în 1912 va fi numit candidat pentru tronul patriarhal al Constantinopolului, dar nu va reuşi să ajungă încă pe scaun; mitropolit al Atenei (1918-1920), patriarh al Constantinopolului (1921-1923), patriarh al Alexandriei (1926-1935). Mitropolitul Meftodie al Kerkyrei scria despre el: ,,Dar Meletie Metaxakis, acest proscris din Ţara Sfântă, din Kition, din Atena, din Constantinopol şi mai târziu din Alexandria, un spirit instabil, neliniştit, însetat de putere, un adevărat demon, nu a avut nici o reţinere să încerce a se impune pe sine în Patriarhia Ierusalimului, chiar din Alexandria”.

A se vedea şi Prestigiul Patriarhiei Ecumenice. O opinie privind recunoaşterea hirotoniilor anglicane în anii ‘1920, de părintele Chiril Johnson.

* * *

În vara anului 1908, un grup insurgent cunoscut sub numele de ,,Tinerii Turci” s-a răzvrătit împotriva sultanului otoman Abdul Hamid al II-lea, silindu-l să reintroducă constituţia otomană suspendată multă vreme. Pe urmele Revoluţiei Tinerilor Turci, palestinienii locali din Patriarhia Ierusalimului au văzut o oportunitate de a spori rolul lor în Patriarhie, care era dominată de o minoritate monahală greacă mică cunoscută sub numele de Frăţia Sfântului Mormânt. În septembrie, un comitet ortodox palestinian a început o serie de întruniri cu patriarhul Damian şi Sfântul Sinod, cerând în cele din urmă să se creeze un sinod mixt pentru Patriarhie, dând localnicilor un rol în ocârmuirea bisericească, asemănător cu ceea ce exista în celelalte patriarhii ortodoxe din Imperiul Otoman. Patriarhul şi Sfântul Sinod au refuzat. Ca răspuns, pe 11/24 noiembrie, mulţimile au demonstrat pe străzile din Ierusalim. Curând au izbucnit proteste în Jaffa şi Betleem.

Patriarhul Damian al Ierusalimului

Situaţia scăpând de sub control, membrii Frăţiei Sfântului Mormânt şi-au îndreptat atenţia către conducătorul lor, patriarhul Damian. Deşi patriarhul a respins în mod întemeiat cererile ortodocşilor palestinieni locali, mulţi dintre subalternii săi erau suspicioşi faţă de el. El a fost acuzat că simpatizează în secret cu credincioşii locali şi chiar că ar fi deschis către a permite celor care nu sunt greci [să intre] în Frăţie. În spatele tuturor acestor acuzaţii era secretarul şef al Sfântului Sinod, Meletie Metaxakis. Până în 1907, Meletie a fost o stea în ascensiune în Patriarhia Ierusalimului, unul din locotenenţii cei mai de nădejde ai lui Damian. Dar în acel an, pe când se afla în Cipru care se confrunta cu criza succesiunii cipriote, Meletie s-a întâlnit cu vechiul rival al lui Damian, Patriarhul Fotie al Alexandriei. Când Damian a aflat de aceasta, el şi-a pierdut încrederea în Meletie şi a refuzat să-i permită să urce mai departe în rang în Patriarhia Ierusalimului. Aşa cum prezintă contextul o relatare ştiinţifică recentă, ,,astfel, singura opţiune pe care o avea [Meletie] pentru a-şi menţine puterea era depunerea lui Damian, a cărui abordare a răzvrătirii ortodoxe i-a dat lui pretextul pe care-l căuta”. În noiembrie 1908, Meletie a vizitat în secret Alexandria şi s-a întâlnit cu patriarhul Fotie, care avea încă influenţă în Frăţia Sfântului Mormânt. Întorcându-se la Ierusalim, Meletie şi-a consolidat sprijinul şi a aşteptat momentul potrivit pentru a acţiona.

În mijlocul nopţii de 13/26 decembrie, a început încercarea de lovitură de stat: un arhimandrit i-a trezit pe toţi monahii Frăţiei şi i-a convocat la o întrunire, unde Frăţia a decis în mod unanim că patriarhul trebuie să fie depus. Meletie şi alt monah au înştiinţat autorităţile otomane că depunerea patriarhului era iminentă. A doua zi de dimineaţă, a avut loc o întrunire oficială a Sfântului Sinod, prezidată de patriarhul Damian. Patriarhul a refuzat să părăsească scaunul. După ce a plecat el de la întrunire, Sinodul l-a declarat ,,depus din tronul patriarhal pe motivul incapacităţii de a-şi îndeplini îndatoririle sale duhovniceşti, şi nereuşitei de a impune respect şi încredere” şi a fost ales un locum tenens. Meletie, încă secretar şef al Sfântului Sinod, a înregistrat scrisoarea oficială de depunere, care i-a fost trimisă lui Damian.

Patriarhul a respins toate acestea, dar atât patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea, cât şi Patriarhul Fotie al Alexandriei erau de partea Sfântului Sinod, care acum îl ameninţa pe Damian nu numai cu depunerea, ci cu deplina caterisire. Guvernul grec şi Biserica Greciei, sub presiunea Rusiei, au luat o poziţie neutră. Damian a rămas pe poziţia sa, şi guvernul otoman a blocat recunoaşterea depunerii patriarhului sau alegerea locum tenens. Ortodocşii palestinieni locali l-au socotit pe Damian ca fiind ,,răul mai mic dintre două rele în comparaţie cu grupul lui Meletie Metaxakis”, şi au ieşit cu putere în sprijinul patriarhului, aşa cum au făcut şi musulmanii locali. Un moment jenant a avut loc de Naşterea Domnului din 1908, când patriarhul în mod tipic ar fi fost în fruntea slujbelor festive de mare anvergură din Betleem. Guvernul otoman a decis că ceilalţi episcopi ar putea conduce (dar nu locum tenens), dar li se cerea ca patriarhul să fie pomenit.

* * *

Patriarhia Ierusalimului a intrat în anul 1909 cu mare incertitudine: Sfântul Sinod l-a depus pe patriarhul Damian şi Patriarhiile Constantinopolului şi Alexandriei acceptau această decizie, îndepărtând numele lui Damian din diptice. Dar guvernul otoman era neutru şi Damian însuşi – susţinut de palestinienii locali, ca şi de ruşi – refuza să se retragă. Au izbucnit proteste în Betleem, Jaffa şi Ramleh. Pe 20 ianuarie/2 februarie, turcii au recunoscut oficial pe locum tenens, astfel acceptând în mod implicit depunerea lui Damian. Ca răspuns, ortodocşii locali au ocupat Patriarhia însăşi. Demonstranţii s-au schimbat unii pe alţii, permiţând ca ocupaţia să continue timp de săptămâni de zile. Poarta a trimis o comisie care să investigheze situaţia, şi oficialii turci au fost şocaţi de mulţimile pro-Damian şi s-au temut pentru propria siguranţă dacă sprijineau Sfântul Sinod. La rândul lui, Damian a fost convocat la Constantinopol, împreună cu liderii loviturii: Meletie Metaxakis, care era secretarul şef al Sfântului Sinod, şi Hrisostom Papadopoulos, conducătorul departamentului educaţional al Patriarhiei (şi viitorul arhiepiscop al Atenei). Poliţia a trebuit să-i însoţească pe Meletie şi Hrisostom în afara oraşului pentru propria siguranţă.

Meletie Metaxakis

Ascultând rapoartele de violenţă crescândă din partea mulţimilor, patriarhii Constantinopolului şi Alexandriei l-au presat amândoi pe patriarhul Damian să cedeze. El a răspuns cu o telegramă refuzând să accepte ceea ce el socotea o depunere nelegitimă. Pe 16 februarie/1 martie, situaţia a atins un maxim, şi turcii au avertizat Sfântul Sinod că ei nu ar putea garanta siguranţa Sinodului de mulţimea pro-Damian.

Sub o presiune intensă, Sinodul a cedat şi a abrogat depunerea lui Damian, citând ,,circumstanţele extraordinar de critice şi tulburarea ordinii publice echivalând cu anarhie reală din cauza atitudinii răzvrătite a mulţimilor aproape în întreaga Palestină; pericolul evident care ameninţă nu numai siguranţa individuală a fraţilor, ci chiar însăşi posesiunea Sfintelor Locuri, şi proprietatea funciară a Sfintei Frăţii, şi ceea ce este mai important decât toate, drepturile scumpe şi străvechi în bisericile naţiunii noastre evlavioase, în Palestina”. Frăţia Sfântului Mormânt a trimis o telegramă către patriarhul ecumenic, declarând: ,,Cu totul zdruncinaţi în suflet asemenea lui Ieremia şezând pe ruine, noi plângem pentru Maica Bisericilor asasinată în chip mârşav. Sinodul a fost trădat; un mormânt adânc a fost săpat pentru Frăţie; tânguiri amarnice răsună”. Din partea sa, patriarhul Damian scria Fanarului: ,,Prin harul Sfântului Mormânt s-a ajuns la dragoste frăţească între noi şi Sfântul Sinod şi Frăţie spre slava lui Dumnezeu şi statornicia Bisericii Sionului”.

Însă, tulburarea nu se terminase cu totul. Meletie Metaxakis şi Hrisostom Papadopoulos şi-au croit drum către Constantinopol, şi acolo, împreună cu reprezentanţii oficiali ai Patriarhiei Ierusalimului care locuiau permanent în capitală, au făcut lobby împotriva lui Damian. Iniţial, deoarece Damian fusese în mod legal depus ca patriarh al Ierusalimului, patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea a insistat că era necesar ca el să fie reales înainte ca Fanarul să-l recunoască. Dar după luni de tergiversări cu sinodul Ierusalimului, în iulie, Meletie, Hrisostom şi delegaţia Ierusalimului din Constantinopol în sfârşit au cedat, şi patriarhul ecumenic Ioachim a adăugat din nou în diptice numele lui Damian.

Hrisostom Papadopoulos, viitorul arhiepiscop al Atenei

Ca parte din eşec, Meletie şi Hrisostom au fost exilaţi din Ierusalim. Hrisostom a fost primit de Fotie al Alexandriei, în timp ce Meletie şi-a stabilit reşedinţa în Constantinopol. Ambii se vor ridica din cenuşă şi vor ajunge la mare putere: Meletie a devenit mitropolit al Atenei şi mai târziu patriarh ecumenic, şi apoi, după ce şi-a pierdut scaunul, patriarh al Alexandriei. Hrisostom va deveni un istoric bisericesc renumit, şi în 1923, el a fost ales mitropolit al Atenei. Patriarhul Damian a rămas în poziţia sa pentru alţi 22 ani, până la moartea sa în 1931. În acel moment, vechiul său duşman Meletie Metaxakis, la acea vreme patriarh al Alexandriei, s-a hotărât să încerce să obţină scaunul Ierusalimului. În cele din urmă, el nu a reuşit, fiind înfrânt după 4 ani de încercări, înainte de propria sa moarte în 1935.

Cât despre palestinienii ortodocşi locali, cu toate că l-au susţinut pe Damian deoarece au crezut că el era deschis faţă de interesele lor – şi Sfântul Sinod s-a opus lui pe acelaşi motiv – , a reieşit că restabilirea lui Damian ca patriarh nu a fost însoţită de concesii majore către credincioşii vorbitori de limbă arabă. Efectiv toate cererile laicilor au fost respinse, incluzând, printre altele, o mai mare implicare laică în alegerile patriarhale, raport financiar anual, domicilierea episcopilor în oraşele care constituiau scaunele lor, şi un cor de limbă arabă care să cânte la slujbele bisericeşti greceşti. Singura excepţie notabilă a fost alcătuirea unui sinod mixt, cu toate că puterile sale erau limitate la a se ocupa de şcoli, spitale şi ajutorarea săracilor. Până în zilele noastre, Patriarhia Ierusalimului este dominată de Frăţia Sfântului Mormânt, palestinienilor ortodocşi locali nepermiţându-li-se să exercite control asupra Bisericii lor sau să aibă un patriarh indigen din ţara lor.

Surse

1. Anton Bertram, Harry Charles Luke, Raport al Comisiei numite de guvernul Palestinei pentru a cerceta problemele Patriarhiei Ortodoxe a Ierusalimului (Report of the Commission appointed by Government of Palestine to inquire into the affairs of the Orthodox Patriarchate of Jerusalem), Oxford University Press, 1921.

2. Bendross Der Matossian, ,,Revoluţia Tinerilor Turci: impactul său asupra politicii religioase a Ierusalimului (1908-1912)” (The Young Turk Revolution: Its Impact on Religious Politics of Jerusalem (1908-1912), Jerusalem Quarterly40 (iarna 2009-2010), p. 18-33.

3. Bendross Der Matossian, ,,Administrarea ne-musulmanilor şi ‘Chestiunea Ierusalimului’ după Revoluţia Tinerilor Turci” în Eyal Ginio, Yuval Ben-Bassat, editori, Palestina otomană târzie: perioada domniei Tinerilor Turci(Late Ottoman Palestine: The Period of Young Turk Rule), I.B. Tauris, 2011, p. 211-239.

4. Konstantinos Papastathis, Ruth Kark, ,,Politica comunitară ortodoxă după Revoluţia Tinerilor Turci (1908-1910)” (Orthodox Communal Politics after the Young Turk Revolution (1908-1910)), Jerusalem Quarterly56 şi 57 (2013), p. 118-139.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 142/septembrie-octombrie 2022