Monahismul – scutul de aparare al Ortodoxiei (XX)

Monahismul – scutul de apărare al Ortodoxiei (XX)

– Istorisiri din diferite epoci ale creştinismului –

Episodul anterior

 

Luptele Sfântului Maxim Mărturisitorul pentru condamnarea sinodală a monotelismului (638-649)

După publicarea Ekthesis-ului eretic al împăratului Iraclie, pentru Sfântul Maxim au început noi lupte. În anul 645, el a susţinut la Cartagina o dispută publică cu patriarhul monotelit Pyr al Constantinopolului (succesorul lui Serghie), aflat în exil. În această dispută, desfăşurată în faţa ocârmuitorilor politici şi a mai multor episcopi, clerici şi monahi din nordul continentului african, sfântul a izbutit să răstoarne convingerile eretice ale lui Pyr. În anul următor, monotelismul avea să fie condamnat de un sinod ţinut în nordul Africii, sufletul întregii mişcări fiind Sfântul Maxim. În continuare, însoţit de patriarhul Pyr, marele mărturisitor a mers la Roma şi, cu sprijinul Papei Teodor, cei doi au luptat împreună pentru apărarea Ortodoxiei.

Antireticele Sfântului Maxim împotriva monotelismului s-au răspândit cu mare repeziciune în mânăstirile din nordul Africii şi din Roma, care se opuneau cu tărie noii erezii. În aceste mânăstiri şi-au găsit refugiul mulţi dintre monahii ortodocşi din Răsărit, adversari ai monotelismului. Răsunetul acestor riposte a reînsufleţit în chip firesc cugetul ortodox al monahilor din Constantinopol.

În cele din urmă, împăratul Constans al II-lea a emis în 648 un nou edict, cu numele de Typos, prin care interzicea sub ameninţarea celor mai aspre sancţiuni dezbaterile privind una sau două lucrări, respectiv una sau două voinţe în Hristos. În realitate, Typos-ul constituia ,,o tăgăduire deplină a tuturor Sfinţilor Părinţi şi a Sfintelor Sinoade, ba chiar a înseşi tainei Persoanei lui Hristos Dumnezeu”, înfăţişându-L pe Hristos ,,cu totul nelucrător şi lipsit de voinţă, adică lipsit de raţiune şi de suflet şi nemişcător”[1], asemeni dumnezeilor mincinoşi ai păgânilor.

La îndemnul Sfântului Maxim[2] şi la stăruinţa monahilor apuseni din Italia şi nordul Africii, Sfântul Martin, papă al Romei (649-655), a decis convocarea unui sinod împotriva monotelismului. Sinodul s-a întrunit în 649 la Palatul Lateran, cu participarea a 150 episcopi, lucrările fiind dominate de personalitatea şi teologia Sfântului Maxim.

Cuviosul părinte s-a bucurat de sprijinul şi colaborarea monahilor apuseni în pregătirea argumentelor patristice corespunzătoare şi traducerea lor. Actele Sinodului au fost transpuse neîntârziat în limba greacă. Anatemele împotriva ereziei au fost redactate direct în greacă de Sfântul Maxim şi traduse ulterior în latină. Părinţii sinodali au anatematisit trei patriarhi monoteliţi ai Constantinopolului (Serghie, Pyr şi Pavel), unul al Alexandriei (Kyr), şi edictele eretice Ekthesis şi Typos. Marele Maxim a fost mentorul acestui Sinod, care a adoptat inclusiv limbajul teologiei sale.

La cea de-a doua întrunire a Sinodului au luat parte trei egumeni ai unor mânăstiri din Apus şi unul din lavra africană, precum şi alţi 32 monahi apuseni care au dat libellus împotriva monoteliţilor. Prin acest libellus, părinţii cereau episcopilor să nu treacă cu vederea nedreptatea şi războiul pe care credinţa ortodoxă şi Sinodul de la Calcedon le-au suferit din partea patriarhilor Serghie, Kyr, Pyr (care se reîntorsese la erezie) şi Pavel. Cereau anatematisirea ereziei monotelite, a patriarhilor eretici şi a părtaşilor lor, ca şi a edictului blasfemator Typos. Ultima cerinţă a monahilor privea întărirea sinodală a credinţei dreptslăvitoare, precum şi tălmăcireasecterat exactă a actelor şi sentinţelor Sinodului în limba greacă, pentru ca astfel să-şi poată exprima şi ei consimţământul.

Sfântul Maxim i-a trimis împăratului, cu multă cutezanţă, actele Sinodului. Mâniat, Constans l-a adus pe papă în lanţuri la Constantinopol, unde sfântul, acuzat de complot, a fost condamnat de senat şi depus din treapta clericală în cadrul unei ceremonii la care i-au fost sfâşiate veşmintele arhiereşti. În cele din urmă a fost exilat la Herson, unde după multe pătimiri şi-a dat sufletul în anul 655.

Sfântul Martin Mărturisitorul, papa Romei

Frescă din biserica Mânăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava

 

Actul de mărturisire al Sfântului Maxim după Sinodul din Lateran (649-662)

După prinderea Sfântului Martin, Marele Maxim a fost dus şi el la Constantinopol împreună cu doi ucenici ai săi, spre a fi judecat pentru complot. După ce i-au fost aduse diverse calomnii, în prezenţa Patriarhilor Petru al Constantinopolului şi Macedonie al Antiohiei, a senatului şi mulţimii de popor, discuţia s-a îndreptat spre chestiunea monotelismului. Sfântul Maxim a început atunci să istorisească cele zise lui de către kir Grigorie, atunci când acesta îl vizitase la chilia sa din Roma:

,,’Bunul şi de Dumnezeu întăritul nostru stăpân (împăratul), purtând grijă de pacea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici, a trimis un hrisov către de Dumnezeu cinstitul papă împreună cu o danie pentru (Biserica) Sfântul Petru, îndemnându-l a se uni cu întâistătătorul (Bisericii) Constantinopolului. Evlavioasa sa majestate m-a învrednicit deci pe mine, smeritul (Grigorie), de cinstea de a le trimite prin mine’. Eu (Maxim) am zis: ‘Slavă lui Dumnezeu, care te-a învrednicit de o aşa slujire. Dar în ce chip a poruncit de Dumnezeu încoronata sa majestate să se înfăptuiască unirea ?’ Iar tu ai spus: ‘Oare nu ştii ?’ Şi ai zis iarăşi: ‘Pe temeiul Typos-ului’.

Atunci am spus: ‘Este, pe cât socot, cu neputinţă, căci romanii nu vor suferi ca învăţătura luminată a Părinţilor să piară în mijlocul dogmelor necurate ale ereticilor, nici adevărul în minciună sau lumina în întuneric. Căci dacă ştergem cuvintele de la Dumnezeu învăţate, nu ne va mai rămâne nimic la care să ne închinăm’.

Şi ai zis: ‘Typos-ul nu purcede la ştergerea învăţăturii dumnezeieşti, ci doar la tăcerea în privinţa ei, ca prin iconomie să ajungem la pace’.

Atunci eu am zis: ‘Oare în Sfânta Scriptură există tăcere şi ştergere ? […] Iar dacă de dragul iconomiei credinţa mântuitoare se pierde în cea rea, atunci o astfel de aşa-zisă iconomie este o desăvârşită despărţire de Dumnezeu şi nu unire făptuită după Dumnezeu. Căci mâine şi iudeii cei cu nume rău vor zice: ‘Să iconomisim pacea între noi şi să ne unim. Noi să lăsăm tăierea împrejur, iar voi botezul, şi nu ne vom mai război întreolaltă’. Acest lucru i l-au propus cândva în scris Marelui Constantin şi arienii, zicând: ‘Să lăsăm pe omoousios (de-o-fiinţă) şi pe eteroousios (de altă fiinţă) şi să se unească Bisericile !’ Dar de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi nu au primit aceasta, ci au ales mai degrabă prigoana şi moartea’ […].

Atunci Mina a strigat: ‘Prin cele ce spui, ai dezbinat Biserica !’ Cuviosul i-a zis: ‘Dacă cel ce grăieşte cuvintele Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi dezbină Biserica, atunci ce se va arăta pricinuindu-i ei cel ce înlătură dogmele lor, fără de care nici însuşi numele de Biserică nu poate dăinui ?’

Atunci secretarul, întorcându-se către oamenii eparhului, a zis cu glas mare: ‘Spuneţi-i eparhului: se cade oare să-l laşi cu viaţă pe un astfel de om în ţinutul pe care-l stăpâneşti ?’

Şi scoţându-l afară, l-au adus pe ucenicul său şi îl sileau să-şi învinuiască învăţătorul, cum că chipurile i-ar fi pricinuit necazuri lui Pyr. Acela le-a spus cu glas domol adevărul, că nimeni nu l-a cinstit pe Pyr mai mult decât dânsul. Atunci i-au poruncit să strige cu putere, dar fiindcă nu a primit să se despartă de vocea domoală cea cuviincioasă monahilor, au poruncit să-l bată. Şi lovindu-l cu pumnii, l-au lăsat abia viu […]

În aceeaşi zi, către seară, Troilos patriciul şi Serghie Evkratas, mai-marele trapezar la curtea împărătească, au venit la robul lui Dumnezeu şi şezând ei, i-au poruncit şi bătrânului să şadă şi i-au zis: ‘Spune-ne, avvo, despre discuţia pe care ai avut-o în Africa şi la Roma cu Pyr, şi cum l-ai convins să dea anatemei credinţa lui şi să vină la un gând cu a ta’.

Cuviosul le-a istorisit atunci pe rând cele pe care le păstrase în amintire, zicând şi aceasta: ‘Eu nu am o credinţă a mea, ci cred în învăţătura obştească a Bisericii Soborniceşti. Nu mi-am exprimat nici o părere care să fie numită credinţă personală a mea’ […]

Atunci i-au zis: ‘Aşadar, tu singur te vei mântui şi toţi ceilalţi vor pieri ?’ Iar el a răspuns: ‘Cei trei tineri, care nu s-au închinat chipului la care se închinau toţi (Daniil 3, 18), nu au osândit pe nimeni, căci nu luau aminte la cele făcute de alţii, ci cum să nu cadă ei înşişi de la adevărata dreaptă slăvire. Tot aşa Daniil, aruncat fiind în groapa cu lei (Daniil 6, 16), nu a osândit pe nici unul dintre cei care nu s-au rugat lui Dumnezeu, ascultând de porunca lui Darius, ci căuta la sine însuşi, socotind mai de dorit moartea decât să supere pe Dumnezeu şi să fie mustrat de conştiinţă pentru călcarea legilor dumnezeieşti. Deci să nu-mi fie nici mie aceasta, să osândesc pe cineva ori să spun că eu singur mă voi mântui. Însă prefer moartea decât să-mi fie conştiinţa tulburată din pricină că am greşit în orişice fel faţă de credinţa mea în Dumnezeu’.

Atunci i-au spus: ‘Şi ce vei face, dacă romanii se vor uni cu bizantinii “? Căci iată că ieri au sosit apocrisiarhii papei de la Roma şi mâine se vor împărtăşi cu patriarhul; şi tuturor le va fi vădit că tu eşti cel ce i-ai întors de la credinţă pe romani; fiindcă îndată ce ai plecat de acolo, ei s-au unit cu cei de aici’.

El le-a zis: ‘Chiar dacă cei sosiţi se vor împărtăşi, nu vor putea aduce ei înşişi nici un prejudiciu scaunului Romei, de vreme ce nu au cu ei nici o scrisoare către patriarh. Dar eu nu sunt defel convins că romanii se vor uni cu cei de aici, dacă aceştia nu vor mărturisi că Domnul şi Dumnezeul nostru este din fire voitor şi lucrător al mântuirii noastre după cele două firi din care, în care şi care este’.

Atunci i-au spus: ‘Dacă romanii se împacă cu cei de aici, ce vei face ?’ El le-a zis: ‘Duhul Sfânt, prin apostolul, îi anatematiseşte şi pe îngerii care ar cuteza să spună altceva decât grăieşte dumnezeiasca propovăduire (potrivit Galateni 1, 8)’”[3].

În continuare, dregătorii i s-au plâns cuviosului că nefiind el însuşi în comuniune cu Biserica Constantinopolului, acest lucru constituie pentru toţi o pildă puternică pentru a rupe la rândul lor comuniunea cu bizantinii. În sâmbăta următoare a avut loc o nouă audiere la palat.

,,Troilos i-a spus bătrânului: ‘Spune-ne, avvo; ia seama să spui adevărul, şi împăratul se va îndura de tine. Fiindcă dacă te vom cerceta după lege şi se va găsi adevărată fie şi una singură din vinile care au fost aduse împotriva ta, legea te osândeşte la moarte !’

Cuviosul a zis: ‘Am spus-o mai înainte şi iarăşi zic, că dacă numai una dintre cele zise împotriva mea este adevărată, atunci şi satana este Dumnezeu. Iar dacă nu este Dumnezeu, ci apostat, atunci şi învinuirile aduse asupra mea sunt mincinoase şi lipsite de temei. Oricum ar fi, dacă voiţi să faceţi ceva împotriva mea, faceţi; eu nu mă voi păgubi, fiindcă mă tem de Dumnezeu’.

Troilos i-a spus: ‘Nu ai dat anatemei Typos-ul ?’ El a răspuns: ‘Am spus de multe ori că l-am dat’. I-a spus iarăşi: ‘De vreme ce ai dat anatemei Typos-ul, pe împărat l-ai anatematisit’. Răspuns-a robul lui Dumnezeu: ‘Eu nu l-am anatematisit pe împărat, ci un înscris străin de credinţa ortodoxă a Bisericii’. ‘Unde a fost anatematisit ?’, îi zise. Cuviosul a răspuns: ‘În Biserica Mântuitorului şi a Născătoarei de Dumnezeu, de către Sinodul din Roma’.

I-a spus atunci eparhul: ‘Eşti în comuniune cu Biserica de aici, sau nu ?’ El a răspuns şi a zis: ‘Nu’. I-a zis acela: ‘De ce ?’ Şi a răspuns: ‘Fiindcă a respins Sinoadele (Ecumenice)’. I-a zis: ‘Dacă le-a respins, cum se face că ele sunt trecute în diptice ?’ Şi a răspuns: ‘Ce folos de nişte nume, dacă dogmele au fost lepădate ?’ I-a zis: ‘Poţi să dovedeşti asta ?’ Şi a răspuns: ‘Dacă voiţi şi mi-o îngăduiţi, pot să o fac cu mare uşurinţă’”[4].

,,După aceea au venit şi alţi trimişi ai patriarhului şi mă întrebau: ‘De care Biserică ţii ? De a Bizanţului ? A Romei ? A Antiohiei ? A Alexandriei ? A Ierusalimului ? Iată că toate s-au unit acum întreolaltă împreună cu eparhiile supuse lor. Deci dacă şi tu ţii de Biserica Sobornicească, vino la unire cu noi, ca nu cumva să păţeşti ceva la care nu te aştepţi, deschizând o cale nouă şi străină vieţii’.

Eu le-am răspuns: ‘ Dumnezeul a toate, fericind pe Petru pentru cele ce bine le-a mărturisit despre El, a statornicit că Biserica Sobornicească este mărturisirea dreaptă şi mântuitoare a credinţei în El. Dar să aflu mărturisirea pe temeiul căreia s-a făcut unirea Bisericilor şi de s-a făcut bine cu adevărat, nici eu nu mă voi ţine departe de ea’”[5].

Atunci aceia i-au spus mărturisirea lor eretică, pe care sfântul a respins-o, drept care a fost exilat de împărat în Vizia Traciei. Acolo a primit vizita Episcopului Teodosie al Cezareei însoţit de două căpetenii (656), cărora le-a explicat de ce nu este în comuniune cu Biserica Constantinopolului.

 

[1] S. Milias, Colecţia Sfintelor Sinoade, vol. II, p. 443b.

[2] Sfântul Cuvios Teofan, Hronografie, anul 6121.

[3] Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662) şi tovarăşii săi întru martiriu: Papa Martin, Anastasie Monahul, Anastasie Apocrisiarhul. Vieţi – actele procesului – documentele exilului, Editura Deisis, Sibiu, 2004, p. 120-127.

[4] Ibid., p. 131-132.

[5] Ibid., p. 169-170.