Monahismul – scutul de aparare al Ortodoxiei (XIV)

Monahismul – scutul de apărare al Ortodoxiei (XIV)

– Istorisiri din diferite epoci ale creştinismului –

 

Episodul anterior

 

Henotikonul împăratului Zenon şi evenimentele ulterioare (482-518)

Din nefericire, disputele şi ciocnirile dintre ortodocşi şi monofiziţi au continuat şi după alungarea lui Vasilisc. Majoritatea acestora din urmă se despărţiseră deja de eutihienii extremişti care ajungeau până la a susţine că trupul lui Hristos nu este de o fiinţă cu cel omenesc[1].

În aceste condiţii, împăratul Zenon a considerat necesară trasarea unei politici unioniste şi a emis în anul 482, în înţelegere cu Patriarhul Acachie al Constantinopolului, un edict cu numele de Henotikon. Acesta condamna nestorianismul şi eutihianismul, evita formulele controversate ,,o fire” şi ,,două firi”, ocolea cu diplomaţie hotărârea dogmatică a Sinodului de la Calcedon, recunoştea Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan şi evita includerea Sinodului de la Calcedon între celelalte Sinoade Ecumenice.

Henotikonul a fost semnat de Patriarhul Acachie al Constantinopolului şi de patriarhii monofiziţi Petru Mong al Alexandriei şi Petru Gnafevs al Antiohiei. Fără îndoială, edictul i-a nemulţumit atât pe ortodocşi, cât şi pe monofiziţi. Monofiziţii care au respins Henotikonul s-au despărţit de ceilalţi şi s-au numit akefali (fără căpetenie). La rândul său, Papa Felix al III-lea (483-492) a refuzat să semneze edictul şi l-a caterisit pe patriarhul Acachie. Astfel, Henotikonul nu numai că nu a reuşit să înfăptuiască unirea dintre ortodocşi şi monofiziţi, dar a dezbinat pe deasupra Apusul de Răsărit (484-519).

Disputele dintre patriarhi, cauzate de ambiguitatea deliberată a textului şi de interpretările samavolnice care i-au fost aduse de către aceştia, au continuat şi în perioada următoare. Pe drept cuvânt s-a spus că ,,fiecare dintre întâistătătorii Bisericilor a tratat Sinodul de la Calcedon potrivit propriei sale viziuni”[2].

Această confuzie a avut loc cu precădere în timpul împăratului Anastasie Dikoros (491-518). La vremea respectivă Roma încetase comuniunea cu celelalte patriarhii şi urma o linie ortodoxă mai riguroasă. Papii Romei erau în dezacord cu patriarhii capitalei imperiale, deoarece aceştia din urmă înscriseseră în diptice numele lui Acachie, promotorul Henotikonului. Alexandria dădea şi ea Henotikonului o interpretare pur monofizită, în timp ce anatematisea Sinodul de la Calcedon şi-i primea în comuniune pe adepţii lui Dioscor. Singurii între care exista unitate erau patriarhii ortodocşi Macedonie al Constantinopolului, Ilie al Ierusalimului şi Flavian al Antiohiei.

Împăratul a urmat iniţial linia Henotikonului, pentru ca treptat să-i susţină pe monofiziţi şi să favorizeze respingerea Sinodului de la Calcedon. Simpatiile sale monofizite s-au întărit odată cu sosirea în Constantinopol a eruditului monah Sever, adept al monofizismului. Acesta a reuşit chiar să-l convingă pe Anastasie (510) să introducă la sfârşitul imnului Trisaghion (,,Sfinte Dumnezeule”) adăugirea eretică a lui Petru Gnafevs, ,,Cel ce Te-ai răstignit pentru noi”. Trisaghionul s-a cântat pentru prima oară cu această adăugire în biserica palatului imperial, iar mai apoi în Biserica Sfânta Sofia.

Riposta ortodocşilor a fost neîntârziată. Egumeni, monahi şi mulţime de popor au purces la o manifestaţie impresionantă împotriva politicii pro-monofizite a împăratului şi în favoarea patriarhului Macedonie, care se opunea cu tărie. Împăratul era numit ,,maniheu şi nevrednic de domnie”, iar mulţimea striga: ,,Este vremea muceniciei, să nu-l părăsim pe părintele nostru !” Înfricoşat de această reacţie neaşteptată, Anastasie a fost nevoit să cedeze, fie şi numai temporar, şi să se învoiască cu patriarhul.

Cu toate acestea, în anul următor (511) împăratul a reuşit să-l amăgească pe sfinţitul Macedonie şi să obţină de la acesta un înscris prin care mărturisea că recunoaşte primele două Sinoade Ecumenice, în timp ce le trecea sub tăcere pe celelalte două. Acest gest neaşteptat al patriarhului a provocat sminteală în rândul monahilor şi al clericilor săi, şi ,,revoltate, mânăstirile din jurul Constantinopolului l-au părăsit pe patriarhul Macedonie”[3]. Când acesta a mers să slujească în vestita Mânăstire a Dalmaţilor, monahii au refuzat să liturghisească împreună cu el. Patriarhul a fost nevoit atunci să se disculpe în biserică, mărturisind că recunoaşte cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic şi-i anatematiseşte pe toţi cei care nu-l primesc. În urma acestei mărturisiri, monahii au acceptat să liturghisească împreună cu el.

În cele din urmă, Anastasie l-a exilat pe sfinţitul Macedonie în Evhaita, în cursul aceluiaşi an. Succesorul său, Timotei (511-518), a încercat să înscrie în diptice numele lui Sever, dar a fost împiedicat de popor. ,,De părtăşia cu Sever fugeau toţi ortodocşii, şi mai cu seamă monahii, dintre care prin multe pedepse sălbatice pe mulţi i-a ucis”[4].

,,Curios era că nici nefericitul Timotei nu ştia ce să facă, strâmtorat fiind şi de împărat şi de popor. Săvârşindu-se egumenul Mânăstirii lui Die, Timotei a mers acolo pentru hirotonia şi instalarea unui nou egumen. Dar cum monahii erau de partea Sinodului de la Calcedon, egumenul s-a lepădat a fi hirotonit prin mâinile unui patriarh ce nu recunoştea cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic. Atunci Timotei a rostit: ‘Anatema tot celui ce nu primeşte Sinodul de la Calcedon !’, şi candidatul la egumenie a primit hirotonia”[5]. Din păcate însă, fiind admonestat de împărat, Timotei a mărturisit ulterior exact cele contrare.

De asemenea, ,,un oarecare monah din Alexandria cu numele de Dorotei a scris o carte cu multe stihuri în apărarea Sinodului din Calcedon şi i-a dat-o soţiei fratelui lui Anastasie, care era dreptcredincioasă. Aceasta i-a dat cartea lui Anastasie, nădăjduind că prin ea îşi va schimba părerea. Dar împăratul citind-o şi înţelegând că este împotriva cugetelor sale, l-a surghiunit pe Dorotei la Oasis, iar cartea a rupt-o în bucăţi, căci avea în frunte epigraful: ‘Tragedie, adică o proorocie la vremea de acum’. Precum se spune, la fel vorbise Marele Vasilie împotriva lui Iulian”.

De asemenea, Anastasie a convocat la Sidon, în 511, un sinod al episcopilor sirieni şi palestinieni pentru a lepăda desăvârşit Sinodul din Calcedon. Patriarhii Ilie şi Flavian, participanţi la acest sinod, au împiedicat însă anatematisirea hotărârilor de la Calcedon şi au dizolvat sinodul.

Înfuriaţi de atitudinea celor doi patriarhi, monofiziţii au decis exilarea lor. Atunci monahii ortodocşi din Valea Siriei au sosit în Antiohia, hotărâţi să-l apere cu orice chip pe patriarhul Flavian. Însă, în ciuda marilor pătimiri suferite, n-au reuşit să-şi izbăvească păstorul, care a fost surghiunit în 512 odată cu mulţi alţi episcopi în lanţuri, clerici şi monahi.

Atunci, cu mare bucurie, împăratul l-a trimis ca episcop al Antiohiei pe Sever, căpetenia akefalilor. ,,Iar Ilie al Ierusalimului, fiind silit de împărat sau să se împărtăşească cu Sever, sau să fie scos din episcopie, sprijinit de monahi, mai vârtos a voit să fie scos din episcopie”[6].

Succesorul lui Ilie în scaunul Ierusalimului, Ioan (516-524), în ciuda promisiunii sale iniţiale, nu a trecut în diptice numele lui Sever, fiind îndemnat la aceasta de Sfinţii Sava şi Teodosie, întâistătătorii monahilor din Palestina. Mai mult, Ioan şi-a declarat soborniceşte devotamentul faţă de Sinodul din Calcedon. După 2 ani, în 518, cei doi patriarhi surghiuniţi în locuri diferite, Ilie şi Flavian, ,,şi-au făcut cunoscut unul altuia: Anastasie a murit astăzi. Să mergem şi noi să ne judecăm cu el. Şi după 2 zile au plecat către Domnul”[7].

În acele vremuri de restrişte, frăţiile monahale au dus o luptă plină de eroism şi jertfă de sine. Monahii din Constantinopol, Antiohia şi Ierusalim se străduiau să-şi păzească cu orice chip credinţa şi să-şi apere păstorii care, rând pe rând, luau calea exilului.

 

* * *

 

În această perioadă, precum am văzut, în tabăra monofiziţilor a apărut o figură marcantă, Sever. Pe lângă monofiziţii care l-au avut şi îl au pe Sever drept căpetenie a lor, sunt din nefericire şi astăzi chiar unii ortodocşi care consideră că acesta nu a avut concepţii eretice. Şi aceasta cu toate că alţi eretici, precum monoteliţii Pavel al Constantinopolului şi Macarie al Antiohiei, l-au aşezat ei înşişi în rândul ereticilor. Să vedem însă pe scurt opinia Sfinţilor Părinţi cu privire la acest ereziarh.

Chiril al Schitopolisului, cel care a consemnat vieţile întâistătătorilor monahilor din Palestina, spune despre Sever că ,,a supus Sinodul de la Calcedon la anateme fără de număr. Propovăduia de asemenea o singură fire stricăcioasă a Stăpânului Hristos, Fiul lui Dumnezeu, după întruparea şi înomenirea din Fecioară, luptându-se să statornicească reaua credinţă a lui Eutihie.

Şi iubitor de tulburare fiind, a născocit multe împotriva dogmelor şi rânduielilor drepte ale Bisericii, şi primea nelegiuitul şi tâlhărescul Sinod al doilea de la Efes […] Mai spune că ipostasul este fire, şi firea ipostas; fără să recunoască între ele vreo deosebire, a cutezat a numi Sfânta şi închinata şi cea deofiinţă Treime a dumnezeieştilor ipostasuri, treime de firi şi de dumnezeiri şi de Dumnezei”[8].

Ereziarhul şi orbul Sever, ,,lepădând taina mântuirii celei de obşte”[9], credea că Hristos este o fire compusă şi are o singură voinţă, în timp ce, după Sfinţii Părinţi, El este un ipostas compus, adică o Persoană cu două firi şi două voinţe. Recunoscând două firi înainte de întruparea lui Hristos, Sever ,,nu se ruşina să spună că Hristos se compune din două persoane şi două ipostasuri”[10]. Prin urmare, rău-credinciosul Sever s-a lepădat de Sfinţii Părinţi. După Sfântul Tarasie al Constantinopolului, acesta era şi iconomah.

Aceste erezii ale lui Sever l-au făcut pe Sfântul Sofronie al Ierusalimului să exclame într-o epistolă sinodală: ,,Împreună cu aceştia toţi (ereticii), şi mai înainte de toţi, şi după toţi, şi cu fiecare în parte, şi peste toţi, să fie anatema şi Sever, ucenicul prea sârguincios al acestora, cel mai crud tiran dintre toţi ereticii akefali, noi sau vechi, vrăjmaş prea aprig al Sfintei Biserici Soborniceşti şi desfrânat prea nelegiuit şi corupător mârşav al Preasfintei Biserici a Antiohiei”.

Se mai spune că Sever i-a trimis pe doi dintre episcopii săi la Alamundar, căpetenia saracinilor, care primise credinţa creştină, cu intenţia de a-l atrage la erezia lui. Voind să-i mustre, Alamundar le-a zis: ,,Tocmai mi s-a vestit că a murit Arhanghelul Mihail”. Iar când aceia au spus că este cu neputinţă, el le-a răspuns cu multă înţelepciune: ,,De vreme ce îngerii sunt fără de moarte cum, după spusele voastre, a pătimit şi a primit moartea pe cruce dumnezeirea, care Se amestecase cu trupul, alcătuind o singură fire ?”[11]

 

[1] Dositei al Ierusalimului, Dodekavivlos, cartea a IV-a, cap. 9, § 4.

[2] Nichifor Calist, Istoria Bisericească, vol. XVI, cap. 25.

[3] Nichifor Calist, Istoria Bisericească, vol. XVIII, cap. 25.

[4] Sfântul Cuvios Teofan, Hronografie, anul 6005.

[5] Manuil Ghedeon, Tablouri patriarhale, p. 140.

[6] Sfântul Cuvios Teofan, Hronografie, anul 6004.

[7] Ioan Moshu, Limonariu sau Livada duhovnicească, cap. 35, p. 50.

[8] Chiril de Schitopolis, Vieţile pustnicilor Palestinei, p. 305-307.

[9] Sfântul Ioan Damaschin, Despre erezii, 83.

[10] Sfântul Efrem, apud Sfântul Fotie cel Mare, Myriovivlos, 229.

[11] I. Zonaras, Cronică, cartea a XIV-a, c. 4.

Din aceeasi categorie...